Birlic … și atât ;)

Ieri, pe 14 februarie, de ziua îndrăgostiților, s-a stins din viață în anul 1970 actorul Grigore  Vasiliu – Birlic.
Întâmplător, dar în totală armonie cu semnificația acestei zile, am descoperit pe net o poezie compusă și recitată de acest actor de o factură, și cu o figură, atât de specială.

culmea culmilor

De multe ori am vorbit despre pictorii iranieni dar, niciodată, nu mi-am putut imagina că cineva care și-a dorit să fie și pictor ar putea ajunge în această situație mai mult decât penibilă.
Cu atât mai mult cu cât cea în cauză e o renumită regizoare, în Top 5 regizori iranieni, și nu înțeleg deloc de ce a ajuns în situația aceasta o persoană celebră în țara ei, cu numeroase premii internaționale la activ, cu filme ce au dat bătăi de cap regimului islamic de la Teheran, cu mulți admiratori și o carieră de invidiat.

Mi-e foarte greu să vorbesc despre felul în care a plagiat o regizoare ale cărei filme le-am admirat, și le admir încă, și nu pot găsi absolut nici o scuză acestei situații ce a survenit de două ori, înlăturând astfel orice posibilitate de simplă coincidență.

Tahmineh Milani s-a născut în 1960 în Tabriz și, în 1986, a absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universitâții de Științe și Tehnologie (Elm-o Sanat University) din Teheran.

Primul contact cu platourile de filmare a fost în 1989 ca secretară de scenă pentru filmul Bachehaye Talagh ( Copiii din Divorț).
Tahmineh Milani (cu accentul pe ultimul i ) nu este doar regizoare ci și scenaristă, producător și director de film,
I-am văzut toate filmele de referință ce se centrează pe lupta femeii într-o familie sau într-o societate patriarhală care îi impune reguli.
Cred că e singurul regizor iranian care a sesizat corect faptul că nu religia e cea care pune piedici afirmării unei femei ci, incredibil, rigiditatea familiei și calapodul patriarhal al unei părți a societății.
În filmele ei întâlnim femei puternice, chiar dacă foarte tinere, ce se luptă cu reminescențele patriarhatului, cu formele agresive de sexism și de discriminare, cu neîncrederea familiei și a societății, dar, în același timp, întâlnim deopotrivă bărbați cu concepții profund europene, chiar dacă nu tocmai tineri și trăind în medii cu o educație săracă, și din acest contrast convingător se poate înțelege de ce iranienii nu sunt ca arabii și, de ce, de mai bine de un deceniu, numărul studentelor în Iran îl surcleasează  pe cel al studenților băieți.
A se vedea statisticile aferente.

Amintesc aici mai multe filme :
Nime-e Penhan (Jumătatea Ascunsă)  – The Hidden Half
– Vakonesh-e Panjom ( A cincea reacție) – The Fifth Reaction
– Dighe Che Khabar ( Și, în rest, ce alte vești/noutăți ? ) –
– Yeki az ma do nafar ( Unul din noi doi/ Una din noi două persoane)
Zan-e ziadi (Femeie nedorită / Femeie în plus ) – The Unwanted Woman
– Atash Bas ( Armistițiu) – The Cease Fire

Filmul Jumătatea Acunsă a primit aprobarea  în timpul președintelui reformator Mohammad Khatami dar, cu toate acestea, regizoarea Tahmineh Milani a fost arestată timp de două săptămâni sub acuzația că ar instiga femeile la revoltă și ar încălca normele de moralitate.
În urma protestelor unor regizori celebri precum Martin Scorsese și Francis Ford Coppola ea a fost eliberată și i-au fost retrase toate acuzațiile.

În septembrie 2018 Tahmineh Milani a organizat o expoziție de pictură la Galeria Eyvan din Teheran ( E1 Gallery).
Atunci a apărut prima acuzație de plagiat, fapt ce a făcut ca regizoarea, sub presiunea directoratului galeriei, să-și închidă expoziția pe 9 septembrie deși contractul prevedea ca lucrările să fie expuse până pe 12 septembrie inclusiv.

În iunie 2019 Tahmineh Milani a organizat o altă expoziție de pictură la Galeria Ariana, cea mai cunoscută galerie privată de artă din Iran, expoziție ce i-a fost fatală.

Iranienii din Iran, dar și cei din diaspora, au fost revoltați după ce oameni de artă și studenții unor facultăți în domeniu au identificat mai multe picturi plagiate.
Tonul l-a dat un masterand în artă,  Mahyar Bahram Asl, care a învinuit-o direct pe celebra regizoare că ar fi furat filonul artistic al unor pictori străini și iranieni.
Tahmineh Milani a reacționat violent și l-a dat în judecată pe studentul în cauză spunând că a jignit-o și că încearcă să-i distrugă reputația.
Inexplicabil, într-un termen extrem de scurt, el a primit o condamnare cu suspendare ce consta în a primi treizeci și cinci lovituri de bici pentru că ar fi atentat la pătarea reputației regizoarei.
Sentința prevedea că aceasta se va executa doar în cazul în care Mahyar Bahrami Asl, în următorii trei ani, s-ar fi făcut vinovat de o acuzație similară sau de o oricare altă acuzație confirmată de o instanță judecătorească.

Campania pornită pe Instagram și pe Twitter de iranienii din diaspora ( ce depășesc patru milioane), dar și grupurile de presiune compuse din oamenii de artă iranieni, au făcut ca același tribunal care l-a condamnat pe masterandul Mahyar Bahrami Asl să o cerceteze și în final să o acuze pe Tahmineh Milani.
Galeria i-a sistat expoziția iar opinia publică s-a arătat revoltată de faptul că o personalitate din lumea artei și-a permis să fure din operele altor artiști.

În continuare prezint două imagini cu protestatarii, una din incinta galeriei și cealaltă pe o alee adiacentă în care se văd trei fete eleve la o școală de artă care se confruntă în mod direct cu Tamineh Milani, acuzând-o la scenă deschisă de plagiat.

Aceste grupuri de presiune și-au atins scopul, adică apărarea dreptului de autor asupra creațiilor artistice.
Ceea ce mă bucură e faptul că instituțiile iraniene, deci instituțiile unui regim islamic, s-au comportat în mod democratic, sau aproape democratic, penalizând furtul artistic.

În final eu rămân doar cu un gust de nisip în gură … pur și simplu nu-mi pot explica ce mecanism interior a făcut-o pe celebra regizoare să copieze în mod uneori grosolan mai mulți pictori străini și iranieni … de parcă nu și-ar fi dat seama că în era Internetului, a globalizării, a liberului schimb de informații, într-o țară cu milione de cetățeni trăind dincolo de frontiere, oameni foarte bine educați și cu posibilități materiale (în SUA iranienii reprezintă a doua cea mai bogată minoritate după evrei), era inevitabil ca toate aceste furturi artistice să nu fie descoperite în secunda doi.

Păcat … păcat să distrugi cu propria mână tot ce-ai realizat decenii de-a rândul ;(

 

douăzeci … douăzeci ;)

 

 

Bun regăsit în acest nou an, deși, după cum se vede, primele lui zile nu au fost deloc bune.
Oricum … un an nou se vrea și chiar poate însemna un nou început. Un nou punct de unde se poate porni sau se poate continua un plan, o idee, o poveste.
… iar eu chiar nu duc lipsă de povești ;)

amintiri din comunism

Reiau aici un text scris cu mai mulți ani în urmă pe hanuancutei.com, pe vremea când încă locuiam în Iran, așa că vă rog să nu taxați prea dur frazarea mai puțin literară și ortografia pe care nu mai am răbdare să o corectez.


Acum, cand toata lumea ii scrie lui Mos Craciun, sunt tentata si eu sa-i cer un mic favor. Dar fiindca stiu ca nu-mi poate indeplini dorinta smile.gif … renunt. Renunt asa cum am renuntat la multe alte lucruri, dar nu fara parere de rau.
Stiu ca nici macar dânsul nu poate da timpul inapoi rolleyes.gif

Totusi exista un canal secret prin care pot ajunge sa-mi indeplinesc dorinta desi mi-e greu sa-l activez ori de cate ori as vrea. E vorba de canalul amintirilor pe luciul caruia aluneca tacute secvente din propria-mi existenta ca niste cadre de film a caror succesiune nu respecta absolut nici o regula.

De foarte multi ani, nu are rost sa spun cati la numar, nu am mai sarbatorit Craciunul in atmosfera aceea specifica de Craciun pe care mi-o reamintesc in cele mai mici detalii.
Jocul de puzzle al clipelor viscolite se schimba aleatoriu, de la gradinita cu pomul de iarna mirosind a cetina si bomboane de ciocolata cu umplutura de vanilie si pana la febra generala ce-i cuprindea pe studentii din Tudor cu cel putin o luna inainte de Revelion.

Toata lumea incepea sa-si faca planuri. Unde, cu cine si in ce fel isi va petrece sarbatorile de iarna si Revelionul.

Lipsurile comunismului nu insemnau nimic. Spiritul si initiativa studentilor reprezenta totul.

Ma uimea intodeauna cantitatea de energie consumata pentru acest eveniment, imaginatia si fantezia creatoare, pofta de viata ce tasnea ca un geyser printre sloiurile de gheata ale normelor de tot felul, nebanuitele resurse financiare puse la bataie, toaletele imaginate de fete, dexteritatea baietilor in a face rost de bilete la vreun hotel inaccesibil plebeilor sau in vreo statiune turistica ce avea sa fie suprapopulata in cele doua saptamani de vacanta.

Studentii din Iasi, si implicit cei din complexul Tudor Vladimirescu, aveau o preferinta indiscutabila pentru Tihuța si Vatra Dornei.
Era foarte cool sa-ti anunti colegii ca vei merge in vacanta la Tihuța sau ca ai reusit sa obții o rezervare pentru noaptea de Revelion undeva la Vatra Dornei. Denumirile erau pronuntate pe un ton afectat iar fericitii posesori ai biletelor lasau impresia ca urmau sa mearga la Acapulco sau Miami Beach smile.gif
Privind retrospectiv toate astea mi se par acum atat de copilaresti … atat de neinsemnate si totusi importante prin starea de spirit pe care reuseau sa o creeze.

N-am fost niciodata la Tihuța dar ma gandesc ca va trebui sa merg intr-o buna zi ca sa-mi satisfac curiozitatea.

Dupa obtinerea de rezervari in acele locatii paradisiace urma mobilizarea generala pentru cumpararea in avans a biletelor de tren.
Nu era vorba doar de cei ce plecau in statiuni sau la cabane cu nume incitante ci de toti studentii care plecau acasa lasand in urma lor un Ii pustiu si provincial.
Ceea ce dadea stralucire orasului erau tocmai studentii … cu vestimentatia lor atipica, cu comportamentul atipic, cu suflul acela tineresc pe care n-am mai reusit sa-l regasesc in nici una din vacantele mele din Romania.
E ca si cum ar fi disparut o lume. O lume in care ma regaseam cu usurinta si a caror sabloane imi erau perfect cunoscute.
Generatia de azi mi se pare foarte diferita de generatia mea in ceea ce priveste pofta de a-si trai viata. Tinerii de azi nu mai au incarcatura exploziva a celor din anii ’80 – ’90, cred eu.

Deci vorbeam despre trenuri …
Nu am sa uit niciodata cozile de la agentia CFR din Piata Unirii, de langa libraria Junimea (sper sa nu se fi desfiintat), si de febrilitatea celor ce stateau la coada uneori doua trei ore in sir pentru a cumpara cateva tichete de calatorie.

Pentru cei nehotarati existau solutii. Pe piata neagra se gaseau intotdeauna bilete, la pret dublu sau chiar triplu, si daca doreai cu orice pret sa-ti faci revelionul la Sinaia sau la Slanic Moldova sau la restaurantul hotelului Ceahlau din Piatra Neamt … il puteai face devil.gif .

Urmatoarea faza a agitatiei generale se consuma in achizitionarea unei toalete adecvate pentru evenimentul anului wink.gif dar si o tinuta cat mai comoda si eleganta compatibila totodata cu peisajul montan.

Baietii cautau innebuniti bocanci de schi, ghete Clujana, pulovere din lana sau mohair cu modele Jaquard si canadiene cu aspect occidental.
Fetele, in afara rochiei de revelion si a unor pantofi cu tocuri cat turnul Eiffel, cumparau si ele ghete Clujana, blugi mulati pe corp si geci cat mai fanteziste.
Cele mai chic modele se gaseau doar pe sub mână … expresia asta, ce a tatuat mentalul tuturor generatiilor formate dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu mai are nici o relevanta pentru copiii generatiei mele.
Cat de absurd suna azi, in epoca concurentei, a comertului on-line si a reducerilor masive de preturi practicate pana si de firme celebre, ca marfurile sa fie vandute pe sub mână.

Apoi toata lumea incepea cruciada cartuselor de tigari straine (Kent, Marlboro, Rothmans, Camel, Assos ), a pungilor de cafea si cutiilor de Ness, a sticlelor de bautura cu etichete ademenitoare si nume auzite in mod frecvent in filme (Martini, Campari, Cinzano, Johnnie Walker, Stolichnaya, Tequila, Metaxa, Angostura … )

Privind retrospectiv nu-mi vine sa cred ca am trait in acel univers. Mi se pare atat de departe, intangibil, la mii de ani lumina, pietrificat intr-o galaxie de lucruri vii dar care nu reusesc sa ma faca sa vibrez emotional.

Nu știu de ce devin nostalgică la astfel de amintiri … poate și pentru faptul că aici nu am cu cine sa le împărtășesc.

 

ultimul Vineri 13 :)

ierburi de leac

 

În urmă cu câteva minute am realizat că azi e din nou Vineri 13 – una din zilele mele preferate ;), ultima de acest fel pe anul de (dis)grație 2019.
E ca și cum cineva mi-ar fi furat-o.
S-a strecurat pur și simplu prin viața mea cu mare discreție.
Întotdeauna în astfel de zile îmi pun în gând o dorință, iert greșeala cuiva, experimentez un lucru inedit sau iau la întâmplare un mijloc de transport în comun, cobor pe neașteptate într-o stație în care nu am mai coborât niciodată și prospectez zona în căutarea a ceva deosebit.

Acum e prea târziu să mai iau în calcul vreo variantă de acțiune.
Corpul mi-e greu și mintea lucrează la turație minima deoarece nu și-a revenit complet după anesteziile în cascadă făcute în intervenția chirurgicală de ieri seară.
A fost a treia și mai am de făcut încă două. Nu e vorba de operații estetice ;)

Am impresia că doctorului îi pare rău că mă va pierde ca pacientă.
Singur a recunoscut că l-am făcut într-un fel să se spovedească  deoarece de-a lungul a peste jumătate de an am condus discuțiile de așa manieră încât l-am ispitit să povestească multe lucruri mai puțin pozitive pe care le-a făcut, cu discernământ, de-a lungul anilor.