surpriza unei zile însorite de martie ;)

Ieri am cumpărat două cărți de la anticarii stradali din zona Universității.
Prima e aceasta pe care am pus-o în capul blogului.
M-a atras faptul ca avea multe ilustrații fin trasate care, mie personal, îmi aminteau de Toulouse – Lautrec și René Gruau.
De abia acasă am realizat că respectiva carte fusese publicată în 1907 … eu plătind pentru a o avea infima sumă de cinci lei. Cu cinci lei am cumpărat o carte mai veche de un secol !

Am intrat pe net pentru informații suplimentare și am descoperit un site ce o punea în vânzare contra sumei de 32.5 lire sterline, plus taxa de transport de 7.99 lire.
Așa l-am descoperit pe Leonetto Cappiello, ilustratorul cărții, cel ce e considerat a fi părintele afișului comercial.

Leonetto Cappiello (9 April 1875 – 2 February 1942) – pictor, caricaturist și ilustrator francez de origine italiană, fără nici un fel de studii de artă,  cu un remarcabil simț artistic, dar și al umorului, și, nu în ultimul rând, dexteritate în a creiona esența lucrurilor.

A realizat primele postere publicitare/afișe publicitare pentru firme de renume … Citroen, Pirelli, Toblerone, Zenith,  etc.
Văzându-i afișele am dedus că acest prea puțin cunoscut artist nu i-a fost străin lui Andy Warhol.

 

Reclame

remember

 

 

Imi place sa calatoresc, si, indiferent de meridianul pe care imi plimb pasii, niciodata nu ma plictisesc.
In general urmaresc oamenii, analizez fizionomiile si modul in care gesticuleaza.
Foarte rar mi se intimpla sa citesc ceva.
Cind sala de asteptare, peronul sau terminalul se golesc de calatori, si nu mai am pe cine lua in colimator, deschid celularul si trec in revista imaginile mele preferate.
Le stiu pe de rost insa mi-am facut un obicei in a le urmari pe display-ul telefonului.
Fara nici o ordine anume am ingramadit tot felul de imagini : peisaje, instantanee din orase, monumente istorice, opere de arta, toate din Romania, alte opere de arta ce imi plac si citeva imagini mai speciale de care ma leaga anumite ginduri.

Cu un simplu click o asez pe Doamna cu Hermina a lui Leonardo pe scarile cazinoului din Constanta, Terapeutul lui Magritte este trimis sa contemple albastrul de Voronet, Muza Adormita a lui Brancusi viseaza intr-un peisaj cu ceata pictat de Isaac Levitan, fata din Maramures, cu zgardan din margele colorate, priveste zapacita formele geometrice concepute de Vasarely, prin fata Ateneului se plimba van Gogh cu o palarie de pai pe cap, in curtea castelului Bran italianul Giorgione se simte ca la el acasa, Fata cu turban a lui Vermeer se odihneste pe o banca in Cismigiu, uratorii cu plugusor si zurgalai fac galagie in camera in care jucatorii de zaruri il asteapta pe Georges de La Tour, prin viile de la Cotnari se plimba indragostitii lui Gockel, obcinile par sa duca direct intr-un sat pictat de Chagall, Sofitelul e pregatit sa ii primeasca pe Dali si Picasso, prin Copou trece trasura printesei Lopukhina, Astronomul lui Gerard Dou priveste cerul instelat de la o fereastra a castelului Peles, sunetele contrastante ale lui Kandinsky se amortizeaza pe luciul Dunarii, … iar Einstein-ul lui Andy Warhol ramine nedumerit in fata unei imagini in verde, pe care, desi o vede, nu o intelege …

Cum a zburat timpul!
Ne-am asezat pe locurile noastre gata sa purcedem intr-o noua calatorie.
In citeva minute am parasit Isfahanul. Incet si sigur ne indreptam spre unul din orasele desertului.
Filmam cum se derula peisajul fara sa mai fiu atenta la ce se intimpla in jur.
Zgomotele nu mai razbateau pina la urechea mea.
Intrasem parca sub un imens clopot de liniste. Acolo eram doar eu si gindurile mele …

mereu în vogă

Cornelis de Vos, Sisters (1610-1615)
Sinebrychoff Art Museum, Helsinki, Finland

 

Există pe acest ”rotund al humii” lucruri care mereu vor fi în vogă.
Pictura flamandă, dar și cea olandeză, se vor număra mereu printre ele.

Tabloul propus azi l-am salvat pe hardul vechiului meu laptop cu mai bine de zece ani în urmă.
Azi s-a ivit încă un prilej să constat cât de repede trece timpul.
E o constatare atât de banală dar plină de semnificații pentru fiecare din noi în parte.

Acest tablou ma obligă să meditez pe seama diferențelor și esențelor, a lucrurilor aparent asemănătoare, a etichetărilor făcute pe baza unei impresii, sau a unei frustrări de moment, a detaliilor care fac diferența și a diferențelor care pun în evidență detaliile.

PS. Pentru mine există lucruri care contează cu adevărat și nu arunc fumigene în ochii celor care, la un moment dat, mi-au înfrumusețat până la lacrimi viața …

 

 

balta

imagine, Takashi Okada

 

Se întâmpla cu vreo câteva zile înainte de Crăciun, anul trecut, într-o zi ce începuse cu o dimineață ploioasă.
Mă întorceam de la supermarket cu mai multe cumpărături, puse grămadă în vreo patru sacoșe, încercând să-mi golesc mintea de gânduri. E un sport pe care îl practic din când în când fără rezultate mulțumitoare.

Am intrat pe aleea ce duce la blocul unde locuiesc și am rămas surprinsă de numărul automobilelor parcate pe margine, ba chiar și parțial pe trotuare, căutând să înțeleg motivul acestei aglomerări pe care nu o remarcasem în alte zile.
Aleea e destul de largă căci permite trecerea a două mașini în paralel și e mărginită de două trotuare cu dimensiuni mai mult decât rezonabile.
Din loc în loc apa de ploaie se acumulase în mici ochiuri în pliurile asfaltului deformat de căldura verii.

La un moment dat m-am văzut nevoită să cobor de pe trotuar din cauza a două mașini parcate anapoda și m-am trezit în fața unei bălți adevărate. Nici să o ocolesc nu aveam pe unde căci pe cealaltă parte erau parcate alte trei mașini, paralele cu trotuarul, iar din față venea o altă mașină … din fericire cu viteză mică.
Așa că am decis să rămân pe marginea bălții până să treacă mașina ce se apropia încet de punctul în care staționasem.
Stând așa nemișcată, într-un echilibru controlat de cele patru sacoșe destul de grele, am observat oglindirea cerului plumburiu în balta de la picioarele mele.
Câteva păsări mici zburau pe cer și nu știu cum se făcea că traseul lor aerian se circumscria perimetrului acelui ochi de apă.
Urmăream fascinată zborul lor și felul în care li se intersectau traseele pe cer și pe luciul apei.
Eram atât de captivată de spectacol încât nu am auzit că mașina a oprit exact în dreptul meu.
Un bărbat tânăr, să fi avut cel mult treizei de ani, a coborât și m-a întrebat cu o voce vizibil nesigură : Vă e rău ? S-a întâmplat ceva ?

M-am întors spre el, mirată de întrebare, și i-am răspuns ca totul e bine. Nu știu de ce m-am simțit obligată să completez și să-i spun că m-am oprit din cauza spectacolului ce tocmai se desfășura pe luciul bălții.
Abia atunci s-a uitat și el acolo …
A rămas înțepenit lângă mine hipnotizat de zborul păsărilor reflectat de apa de ploaie strânsă în acel loc.
Siluetele negre, grațioase, alunecau ca niste luntrii iuți pe oglinda apei ce căpătase culoarea plumburie a cerului, cu luciri argintii pe alocuri, ca într-un spectacol coregrafic nonconformist.

La un moment dat liniștea a fost întrruptă de un sunet vag. Am întors capul și nu mi-a venit să cred atunci când am văzut că lui îi curgeau lacrimi pe față și răsuflarea i se gâtuise. Nu am apucat să spun nimic căci  respectivul a izbucnit în hohote de plâns și din trei pași a ajuns la mașina parcată doi metri mai încolo.
A intrat și aproape instantaneu a pornit, cu furie aș zice, ca și cum ar fi vrut să prindă din urmă pe cineva care i-a făcut rău cândva cu bună știință.

Dolce & Gabbana :)

(Muzeul Satului, Târgul de Sf. Dumitru, 2017)

Nu mă pot abține să nu postez fotografia aceasta. Am făcut-o ieri, la Muzeul Satului din București, în timp ce parcurgeam exponatele meșterilor populari prezenți la târg.
Dintr-o dată am observat un brâu interesant dar de abia după câteva secunde am realizat ce scrie pe ambalajul protector din celofan. Și am început să râd. Făceam eforturi să mă opresc dar nu puteam.
Câțiva vizitatori se uitau nedumeriți în direcția mea, probabil încercând să descopere motivul amuzamentului.
Aș fi dorit să le explic însă mi-ar fi luat mult timp și nici nu cred că aș fi reușit să sintetizez esențialul în legătură cu modul în care unele mari case de modă s-au simțit libere să plagieze costumele tradiționale românești, sau să se inspire fără a acorda credit și recunoaștere surselor de inspirație.
A se vedea ce am scris despre Dior, Tory Burch și Valentino

Nu știu dacă doamna care expunea aceste costume populare a ales înconștient husa de protecție sau a făcut-o în mod intenționat.
Sper ca duminică să merg din nou la Muzeul Satului pentru a elucida misterul ;)