Ilinca … de peste timp

Niccolò Livaditti – Ilinca (cca 1846)

După perioada aceasta în care am fost bombardați în mod constant cu lucruri urâte, deprimante, absurde și adesea ridicole, simt nevoia unei „porții de frumusețe”.
Ea se numește Ilinca și e opera unui pictor italian împământenit pe meleaguri moldave, pictor al protipendadei ieșene, poate că cel mai cunoscut primitiv din pictura românească.
Mărturisesc că din prima clipă în care am privit-o am intuit că fetișcana aceasta trebuie să fi avut o personalitate puternică.

Nu știam nimic despre personajul feminin pictat în culori dulci în tonuri de chihlimbar, miere topită, ciocolată și lemn de pipă veche.
M-a ajutat foarte mult un studiu, Niccolo Livaditti și epoca sa – Sorin Iftimi, Complexul Muzeal Moldova, Iași descoperit în mod fericit în online.

Citez din lucrarea mai sus menționată.

„O categorie specială a portretelor cu fundal neutru o reprezintă cele în care personajul este costumat. Era aceasta o reminiscență din tradiția picturală a secolului al XVIII-lea în care modelele portretizate intrau în  rolul unor personaje cunoscute ale mitologiei antice sau din commedia dell arte, prin intermediu costumației. Lucrarea Portret de fată, Ilinca (cat. 30) păstrează o însemnare pe spate semnată chiar de personajul portretizat, în care ne spune că a arătat acest portret, realizat de Niccolo Livaditi, lui Franz Liszt, primind complimente din partea muzicianului. Datorită acestei însemnări se poate atribui şi data lucrarea, ştiut fiind faptul că Franz Liszt a concertat în Iaşi la începutul lunii ianuarie 1847. De asemenea, tot din această însemnare putem să deducem statutul social al tinerei. Faptul că ea s-a aflat în anturajul lui Franz Liszt la concertul pe care acesta le-a ținut cu prilejul trecerii sale prin Iaşi, ne îndeamnă să presupunem că Ilinca provenea din rândurile înaltei societăți ieşene. Cu siguranță, era o tânără care se îmbrăca după jurnalele de modă venite din capitalele europene. Pozează însă, pentru acest micuț portret pictat de Livaditi, îmbrăcată şi coafată arhaic, aşa cum probabil era moda pe vremea bunicii sale. Poartă o rochie simplă, suprapusă de o frumoasă haină cu marginile aurii. Ceea ce atrage atenția este însă pieptănătura cu care tânăra completează costumul pe care îl poartă. Astfel, acesta are părul împletit şi apoi strâns într-un coc plasat asimetric, susținut de o eşarfă roşie şi împodobit cu un trandafir şi cu un ac de păr decorat cu pietre prețioase. Tânăra alege să poarte aceste haine, dorind să intre în pielea unui alt personaj feminin, pe care probabil îl cunoştea din familia sa. Tocmai această înfățişare, cumva exotică, venită dintr-un timp de mult trecut, a determinat-o pe Ilinca să prezinte tabloul lui Franz Liszt, ca o altă versiune a imaginii sale reale, pe care aceasta o avea în fața ochilor.”

Tabloul se află în colecția Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”.
Citiți informațiile luate de pe Facebook de pe pagina muzeului pentru a afla ce a scris exact Ilinca cu mâna ei pe spatele acestei picturi în ulei pe lemn.

 

 

Free website hit counter

geamănul Colombinei în verde

Nicolae Grigorescu, Bărbat Costumat (1874)
Muzeul Național de Artă, București
*

Ma reîntorc la Muzeul Național de Artă din București datorită unui tablou pe care îl scăpasem în vizitele anterioare. Acum stau și mă întreb de ce nu l-am remarcat. Se poate să nu fi fost expus ?
Tot ce e posibil …

Știu în mod cert de ce l-am remarcat de data aceasta. Pentru că, cu ceva timp în urmă, scrisesem o postare despre un tablou de Grigorescu vândut pe o sumă record unui om de afaceri (ce a dorit să rămână anonim) din Republica Moldova.
Era vorba despre Colombina în verde.

Acum îmi dau seama că e vorba de doua picturi gemene ;)
Anul de execuție nu lasă loc de dubii : Colombina a fost pictată în 1873, Bărbatul Costumat în 1874.
Ba chiar și costumul pe care îl poartă este același … dacă nu cumva o fi vorba de o pictură reprezentând-o tot pe Colombina, pictură ulterior retușată de Nicolae Grigorescu din cine știe ce motive.

 

Free website hit counter

Iser vă invită la Palatul Romanit :)

Sala Iser, Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

În urmă cu două veri pașii m-au purtat și pe la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, fostul Palat Romanit, o construcție impunătoare situată pe Calea Victoriei, ocazie cu care am fotografiat câteva opere de artă pe care le-am remarcat în zecile de încăperi străbătute fără grabă.
Spre surprinderea mea, foarte mulți turiști straini – dintre care am remarcat grupuri compacte de portughezi, coreeni si vorbitori de limbă spaniolă (nu mi-am putut da seama daca veneau din Spania sau din America Latina) – comentau cu glas scăzut tablourile, mobilierul, piesele de argintărie si bronz, covoarele și ghilimurile, obiectele decorative și bijuteriile.

Venisem la muzeu în special pentru a vedea obiectele de proveniență orientală din diferitele colecții și donații, sperând să descopăr și piese din Persia, însă surprizele s-au ținut lanț captivându-mă într-atât încât de abia când am ieșit afară în aerul fierbinte mirosind a asfalt încins am realizat că stătusem în muzeu patru ore !

Una din plăcutele surprize a fost întâlnirea cu câteva tablouri deosebit de expresive pictate de Iosif Iser.

Iosif Iser, pe numele său adevărat Iosif Isidor Rubinsohn, a fost un pictor și grafician român de origine evreiască.
A trăit in perioada 1881-1958, a studiat la Munchen și Paris, a lăsat posterității tablouri pe care casele de licitații le vând cu zeci de mii de Euro …

Iosif Iser și-a exersat pensulele în Dobrogea, la Balcic, în Spania dar și în Orient.
A pictat cu predilecție chipuri de tătari și tătăroaice, nuduri, arlechini și balerine.
Inițial pictura lui a fost tributară expresionismului însă cu timpul și-a dezvoltat un stil propriu marcat de culori mai luminoase și de contraste cromatice interesante. Aici aș putea exemplifica cu portretul de tătăroaică ce mi-a atras privirea din prima secundă în care am intrat în salon.
*

Iosif Iser, Tătăroaică
*

Portretul lui Barbu Lăutarul mi-a readus în minte versurile unui cântec pe care Radio-Televiziunea Română îl difuza uneori înainte de decembrie ’89:

Eu sunt Barbu Lăutarul
Starostele și cobzarul …

 

Iosif Iser, Barbu Lăutarul
*

Aveam în față un perete întreg plin cu Iser :) … un regal Iser.
*

*

Am privit fiecare tablou în parte, aș putea spune pixel cu pixel, deoarece nu o singură dată m-am convins că o cameră foto obișnuită nu poate reda toate detaliile și strălucirea unui tablou, dar mai ales nu poate reda sentimentul de bucurie care încearcă privitorul în fața unui tablou pe care se zăresc urmele lăsate de pensule sau mici particule de pigmenți.
*

 

Oricum, pe lângă picturile expuse în salon, piesele de mobilier se fac deasemeni remarcate. Lemnul lustruit, închis la culoare, cu curburi ce duc cu gândul la grația feminină, completează atmosfera solemnă a salonului.
Nu se putea să închei prezentarea fără să atrag atenția asupra superbului covor care are drept culoare dominantă o nuanță de verde ce ar putea „înverzi de invidie” gazonul oricărui stadion :)

Free website hit counter

Domnița Nanu

Eustațiu Stoenescu – Portretul Domniței Nanu
*

Tabloul pe care tocmai îl priviți s-a vândut la o licitație contra sumei de 15 000 €.
Mie personal mi se pare prea puțin dacă mă raportez la ceea ce reușeste să transmită în mod efectiv acest portret și nu la notorietatea pierdută în volbura timpului a celui care l-a pictat.

Eustațiu Stonenescu nu reprezintă un nume cunoscut în rândurile publicului larg deși în perioada interbelică, mai precis anii ’30, a fost considerat în cercurile pariziene drept cel mai cunoscut pictor român în viață.
Eu l-am remarcat la Muzeul Național de Artă din București datorită portretului realizat arhitectei Henriette Delavrancea-Gibory, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

O primă întrebare ar suna cam asa: Cine e Eustațiu Stoenescu?

Eustațiu Stoenescu (1884-1957) a fost un pictor român ce stăpânea foarte bine tehnica portretului. Un pictor înzestrat dar, după aprecierile criticului Pavel Șușară, o figură artistică rece.

„Figură artistică rece, complet neimplicată din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, este absent într-un mod superior. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial, şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, pe bună dreptate, este percepută mereu ca o maximă garanţie.”

Examenul de admitere la Academia Julian îl va trece cu pictorul academic Bouguereau, iar apoi, în atelierul profesorului Jean-Paul Laurens, va deveni coleg cu alți viiitori pictori români : Steriadi, Ressu, Mutzner, Dărăscu …

La Paris se împrietenește cu Auguste Rodin și Constantin Brancuși, acesta din umă realizându-i un bust fiului său, Daniel Stoenescu, bust din păcate pierdut.

Eustațiu Stoenescu devine cunoscut datorita portretelor realizate diverselor persoane importante ale epocii sale sau ale unora din ceea ce poartă numele generic de „crema societății”.
Portretul Domniței Nanu cred că se încadrează în această categorie, Domnița fiind numele de botez al personajului feminin.

O a doua întrebare se impune de la sine : Cine a fost Domnița Nanu?

Nu aș putea spune exact cine a fost, căci, deși am răscolit netul, nu am găsit informații relevante. E posibil să fi fost înrudită cu Al. Nanu de la Teatrul de Operă din Craiova, însă nu am certitudinea că ar fi fost așa.
Ceea ce vreau să spun în această postare se rezumă la pictura în sine, la personajul ce pare să se întrupeze din negura timpului, la acea distincție ce vine din interiorul ființei și nu are de-a face cu vestimentația (aproape invizibilă), bijuteriile (total inexistente) sau decorul luxos în care sunt de obicei pictate doamnele din înalta societate.

Domnița Nanu îmi lasă impresia unei femei istețe, poate că și datorită privirii ei de vulpiță ;), dar nu o istețime sau o șiretenie pusă în slujba maleficului.
În același timp îmi lasă impresia unei femei puțin distantă dar nu intangibilă.

Am remarcat o oarece asemanare cu câteva din tablourile unui pictor american despre care am vorbit mai demult, Robert Henri (1884-1925).
Nu am de unde să știu dacă Stoenescu avea cunoștință de lucrările lui Robert Henri dar știu că dânsul va emigra în America și se va stabili la New York, oraș în care se va sfârși din viață pe 13 septembrie 1957.
Un lucru e cert, Robert Henri mărturisea că Frans Hals reprezintă pictorul său preferat, dar nu e imposibil nici ca Eustatiu Stoenescu să fi fost influențat de acest pictor olandez … de unde și anumite asemănări în portretele realizate de cei doi.

La Muzeul de Artă din Craiova, orașul natal al pictorului, pot fi văzute mai multe tablouri.
Vă invit să le priviți.

Free website hit counter

Samuel Mützner … cu nostalgie și dragoste din Japonia

Samuel Mützner, Scenă cu japoneze
Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

Muzeul Colecțiilor de Artă din Bucuresti nu reprezintă din păcate o locație la fel de cunoscută ca Muzeul Național de Artă dar trebuie spus că aici ai surpriza să întâlnești opere  mai puțin mediatizate dar nu mai puțin valoroase :)
*

Samuel Mützner, Scenă cu japoneze (detaliu 1)
Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

Japonezele lui Samuel Mützner expuse aici au constituit un pretext pentru a trece în revistă portretele de inspirație niponă realizate de acest artist român ce provenea dintr-o familie de evrei.

Privind tabloul de la doar câțiva centimetri distanță simțeam cum pătrund în atmosfera japoneză zugravită în cuvinte de Arthur Golden în romanul „Memoriile unei gheișe”.
A trebuit să fotografiez fără blitz/flash așa că nu am reușit să surprind tonalitatea exactă a culorilor … mult mai luminoase decât au ieșit în aceste fotografii de amator.
*

Samuel Mützner, Scenă cu japoneze (detaliu 2)
*

Ce ar trebui să spun despre Samuel Mützner ?
Date complete puteți găsi în Wikipedia sau alte biografii de pe net. Totuși voi trece în revista câteva date  căci biografia acestui pictor, prin nenumăratele călătorii pe care le-a facut pe meridiane îndepărtate, exotice, nu reprezintă tocmai o biografie obișnuită.
*

Samuel Mützner, Japoneză cu umbreluță
*

Samuel (Samys) Mützner (1884-1959) a fost un pictor român cu o bogată activitate artistică în perioada interbelică, până în 1940 când a fost exclus din Sindicatul Artelor Frumoase și a fost marginalizat de către legionari,  redescoperit apoi după evenimentele din ’89, prețul lucrărilor lui urcând vertiginos la casele de licitații din România și din străinatate.  Din păcate însă în această perioadă au apărut pe piață și o serie de falsuri Mutzner care au fost vândute drept originale, cu buna știință a proprietarilor unor case de licitații.
Nu m-aș mira deci dacă aș afla că cea mai mare parte a tablourilor lui Darius Vâlcov ar fi falsuri căci pe piața românească de artă își desfășoară activitatea rețele de falsificatori pentru „fraieri cu bani mulți și puține cunoștinte de artă”.
*

Samuel Mützner, Micuța japoneză
*

Pictorul a studiat inițial la Școala de Belle Arte din București (avându-i printre alți profesori pe George Demetrescu – Mirea) apoi trei ani la Academia Regală Bavareză de Artă din München.
In 1903, la doar nouăsprezece ani, pleacă la Paris pentru a studia la celebra Academie Julian pe care o va absolvi in 1908.

Prima expozitie din România în 1906 va fi urmată de o alta după aproape șase ani, la Ateneul Român, cu tablouri inspirate din călătoriile efectuate în Algeria și Franța.
*

Samuel Mützner, Două gheișe
*

Gustul pentru călătorii pe meleaguri îndepărtate îi va indrepta pașii spre Grecia, Algeria, Tunisia si Japonia (1912-1915), Ceylon, China, Coreea, Oceania, America de Sud …
Cel mai mult timp a ancorat în Venezuela, la Caracas și pe insula Margarita (1916-1918), iar în acest răstimp a pictat o serie de tablouri pe care le-a expus ulterior la Club Venezuela și apoi în România.
O altă serie de lucrări va fi inspirată de Balcic. Balcicul … acest punct de intalnire al pictorilor români din perioada interbelică și orașul de suflet al Reginei Maria.
*

Samuel Mützner, Japoneză cu chimono
*

Interesant e faptul că cel mai vechi tablou din colecția Muzeului de Artă Contemporană din Caracas îi apartine lui Samuel Mützner :)
Se intitulează Peisaj din Macuto și a fost realizat în 1918.

La întoarcerea în România se căsătorește cu pictorița Rodica Maniu, sora poetului Adrian Maniu.

Mă reîntorc la tablourile inspirate de Japonia, la delicatele japoneze cu umbreluțe, evantaie, kimonouri si părul strâns în cocuri ce dezvelesc gâturi senzuale, ca niște lujeri de floare, acoperite parțial de mătăsuri moi ce îndeamnă parcă la mângâieri visătoare.
*

Samuel Mützner, Scenă japoneză
*

Dintre toate picturile de inspirație japoneză această scenă cu o tânără mamă și doi copii parcă îmi place cel mai mult.
*

Samuel Mützner, Japoneză
*
Tabloul acesta îmi reamintește faptul că în pictura vestică și în special în cea europeană dintre anii 1850-1900 a existat un curent numit japonism.
Pictori azi celebri și-au găsit inspirația în țara cireșilor înfloriți, a gheișelor și templelelor shintoiste. Îi amintesc aici pe van Gogh, Claude Monet, Degas, Renoir, James Tissot, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Marie Cassatt, Whistler, Edouard Manet, Alphonse Mucha,  George Hendrick Breitner  și Nicolae Tonitza sau chiar Gustav Klimt și Odilon Redon.

*

Samuel Mützner, Neintitulată
(vândută de  Rago Arts and Auction Center, Lambertville )
*

Nu se putea ca lumea gheișelor să nu-l fi atras pe Samuel Mützner :), căci e imposibil să le vezi pe stradă sau în parcuri, așa cum le-a văzut de sute de ori tânărul pictor român, și să nu te farmece fragilitatea lor de porțelan.
*

Samuel Mützner, Japoneze în templul din Kitano
*

Încet încet mă apropii de un punct fierbinte : picturi falsificate semnate Mützner. Se pare că pe piață există o adevărată invazie de astfel de picturi. Am înțeles că unele reprezintă de fapt tablouri repictate (deci falsificate) ce au ca suport  studii sau tablouri neterminate executate de Mützner.
Nu știu de ce mă îndoiesc de faptul că următorul tablou ar fi întradevăr un Mützner original … iertată-mi fie părerea de persoană fără nici un fel de studii legate de artă :)
*

Samuel Mützner, Japoneză
(vândut de Louiza Auktion & Associés, Brussels )

Pot spune că am râs, un râs amar evident, când am luat cunoștință de faptul că cineva a executat un fals având la bază un alt tablou fals ce s-a vândut drept original Mützner. Ca la noi la nimenea !
Oare să fie noii îmbogățiți ai societății românești, sau de aiurea, atât de ahtiați după opere de artă ce poartă semnături celebre încât să fie în stare să-și plătească snobismul cu zeci de mii de Euro sau să-și investească banii în tablouri de proveniență dubioasă?
Se pare că da căci experiența o demonstrează din plin.

fals Samuel Mützner … deși apare pe situl wikiart
(citește mai multe aici )
*

Alte tablouri realizate de Samuel Mützner pot fi vizionate la următoarele adrese :
http://artindex.ro/2012/05/16/mutzner-samuel-2/
http://vereda.ula.ve/wiki_artevenezolano/index.php/M%C3%BCtzner,_Samys

Free website hit counter