…
Aşa cere decorul:
ca tu să fii in zi
şi eu să fiu în noapte.
Aşa cere destinul:
să fii tu epilogul
unui sfârşit de carte.
Şi chiar de nu s-ar cere
Nimic din toate aceste,
Aş cere eu condeiul
Şi aş păşi-n poveste.
imagine – Rafał Olbiński
înlăuntru-mi se întrepătrund lumi diafane
ca ceaţa saturată de soarele crud de aprilie.
aud cum se rostogolesc sentimentele,
de la un capăt la celălalt al Eu-lui,
într-o hârjoană, ereditară se pare,
pe care nu vreau s-o disturb.
dacă mă uit mai bine înăuntru
văd pe cineva legat de îndoieli,
îmbrăcat în haine triste, îmbâcsite de orgoliu.
mâinile-i ard a păcat
în timp ce le afundă printre piese minuscule de Lego,
legându-le şi dezlegându-le,
crezând că aşa îmi va putea reconstitui
geometria interioară.
într-o bună zi va afla că-i periculos şi nu-i posibil.
Iluziile au muchii ascuţite şi reale.
va afla că cel mai scurt drum între doua puncte
nu-i dat de o linie dreapta, riguros de banală.
imagine – Georgia O’Keeffe
respirînd adînc aştept ziua ce va veni
să mă scufund în ea ca în uitare
şi printre secundele ghilotinate în orologii pustii
să mă strecor zîmbind, total nepăsătoare.
şi zidindu-mă încet în picaturi de uitare
să mă cern ritmic peste umbre de vis,
să şterg tot ce-am simţit şi tot ce mi se pare,
tot ce-am respirat, ce-am rîs sau ce-am zis.
apoi eliberată de tot şi de toate
să mă-nfăşor în arama toamnelor tîrzii,
pregătită să fiu să plec pe neaşteptate
din lumea celor morţi în lumea celor vii.
Saturday May 20, 2006
într-un fel pot spune că mi-e bine
într-un alt fel pot spune că mi-e rău
dar orice şi oricum aş spune
vorba-mi va rămâne neînţeleasă
… dialect supus unui ireversibil proces de extincţie
din ziua în care n-am mai avut ce să-ţi spun.
atunci când vreau
în locul unui sentiment pot aşeza câteva puncte
câteva puncte cuminţi si un semn de întrebare
ca o seceră gata să elibereze spicele
de povara boabelor răscoapte.
Frantisek Kupka – Les temps passé (1907)
Veni-va o clipă
când el –
Trecătorul
îşi va ascunde paşi-n nerostite cuvinte
şi rănit de ascuţite silabe
se va desprinde de tină,
va închide larg ochii
şi va desface încet
cele două aripi fragile
una de-ntuneric,
cealaltă de lumina.
Se va-nălţa în albastru,
va pluti în mirare,
va fi fericit – pe veşnicia unei secunde,
atât cât să-şi dea seama
că fericirea
doare.
Rezonanțe Imposibile 