o muză nu moare niciodată

cohen-and-ihlen-hydra-island

Unde poți întâlni mai ușor o muză dacă nu pe o insulă, iar dacă acea insulă aparține meleagurile grecești întâlnirea e și mai incitantă.

Cam așa a început povestea dintre Leonard Cohen și Marianne Ihlen. Se întâmpla demult, prin anii ’60, când insula Hydra a devenit mai mult decât casă pentru cei doi protagoniști ai poveștii.

Tânăra norvegiancă nascută în 1935 dorea să devină actriță însă părinții s-au opus. Fiind o fire rebelă și independentă ea fuge de acasă.
Îl întâlnește pe scriitorul Axel Jensen, cu care se va căsători, și împreună, în 1958, vor pleca din Țara Fiordurilor într-un loc mult mai cald, insula Hydra din Grecia.

0a401ac8b5201dd6873dfe5fbf650f1b

Vor trăi aici câțiva ani de efervescență creatoare și din iubirea lor se va naște un băiat. Dar povestea se va termina atunci când soțul o va părăsi pentru o altă femeie luând cu el și copilul.
La scurt timp se va muta împreună cu Leonard Cohen, un compozitor și cântăreț canadian ca mulți alții ce-și petreceau vacanțele pe insulă în căutarea succesului și inspirației creatoare.

Întâlnirea lor a fost emblematică.
Tânăra muză blondă cu ochi albaștri i-a inspirat multe melodii de pe cele două albume lansate în perioada următoare : Songs of Leonard Cohen (1967) și Songs from a room (1969).
Cele mai reprezentative rămân totuși So long Marianne, Bird on the wire și Hey, that’s no way to say goodby.
Pe coperta albumului lansat în 1969 o vedem pe Marriane la mașina de scris din modesta cameră în care locuiau pe insula Hydra, închiriată cu doar 14$ pe lună ;)
”So long Marianne ” s-a vrut un cântec de despărțire … dar acest cântec i-a ținut cumva împreună, ca un liant din sunete și cuvinte cu proprietăți magice.

Ei se vor despărți, Marianne căsătorindu-se în 1975 cu Jan Stang … o uniune ce a durat peste treizeci de ani, și părea că povestea se sfârșise prea dintr-o dată.

Leonard Cohen a compus multe melodii memorabile, și-a trăit viața alături de multe femei frumoase cu personalități puternice, a devenit un artist de succes, apoi chiar un idol, iar în final și-a găsit liniștea sufletească în credința Zen (în fond o sectă desprinsă din religia budistă)
Interesant că și Marianne, spre sfârșitul vieții, a devenit adepta Buddhismului Tibetan.
O altă legătură spirituală comună o va reprezenta desenul, pictura, redarea unui sentiment prin linii și culori …

lc-marianne

Dar să ajung la lucrul cel mai important.

Bolnavă de leucemie Marianne își aștepta împăcată sfârșitul.
O bună prietenă a luat legătura cu Leonard Cohen, deși Marianne trăia într-o totală discreție la care ținea foarte mult, și i-a spus care e realitatea.

Această ultimă scrisoare pentru muza sa din tinerețe a mișcat atunci milioane de oameni.

„Well Marianne, it’s come to this time when we are really so old and our bodies are falling apart and I think I will follow you very soon. Know that I am so close behind you that if you stretch out your hand, I think you can reach mine.

And you know that I’ve always loved you for your beauty and for your wisdom, but I don’t need to say anything more about that because you know all about that. But now, I just want to wish you a very good journey.

Goodbye old friend. Endless love, see you down the road.”

marianne-and-leonard-hydra-1960

 ” Ei bine, Marianne, am ajuns la vârsta la care suntem atât de bătrâni și corpurile noastre cedează și cred că te voi urma foarte curând. Să știi că sunt atât de aproape în urma ta încât dacă îți întinzi mâna, mă poți atinge. Știi că te-am iubit mereu pentru frumusețea și înțelepciunea ta, dar nu trebuie să mai spun ceva pe tema asta, pentru că știi deja. Acum vreau să-ți urez călătorie plăcută. La revedere, prietenă dragă. Dragoste nemărginită, ne vom vedea pe drum”.

Marianne va muri pe 28 iulie 2016, la doar câteva zile după primirea scrisorii.
Leonard Cohen, așa cum bine a presimțit, a urmat-o câteva luni mai târziu, mai exact pe 7 noiembrie în același an.

graffiti de București

icoanei

Navigând prin arhiva mea de fotografii am descoperit câteva ce mi-au adus aminte de o postare de-a Zinnaidei și, în secunda doi, m-am decis să le pun pe blog.
Fotografiile au fost fâcute în apopiere de Parcul Grădina Icoanei într-o zi însorită de septembrie.
Recunosc că m-au luat prin surprindere culorile calde, vii, ce acopereau forme geometrice ce-mi aminteau de lucrările unor artiști contemporani precum Keith Haring sau Jean-Michel Basquiat.

icoanei-1

Pe moment m-am gândit că poate respectivele picturi au fost realizate de Smear, celebru graffer român stabilit în SUA, pe numele său adevărat Cristian Gheorghiu, dar imediat am alungat din minte ideea deoarece am realizat faptul că maniera de execuție e cu totul alta.

icoanei-2

Arta stradala (Street Art) și arta urbană (Urban Art) reprezintă forme de manifestare artistică ce nu se limitează doar la Graffiti.

icoanei-3


Graffito
(din italiană graffito, derivat din sgraffiare = a zgâria), la plural graffiti este un termen din arheologie care desemnează o inscripție sau un desen executat fie cu pigmenți de culoare roșie, fie prin zgâriere, descoperite pe monumentele antice.

 

icoanei-4

Wikipedia oferă explicații de bază pentru a înțelege fenomenul în ansamblu însă pentru a pătrunde esența, amploarea și scopul fenomenului Graffiti ar trebui să studiem în profunzime în ce fel anumite concepte  sunt acceptate sau respinse de pătura tânără a societății din țările capitaliste dezvoltate (SUA, Germania, Suedia, Marea Britanie, Franța, Italia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Austria, Elveția, Olanda, Japonia, Coreea) a celor guvernate de regimuri comuniste (ex China) și teocratice (ex Iran) sau a societăților interrasiale din țările latino-americane.

icoanei-5

Revin la zidurile frumos colorate de pe strada Arthur Verona din București.
Le-am privit cu atenție în căutarea mesajelor vădit exprimate, dar și a celor cvazi-subliminale, și am încercat să le analizez prin prisma persoanei care eram eu la cincisprezece sau douăzeci de ani.
Nu știu dacă temerara mea acțiune a fost una reușită dar cel puțin m-am străduit să mă rup de realitatea imediată și să evadez într-o lume pe care de vreo două decenii am lăsat-o în urmă și pe care o pot regăsi doar în amintiri la fel de luminoase și vibrante ca aceste lucrări de artă stradală realizate de artiști ale căror nume, din păcate, nu le cunosc.

început de noiembrie

noiembrie

Drept nou punct de pornire pe WordPress am ales versurile poetului suedez Tomas Tranströmer …

 

Conexiune

Priveşte copacul cenuşiu. Cerul a curs
prin fibrele lui jos, în pământ –
un nor sfrijit e tot ce rămâne după ce
pământul a băut. Spaţiul cosmic furat
se învârteşte în împletitura de rădăcini, se răsuceşte
şi devine verdeaţă. – Scurtele clipe
de libertate urcă din noi, trec învolburate
prin sângele zeiţelor Parce şi o pornesc mai departe.
Espresso
Cafeaua neagră la un restaurant-grădină
cu scaune şi mese pestriţe ca insectele.
Distilări preţioase
umplute cu aceeaşi tărie ca Da şi Nu.
Ea este adusă din cafeneaua întunecoasă
şi se uită în soare fără să clipească.
În lumina zilei un punct de negru binefăcător
care se varsă repede într-un client livid.
E asemeni picăturilor de profunzime neagră
pe care uneori sufletul le distilatează
şi care dau un ghiont binefăcător: Pleacă!
Îndemn să deschizi ochii.
 

… și Gaudi ar fi surprins :)

 

Și Gaudi cred că ar fi surprins dacă ar avea posibilitatea să se plimbe pe strada Dimitrie Racoviță căci, în imediata vecinătate a restaurantului Lascăr, ar descoperi o clădire în care și-ar recunoaște câteva din principiile biomorfismului arhitectonic pe baza căruia și-a construit opera.

 

*
Undeva în București, destul de aproape de restaurantul Izvorul Rece din Piața Pache  Protopopescu, am descoperit în peregrinările mele fără de țintă o clădire albă cu o geometrie fluidă ce mi se părea plantată artificial acolo … o bijuterie Art Nouveau care m-a fermecat pe loc.
Formele lichefiate, unduitoare, cu linii ce se curbează firesc ca piruetele unui dans, dar și simbolurile arhitecturale de pe pe una din fațadele laterale, m-au făcut să zăbovesc minute bune în zonă fără să fotografiez ceva.
Pur și simplu stăteam în soare pe trotuarul fierbinte și priveam …
*


La un moment dat o doamna roșcată cu părul tuns a la Liza Minnelli a ieșit din casă. În timp ce încuia poarta am zburat pur și simplu în direcția ei.
Am întrebat-o dacă locuieste acolo și dacă îmi poate da un minimum de informații despre clădire.
Din păcate ea mi-a spus că vine doar să facă curățenie și nu știe nimic referitor la istoricul casei.

 


Dezamăgită m-am refugiat pe terasa restaurantului Lascăr. Îmi era sete și mi se făcuse foame, așa că m-am așezat la o masă poziționată chiar lângă gardul ce o despărțea de superba clădire.
Am intrat în vorbă cu domnișoara care mi-a luat comanda. Nici ea nu știa pre multe dar mi-a spus că proprietarul e de profesie arhitect și s-a ocupat personal de renovarea clădirii.

Simbolurile de pe fațadă continuau să mă urmărească. În partea centrală a medalionului când aveam impresia că se află doi copaci … când numărul Pi ( π ) …
Poate că arhitectul catalan mi-ar fi putut da acele indicii de care aveam nevoie, dar poate că și cineva care va citi această postare mi le va putea da. Depinde de noroc ;)

 


*
Oricum, meditând așa în general, mi-am dat seama că nici despre Dimitrie Racoviță nu știu absolut nimic. Numele Racoviță îl asociez cu cel al savantului Emil Racoviță ( stiți voi care … acela cu peșterile, speologia, primul român la Polul Sud, vasul Belgica, etc )

 

 

Am străbătut netul în lung și-n lat, am dat căutări succesive cu cuvinte ajutătoare … avocat, medic, politician, ministru, scriitor, pictor, sculptor, arhitect, boier, primar… dar nu am găsit nici un capăt de ață despre Dimitrie Racoviță.
Singurii pe care i-am găsit au fost fost politicianul Nicolae.G. Racoviță, caimacamul Ion Racoviță, Mihai Racoviță – domn al Moldovei în perioada fanariotă, și cam atât.
Am mai încercat apoi cu geograf, inginer, matematician, fizician, chimist, ziarist, și, surpriză … am descoperit în final, după vreo oră de căutări, că Dimitrie Racoviță a fost ziarist ;)

Sper ca din fotografiile făcute în acea zi să vă dați seama de amestecul de farmec desuet și modern al clădirii.

cifru fără cheie

 

Trecuseră doar câteva zile de când mă înscrisesem pe acel forum și deja schimbasem vreo trei avataruri. Nici unul nu mă mulțumea pentru că nici unul din ele nu mă reprezenta nici măcar într-o proporție infimă.
Deci căutam. Nici eu nu știam de fapt ce caut, ce anume mi s-ar potrivi ca formă, simbol sau în ceea ce privește culoarea.

Întâmplarea a făcut să intru într-o seară pe un site oarecare. Pur și simplu întâmplarea …
Iar acolo am găsit ceva de care m-am îndrăgostit pe loc … fără să mă tenteze să-l descifrez.
Era simplu și complicat în același timp, sobru și pasional, banal și misterios …
Totul depindea de unghiul din care îl analizai.

În mod cu totul surprinzător mă făcea să mă gândesc la prietenii și cunoștințele mele din perioada liceului care, loalaltă, alcătuiau o faună diversificată.
Pe lângă o minoritate constituită din oameni ce mi se păreau că zilnic se înveșmântează în aceleași haine, cu un discurs foarte corect gramatical, marcați de obsesia eficienței și cu existențe ce se încadrau în tipare greu de spart, eram înconjurată totodată de o majoritate compusă din personaje declarate „dubioase” de către mama și „bătute de soartă” de către tata.
Aceste personaje erau în cea mai mare parte mult mai mari decât mine, mai mari chiar decât părinții mei …
Unii trăiseră războiul și colectivizarea, alții văzuseră lumea de dincolo de ocean și Țara Sfântă, unii erau alcoolici, alții puțin nebuni, unii marginalizați la locul de muncă deoarece nu puteau fi măsurați cu un șablon iar genialitatea lor era etichetată drept excentricitate ori incapacitatea de a se conforma normelor societății.

Printre aceste personaje remarcabile, cum era și Doamna cu pechinez, mă pierdeam cu totul … dar în același timp luptam să-mi construiesc propria personalitate.
Căutam să fur ceva de la fiecare căci la fiecare descopeream ceva ce mă fascina, o tușă unică, un sens profund, o poftă nerușinată de viață …

Avatarul avea ceva răscolitor în el căci mă făcea să înțeleg că deși am depășit multe borne kilometrice ale existenței de fapt mă aflu în același loc. Viața mea stătea gata să înceapă din acel punct în care mă simțeam eu însămi.

Avatarul mă trimitea simultan în trecut și în viitor.
Negrul intens mă făcea să simt în nări cerneala de pe caietele din clasa întâi, căci doamna nu ne lăsa să scriem cu pixul, doar cu stiloul.
Toți aveam stilouri cu pompițe și, ca să fie convinsă că vom avea întotdeauna rezervorul stiloului plin, doamna învățătoare aducea săptămânal o călimară pântecoasă de modă veche.
O văd și acum tronând impunătoare pe catedră cu capacul ei metalic și pereții pătați din cristal ce reflectau razele soarelui aruncându-le fix pe banca mea.
Priveam sticla rubicondă în care-mi imaginam că pluteau cuvinte lichide. Literele înotau aidoma peștilor și scrijelind mecanic bastonașe și liniuțe pe caietul cu liniatură specială, pentru a nu mă plictisi, în gând, despicam în patru cuvintele. De acest așa zis sport nu m-am putut debarasa  niciodată.

Roșul din avatar îmi aducea în memorie acorduri de chitară clasică, ritmuri de flamenco, rubayatele lui Khayyam și, surprinzător, reclama unui ruj de buze întins pe o pagină întreagă pe care-l văzusem într-o revistă străina pe vremea când începeam să realizez că doar cu câteva semne poți scrie toate cuvintele. Mi se păre nefiresc ca atât de multe cuvinte să poată fi scrise doar cu ajutorul câtorva litere, cât să le numere trei oameni pe degetele de la două mâini.

Și cheia în formă de inimă … cheia nu era pusă acolo pentru a descuia. O cheie pusă pe un lacăt închis e inutilă dar atrage în mod imediat, și necuviincios, atenția.
Singura modalitate de a intra în acea inimă  nu putea fi decât una brutală : spargerea lacătului sau forțarea cu o cheie falsă.

Imaginea părea concepută de un magician care urma să prezinte un număr dificil și pentru a fi sigur de reușită căuta să distragă atenția privitorului concentrând-o cu abilitate pe lucruri vizibile dar neesențiale.

Și totuși avatarul în cauză mă făcea vulnerabilă căci adesea vizitatorii, chiar și pe un forum, te judecă după ceea ce le sare în ochi la prima vedere.
Dar lăsând deoparte totul, atunci când îl priveam, simțeam cum mă învăluie un sentiment special, un savoir-vivre după care știu că ai tânjit mereu … și poate că încă ;)