iluziile au muchii ascuţite

imagine –  Rafał Olbiński

înlăuntru-mi se întrepătrund lumi diafane
ca ceaţa saturată de soarele crud de aprilie.
aud cum se rostogolesc sentimentele,
de la un capăt la celălalt al Eu-lui,
într-o hârjoană, ereditară se pare,
pe care nu vreau s-o disturb.

dacă mă uit mai bine înăuntru
văd pe cineva legat de îndoieli,
îmbrăcat în haine triste, îmbâcsite de orgoliu.
mâinile-i ard a păcat
în timp ce le afundă printre piese minuscule de Lego,
legându-le şi dezlegându-le,
crezând că aşa îmi va putea reconstitui
geometria interioară.

într-o bună zi va afla că-i periculos şi nu-i posibil.

Iluziile au muchii ascuţite şi reale.

va afla că cel mai scurt drum între doua puncte
nu-i dat de o linie dreapta, riguros de banală.

 

pseudo-catrene

imagine – Georgia O’Keeffe

respirînd adînc  aştept ziua ce va veni
să mă scufund în ea ca în uitare
şi printre secundele ghilotinate  în orologii  pustii
să mă strecor zîmbind, total nepăsătoare.

şi  zidindu-mă încet în picaturi de uitare
să mă cern ritmic peste umbre de vis,
să şterg  tot ce-am simţit şi tot ce mi se pare,
tot ce-am respirat,  ce-am rîs  sau  ce-am zis.

apoi eliberată de tot şi de toate
să mă-nfăşor în arama toamnelor tîrzii,
pregătită să fiu să plec pe neaşteptate
din lumea celor morţi în lumea celor vii.

Saturday May 20, 2006

 

 

într-un fel

 

într-un fel pot spune că mi-e bine
într-un alt fel pot spune că mi-e rău
dar orice şi oricum aş spune
vorba-mi va rămâne neînţeleasă
… dialect supus unui ireversibil proces de extincţie
din ziua în care n-am mai avut ce să-ţi spun.

atunci când vreau
în locul unui sentiment pot aşeza câteva puncte
câteva puncte cuminţi si un semn de întrebare
ca o seceră gata să elibereze spicele
de povara boabelor răscoapte.

trecătorul


Frantisek Kupka – Les temps passé (1907)

Centrul Pompidou, Paris

 

Veni-va o clipă
când el –
Trecătorul
îşi va ascunde paşi-n nerostite cuvinte
şi rănit de ascuţite silabe
se va desprinde de tină,
va închide larg ochii
şi va desface încet
cele două aripi fragile
una de-ntuneric,
cealaltă de lumina.

Se va-nălţa în albastru,
va pluti în mirare,
va fi fericit – pe veşnicia unei secunde,
atât cât să-şi dea seama
că fericirea
doare.

la plecare

 

imagine – Tooran Qamari

M-am aşezat în gândul tău, puţin,
atât cât să mă odihnesc
înainte de plecare.

Să ascult cum talazurile liniştii
se sparg în mii şi mii de cuvinte,
atunci când furioase se izbesc
de nenumăratele-ntrebări
la care n-ai găsit răspuns.

Să văd cum ţi se destrama sufletul,
în nuanţe cu lungimi de undă
total necunoscute mie,
şi cum lumina lui
ţese acel negru perfect şi asimptotic –
în spatele căruia poţi visa
fără restricţii,
cu nepăsare.

Să aştept să le aduni pe toate
şi apoi să le aşezi
într-un sistem cartezian,
de iluzii,
acolo unde suprafeţele plane
sunt absolut necesare
derapajului unor sentimente
imprecise.

Suntem incompatibili pâna la disperare,
şi tocmai de aceea te voi părăsi,
puţin,
pe neaşteptate,
… lăsând doar un surâs
şi câţiva stropi de ploaie –
care să stingă urma trecerii mele
prin visul tău, prin fibrele fiinţei tale.