șalul Posad

cu dedicație pentru Zina.


Într-o zi din vacanța de vară am ajutat-o pe bunica să facă curățenie prin dulapul de haine și o comodă masivă în care ținea tot felul de accesorii, suveniruri și mărunțișuri.
Îmi plăcea să pipăi hainele acelea din alte timpuri, înainte de venirea comuniștilor la putere, martore tăcute ale unei lumi … o lume pe care o puteam regăsi doar prin muzee sau în paginile cărților.

La un moment dat bunica a desfăcut un șal mare, înflorat, pe un fond de culoare vișinie.
A privit în el ca într-o oglindă.
Era oare un dar prețios? Era o amintire de familie?
Mă tot întrebam ce poate fi în spatele acelei bucăți de material înflorat de a făcut-o pe bunica să zâmbească.
Am atins marginea înflorată. Simțeam finețea lânii și mă miram cât de subțire poate fi. Vârfurile degetelor memorau textura și aveau să o păstreze pentru totdeauna în memorie.

  • Are șalul acesta o poveste? am îndrăznit eu să întreb?
  • Ai timp să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare dânsa.

Bineînțeles că aveam. Întotdeauna aveam timp să ascult povestindu-se întâmplări din vremea în care încă nu mă născusem.
Toate acele întâmplări auzite din gura unora și a altora mă făceau să-mi imaginez romane întregi.
Balzac, Sadoveanu, Tolstoi sau Dickens ar fi fost invidioși pe mine ;)


Bunica începuse să povestească ținând în poale șalul.

Cu vreo lună în urmă armata română întorsese armele împotriva Germaniei.
Linia frontului se mișca de la o zi la alta iar fotografiile cu convoaiele de  soldați nemți ce se retrăgeau de pe frontul de răsărit deveniseră simple banalități în gazetele ce adulmecau după senzațional.

Era un sfârșit de septembrie încă destul de cald. O moliciune parșivă plutea în aer, atenționând parcă nenorocirile ce aveau să vină.
În acea după-amiază însorită tocmai făcusem plăcinte cu brânză și mărar. Le-am scos afară din casă ca să se răcească mai repede.
Atunci am observat două siluete în spatele gardului, venind de undeva din grădină, deși pe acolo nu a fost niciodată vreun drum de trecere.
Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi hoți. Nu mi-am dus bine gândul până la capăt că am auzit o voce de femeie.
– Acasa sunteti, gospodari? E cineva acasă?

I-am răspuns zicându-i să înconjoare gardul ca să ajungă la poartă.
Atunci când am deschis poarta am avut în fața ochilor o femeie destul de înaltă, cu fața prăfuită și baticul peste ochi, trăgând după ea un fel de cărucior plin cu boccele pe care stătea o fetiță speriată cu mâinile înleștate de o haină groasă pe care, probabil, dormise.
Alături de femeie mai era un copil. Un băiat de vreo șapte opt ani. Copilul purta în picioare ghete de iarnă deși afară era o vreme mai mult de vară.

M-am gândit că veniseră să ceară ceva, căci războiul îi adusese pe mulți în situația asta.
– Vreți ceva de mâncare ? i-am întrebat. Pot să vă dau lapte și plăcinte.

Femeia a mulțumit însă mi-a zis că are o rugăminte mult mai mare.
O fi vorba de bani, m-am gândit eu imediat. Nu știam dacă să le dau sau nu.

Femeia a interpretat tăcerea mea drept încuviințare.
– Ne-am rătăcit pe drum. Uitați ce rugăminte avem. Îngăduiți să stăm noaptea asta aici, în curte sau în stodoală, și dați-ne niște apă caldă să ne spălam.
După ce ne-om hodini, în zori de zi, mergem într-acolo unde ne e drumul.

Nu puteau fi cerșetori. Nu cerșetori oarecare.
Deși murdară și obosită femeia vorbea foarte frumos. Se vedea că avea învățătură de carte.
Fără să-i întreb de unde vin le-am deschis poarta și i-am poftit înăuntru.
Mi-a observat rozariul înfășurat pe încheietura mâinii și cred că și-a dat imediat seama că sunt catolică.
M-a privit două secunde adânc în ochi apoi a pășit în curte trăgând după ea căruțul cu boccele, a dat-o jos pe fetița care de abia se ținea pe picioare, să fi avut puțin peste doi ani, și apoi i-a zis ceva băiatului.
Acesta a dat jos din cărucior o boccea și s-a așezat pe ea ca pe scaun.

M-am dus în casă de unde le-am adus apă să se spele pe mâini. Am pus o oală mare de apă pe foc apoi le-am adus lapte și plăcinte.

Toți trei mâncau în tăcere.
I-am lăsat să mănânce în tihnă și nu am întrebat-o nimic.
Când apa s-a încălzit am deschis ușa la șură și le-am zis că acolo puteau să se spele liniștiți.
Am adus două lighene, o cană mare și o bucată de sâpun.
Femeia s-a uitat lung la săpun.
– E scump, a zis ea. În vremurile astea un kil de săpun costă cât un kil de carne.
– E scump, am zis eu, dar curățenia e mai scumpă decât toate. Multe boli vin din mizerie. Nu vreau să mă înțelegi greșit dar e mai bine să faci tot ce trebuie pentru a scăpa de boli. Să știi că noi îl folosim cu încredere.
Am scos mâna ascunsă la spate și i-am dat o sticluță cu gaz.
Ea s-a uitat la sticlă și a zâmbit amar. Știa pentru ce era gazul. Pentru păduchi.

M-am întors în casă să pun ceva pentru cină. Nu eram bogați dar nici nu duceam lipsă. Bunicul tău știa să se îngrijească de toate.
Am mai trebăluit prin bucătărie și aproape că uitasem de musafirii neașteptați.
Când am ieșit din nou afară am văzut că femeia spălase hainele copiilor și le pusese la uscat.
Totul părea altfel.
Chiar ea arăta cu totul altfel. Mult mai tânără și mult mai frumoasă decât cu nici trei ore în urmă.
Avea un păr castaniu cu bucle mari și ochii de culoarea cerului senin.
Părea cu totul altcineva.

– Vreau să mulțumesc pentru tot. E mai mult decât am sperat vreodată. Tot ce vreau e ca măcar o noapte să doarmă copiii așa cum trebuie. De o săptămână suntem pe drum. Venim tocmai din Basarabia.

– Nu știu cine ești și unde vrei să ajungi dar știu că nu ești o femeie oarecare. Se cunoaște după cum vorbești.
Dacă ai ajuns să pleci de acasă înseamnă că nu e de bine. Poate că dacă mi-ai spune ți-ai ușura inima. Pentru un drum lung ai nevoie de o inimă ușoară.

Atunci, trăgând aer adânc în piept, femeia a început să povestească.
Am aflat de la dânsa că e fiică de preot și învățătoare, la fel ca multe alte fiice de preot.
Soțul îi era pe front dar de multe luni de zile nu mai primise nici o veste de la el. Războiul își schimbase cursul și multă lume din Basarabia vorbea că vor veni comuniștii la putere.
Va fi rău dacă vor veni la putere. Tatăl ei îi spusese deseori ce făcuseră rușii cu profesorii, învățătorii, preoții și scriitorii din Rusia.
Ea nu dorea să ajungă în Siberia, sau în Kazahstan, sau în vreun oraș minier la capătul lumii.
Nu dorea ca cei doi copii ai ei să cunoască Gulagul.
Avea un frate care lucra ca mecanic într-o fabrică din Timișoara.
Se înțelesese cu el ca să ajungă și ea cu copiii acolo. Tatăl îi murise cu doi ani în urmă iar mamă nu mai avea de când se logodise.
Nu avea pentru ce să mai rămână acolo. Presimțea parcă că rușii vor lua Basarabia.
Venise cu ce putuse … cu un tren de marfă alături de alți oameni care mituiseră mecanicul de tren, pe jos, cu o căruță, iarăși pe jos …
Dormise cu copiii prin locuri ferite, să nu-i ia la rost jandarmii sau militarii, având grijă mereu să nu atragă cu nimic atenția.
Avea niște acte dar se temea ca nu cumva cineva să spună că nu sunt bune și să nu-i voie să treacă.
Am vorbit cu dânsa până a venit bunicul tău. I-am povestit repede lui cum stau lucrurile iar el a spus ca va trebui să stea la noi până luni căci luni o va duce el cu docarul la gară. În plus de asta și ea și copiii aveau nevoie să doarmă pe săturate.

Fac o paranteză aici și întrerup relatarea bunicii. Docarul acela, un fel de  șaretă, supraviețuise decenii în magazie … și se transformase într-un loc de joacă pentru noi, verișorii mei și copiii vecini cu bunica.

Bunica a continuat să povestească.
I-am zis că i-am așternut să doarmă în casă dar femeia a refuzat cu încăpățânare. Poate că se temea … poate că se simțea ca la ea acasă acolo în șura cu fân cosit, buruieni de leac legate de grindă și mere puse la uscat pe ață.
Dimineața am ieșit afară să strâng hainele puse pe sârmă, înainte de a cădea roua, și am auzit un plâns înnăbușit din livadă.
Am văzut-o cum plângea îndoită peste roata de la fântână, protejată de semiîntuneric, departe de urechile copiilor.
M-am retras în casă pe vârfuri, fără să fac zgomot, lăsând-o să-și răcorească sufletul.

Ea și copiii au dormit trei nopți la noi.
În ultima seară i-am făcut un pachet pentru drum cu câte ceva ce aveam prin casă. Niște miez de nucă, doi pești uscați, afumați, pe care i-am împachetat bine în hârtie cerată și un borcan de magiun.
Am copt mai multe pâini ca să aibă măcar pentru două zile.
Și mai aveam ceva să îi dau. Un șal pe care îl primisem cu ani în urmă de la o rudă, un fel de mătușă.
De fapt acea mătușă de departe îmi făcuse cadou două șaluri, unul vișiniu cu flori de toamnă iar altul albastru ca cerneala cu flori de culoare albă și roz.
Unul pentru biserică, celălalt pentru plimbare în parc, argumentase mătușa mulțumită de faptul că bunicului tău îi plăcuse cum îmi vin amândouă.
Aveam de gând să-i dau șalul albastru musafirei noastre din Basarabia.
I-am zis să îl ia căci, dacă va avea nevoie de bani, va putea să îl vândă bine în Timișoara deoarece bănățencele au bani și se dau în vânt după baticurile frumos colorate.

L-a luat cu ambele mâini și și-a afundat capul în el. L-a mângâiat ca pe un pisoi. Pe baticul albastru degetele ei albe și lungi alunecau în figuri complicate de dans.
– E atât de frumos, a șoptit femeia mai mult ca pentru sine. E albastru ca speranța mea că într-o zi soțul se va întoarce de pe front și va veni după noi la Timișoara.
Mi-a mulțumit pentru toate spunând ca Cel de Sus i-a îndrumat pașii, rătăcindu-i drumul, făcând-o să ajungă aici.

Dimineața am îmbrățișat-o luându-mi rămas bun de la ea, dorindu-i totodată tot binele din lume.

– Și, am intervenit eu în povestea bunicii, crezi că a putut să vândă pe un preț bun șalul acela?
– Nu, nicidecum, sunt convinsă că nu l-a vândut. Sunt convinsă că l-a păstrat ca pe un talisman. Ba chiar am visat-o purtându-l la braț cu un bărbat chipeș pe o aleea umbrită de castani în floare.


Datorită unei fete care vindea produse tradiționale la un târg în București mi-am adus aminte de această întâmplare povestită de bunica mea pe când aveam doar unsprezece ani și tocmai terminasem clasa a cincea.
I-am cerut voie să o fotografiez nu fără să-i spun că știu că poartă un batic de colecție.
Ea s-a arătat surprinsă că am făcut diferența între un batic oarecare și unul  vechi ce se găsește foarte greu de cumpărat, iar cine îl are nu îl vinde.
Mi-a mărturisit că acel batic rusesc e o moștenire de familie dar că mai are încă două, la fel de valoroase.

I-am cerut voie să îl pipăi.
Exact aceeași textură fină. Aceeași textură memorată de degetele mele cu mulți ani în urmă.
Priveam amalgamul de culori și mă întrebam oare ce poveste ar fi putut să-mi spună acest șal Posad.
Am trecut a doua zi și am fotografiat cel de-al doilea batic, superb.

Cred că nu mai e nevoie să spun că fiecare șal, fiecare batic, fiecare maramă și fiecare legătură de cap, indiferent de nume, ascunde o taină, o poveste ;)

”p” de la percepție, ”P” de la Praga

Cornelius Escher - Fish
Maurits Cornelis Escher, Fish

*

Stăteam de mai bine de-o ora în curtea spitalului, tot schimbând băncile din spațiul verde destul de bine întreținut din fața clădirii principale, așteptându-l pe soțul meu să-și ridice rezultatul analizelor și să intre apoi la doctorul care l-a trimis să și le facă.

Iarna se materializa doar cu numele căci afară adia un aer primăvăratic, cu miros de zambile și pământ reavăn, a sălcii proaspăt înverzite și a scorțișoară.
Mirosul de scorțișoară venea probabil de la cantina spitalului, pe care însă nu reușisem să o identific printre celelalte clădiri construite la început de secol XX. Spitalul în sine aducea mai mult a muzeu sau a centru cultural decât a instituție spitalicească și dacă nu ar fi fost multitudinea de studenți și studente în halate albe cu mape străvezii sub braț, ce pășeau plini de importanță în urma câte unui doctor renumit al urbei, sau vociferând pe tonuri diferite în jurul asistentelor ce urmau să-i duca în saloanele bolnavilor, nu mi-aș fi dat seama că e vorba de un templu al lui Hypocrate.

Timpul trecea greu. Minutarele ceasului încastrat în fațada clădirii se mișcau leneș și chiar ajunsesem să mă întreb dacă obiectul în cauză funcționează ori ba :)

Am deschis telefonul mobil și cu stupoare am constatat ca funcționează, dacă nu la secundă, atunci la minut în mod sigur.

Un bătrân mă confudase cu o doctoriță și imediat ce m-a vazut că intru în clădirea ”de urgențe” a alergat după mine și, precipitat, și-a scos din buzunarul halatului un flacon întrebându-mă la câte ore trebuie sa ia pastilele, căci nu înțelesese ce-i spusese asistenta de salon, și peste câteva ore avea să se externeze.
Purta un halat in patrate de șah, vișiniu cu albastru, și privindu-i figura nedumerită la auzul că mă confundase, am zâmbit involuntar. Semăna cu un arlechin batrân săturat de viață.

Am ieșit din nou afară, printr-o altă ușă, și m-am așezat pe altă bancă. Aici era umbră iar lemnul băncii păstra un soi de umezeală enervantă pe care o simțeam prin stofa subțire a sacoului.
O familie numeroasă discuta aprins în capătul aleii ce tăia părculețul în doua părți egale. Femeile purtau esarfe înflorate, de primăvară, si pantofi cu toc înalt, în timp ce bărbații nu renunțaseră la scurtele lor groase și la fularele scoțiene înfășurate de două ori în jurul gâtului.

Am zâmbit din nou. Deci și anotimpurile reprezintă o chestie de percepție, nu o delimitare strict calendaristică.

M-am ridicat iarăși. Nu-mi găseam locul, nu aveam chef să navighez pe net cu ajutorul celularului, nu îmi era foame, nu simțeam nevoia să fac conversație … și deși tot încercam să mă concentrez asupra unui lucru, nu reușeam deloc să-mi adun gândurile. O mână nevăzută le împrăștia cu abilitate râzându-și parcă de încercările mele repetate care nu duceau nicăieri.

Mergeam agale printre bănci, printre mașinile din parcare, printre bolnavii grăbiți și asistentele cu figuri severe, printre studentele în halate albe cu croieli moderne, anume parcă să sfideze restricțiile impuse de regim, printre stâlpii de iluminat cu feronerie veche, autentică, ce păreau decupați de pe planșeta unui pictor Art Nouveau  … mă deplasam fără țintă în acest univers minuscul delimitat de curtea spitalului.

Undeva în capătul spațiului verde, aproape de peretele de cărămidă din spatele căruia răzbăteau zgomote de mașini și glasurile copiilor ce tocmai ieșeau de la școală, am depistat doua bănci la o distanță relativa de trei patru metri.
Pe una din ele stătea o studentă in halat alb, butonând de zor un telefon, cu corpul ghemuit în mod nefiresc și picioarele stânse in X pe be bara de jos a băncii.

M-am așezat pe banca liberă eliberată de febra gândurilor. Ramurile copacilor păreau confecționate din sârme subțiri de aluminiu, lucind strident în soarele prea obraznic pentru luna ianuarie, și printre ele, de o frumusețe calmă, senină, se întindea albastrul cerului.
Simțeam că-mi dau lacrimile de atâta albastru.

Fata de pe banca de alături nu-și terminase butonatul. Cred că trimitea SMS-uri. La intervale egale de timp o auzeam cum își trage nasul. Zgomotul mă agasa și mă intrebam de ce naiba nu și-l șterge, tocmai ea, studentă la medicină sau la secția de asistente medicale. Halal igienă, am exclamat în gând.
Dânsa însă nu părea să remarce că mai există cineva în proxima-i vecinătate. Butona fără încetare și-și tot trăgea nasul, uneori cu răsuflarea întretăiată și cu o expirare zgomotoasă a aerului.

Primul impuls a fost acela să mă ridic și să-i dau un șervețel, gândindu-mă că nu avea unul la îndemână. M-am oprit însă căci gestul meu, fără nici un fel de conotații, putea fi interpretat și altfel.

M-am uitat într-o doară la dânsa. Purta un halat bine scrobit, cu o croială ce-mi amintea de o rochie Fendi, poate din cauza multitudinii de  fermoare fine cu biluțe argintii la capete, si avea unghiile lungi lăcuite într-o nuanță ciudată … un arămiu pastelat.

Continua să tasteze. Câteva lacrimi i s-au scurs pe obraz în timp ce viteza de tastare i se dublase.

Am început să speculez. Posibil să fie vorba de o poveste de dragoste. Părea cel mai probabil să fie așa. Îmi imaginam cu zel pe cel de la capătul invizibill al firului … un coleg de facultate, sau medic, sau unul din tinerii ce frecventau același mediu cu dânsa.
Multă lume își închipuie că în Iran, din cauza restricțiilor religioase, fetele și băieții nu au nici un fel de contacte, dar nu e deloc așa. Facultățile, în mare majoritate, sunt mixte. Dar chiar și fetele de liceu din orașele mai mari au câte un boyfriend, dacă nu chiar mai mulți :), și nici măcar familia nu le poate împiedica să nu participe la party-urile private, desi dânsele sunt minore, iar în paranteză fie spus, la multe din aceste petreceri în cadru restrâns nu se petrec fapte tocmai ortodoxe … iar consumul de stupefiante sau produse halucinogene a devenit prea banal ca să mai fie luat în discuție de mass-media.
Pe mine nu încetează să mă uimească lipsa aceasta de inhibiții si nu de puține ori am ajuns la concluzia că percepția mea are de suferit din cauză că din start mi-a fost distorsionată de propaganda vestică ce și-a axat mult timp discursul politic pe lipsa de libertate a femeilor iraniene.
Mi-a trebuit mai bine de un an de zile să mă conving că realitatea nu corespunde cu imaginea propagandistică. În sfârșit, asta-i însă altă poveste…

”Deci relația lor a ajuns în impas !” am filozofat pentru sine antrenată de comportamentul personajului de lângă mine.
Din când în când lacrimi mari, de mărimea mărgelelor – fără nici o exagerare literară sau de altă natură, îi șiroiau înspre bărbie. Nasul i se înfundase cu totul iar mâinile înțepeniseră pe telefon. Se lăsă în jur o tăcere cleioasă, ca de gelatină.

” Cât suferă ființa asta! ” m-am pomenit că o admir în gând. Doream să-i văd chipul, ochii în special, dar in poziția chircită în care stătea nu reușeam să-i vad decât creștetul capului, îmbrăcat cu o magne de culoare neagră, genunchii încordați ce se reliefau uniform sub materialul pantalonilor albi mulați pe corp, și telefonul din poală pe ecranul căruia se odihneau de câteva secunde degetele ei lungi cu unghii atent lăcuite.

Ecranul telefonului se luminase. De la celalalt capăt, acel cineva nevăzut, îi trimisese un alt mesaj.
Simțeam cum îl citea cu înfrigurare.
Știam că nu va dura mult și va începe să plângă. Se uita fix pe ecran. O liniște înșelătoare se strecurase în acel colț cu pomi desfrunziți.  Aș zice o liniște tensionata, exact ca aceea premergătoare unei dezlănțuiri atmosferice, iar tensiunea momentului mă cuprinsese în mod bizar și pe mine.

Pentru o secundă mi-a trecut prin minte un gând nebunesc : dacă l-aș cunoaște pe cel ce o făcea să sufere, i-aș fi spart în cap o cărămidă.
Am rămas surprinsă de violența și stupiditatea gândului, căci nu mă mai recunoșteam deloc pe mine – acea ființa imperturbabilă ce privea lumea printr-un periscop invers, și căutam cu febrilitate o scuză acestei ieșiri intempestive pe portativul prost acordat al sentimentelor.

În liniștea perfectă s-a auzit trilul prelung, în descrescendo, al unei păsări. Ea incepuse să plângă în hohote. Un plâns nestăvilit, nu cu furia la care mă așteptasem, mai degrabă un plâns dezlănțuit, în rafale cu încărcătură afectivă din ce în ce mai mare, care s-a încheiat pe neașteptate, neconcordând deloc cu finalul pe care îl imaginasem.

Nu știu ce se petrecea în sufletul ei însă un lucru îmi clar: acceptarea. Dânsa acceptase ceea ce se întâmpla. Iar ceea ce se întâmpla o făcea să sufere profund. Atât de simplu la prima vedere … dar în adânc ?
În structura intimă a ființei – acolo unde armăturile trecutului trebuiesc sudate cu cele ale prezentului iar cele ale viitorului făcute compatibile cu cele ale prezentului – cât de complicat și elaborat, energofag și cronofag, se derulează acest proces al acceptării.

Pe pavajul bicolor cadența unor pași hotărâți m-a scos din meditație.

– Afsaneh, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Fata de pe bancă și-a ridicat pentru o clipă privirea spre colega ei. Atunci i-am zărit ochii. Negri, mari și lucioși. Ca doua masline scoase din ulei. Din ei izvora ura. Neagră și fierbinte ca smoala iadului.
A spus pe un ton incredibil de calm:
– Au închis cafeneaua Praga.

S-a ridicat de pe bancă și-au mers împreună spre parcare, trecând pe lângă mine ca și cum nu aș fi existat, iar în momentul în care au dispărut din câmpul vizual m-am întrebat dacă nu cumva am avut o halucinație … o reverie de primăvară sau un vis de scurtă durată.

Vorbele ei imi reverberau in timpane …. au închis cafeneau Praga, au închis cafeneaua Praga, au închis ….
În mod automat mâna mi-a alunecat în geantă prin deschizătura fermoarului, a pescuit telefonul și l-a scos de acolo cu nerăbdare, zgâriindu-se ușor în timp ce ieșea afară.

Am deschis IE si am tastat cuvintele cheie. În câteva secunde atotputernicul Google mă informa că autoritățile au închis definitiv cel mai reușit și intim loc al tineretului boem din Teheran, Cafeneaua Praga, pe motiv că proprietarul a refuzat să instaleze camere de supraveghere video la care să aibă acces forțele de poliție.

Oricine  a băut o cafea la Praga, pe ritmuri live de chitară, muzicuță sau setar/sitar … niciodată nu o va uita.

PS1. În limba persană numele feminin Afsaneh înseamnă Legendă … acum Cafeneaua Praga s-a transformat în legendă.

PS2. Aparențele înșeală … și cât de mult !

 

preşul

***

Se implinesc trei ani de cand am venit in apartamentul in care locuiesc in clipa de fata. Aproape toate locuintele mele au fost schimbate toamna si de aceea nici nu ma mir ca atunci cand urmaresc pasarile calatoare imi vin imediat in minte locurile in care am poposit temporar, pentru cateva luni sau cativa ani, si simt cum se zbate in inima ceva nedefinit. Ceva ce se revarsa apoi in tot corpul, ca o fierbinteala rece ce cade in cascada.

In acest cartier mai statusem si inainte, pe vremea cand de abia incepea sa se dezvolte, iar faptul ca am revenit aici se datoreaza in primul rand spatiilor verzi care il inconjoara cu generozitate, tihnei atat de greu de gasit in trepidantul mileniu trei cat si proximitatii locului de munca.

Am revenit asadar ‘ca la mine acasa’ … si nu exagerez deloc folosind acest cliseu de exprimare.

Dar povestea de azi nu va fi axata pe descrierea apartamentului, cu exceptia unui mic amanunt, presul din fata usii.

A trebuit sa cumpar mai multe lucruri printre care si un banal pres de sters picioarele. Nimic complicat in aparenta, dar Balanta fiind, aspectul estetic al covorasului, cat si capacitatea lui de a curata intradevar incaltamintea, nu ma puteau lasa rece.
Asa se face ca achizitionarea unui obiect banal mi-a luat mai mult timp decat mi-am inchipuit.
Colindatul prin magazine parea un lung maraton pe ‘culoarul ghinionului’ … pana cand am intrat intr-un magazin mic in care am descoperit exact ceea ce-mi placea. Un covoras in culori vii, de dimensiunea potrivita, inspirat din pictura moderna, cu o textura ce-mi inspira incredere …

Privindu-l imi veneau in minte picturile Soniei Terk – Dalaunay, ba chiar si cele ale lui Kandinsky :)

Sotul meu nu s-a aratat nici incantat dar nici nu a lasat sa se inteleaga ca i-ar displace presul. Il amuza insa faptul ca facea nota discordanta cu presurile celorlalti vecini din cartier, presuri in culori inchise, in dungi sau cu modele in culori sterse ce pareau a fi vechi.

Nu reusisem sa despachetez si sa pun la locul lor toate lucrurile, bineinteles ca bucataria avea o indiscutabila prioritate, dar nici chef sa ma ocup de oale, tacamuri, condimente si provizii nu prea aveam. Aveam in schimb un chef nebun de plimbare caci era o zi aurie de septembrie, calda ca de august si cu un cer albastru ca de aprilie :)
M-am imbracat sa ies afara. Am deschis usa si … stupoare. Presul nu mai era acolo. In fata usii doar mozaicul cenusiu cu picatele.
Mi se parea absurd sa dispara asa dintr-o data. Inutil sa mai spun ca in acest cartier, in care am mai stat si in care stau si acum, nu s-a furat nimic niciodata.

Sotul meu tocmai urca scarile si vazandu-ma ca privesc prea meditativ dreptunghiul gol din fata usii mi-a zis ca nici in urma cu o ora presul nu era acolo si ca e posibil ca persoana care face curatenie in vila sa-l fi luat la spalat sau curatat.
Nu mi se parea o explicatie logica, mai ales ca oricine isi putea da seama ca e vorba de un pres nou nout.

Am plecat deci sa fac un tur prin imprejurimi, sa vad ce magazine s-au mai deschis, cum au fost amenajate spatiile verzi si, eventual, sa reperez personaje cunoscute in prima mea escala prin acest cartier.

Aleile dintre vile si blocuri erau acum umbrite de copaci ( imi amintisem de saptamana in care fusesera plantati) si parca numarul copiilor de varsta prescolara crescuse … cei mai multi circulau pe biciclete sau role si trebuia mereu sa ma feresc din calea lor … caci ei nu se fereau din calea mea. Parca se schimbase ceva in ambianta, ceva legat de intimitate si liniste.
Prin aer zburau strigatele copiilor, sonerii de celulare, zgomote de masini, lovituri de mingi si, din cand in cand, croncanit de ciori.
Nu dadeam atentie la scenele derulate in jurul meu, deci nu sesizasem ca vocea subtire care striga in spatele meu „khanoum, khanoum” (doamna, doamna) imi e adresata.
De abia cand am auzit in engleza „excuse me” am intors mirata capul.

O fetita de nici un metru inaltime, cu zulufi si gene foarte frumoase, imbracata intr-o salopeta de blugi si un tricou colorat, ambele pline de fermoare si tinte metalice, ma privea cu un aer candid.
Sa fi avut patru ani … poate cinci. Oricum, chiar si pentru patru ani mi se parea mica de inaltime.
Ma privea drept in ochi spunandu-mi ca dansa a luat presul din fata usii mele pentru a-l duce la casa papusilor.
In timp ce-mi explica a intins mana in directia unui parculet din fata unde un grup de copii de varsta ei vociferau si aranjau niste obiecte in module din plastic colorat montate, presupun, de primarie.
Nu eram prea atenta la ce-mi spunea caci ramasesem asa cu gandurile suspendate … fetita asta a realizat faptul ca, straina fiind, ma voi opri din mers daca ma va striga in engleza.

„Papusilor le place covorasul dumneavoastra, de aceea l-am luat” mi-a zis ea cu atata seriozitate incat am fost tentata pentru o secunda sa cred ca gusturile mele estetice se ridicasera la nivelul papusilor.
„Cand terminam sa ne jucam il aducem inapoi.”

Nu stiam cum sa reactionez. Sa-i zic ca ar fi trebuit sa ceara voie ca sa se joace cu „pretiosul” obiect ?  Dar poate ca sunase la usa si nu auzisem, caci intre timp iesisem sa fac curatenie pe cele doua balcoane in care vantul adusese frunze cu duiumul.
Sa-i zic ca poate sa-l ia ori de cate ori doreste sa se joace la ‘casa papusilor’ … ca oricum papusilor le place modelul :)
Nu cred ca avea rost sa-i spun asa ceva. Ma uimea la ea amestecul dintre gandirea de copil mic si dezinvoltura unui om mare. Tot timpul incerca sa stabileasca cu mine un contact vizual. Vorbea foarte fluent, cu o pronuntie deosebit de corecta si un zambet pe jumatate ascuns.

„Daca vreti puteti veni cu mine la ‘casa papusilor’ sa vedeti cum am aranjat-o. „

Asta mai lipsea. Sa ma duc sa le multumesc papusilor ca le place presul meu :)

I-am zis ca ma grabesc, caci am si alte treburi, dar ca intr-o alta zi voi sta mai mult de vorba cu dansa.
La plecare s-a recomandat cu o mina extrem de serioasa. „Eu sunt Pariya si locuiesc peste drum de dumneavoastra, acolo unde e parcat Nissanul acela visiniu.”


Deci ma imprietenisem cu Pariya ( cu accentual pe ultimul „a” ) si ma bine dispunea sa vad cu cat zel imi aduce ultimele stiri din cartier si cat de ordonat mi le prezinta.
Pe mine nu inceteaza sa ma uimeasca felul in care absorb copiii informatiile si algoritmul dupa care le acorda prioritate.
Cert e ca Pariya reprezenta o sursa deosebit de credibila, in ciuda varstei, si cu un discernamant izvorat de nu stiu unde. De fiecare data cand nu era sigura de ceva ma punea in garda si-mi prezenta alte variante posibile ale unui eveniment, de pilda, sau ale unei concluzii personale.
Nu ma indoiam de faptul ca Pariya are un grad de inteligenta peste medie insa parintii ei o considerau zapacita si cu tendinta de a-si inchipui lumi inexistente.

Presul din fata usii disparea din cand in cand, facandu-l pe sotul meu sa se intrebe de ce, si aparea la fel de misterios, producandu-i dureri de cap.
Pe mine ma distra teribil situatia vazandu-l ca nu-i in stare sa elucideze misterul, dar nici in ruptul capului nu i-as fi spus ce se intampla.
Odata cu venirea zapezii covorasul nu a mai zburat de la locul lui :)

Dar sa revin la Paria.
Intr-o zi, exact in scuarul dintre vile, am vazut-o pe Pariya inconjurata de mai multi copii ceva mai mari decat dansa.
Se agitau, nu stiu de ce, si auzeam cum Pariya le striga inciudata : Divane-ha, divane-ha ! (Nebunilor, nebunilor !)
Ei radeau in continuare si vociferau.

In momentul in care am ajuns in dreptul lor galagia a incetat. Pariya m-a vazut si a venit langa mine. Am intrebat-o ce s-a intamplat si ea mi-a zis ca unul din ei i-a zis Qorbaghe-e koucholou (Broscuta mica).
In acel moment am realizat ca era imbracata cu o pereche de pantaloni stretch cu floricele stilizate roz si gri. Culoarea de baza a pantalonilor era un verde ca pielea broastelor.
Constatarea m-a facut sa rad. Nu ma gandisem la o astfel de paralela desi o mai vazusem pe Pariya imbracata la fel.

Dupa alte cateva saptamani am vazut-o cu o sapca de marinar pe cap, ce-i cadea peste ochi pana pe nas, si o camasa alba cu epoleti aurii.
Doar zulufii negri i se zareau de sub sapca prea mare.
Am intrebat-o de unde are hainele astea ciudate si ea mi-a zis ca sunt ale fratelui ei. Fratele ei umbla la scoala, pe atunci in clasa a treia, si primise respectiva costumatie deoarece in vacanta de vara se inscrisese in clubul „Prietenii Marinei”.

Ma uimea sa o vad cu tot felul de costumatii, improvizate din cele mai diverse obiecte neutilizabile, si placerea cu care le purta printre copii. Ii admiram felul in care isi personaliza tinutele, coafurile fanteziste, accesoriile colorate si felul in care se impunea in fata copiilor din cartier. De fapt Pariya era un fel de mica vedeta protejata de cei mai mari care, in mod vizibil, in ciuda faptului ca uneori o necajeau, o indrageau.
Nu-mi era greu sa-mi dau seama ca peste zece sau cinsprezece ani Paria se va transforma intr-o domnisoara mult ravnita. Toate detaliile indicau asta : ochii negri inteligenti, nasul fin, genele extrem de lungi si matasoase, buzele ce de pe acum aveau o forma senzuala, mersul princiar, trupul subtire, picioarele lungi ca de balerina, pielea fina, zambetul ce parca te imbia sa o mangai pe cap, licarirea jucausa din priviri, intonatiile muzicale ale glasului, o cochetarie dezarmanta si, nu in ultimul rand, pofta ei de viata.

Intr-o zi, setandu-mi ceva pe telefon, mi-am dat seama ca Pariya cunoaste literele alfabetului latin.
Am intrebat-o de unde si cu nonsolanta mi-a raspuns ca de la desene animate dar ca ‘exerseaza’ pe ambalajele dulciurilor si pe cutiile cu cosmeticale ale mamei.

Incet incet descopeream in Pariya o energie latenta incredibila pusa in slujba cunoasterii.
Am intrebat-o pe mama ei daca stie ca fetita cunoaste alfabetul latin. Mi-a raspuns ca da, insa raspunsul venise sec ca si cum ar fi fost un lucru extrem de normal ca un copil de patru sau cinci ani dintr-o tara cu un alt alfabet sa se familiarizeze de una singura cu literele latine si sa fie in stare sa citeasca cuvinte simple in limba engleza.
Nu i se parea ca fiica ei dadea dovada de inteligenta.

Pariya invata din joaca si transforma joaca intr-un mecanism al cunoasterii.

De ce va vorbesc acum despre Pariya?
Pentru ca saptamana trecuta am aflat ca Pariya, dupa examenele medicale si cele de aptitudini ce se cer fiecarui elev din clasa intai, a fost invitata sa dea o serie de teste.
A urmat o a doua runda de testare in urma careia a fost trimisa la o scoala pentru ‘genii’. In limba persana scolile pentru copiii cu grad ridicat de inteligenta sunt numite ‘scoli de genii’ :)
Asta inseamna ca la cei sapte ani ai ei ‘Mica Broscuta’ va pleca de una singura la Teheran, bineinteles in internatul acelei scoli, lasand un loc gol in cartier.

Stiu ca imi va fi dor de dansa caci ma obisnuisem cu prezenta ei exploziva.
Ce m-a mirat si m-a miscat totodata a fost faptul ca a venit sa-si ia la revedere. Atunci mi-a zis ca are o dorinta. Sa-i dau presul din fata usii deoarece  o face sa se gandeasca la lucruri bune.
(Poate te va face si pe tine sa te gandesti la lucruri bune … )

Ciudati mai sunt copiii. Bineinteles ca i l-am dat.
Si m-am bucurat ca si-a gasit un proprietar pe masura !

PS. Am rescris numele deoarece cred ca transliterarea  Pariya e mai corecta decat Paria :)
In limba persana „pari” inseamna „zână” …

 

poveste cu happy-end


Parviz Kalantari – Silver  Ornaments of the Turkoman
s
*

Scriind despre turcmeni mi-am adus aminte cu nostalgie de o fata cu care am lucrat candva la un proiect. De la ea am aflat multe lucruri interesante.
Altin stia sa povesteasca frumos, vedea intotdeauna latura hazlie a lucrurilor si in plus de asta pricepea repede ce are de facut fara sa fiu nevoita sa-i dau explicatii obositoare.

Dar mie imi placea in primul rand de Altin datorita faptului cum stia sa se impuna. Iar pentru cineva ca dansa – adica fata, tanara, frumoasa, singura de religie musulmana sunnita intr-un mediu shiit si 90% masculin – putea parea un lucru dificil.
Altin insa nu stia ce sunt alea complexe si facea față cu succes la tot felul de piedici marunte prin reactii imprevizibile pentru o fata de religia ei; ba chiar o data am fost surprinsa deoarece a reactionat asa cum as fi reactionat si eu daca as fi fost in aceeasi situatie.

Era mica de statura, cu osatura fina. Avea un par castaniu roscat natural si ochii usor migdalati, de culoarea mierii de albine.
Atuul ei il constituia pe departe dezinvoltura.

Toata lumea cunostea faptul ca Altin e de origine turcmena dar mie mi-a povestit mai multe, eu fiind amatoare de povesti iar dânsa dornica sa-si aminteasca de locurile copilariei.

Ambii stra-strabunici se nascusera la oras, in Gonbad-e Qabus/Gonbad-e Kavoos (Dasht-e Gorgan dupa numele vechi), si ambii isi aveau radacinile in tribul turcmen Tekke.
Stra-strabunicii, strabunicii, bunicii si parintii lui Altin traisera in oras dar ea avea chemarea nomadismului, a vietii libere in natura, mod de viata ce-i era ingaduit timp de cateva saptamani, pe perioada vacantelor, dupa care era nevoita sa se intoarca din nou acasa … la studiu.
In treacat imi spusese ca tatal fusese medic si ca i-ar fi placut ca macar unul din copiii lui sa studieze medicina.
Altin urmase politehnica, fara ca parintii sa se impotriveasca, si nu-i parea rau de alegerea facuta.
Ca studenta nu fusese stralucita, daca era sa ma iau dupa foaia matricola, insa avea un simt ingineresc incontestabil si invata extraordinar din mers.


Intr-o zi, stand la taclale, Altin mi-a povestit o intamplare care m-a facut sa râd in reprize.

Intr-un sat de pe taramul de basm al Gorganului, relativ aproape de Gonbad-e Qabus, se tinea un fel de sarbatoare de toamna foarte asemanatoare cu sarbatoarea recoltei.
Oamenii din satele vecine participau si ei pentru ca acesta constituia un bun prilej de a se cunoaste, de a pune la cale afaceri, casatorii, de a schimba idei și de a se simți bine laolalta.

In acel an insa o echipa de la televiziunea locala s-a hotarat sa vina sa filmeze cum decurge sarbatoarea.

La intrarea in locul special amenajat pentru adunare, trei fete in haine traditionale ii intampinau pe oaspeti cu tavi mari de dulciuri traditionale.
Deci nu-i de mirare ca cele trei fete au aparut in foarte multe secvente, de fapt ori de cate ori intampinau cate o personalitate locala, un invitat de vaza sau pe mai marii satelor vecine.

La respectivul program, ghinionul lui :), se uita si un cleric cu o functie destul de importanta prin nu stiu ce organizatie, trecut binisor de saizeci de ani.
Acestui molah ii cade cu tronc una din cele trei fete. Si ce-si zice „dumnealui” ?
– Ia sa mearga la pețit in Golestan :) … desi acasa avea o sotie, copii si nepoti –

Zis si facut.
Daca ar fi fost sa fi mers in pețit pe vremea tineretii sale, cu siguranta ca ar fi mers pe catâr sau măgar, dar acum omul se ajunsese, asa că „incalecase” BMW-ul, cu sofer si body guard, si plecase in cautarea alesei inimii.

Ajunsese in satul cu pricina.
Bietii sateni crezusera ca respectivul cleric venise sa le rezolve o parte din greutati, dar mare le-a fost mirarea sa vada la ce ‘pohtește’ dumnealui.
Fata dupa care venise in petit de abia isi luase bacalaureatul. Deci avea in jur de optsprezece ani.
Era orfana de ambii parinti si traia impreuna cu bunicii. Bunicul confectiona instrumente muzicale traditionale iar bunica, asemenea celorlalte femei din sat, țesea chilimuri si facea cuverturi din lana. Din asta traiau ei.

‘Generos’, respectivul cleric spusese ca, dupa casatorie, ii va permite fetei sa-si pastreze religia sunnita in ciuda faptului ca el e cleric shiit, si ca da ‘in scris’ la notariat acest lucru . LOL
Ca sa-i imbuneze pe bunicii fetei a promis pentru mehrie o mie de fise de aur Bahar-e Azadi. ( fiecare moneda din aur de 22 k cântărind in jur de 8 gr)

Fata nici n-a vrut sa auda de propunere iar bunicul ei, cel ce o crestea, a spus ca nu are nepoata de vanzare.

Vazand ca n-o scoate la capat cu bunicii fetei molahul a apelat la mai marele satului (dehqan) si i-a promis ca daca o va face pe fata sa-i accepte propunerea in casatorie va construi nu stiu ce fabrica in apropiere – ca sa aiba tinerii din zona unde sa munceasca – ca va face un hotel de lux pentru turisti, si alte asemenea promisiuni menite sa tulbure mintea satenilor.

Dehqanul nu i-a raspuns, dar a doua zi, dupa ce-a stat de vorba cu fata si bunicii ei, a respins toate propunerile molahului ce dadea semne ca fierbe de ciuda.
Când si-a dat seama ca nici pe calea asta nu obtine ceea ce vrea a inceput cu amenintari voalate, apoi a trecut pe fata la amenintari directe … c-o sa le trimita securitatea pe cap, c-o sa faca, c-o sa dreaga, c-o sa-i faca zile negre dehqanului … si altele pe tema asta.

Fata, bunicii, mai marele satului … toti au ramas pe pozitii.

Primul episod al petitului s-a incheiat la scor nul.
Nu-i ramanea altceva de facut decat sa se suie in BMW si sa se intoarca umilit, cu coada intre picioare, la Teheran.

Drumul dinspre acel sat spre oras (Gonbad-e Kavoos) trecea prin valea unui pârâu mlăștinit, cu sălcii bătrâne pe jumatate putrede si cu mult păpuriș.

Cum mergeau ei pe drumul neasfaltat, iscand in urma o tromba de praf, aproape sa nu observe trunchiul gaunos de copac cazut in față.
Soferul a frânat la timp si toti trei – sofer, popa, body guard – au iesit afara sa-l dea deoparte.

Partea comica a intamplarii de abia acum incepe.

Cum au iesit afara din masina, cum s-au pomenit inconjurati de o ceata de barbati mascati. S-au trezit imobilizati pe loc.
Soferul si garda de corp nu au avut de suferit, dar vreo trei patru din ceata i-au aplicat un tratament zdravan ‘pețitorului’, de i-a zburat turbanul intre trestii, si l-au lasat cu omoplatul rupt, dupa care s-au facut nevazuti printre dealuri.

Până sa-si revina din șoc, până sa reuseasca sa prinda pe mobil dispeceratul politiei din Gonbad-e Qabus, până sa apara un echipaj la fata locului, a trecut suficient timp ca oamenii din ceata atacatoare sa dispara din zona.

Clericul a fost transportat la spital si pus in ghips. Au necesitat cateva saptamani bune ca sa se faca bine. Deh, ce sa-i faci, oasele bătrâne se sudeaza mai greu!

La ordinele lui a inceput ancheta pentru a-i depista pe atacatori si s-a zbatut din rasputeri sa dea o conotatie politica ‘cazului’ … niste huligani sunniti au atacat un cleric shiit aflat la datorie in slujba islamului smile :)

Mai întâi s-a crezut ca bunicul fetei a organizat razbunarea. A stat batranul cateva zile la politie fara sa se poata dovedi ceva. Apoi politistii au speculat ca s-ar putea sa fie vorba de vreun baiat de prin imprejurimi, indragostit de acea fata. si care ar fi fost in stare sa faca moarte de om ca sa n-o piarda.
Au mers pe pista asta dar nu au descoperit nimic cu toate ca i-au anchetat pe toti baietii si fetele din sat de-o varsta cu fata aducatoare de bucluc.

Unor anchetatori le-a trecut prin cap ideea ca respectivul atac ar fi fost pus la cale de mai marele satului, ca reactie la amenintarile clericului in caz nu ar fi obtinut consimțământul casatoriei.
Respectivul era cunoscut in zona pentru mandria si nationalismul lui.
A stat dehqanul la carcera vreo cateva saptamani dar i-au dat si lui drumul din lipsa de dovezi.

Afacerea s-a incheiat fara nici un rezultat concret in afara oaselor rupte ale ‘petitorului’ :)

Ba chiar si cameramanul echipei TV care a filmat sarbatoarea sateasca a fost somat la politie sa dea explicatii de ce in loc sa filmeze ce se petrece in incinta locului de adunare le-a filmat mai mult pe fetele acelea tinere si frumoase ce-i intampinau pe oaspeti cu baclavale !

La vreo cateva luni dupa incident, o alta echipa de televiziune, de data asta de la Teheran, sosise pentru a realiza un documentar dedicat frumusetilor geografice ale zonei. In provincia Golestan se gaseste cel mai spectaculos parc natural din Iran.

O masina cu doi tipi din echipa s-a deplasat in apropierea acelui sat, pentru a filma niste plante declarate monumente ale naturii, cand s-au trezit inconjurati de săteni cu bâte.
Nu au patit nimic numai ca satenii au taiat cauciucurile microbuzului, le-au facut arșice aparatura si le-au promis ca vor rupe oasele oricui va avea indrazneala sa se apropie de satul lor cu o camera de fimat in mana smile :)

Anul urmator frumoasa turcmena generatoare de buclucuri s-a casatorit cu un baiat localnic.

Pe atunci Altin era eleva de liceu si auzind de nunta fetei a dorit sa mearga sa o vada mireasa.
Tatal ei a dus-o cu masina pana in satul respectiv, unde au petrecut cateva ore, si unde venise puhoi de lume sa asiste la eveniment.
Oamenii aruncau bani de aur in baldachinul mirilor, asa de multe fise de aur spunea Altin ca daca cineva le-ar fi adunat de pe jos ar fi avut nevoie de vreo doua trei găleți din alea mari cu care se adapă caii …

La randul ei Altin s-a casatorit cu un inginer turcmen si s-a reintors in provincia natala.
Dupa mai multi ani am facut cunostinta cu altcineva din Gonbad si stiind ca in orasele mici localnicii se cunosc bine intre ei am intrebat de Altin.
N-o cunostea personal, fiind prea tanara in comparatie cu el, dar existau toate șansele sa-i cunoasca „geatul”, caci Altin era getbeget din zona.

I-am zis numele de familie si faptul ca tatal fusese doctor.
Respectiva persoana s-a animat brusc : ” A! … fata doctorului M. Nu exista sat din apropiere care sa nu fi auzit de dânsul!”
Si a inceput sa-mi povesteasca despre doctor si sotia lui, adica despre părinții lui Altin.

Altin daduse dovada de o modestie extremă . Niciodata n-a spus ce om deosebit fusese tatal ei.

la Che Guevara

 

In timp ce vizitam salonul de caligrafie al Muzeului Reza Abbasi mi s-a facut o foame teribila. Privind retrospectiv constat ca de multe ori, in timp ce vizitam muzee si palate, mi s-a deschis  brusc apetitul. Are deci si arta binefacerile ei :)

I-am propus sotului meu ca dupa aceea sa mergem sa mancam la Che Guevara – un vechi restaurant cu meniuri din bucataria sud-americana.
El a primit cu entuziasm propunerea spunand ca in sfarsit m-am gandit si eu la un lucru serios  :)

Am intrat prima oara la Che Guevara din curiozitate. Se intampla cam cu vreo 12-13 ani in urma. Mi se părea nefiresc ca in plin centrul Teheranului, pe bulevardul Vali-e Asr (fost Pahlavi) sa existe un restaurant care sa poarte numele unui revolutionar marxist, stiut fiind faptul ca si pe timpul sahului, si dupa revolutia islamica, membrii marcanți ai partidelor comuniste erau inchisi cu anii si, deseori, executati.
Dar Che Guevara s-a dovedit a fi un personaj bine implantat in societatea islamica iraniana.
Cu timpul i-am descoperit profilul, reprodus in maniera lui Andy Warhol pe copertile mai multor carti, pe postere lipite discret prin parcuri, imprimat pe tricouri sau tatuat pe bratele tinerilor.
Ma miram ca guvernul iranian facuse o exceptie pentru acest controversat lieder,  simbol al revolutionarilor latino-americani.

Dupa cum spuneam, intrasem in restaurant mânată de curiozitate.
Nimic deosebit la prima vedere. Localul fusese deschis cu multe decenii in urma, cam pe la sfarsitul anilor ’60 cred.
Vechimea era evidenta. Mobilierul usor demodat din lemn negru – dar denotând rafinament, veiozele de pe masa – niste piese Lalique presupun veritabile, uzatele covoare orientale in tonuri de crem si nuante de zahar ars – dar alese cu mult gust, sau cel putin pe gustul meu, m-au cucerit din prima.
Meniurile tiparite fusesera introduse in coperți legate in piele ce miroseau usor a vanilie si cafea proaspat mîcinată.

Am consultat meniul si m-am mirat sa vad ca fusese tiparit in doua limbi : spaniola si germana.
Mi-am dat seama ca tineam in mână meniul original de pe timpul șahului, caci băuturile alcoolice erau incluse … dar nu ma puteam dumiri deloc de ce nu exista o rubrica in persana.
Probabil ca pe vremea aceea, inainte de revolutie, clientii restaurantului erau formati din turisti straini.
Bine, dar daca era asa, de ce nu fusese prevazuta si o varianta a meniului in limba franceză, limba straina cea mai utilizata in acea perioada ?
Ma indoiam de faptul ca turistii care au luat masa aici sa fi fost in exclusivitate germani, latino-americani sau spanioli.

Dar de ce germana?
Meniu in limba germană intr-un restaurant cu bucatarie sud-americana … ?!?!?

Aparent studiam mancarurile de pe listă dar de fapt eram cu gândurile duse. Soțul meu comandase piept de pui in sos de rom si trestie de zahar iar chelnerul foarte tânăr astepta politicos sa preia cealalta jumatate de comanda.

Am ales la intamplare ceva si i-am zis ca inainte de masa sa-mi aduca o cafea mare, amara, facuta la filtru.

Sorbeam cafeaua fierbinte indulcind-o cu excelenta ciocolata „de casa” pusa pe farfurioara de alaturi.

Imi vedeam chipul reflectat de oglinzile grele, in ape involburate, ce placau de jur imprejur peretii. Sentimentul ciudat ca ma desprind de lume, de realitate, s-a facut simtit ca o usoara impunsatura de ac. O detasare profunda, dar in acelasi timp periculoasa, incepea sa puna stapanire pe mine.
Atmosfera era placuta, linistitoare, racoroasa in contrast cu zapuseala de afara, parfumata discret de arome binecunoscute:  cafea, cacao, vanilie, rom, dar si de unele noi, din care remarcam ceva asemanator cu mirosul de salcie inverzita.

Incaperile poarta incarcatura celor ce le-au locuit, spunea un personaj dintr-un roman citit de curând.
Inclinam sa-i dau dreptate.
Mi-am cautat din nou chipul in volbura oglinzilor. In apa lor argintata mi-am regasit profilul bronzat incadrat de parul decolorat de soare.

Incercam sa-mi adun gandurile. In surdina auzeam ritmuri de rumba si vocea soțului ce-mi povestea ceva, nu stiu ce, caci mi-era imposibil sa-l urmaresc.
Somnul ma atragea in mrejele lui dar îi rezistam eroic.

La un moment dat muzica a incetat. Mirata am descoperit scaunul gol din față. Probabil ca îmi spusese ca pleaca cateva minute undeva. Oricum, nu fusesem atenta.

Alte ritmuri, de data aceasta de tango, au invadat semiobscuritatea restaurantului.
Privirea mi-a ramas țintă pe oglinda laterala.
Undeva in adancul ei cenusiu verzui o femeie frumoasa, cu parul blond aranjat intr-un coc elaborat, purtând o rochie de mătase grena, dansa cu un domn între doua varste. Nu-i vedeam fața, doar spatele, părul grizonat și sacoul gri impecabil croit.

Imaginatia imi joaca feste, mi-am zis in gând si am inchis pentru o secunda ochii. I-am deschis din nou.
Personajele dansau in continuare. Pe fundalul muzical incepusesra sa se suprapuna voci, șușoteli, râsete, clinchete de tacâmuri si pahare.
Aveam senzatia ca deslusesc cuvinte desperecheate si frânturi de conversație … Erau in germana !

Asta-i prea de tot, am zis in gand perfect conștienta de locul unde ma aflu.
Faza asta se cheama halucinație auditiva si-i cazul sa consult un medic ! S-ar putea sa fie din cauza caldurii. Prea umblu mult pe afara iar 40 de grade Celsius reprezinta o temperatura ce te face s-o iei razna, am decretat convinsa de adevarul spuselor.
Ba chiar incepeam sa simt o usoara durere de cap, ca si cum o palarie prea mica mi-ar fi strans fruntea.

Am mai băut cateva guri din savuroasa cafea ce-si păstrase fierbințeala in ceașca simpla din porțelan alb.

Glasurile, râsetele, șușotelile s-au accentau din nou. Pentru cateva clipe fusesem convinsa ca totul incetase.
Tangoul languros nu se mai sfărșea. Privirea mi-a fost atrasa de oglinda din dreapta.
Frumoasa blonda era acolo. Dansa!

„Heil” am auzit clar o voce. In apropierea mea nu era absolut nimeni. Noi eram singurii clienți ai restaurantului.
Mai multe voci au raspuns la comanda : Heil.
Cuvantul vibra straniu amplificandu-se in intensitate …
Involuntar am soptit : Heil Hitler.
In acea fracțiune de secunda am inteles.

Meniul in germana fusese destinat in mod exclusiv turistilor latino-americani de origine germana si descendentilor lor, sau mai bine spus fusese destinat nemtilor fugiți in America de Sud dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Era vorba de nemții care, intr-un fel sau altul, facusera parte din structurile puterii hitleriste sau cei care fusesera implicati in actiuni importante.

Nu ma indoiam de faptul ca prin anii ’60 – ’70, si chiar si dupa aceea, la restaurantul Che Guevara din Teheran isi dadusera intalnire ‘indizerabilii’…
Cei ce propavaduiau existenta rasei ariene s-au intalnit frecvent in Iran, in spatiul denumit de dânșii „matca arienilor”!
Ineditul descoperirii imi alungase definitiv somnolența.
Trebuia sa gândesc sistematic. Ma interesa aspectul.

Daca pereții ar putea povesti …

Daca pereții ar putea vorbi am afla multe adevaruri.
Incercam sa-mi inchipui atmosfera restaurantului inainte de revolutie, personajele care l-au frecventat, cadrul discutiilor, secretele – politice sau de natura sentimentala, acel vivrepe care nu-l puteam regasi nicaieri in momentul de față.Soțul se intorsese ținând in brațe o punga mare din hartie colorata. Era insotit de un barbat in vârsta, cu o ținuta sobra, militaroasa, imbracat intr-un costum de culoare inchisa ( … cum de rezista pe canicula de-afara? ), cu o privire ca de laser in ciuda culorii incerte a ochilor.In fuga am reusit sa citesc adresa de punga. Era a unui magazin din apropiere specializat in fructe confiate si alte zaharicale. Deci iesise din restaurant!
Cu gandurile inca imprastiate n-am reusit sa inteleg cine-i persoana care îl insotea, desi se facusera prezentarile de rigoare.
Era proprietarul resturantului, sau directorul lui, sau o ruda apropiata de-a proprietarul … sau cam asa ceva.
N-am intrebat si nici nu cred ca ma interesa cine stie ce.Dialogul, mai bine zis „trialogul”, s-a innodat repede dar se poticnea la fiecare a doua fraza.
Sentimentul ca bătrânul domn tatona terenul, sfredelindu-ne cu privirea, nu mai tinea de domeniul halucinației. Era evident.
Mi-l inchipuiam stând la o șueta cu Stalin, sau  Churchill, sau cu oricare din participantii conferinței Teheran ’43  :)Sentimentul ca el imi citeste gândurile ma facea sa ma simt inconfortabil.L-am intrebat despre restaurant.
Mi-a povestit mai multe lucruri avand o deosebita grija in a-si alege cuvintele.
Cu precauție, oarecum indirect, a incercat sa aflu de unde vin.

I-am spus ca sunt româncă.
M-a privit lung cu un zambet ascuns in colțul buzelor. Obrazul ras la sange i s-a imbujorat pentru o clipa, colorându-l cu roșeața amintirilor.

Mi-a spus ca in perioada celui de-al doilea razboi mondial plecase sa-si faca studiile la Paris. Acolo s-a indragostit de o armeanca din Romania.

In mod automat am inceput sa calculez.
Razboi 1940 …. student … in jur de 20 de ani, acum suntem in vara anului 1999 … deci trebuie sa aiba vreo 80 de ani, daca nu mai mult.

A batut darabana cu degetele pe masa.
Da, ați socotit bine, a adaugat calm dovedind inca o data ca-mi citea gândurile.

N-am comentat nimic. Am zâmbit doar dorindu-mi să ies cât mai repede din restaurant.
Dar chelnerul cu comanda nu mai avea de gând sa vina.

Incet incet discutia s-a infiripat in adevaratul sens al cuvantului si am profitat de ocazie pentru a afla o serie de lucruri ce ma interesau, stiind ca interlocutorul a trait acele timpuri.
Aveam in față un martor ocular citit, cosmopolit, cum n-as mai putea sa găsesc daca ar fi sa răscolesc tot Teheranul.

Mi-a povestit despre Teheranul interbelic, companiile britanice, rusi, germani, generalul Anders, abdicarea forțată a lui Reza Shah in favoarea fiului sau, lucruri de culise despre unele personalitati ale anilor ’40-’70, despre tinerețea lui, despre ceea ce se merita a fi vazut in Iran, despre viața care trebuie traita la turație maximă … căci nimic din ce ai, sau din ce-ai pierdut, nu se intoarce spre a-ți satisface dorințele, orgoliile, spiritul …

*************

Cum trec anii !!! … exclamasem in gând in timp ce părăseam magazinul de suveniruri de la parterul Muzeului Reza Abbasi.
Imi priveam silueta reflectata de vitrinele magazinelor. In fond asta e viata: un joc de oglinzi, o insiruire miscatoare de imagini, de sentimente imprecise, stări iluzorii, puncte de reper alunecoase, obiecte neînsemnate ce ne jaloneaza existența – chiar daca au costat milioane.

Ne-am suit in taxi si-am rasuflat usurata văzând ca aerul conditionat fusese deschis la maximum.
Racoarea mi-a facut bine si mi-a alungat oboseala.

Am coborat la locul bineștiut. Restaurantul disparuse !
Sotul meu insista spunând sa mergem putin mai sus pe Vali-e Asr pentru ca am gresit si am coborat cu o alee mai jos decat trebuia.

Eu eram convinsa ca am coborat unde trebuie. Intotdeauna ma orientam dupa un hotel, hotelul Jahan, ce avea un restaurant cu specific indian si o firma veche din bronz, impozantă.
Restaurantul Che Guevara se afla in imediata vecinatate.
Ma rog … trebuia sa fie. Acum nu era.

Am traversat pe partea cealalta a bulevardului pentru a tine sub observatie zona si a ma putea concentra asupra coordonatelor.
Nu ma inselasem. Eram la locul potrivit numai ca firma restaurantului Che Guevara disparuse, peretii fusesera renovati, ferestrele fusesera inlocuite cu altele mult mai mari si fusesera protejate cu jaluzele subtiri din aluminium. Nu puteam distinge nici o usa. Nu se vedea nici un tablou care sa indice ce functioneaza in acel spatiu : un magazin, o sucursala bancara, firma de asigurari, salon de frumusete, sediu  ONG ..???

Am traversat din nou.
Ajunși la fața locului am reusit sa descoperim usa.
Am intrat.

Ce-ai putea zice daca ai intra intr-o clădire monument istoric pe care ai vizitat-o in mai multe randuri, ca de exemplu manastirea Cozia, Curtea de Arges sau casa memoriala Ion Creanga, si primul lucru pe care l-ai vedea ar fi niste vitrine frigorifice burdușite cu Coca-Cola?!

Nu-mi puteam crede ochilor.

Stateam inca in pragul usii, măsurând cu privirea tejgheaua sinuoasa din inox cu design hidrodinamic in care reflecta lumina aplicelor, fara sa-mi pot misca picioarele.
Tejgheaua era lunga cât pista unui aeroport.

Mesele, scaunele si alte chestii din decor erau confectionate din fibra de sticla colorata.
Un grup de tineri, probabil studenti, mancau pizza. Fetele, cu parul oxigenat si bratari masive fanteziste  chicoteau pe seama unui baiat care-si improscase sosul pe fata.

In alt colț, o mamă cu un copil mic  sorbea cu paiul dintr-un pahar înalt in timp ce-si butona celularul.

Nu-mi veneasa cred.
Che Guevara disparuse pentru totdeauna.

Dintr-o data m-am simtit extrem de obosită.
Ca venind din alta lume am auzit vocea soțului : vrei să ne așezăm aici sau vrei să mergem în altă parte?