liniştea poate fi zugrăvită

 
 
Daca intr-un loc necunoscut  ca Skopje  poti intilni tabloul unui pictor celebru – ca Picasso, la fel de bine, intr-un muzeu renumit ca Ermitaj  poti intilni tabloul unui pictor aproape anonim, dar care sa sa-ti fure inima :)
Chiar din primul moment am invidiat-o pe batrina doamna :)
I-am invidiat linistea ce i s-a intiparit pe chip, echilibrul interior si felul in care s-a cufundat in lectura, si undeva in adincul sufletului mi-am dorit ca intr-o buna zi sa pot ajunge la fel ca ea, impacata cu mine insami.
Liniştea lăuntrică şi împăcarea cu sine sunt sentimentele ce mi-au fost inspirate de acest tablou, una din multele lucrari apartinind scolii olandeze de pictura ce pot fi admirate la muzeul Ermitaj/Hermitage din Sankt Petersburg, Rusia.
Si chiar daca la muzeul Ermitaj, al doilea mare muzeu european dupa Luvru in ceea ce priveste numarul si celebritatea picturilor detinute, se gasesc sute de tablouri semnate de nume cu rezonanta, nici unul din ele nu m-a impresionat atit de mult ca acesta, semnat de un pictor aproape necunoscut : Pieter van den Bos.
Cine e de fapt Pieter van den Bos?
O cautare pe google m-a lasat fara cuvinte. Aproape nimic despre el
In Wikipedia nu se dau nici un fel de detalii despre dinsul :) …
Deci, Pieter van den Bos, sau van den Bosch, pictor baroc olandez ce a trait intre anii 1613-1663 si de la care au ramas doar trei lucrari:
– Batrina citind o carte/Old Woman Reading a Book, la Muzeul Ermitaj, Rusia
Interior de bucatarie/Kitchen Interior, la Birmingham Museum of Art, Alabama, USA
Femeie curatind o oala/Woman scouring a Pot, la National Gallery, London, England
Ce se poate vedea in aceasta pictura in care predomina culorile de lut si de miere?Personajul feminin este prins cu totul de rindurile cartii.
Jos pe podea se zareste un leagan gol. Imi inchipui ca mama copilului a venit si l-a luat sa-l alapteze, poate undeva intr-o camera din spate, lasind usor intredeschisa usa in urma ei.
Profitind de liniste, bunica copilului a deschis o carte, a pus-o pe genunchi si a inceput sa citeasca. E atit de adincita in lectura incit am senzatia ca nici un zgomot nu razbate pina la dinsa. Mai mult ca sigur copilul a adormit :)O atmosfera calma, la care subconstientul nostru aspira dintotdeauna, a inundat odaia transformind-o intr-un spatiu magic. Timpul pare sa fi incremenit in rama inexistenta a tabloului :)In acea camera modesta, cu citeva piese de mobilier, o femeie in virsta citeste o carte. Trasaturile ei nobile nu pot trece neobservate.
O lumina de miere i se asterne pe chip, iar ridurile fetei, in loc sa o urateasca … ii dau noblete.
(dati click pe imagine pentru a o vedea in marime originala)Analizind trasaturile ei, dar si nuantele in care a fost zugravit decorul, gindul mi-a zburat la Vânzătorul de lămâi de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, si nu pot sa-mi gonesc din minte ideea ca cele doua tablouri ar putea fi pictate de unul si acelasi pictor : Pieter van den Bos.http://exergy33.blogspot.com/2008/08/gingasie-cu-miros-de-lamai.html

înserările lui Isaac Levitan

 

 

Voi incheia prima serie din ciclul Frumoasele Estului cu un pictor foarte cunoscut in Rusia si foarte iubit de catre rusi.
Nu, nu e vorba nici de Kandinsky, nici de Malevich si nici de Marc Chagall, insa despre acestia trei voi vorbi cu siguranta in viitor.
Astazi ma voi opri la Moscova, nu la Muzeul de Arte Frumoase Pushkin, muzeu foarte vizitat de turistii straini, ci la o galerie in care sunt expuse doar operele pictorilor rusi.
Este vorba de Galeria Tretyakov, locul in care turistul vestic ramine pur si simplu hipnotizat de ceea ce vede, pentru ca ceea ce vede ii depaseste puterea de imaginatie.
La Galeria Tretyakov poti simti pulsul si caldura picturii ruse, reverberatiile evenimentelor istorice si pasiunile unor personaje prinse in povesti de dragoste necunoscute vizitatorului de rind.
Dar astazi nu vreau sa vorbesc despre nici una din aceste povesti.
Azi vreau sa dezvalui universul unui pictor cu un nume foarte muzical : Isaac Levitan.
Numele ii tradeaza originea evreiasca, insa pictura lui nu poarta nici o amprenta religioasa.
Sau mai degraba se poate spune ca artistul a venerat frumusetea Naturii, despre care el insusi afirma ca e frumusetea ultima si fara de granite a lumii.
Isaac/Isaak Levitan e considerat drept cel mai important pictor peisagist rus si se zice ca el a reusit performanta de a sublima in culoare literatura lui Chehkov/Cehov si muzica lui Tchaikovsky/Ceaikovsky.
Nu degeaba s-a spus ca peisajele lui sunt lirice :)
S-a nascut pe 30 august 1860 intr-o mica localitate din Lituania in familia unor evrei educati dar fara posibilitati materiale.
Ramine orfan de ambii parinti si este nevoit sa-si duca zilele de azi pe miine dormind cind in casa unor rude, cind in clasele goale ale scolii unde invata, cind prin podurile unor cladiri publice.
O perioada a fost gazduit de portarul scolii in mica lui camera de paza.
Datorita talentului si a rezultatelor bune la invatatura el a fost scutit de la plata taxelor scolare.
Isac Levitan a avut un caracter de fier raminind fidel talentului si chemarii artistice pe care o avea.
Reuseste sa faca studii de arta si chiar de la prima expozitie la care participa i se recunoaste talentul.
Succesul artistic, dar si cel financiar, nu intirzie sa apara.
Picteaza cu predilectie peisaje: paduri, lacuri, munti, cimpuri, dealuri inzapezite, riuri, copaci infloriti … nimic spectaculos la prima vedere. Dar le picteaza in asa fel incit privitorul isi regaseste linistea sufleteasca doar privindu-le.
Tablourile ii sunt foarte apreciate, in special de catre intelectualii rusi. Multe familii de intelectuali, ce au parasit Rusia dupa revolutia bolsevica din Octombrie, au luat cu ei tablourile lui Levitan.
Unele din cele mai frumoase peisaje pictate de Isaac Levitan se afla in colectii particulare ce apartin urmasilor intelectualilor rusi din occident.
Alte lucrari se afla pe teritoriul Rusiei sau al fostelor republici sovietice.
Pictorul a avut privilegiul sa aiba prieteni deosebiti: pictorii Valentin Serov, Konstantin Korovin, profesorul sau preferat – pictorul Alexey Sevrasov, celebrul scriitor Anton Chekhov, arhitectul Fyodor Shekhtel, pictorul si ilustratorul Nikolai Chekhov – fratelele lui Anton Chekhov, extraordinarul cintaret de opera Fyodor Shalyapin
El insusi era indragostit de muzica si poezie si se simtea bine in compania oamenilor sensibili la frumos.

Din tot ce am reusit sa vad din pictura lui Levitan, pe mine m-au atras peisajele crepusculare pictate de acesta. Levitan are un fel propriu de a picta inserarile si trecerea de la seara la noapte
Imaginea cu care am deschis blogul se intituleaza „Drum – noapte cu luna plina” si poate fi admirat la Galeria Tretyakov din Moscova.
E o imagine care iti da senzatia de deja vu. Ai impresia ca si tu ai trecut de nenumarate ori pe drumul acela.
De unde veneai? … unde vroiai sa ajungi?
Nu stiu. Insa pot spune cu certitudine un lucru : pe drumul acela a trecut fiecare din noi :)
Culorile folosite se intrepatrund intr-un echilibru cromatic deosebit de linistitor. O lumina ascunsa loveste piezis copacii si drumul. Nimic rau nu se poate intimpla in spatiul noptii cu luna plina transpus pe pinza de Levitan.

Un alt peisaj nocturn ce merita atentie este aceasta lucrare de la Muzeul National de Arta din Erevan, Armenia.

Albastru si negru. Cu aceste doua culori de baza Isaac Levitan creaza o feerie.

Insa el a pictat si nenumarate peisaje solare, peisaje in care verdele, galbenul, albastrul si albul formeaza o gama – nu doar una coloristica ci si una muzicala.
Padurea de mesteceni e doar un mic exemplu.


Isaac Levitan, la fel ca Vermeer, se numara printre putinii pictori de renume ce nu au pictat nuduri.
Printre picturile executate de el se gasesc citeva portrete, facute in special prietenilor, foarte putine la numar in raport cu sutele de tablouri ce reprezinta peisaje. Toate cele patru anotimpuri sunt zugravite de pictor, fara nici o predilectie.

Levitan a fost prieten cu multi intelectuali, artisti si oameni de cultura din Rusia dar nici unul nu i-a fost atit de apropiat ca Anton Chekhov.
S-au cunoscut pe vremea cind amindoi erau studenti … si erau saraci.
Unii cred ca legatura lor a fost intarita si de faptul ca Isaac era indragostit de Maria Pavlovna Chekhova, sora scriitorului rus.

In anul 1896 pictorul face fata cu bine unui tifos, insa, imediat, este diagnosticat cu o severa boala cardiaca.
Stiind ca nu are familie, Chekhov l-a luat la casa lui de vacanta din Crimeea ca sa-l ingrijeasca.

Tablourile pictate in acea perioada sunt patrunse de o exploziva lumina solara.
Poate ca si soarele sudic al Crimeii a fost de vina. Luminozitatea lucrarilor reflecta in primul rind seninatatea pictorului in fata mortii ce avea sa vina in curind si pe care el o astepta cu pensula in mina, fara sa alunece pe panta disperarii.

Lacul/Ozero e ultima sa lucrare, si desi e neterminata, nu te poti abtine sa nu te intrebi : ce fel de suflet a avut Isaac Levitan ?de unde a reusit sa gaseasca atita lumina in zilele pe care in mod constient le numara pina la moarte?
http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Levitan_ozero28.JPG

Isaac Levitan va muri pe 4 august 1900. Il mai desparteau douazeci si sase de zile pina sa implineasca patruzeci de ani.

Alte trei lucrari care imi plac :

http://www.divshare.com/download/5594939-9d2
http://www.divshare.com/download/5594956-5f2
http://www.divshare.com/download/5594985-267

Iar aici un peisaj ce ma duce cu gindul la van Gogh :)
http://www.divshare.com/download/5594995-5c6
http://eexergy.blogspot.com/2008/01/zbor-azuriu.html

Spuneam mai demult ca peisajul e genul acela de pictura care nu reuseste sa ma atraga. Pentru a descoperi cauzele si a remedia acest defect ce inca ma caracterizeaza, am inceput sa caut pe net lucrarile pictorilor peisagisti.
Asa se face ca l-am descoperit pe Isaac Levitan :)

Mistrz półfigur kobiecych – Dama przy kwirynale

:), sa nu-mi cereti sa traduc titlul blogului.
E scris in poloneza si in aceasta varianta l-am preluat si eu de pe site-ul muzeului unde am descoperit acest tablou .


Undeva in partea vestica a Poloniei, pe malul riului Warta, se afla un vechi oras ce se numeste Poznan.
Aici se afla amplasata cea mai veche catedrala din Polonia, catedrala construita in cea de a doua jumatate a secolului al X-lea.
Amintesc faptul ca Poznanul e infratit cu orasul Brasov.
Turistul nu are cum sa se plictiseasca la Poznan. El poate vizita Castelul Regal construit de ducele Mieszko I, Castelul Imperial, Muzeul de instrumente Muzicale, Galeriile de Pictura si Sculptura de la Muzeul National al orasului Poznan, sediul vechii primarii si toata partea veche a orasului.
Imprejurimile ofera surprize peste surprize si de aceea o vizita la Palatul Rogalin – pierdut intr-un superb parc, dar si la Palatul Goluchow, nu trebuie in nici un caz ratata.

Muzeul National cuprinde mai multe sectii de istorie si de arta, insa datorita pieselor expuse, Galeriile de Pictura si Sculptura atrag cei mai multi vizitatori.
Cea mai mare colectie de pictura baroca spaniola de pe teritoriul Poloniei se gaseste la muzeul din Poznan.
Dar nu numai pictura spaniola.
Tablouri ale maestrilor olandezi si flamanzi din secolul al XVII-lea, pictura italiana din perioada secolelor XIV-XVIII, tablouri semnate de pictori francezi si germani ai secolului al XIX-lea precum si tablouri pictate de artisti polonezi intregesc colectia de pictura a muzeului.

In unul din saloanele dedicate artei vestice se afla un tablou pe linga care nu se poate trece in graba. Un tablou ce iti ramine definitiv in memorie dupa ce l-ai vazut.
Chiar daca nu poarta o semnatura celebra care sa-i atraga pe turistii snobi in cautare de senzational e evident faptul ca numai un pictor talentat putea picta o asemenea faptura de poveste.

Ce se stie despre acest tablou?
Nu cine stie ce :)


A fost executat in anul 1530 de catre un pictor anonim din Anvers/Antwerpen.
Anonimul flamand a folosit culori in tonalitati vibrante ce contrasteaza foarte placut cu carnatia sidefata a personajului feminin, scotind-o cu maiestrie in evidenta.

O doamna din inalta societate cinta la un instrument cu clape, un instrument muzical asemanator pianului.
Conditia sociala se poate ghici usor privind hainele din catifea cu care e imbracata si vasul de argint de pe masa.
Instrumentul muzical se numeste virginal/virginals, spineta/spinets sau clavicord/clavichord.
Deci am dezlegat enigma numelui tabloului :)
Dama przy kwirynale inseamna Doamna la virginal, sau mai bine zis Doamna cintind la virginal.
Linia fina a nasului adauga un plus de noblete figurii tinarului personaj feminin.
Croiala rochiei, dar mai ales decolteul amplu, par sa indice faptul ca ar fi vorba de o persoana din nobilimea italiana, insa felul in care e strins parul duc mai degraba cu gindul la regiunea Flandrei.

In orice caz, acest tablou pictat in maniera florentina a fost si este inconjurat de mister.

De nenumarate ori m-am gindit ca in fata operei unui autor anonim ne regasim un fel de libertate bruta.
Nestiind nimic despre el, necunoscindu-i viciile, slabiciunile, starea materiala si felul in care i-a decurs existenta, putem patrunde in taina tabloului fara ca mintea sa ne fie bruiata de inutile detalii biografice si ne putem deschide sufletul spre adevarata frumusete a operei de arta.

prinţesa de gheaţă cu inimă de jar

Cind spun Matisse ma gindesc imediat la doua lucruri : tablourile cu iile româneşti si o fata cu un nume imposibil : Lydia Delectorskaya :)

Portretul ei de la muzeul Ermitaj din Saint Petersburg/Sankt Petersburg e capatul de aţă cu care voi incepe sa ţes o poveste. O poveste adevarata, denaturata uneori de catre aşa-zişii biografi.

Lydia Delectorskaya nu a fost doar ultimul model al pictorului francez Henri Matisse (1869-1954), cel mai important exponent al fauvismului si unul din cei mai cunoscuti pictori ai perioadei interbelice.

Se stie ca el prefera modelele brunete, cu tenul bronzat, parul lung, trasaturi orientale si corpuri incitante.
Poate si de aceea nimeni, nici chiar sotia pictorului, nu s-a gindit ca fata aceasta rusoaica, cu pielea de un alb sidefat, par blond, ochi inmuiati in seninul cerului, cu trasaturi fine si un corp fara nimic provocator, cu o distinctie inascuta, va deveni intr-o zi modelul, iar mai apoi, ultima iubire a lui Matisse.

Lydia, a venit pe lume printre gheturile Siberiei si a fost unica fiica a unui medic rus.
Ramasa orfana ea pleaca in Franţa, dupa revolutia rusa din 1917, ţara in care e nevoita sa se descurce de una singura, si desi cererile in casatorie nu au lipsit, dupa un mariaj nereusit la virsta de nouasprezece ani, Lydia alege singuratatea.
Visul ei era sa ajunga medic, la fel ca tatal. Reuseste la examenul de admitere de la Facultatea de Medicina de la Sorbona insa din cauza lipsei banilor pentru taxe este nevoita sa abandoneze studiile.

Intr-o zi a anului 1932 se intilneste in statia de autobuz cu o alta imigranta rusoaica care ii spune ca un pictor in virsta are nevoie de o asistenta in atelier.
Suna la usa si …
… si este angajata pe post de asistenta in studioul lui Matisse. Ulterior va deveni secretara lui particulara si se va muta sa locuiasca impreuna cu sotii Matisse.

Dar abia dupa trei ani, adica in 1935, pictorul ii propune sa-i pozeze pentru un portret. Povestea lor incepe cu acele sedinte care durau ore intregi. Matisse era renumit pentru sedintele foarte lungi in care isi extenua modelele, incit acestea erau pur si simplu fericite sa evadeze din studiou, dupa ce statusera intepenite cite cinci-sase ore in fata lui.

 

(Lydia la şevalet, fotografii facute de Matisse in 1935)

 

Povestea de dragoste este incredibila pentru ca Lydia avea douazeci si cinci de ani iar Henri Matisse … saizeci si cinci.

Cu opt ani in urma pictorul aproape ca lasase deoparte pensonul si culorile, ocupindu-se mai mult de colaje, decoratiuni murale si alte tehnici neconventionale.
Privind din acest unghi, se poate spune ca tinara fata a constituit un reviriment in viata lui artistica.

Lydia ii pozeaza pentru Satyrul si Nymfa, iar Pierre Matisse, fiul pictorului, a afirmat ca tot ea a constituit sursa de inspiratie pentru nudul roz. Dar si Les Yeux Bleus /Ochi Albastri, Le Reve/Visul si The woman in a purple coat/Femeia in halat violet, o au ca model tot pe dinsa.

Sotia afla de idila, ceea ce o infurie si o face sa-i dea ultimatum lui Matisse : ori eu, ori ea.
Henri Matisse o sacrifica pe Lydia in favoarea Ameliei. Insa prea tirziu, pentru ca sotia va pleca pentru totdeauna.

Anul urmator, adica in 1939, incepe cel de-al doilea razboi mondial. Lumea speriata paraseste Parisul. Orasul devine de nerecunoscut.
In una din acele zile Lydia il cauta in studio.
Matisse, batrin si singur, afectat de evenimentele politice, dezamagit de existenta, da din nou ochii cu faptura pe care el insusi o numise cindva prinţesa de gheaţă.

Lydia ia hotarirea sa ramina impreuna cu Matisse, constienta fiind ca o face din dragoste, nu din mila.
Va ramine alaturi de el pina la sfirsit. Ii va fi tovarasa de viata, muza inspiratoare, inger pazitor, impresar artistic, secretara, asistenta medicala, organizatoare de expozitii, psihanalist, …
Ea il va impulsiona sa decoreze Capela din Vence si tot ea e cea care l-a incurajat si inspirat in tehnica colajelor din hirtie colorata, tehnica ce il va propulsa pe Henri Matisse in arta moderna postbelica.

Dupa operatia din 1941, Matisse ramine imobilizat in scaunul cu rotile pentru tot restul vietii, iar Lydia il va ingriji pina in ultima clipa.

Ce fel de magnetism psihic si ce magie exercita unii barbati incit pot face ca o femeie tinara si atragatoare sa lase deoparte viata cu toate nimicurile ei sclipitoare si sa li se dedice in intregime?
Ce suflet minunat trebuie sa aiba o femeie incit sa stie, sa vrea, si sa poata da scop, culoare si valoare vietii unui barbat semi-invalid.

Lydia a fost aceea care nu l-a lasat pe Matisse sa moara sufleteste.
Venea la patul lui si cu grija aduna bucatile de hirtie colorata taiate de pictor, apoi, sub stricta lui indrumare, le lipea pe panourile decorative.
Ea era aceea care tinea legatura cu galeriile de arta, cu editurile, cu organizatorii de expozitii, cu bancile, cu reporterii … i-a ordonat viata, si in ciuda bolii care il tintuia la pat, l-a facut sa creeze si sa nu i-a dat voie sa fie cuprins de pesimism sau disperare.

Toti cei ce au cunoscut-o ramineau cu un sentiment straniu in suflet : ca mai exista pe pamint oameni care stiu sa faca viata frumoasa, si ca viata poate fi frumoasa indiferent de circumstante.

Dar in acelasi timp Mademoiselle Lydia, cum era ea numita de prieteni si presa, parea o fiinta rece. Putini au vazut-o zimbind.
Nu stiu daca poti, dar eu ii pot recompune zimbetul pe care l-a avut cu citeva secunde inainte ca Matisse sa apese pe butonul aparatului fotografic. Ii pot vedea acel suris ce nu-i inflorea pe fata decit pentru Matisse. Un suris special ce nu era pentru oricine.

Privind aceasta fotografia facuta mult mai tirziu, cind trecuse de virsta de patruzeci de ani, reusesc sa mi-o inchipui zimbind :).

 

(Lydia la patruzeci si trei de ani)

Biografia multor personalitati trebuie neaparat rescrisa, pentru ca altfel, in locul adevarului de drept, vor lua locul niste minciuni care au placut sau plac unora.

E meritul biografilor americani acela de a o pune pe Lydia acolo unde ii e de fapt locul. Ea nu a fost doar o secretara eficienta sau doar o asistenta grijulie ce administra medicamente unui pictor batrin. Ea e cea care i-a daruit lui Matisse doisprezece ani de viata, e cea care nu l-a lasat sa se simta inutil … e cea care prin afectiunea ei, jar mocnind sub cenusa, l-a facut sa creeze lucruri minunate.

Daca in biografia lui Henri Matisse de pe wikipedia, Encyclopaedia Britannica sau Encarta, numele Lydiei Delectorskaya este amintit cu zgircenie, in universitatile americane se vorbeste despre ea ca despre cel de-al doilea suflet al pictorului francez, si i se recunosc toate meritele, inclusiv acela de colaboratoare a lui.

Dupa moartea lui Henri Matisse, ea a scris doua carti : una in 1986 intitulata Henri Matisse… l’apparente facilité…Peintures de 1935-1939, cealalta in 1996 cu titlul de Contre vents et marees/Contra vinturilor si mareelor. Neobosita, ea i-a organizat mai multe retrospective post-mortem, a tinut ateliere si workshop-uri acolo unde a fost invitata, a vorbit despre el la conferinte si simpozioane, si desi a facut toate acestea, a ramas mereu in umbra.

Pe 2 noiembrie 1954, Lydia, proaspat iesita din baie, cu parul infasurat in prosop, se aseaza pe marginea patului in care se odihnea Henri.
El simte nevoia sa ii deseneze profilul, asa cum a facut-o de atitea alte ori.
Ia o foaie de hirtie si cu penita ii traseaza cu febrilitate trasaturile spunindu-i pe un ton grav : vreau sa te fac.
Avea sa moara a doua zi, pe trei noiembrie.
Schita profilului Lydiei cu parul infasurat in prosop, ca intr-un turban, e ultimul lucru pe care l-a desenat Matisse.

Lydia Delectorskaya va muri pe 2 aprilie 1998. Desi avea in jur de optzeci si opt de ani mai pastra trasaturile tineretii, iar puritatea privirii si multumirea sufleteasca ce-i invaluia chipul ii facea sa amuteasca chiar si pe cei mai fara de scrupule reporteri.

In 1971 Lydia Delectorskaya a donat muzeului Ermitaj cinci schite si doua tablouri, din care unul l-am atasat acestui blog.

De fiecare data privesc acest tablou cu alti ochi si cu alt suflet, pentru ca de fiecare data inteleg mai mult. De fiecare data un altceva se adauga la ceea ce am inteles deja.
Tabloul a fost realizat in 1947. Pe atunci ea avea treizeci si sapte de ani iar Matisee de cinci ani statea in scaunul cu rotile.

Fizionomia pe care o privesti aduce mai mult cu fizionomia unei femei tinere, curind iesita din adolescenta.
Ceea ce da unicitate tabloului e felul in care a fost impartita fata si felul in care au fost alese culorile.
Un obraz e albastru, culoare rece cu ajutorul careia Matisse ne-o prezinta pe prinţesa de gheaţă.
Celalalt obraz e galben-oranj, culoare calda in care razbate ceva din jarul inimii ei.
Parul are doua nuante de verde, culoarea vietii, a naturii regenerinde, a energiilor benefice, a padurilor intunecate din taigaua Rusiei, a apelor adinci …

Felul in care pictorul i-a conceput profilul ma duce cu gindul la o carte de joc. Jocul de carti al sortii.
Sunt convinsa ca Lydia a fost cartea norocoasa a vietii lui Matisse, si nici nu vreau sa ma gindesc ce s-ar fi intimplat daca in acea zi a anului 1932 ea ar fi ajuns in statia de autobuz cu citeva minute mai repede, sau mai tirziu, si nu s-ar fi intilnit cu acea emigranta rusoaica care aflase ca un pictor are nevoie de o asistenta in atelier.

Ce ar fi devenit viata ei? Cum ar fi decurs viata lui Matisse? Intrebari pentru care Hazardul a pregatit un unic raspuns : ei trebuiau sa se intilneasca.

Si s-au intilnit.

Alte lucrari inspirate de Lydia Delectorskaya :

http://en.wikipedia.org/wiki/Woman_in_a_Purple_Coat

http://www.divshare.com/download/5467178-e71

http://www.hermitagemuseum.org/fcgi-bin/db2www/fullSize.mac/fullSize?selLang=English&dlViewId=KZD2%2B404DOQY2G%2B23Y%2B23E&size=small&selCateg=picture&dlCategId=LD%2B236HU%2B40FNC8MD138&comeFrom=quick

http://www.fineart-china.com/open_img.php?bh=24917
Post Scriptum

In noiembrie 2007, lucrarea L’Odalisque – harmonie bleue pictata in 1937 de Henri Matisse, avind-o ca model pe Lydia Delectorskaya, a atins un pret record la licitatia de toamna. Un cumparator anonim a oferit suma de 33,641,000 USD pentru a intra in posesia ei, ceea ce face ca acest ulei pe pinza sa devina cel mai scump tablou pictat de Matisse vindut pina in prezent :)…

http://www.productionmyarts.com/Images/matisse/matisse-odalisque-harmonie-bleue-1937.jpg

"diletantul" Delacroix

Ma voi reintoarce la Muzeul de Arta din Budapesta, Ungaria.
Cauza?
O lucrare semnata de Eugene Delacroix intitulata Cal speriat de furtuna.
Il voi prezenta in citeva cuvinte pe acest pictor francez romantic ce a trait in perioada dintre anii 1793-1863, prieten cu scriitorii Victor Hugo, Stendhal, Lamartine, Alexandre Dumas dar si cu compozitorii Frederic Chopin si Hector Berlioz.
Pentru scriitoarea George Sand avea o deosebita consideratie. Portretul ei neterminat face parte din colectia galeriilor Ordrupgaard din Copenhaga, Danemarca.
Povestea tabloului mi se pare interesanta deoarece Delacroix a pictat-o pe George Sand stind linga pianul la care cinta iubitul ei, compozitorul si pianistul polonez Frederic Chopin.
Cineva, nu se stie cind si de ce, a taiat respectiva pinza in doua. Jumatatea cu Chopin se afla in Franta, la muzeul Luvru, iar jumatatea cu Georges Sand in Danemarca :).

Dupa o copilarie plina de peripetii Delacroix paseste in adolescenta cu pasi siguri. Este instruit la unul din cele mai bune licee ale timpului sau, Lycee Louis-le-Grand, ceea ce ii deschide largi orizonturi spre cultura si arta.
Se indragosteste de o camerista englezoaica si pentru a-i putea scrie scrisori de dragoste invata asiduu limba engleza.
Si bine a facut!
Mai tirziu acest lucru ii va fi de folos pentru ca ii va da posibilitatea sa-i citeasca in original pe Lord Byron si William Shakespeare, ca in final sa ajunga sa ilustreze cartile marelui Will.
Delacroix a intrat in pictura sfidind pe toti cei ce il criticau.
La Salonul de la Paris din 1822 a expus o lucrare care a fost luata in deridere de marea parte a privitorilor: The Barque of Dante.
Culmea e ca a fost cumparata imediat de Galeriile de Arta din Luxemburg.
Pictorii si cunoscatorii de arta nu incetau sa il critice si sa-l eticheteze in tot felul : diletant, amator, fara talent, incapabil sa-si finiseze lucrarile din cauza ” insuficientei artistice „…
Evident ca valoarea tablourilor era dictata de canoanele respectate de pictorii vremii, nicidecum de niste jaloane estetice flexibile sau de ideile inovatoare pe tarim artistic.
E cunoscuta rivalitatea dintre Delacroix si Ingres.
Ingres nu se sfia sa-l atace pe Delacroix cu orice ocazie.
Baronul Antoine Jean Gros, privind pictura Masacrul din Chios, a afirmat ca ceea ce face Delacroix nu e arta, e un masacru al artei … iar Ingres l-a poreclit Robespierre al picturii, aluzie la celebrul om politic francez care ducea o politica de teroare impotriva adversarilor politici, exterminindu-i prin ghilotinare.
De notat e faptul ca atunci cind Ingres a expus lucrarea Jupiter si Thetis la salonul de pictura din 1811, lucrare ce a fost aspru criticata iar autorul ei renegat de pictori, public si critici, Delacroix i-a laudat compozitia considerind-o inovatoare. Si a avut dreptate deoarece azi Jupiter si Thetis e considerata drept una din cele sase lucrari importante executate de Ingres.
Indiferent de vinturile neprielnice ce i-au batut prin viata, Eugene Delacroix a ramas fidel conceptiilor sale artistice. Cei ce-i analizeaza tablourile vad in cromatica si pensulatia lui Delacroix inceputurile impresionismului, iar in motivele picturilor sale un precursor al simbolismului.
Calatoria ce o face in nordul Africii il va marca profund.
Femei din Alger, Vanatoare de lei in Africa, Nunta evreiasca in Maroc, Fanaticii din Tangier, Sultanul din Maroc, Odaliscele, Arab cu cal, Luptă de cai arabi într-un grajd, si in general scenele cu cai, sunt rodul acelei calatorii in lumea orientala, calatorie ce va constitui sursa de inspiratie pentru aproape o suta de tablouri.
Iata ce nota el intr-un carnet :
„Sub cerul patriei, ei simbolizează un caracter de excepţie, plin de mândrie şi energie, pe care îl pierd o dată cu schimbarea climei; li se întîmplă adeseori să-şi arunce călăreţul din spate cu violenţă, pentru a se dedica luptei care poate să dureze ore întregi. Se luptă cu înverşunare, ca tigrii, şi nimic nu poate să-i despartă. Răsuflări fierbinţi, zgomotoase ies din nările însângerate, precum vălătucii de aburi ai unei locomotive, coamele de păr zburlite şi încleiate de sânge, gelozii periculoase, resentimente ucigătoare: întreaga lor înfăţişare şi caracterul lor se ridică pe culmi de poezie”
Cal speriat de furtuna de la Szepmuveszeti Muzeum din Budapesta are o calitate a executiei ce nu mai trebuie explicata in cuvinte si o forta imagistica care te face sa zimbesti la ideea ca pictori de renume, ca de exemplu Ingres, i-au pus eticheta de diletant :).
Delacroix spunea : „Nimeni şi nimic nu mă impiedică să percep lucrurile aşa cum vreu eu”…. si nimeni nu l-a impiedicat :)
 
Biografia pictorului insotita de citeva din picturile sale reprezentative :