Takashi Okada – Black Bird
Acum că a trecut toată nebunia cu referendumul, boicotul, intoxicările și manipulările media ori din spațiul online, m-am gândit să povestesc o întâmplare personală.
Cu ani în urmă activam pe forumul Hanu Ancuței (odihnească-se în pace), loc unde încercam să scriu în limba română pentru a nu uita regulile gramaticale dar și pentru a-mi reaminti clipe mai deosebite din viața mea.
Ani buni de zile am trăit într-un spațiu geografic în care eram singura vorbitoare nativă de limbă română și deși acasă vorbeam cu soțul meu doar românește, acest lucru nu era suficient.
Așa că scriam tot felul de texte în jurnalul deschis acolo – poezii, proză scurtă, impresii de călătorie însoțite de imagini – și participam la discuțiile pe diferite subiecte ce mă interesau – istorie, lingvistică, psihologie, artă, știință & tehnică chiar… mai puțin politică, sport, turism, muzică, filme, etc
Pe atunci scriam mai mult și, am convingerea că, ceva mai bine.
Miile de kilometri distanță de casă îmi amplificau inspirația, acuitatea sentimentelor și nevoia de a spune în cuvinte puține cât mai mult din ceea ce gândeam, trăiam sau retrăiam.
Faptul că nu am ascuns faptul că locuiesc în Iran îmi aducea aproape zilnic tot felul de mesaje … persoane curioase să afle cum e cu adevărat să trăiești într-o țară atât de hulită, mesaje cu jigniri voalate, mesaje admirative din partea iubitorilor de literatură, mesaje cu ”cereri” prin care mi se propunea, dacă e posibil, să scriu despre un subiect anume.
Într-o dimineață am găsit în căsuța de mesaje câteva cuvinte din partea unui forumist mai neconvențional.
Din ceea ce postase pe forum – iar eu știu să pun cap la cap toate informațțile ce-mi trec prin mână și să adaug liantul intuitiv pentru a obține profilul interlocutorului virtual – știam că locuia undeva pe continentul nord-american, că lucra la o multinațională, că făcea deplasări frecvente, că avea o cultură foarte bună și că, cel mai neobișnuit element al profilului său, era gay.
Nu ascunsese niciodată acest lucru, ba chiar își povestea viața amoroasă cu amănunte pe care nu cred că în lipsa libertății și anonimatului oferit de spațiul virtual ar fi avut curajul să le povestească anturajului hetero din viața reală.
După cum spuneam, într-o dimineață m-am trezit cu un mesaj din partea lui.
Îmi spunea că-i place mult cum scriu, că de la o lună la alta scriu mai bine si că a ajuns cumva dependent de textele din jurnal și că atunci când se întoarce seara de la birou intră imediat pe Han curios să vadă ce am mai scris.
Mesajul se încheia cu o propoziție scurtă : Păcat că ești femeie !
În primele secunde n-am putut înțelege dacă scopul lui a fost acela al unei lovituri din umbră sau nu.
Am râs și am închis calculatorul nemaiputând să mă concentrez pentru a scrie ceva.
Am zis să trec peste moment, așa cum trecusem peste multe altele, dar se pare că nu era chiar așa ușor.
Efectul cuvintelor l-am simțit spre sfârșitul zilei, așa cum simți durerea unei lovituri de abia după un timp. Pe moment ai impresia că nu s-a întâmplat ceva grav dar, după câteva ore, locul se învinețește și începe să te doară.
Nu știam cum să reacționez.
Puteam să-i răspund printr-un mesaj ironic, sau chiar înțepător, căci pe atunci aveam toate cuvintele la mine … dar acesta nu mi se părea a fi cel mai indicat lucru.
Puteam să nu-i răspund deloc … dar parcă nu mă lasa inima să-i ignor cuvintele.
Oscilam între aceste două posibilități fără a mă putea hotărî ce să fac și cum să fac.
Dar, după cum bine se știe, întotdeauna noaptea e un sfetnic bun.
În următoarea dimineață am tastat mesajul meu. O singură propoziție. O propoziție ce s-a scris de la sine: Mă simt bine în pielea mea de femeie.
Mi-a răspuns în timp real.
”Touché. Spre deosebire de mine care nu mă simt.”
Nu i-am mai răspuns. Nici el nu mi-a mai trimis alte mesaje.
Nu știu dacă îmi mai citea textele din jurnal și dacă a scăpat de dependența mărturisită. Știu însă că m-a făcut să înțeleg un lucru. Că sufletul lui nu se simțea bine în corpul dăruit la naștere.
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
