geamănul Colombinei în verde


Nicolae Grigorescu, Bărbat Costumat (1874)

Muzeul Național de Artă, București
*

Ma reîntorc la Muzeul Național de Artă din București datorită unui tablou pe care îl scăpasem în vizitele anterioare. Acum stau și mă întreb de ce nu l-am remarcat. Se poate să nu fi fost expus ?
Tot ce e posibil …

Știu în mod cert de ce l-am remarcat de data aceasta. Pentru că, cu ceva timp în urmă, scrisesem o postare despre un tablou de Grigorescu vândut pe o sumă record unui om de afaceri (ce a dorit să rămână anonim) din Republica Moldova.
Era vorba despre Colombina în verde.

Acum îmi dau seama că e vorba de doua picturi gemene ;)
Anul de execuție nu lasă loc de dubii : Colombina a fost pictată în 1873, Bărbatul Costumat în 1874.
Ba chiar și costumul pe care îl poartă este același … dacă nu cumva o fi vorba de o pictură reprezentând-o tot pe Colombina, pictură ulterior retușată de Nicolae Grigorescu din cine știe ce motive.

 

Anunțuri

Iser vă invită la Palatul Romanit :)

Sala Iser, Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

În urmă cu două veri pașii m-au purtat și pe la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, fostul Palat Romanit, o construcție impunătoare situată pe Calea Victoriei, ocazie cu care am fotografiat câteva opere de artă pe care le-am remarcat în zecile de încăperi străbătute fără grabă.
Spre surprinderea mea, foarte mulți turiști straini – dintre care am remarcat grupuri compacte de portughezi, coreeni si vorbitori de limbă spaniolă (nu mi-am putut da seama daca veneau din Spania sau din America Latina) – comentau cu glas scăzut tablourile, mobilierul, piesele de argintărie si bronz, covoarele și ghilimurile, obiectele decorative și bijuteriile.

Venisem la muzeu în special pentru a vedea obiectele de proveniență orientală din diferitele colecții și donații, sperând să descopăr și piese din Persia, însă surprizele s-au ținut lanț captivându-mă într-atât încât de abia când am ieșit afară în aerul fierbinte mirosind a asfalt încins am realizat că stătusem în muzeu patru ore !

Una din plăcutele surprize a fost întâlnirea cu câteva tablouri deosebit de expresive pictate de Iosif Iser.

Iosif Iser, pe numele său adevărat Iosif Isidor Rubinsohn, a fost un pictor și grafician român de origine evreiască.
A trăit in perioada 1881-1958, a studiat la Munchen și Paris, a lăsat posterității tablouri pe care casele de licitații le vând cu zeci de mii de Euro …

Iosif Iser și-a exersat pensulele în Dobrogea, la Balcic, în Spania dar și în Orient.
A pictat cu predilecție chipuri de tătari și tătăroaice, nuduri, arlechini și balerine.
Inițial pictura lui a fost tributară expresionismului însă cu timpul și-a dezvoltat un stil propriu marcat de culori mai luminoase și de contraste cromatice interesante. Aici aș putea exemplifica cu portretul de tătăroaică ce mi-a atras privirea din prima secundă în care am intrat în salon.
*

Iosif Iser, Tătăroaică
*

Portretul lui Barbu Lăutarul mi-a readus în minte versurile unui cântec pe care Radio-Televiziunea Română îl difuza uneori înainte de decembrie ’89:

Eu sunt Barbu Lăutarul
Starostele și cobzarul …

 

Iosif Iser, Barbu Lăutarul
*

Aveam în față un perete întreg plin cu Iser :) … un regal Iser.
*

*

Am privit fiecare tablou în parte, aș putea spune pixel cu pixel, deoarece nu o singură dată m-am convins că o cameră foto obișnuită nu poate reda toate detaliile și strălucirea unui tablou, dar mai ales nu poate reda sentimentul de bucurie care încearcă privitorul în fața unui tablou pe care se zăresc urmele lăsate de pensule sau mici particule de pigmenți.
*

 

Oricum, pe lângă picturile expuse în salon, piesele de mobilier se fac deasemeni remarcate. Lemnul lustruit, închis la culoare, cu curburi ce duc cu gândul la grația feminină, completează atmosfera solemnă a salonului.
Nu se putea să închei prezentarea fără să atrag atenția asupra superbului covor care are drept culoare dominantă o nuanță de verde ce ar putea „înverzi de invidie” gazonul oricărui stadion :)

Domnița Nanu

Eustațiu Stoenescu – Portretul Domniței Nanu
*

Tabloul pe care tocmai îl priviți s-a vândut la o licitație contra sumei de 15 000 €.
Mie personal mi se pare prea puțin dacă mă raportez la ceea ce reușeste să transmită în mod efectiv acest portret și nu la notorietatea pierdută în volbura timpului a celui care l-a pictat.

Eustațiu Stonenescu nu reprezintă un nume cunoscut în rândurile publicului larg deși în perioada interbelică, mai precis anii ’30, a fost considerat în cercurile pariziene drept cel mai cunoscut pictor român în viață.
Eu l-am remarcat la Muzeul Național de Artă din București datorită portretului realizat arhitectei Henriette Delavrancea-Gibory, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

O primă întrebare ar suna cam asa: Cine e Eustațiu Stoenescu?

Eustațiu Stoenescu (1884-1957) a fost un pictor român ce stăpânea foarte bine tehnica portretului. Un pictor înzestrat dar, după aprecierile criticului Pavel Șușară, o figură artistică rece.

„Figură artistică rece, complet neimplicată din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, este absent într-un mod superior. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial, şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, pe bună dreptate, este percepută mereu ca o maximă garanţie.”

Examenul de admitere la Academia Julian îl va trece cu pictorul academic Bouguereau, iar apoi, în atelierul profesorului Jean-Paul Laurens, va deveni coleg cu alți viiitori pictori români : Steriadi, Ressu, Mutzner, Dărăscu …

La Paris se împrietenește cu Auguste Rodin și Constantin Brancuși, acesta din umă realizându-i un bust fiului său, Daniel Stoenescu, bust din păcate pierdut.

Eustațiu Stoenescu devine cunoscut datorita portretelor realizate diverselor persoane importante ale epocii sale sau ale unora din ceea ce poartă numele generic de „crema societății”.
Portretul Domniței Nanu cred că se încadrează în această categorie, Domnița fiind numele de botez al personajului feminin.

O a doua întrebare se impune de la sine : Cine a fost Domnița Nanu?

Nu aș putea spune exact cine a fost, căci, deși am răscolit netul, nu am găsit informații relevante. E posibil să fi fost înrudită cu Al. Nanu de la Teatrul de Operă din Craiova, însă nu am certitudinea că ar fi fost așa.
Ceea ce vreau să spun în această postare se rezumă la pictura în sine, la personajul ce pare să se întrupeze din negura timpului, la acea distincție ce vine din interiorul ființei și nu are de-a face cu vestimentația (aproape invizibilă), bijuteriile (total inexistente) sau decorul luxos în care sunt de obicei pictate doamnele din înalta societate.

Domnița Nanu îmi lasă impresia unei femei istețe, poate că și datorită privirii ei de vulpiță ;), dar nu o istețime sau o șiretenie pusă în slujba maleficului.
În același timp îmi lasă impresia unei femei puțin distantă dar nu intangibilă.

Am remarcat o oarece asemanare cu câteva din tablourile unui pictor american despre care am vorbit mai demult, Robert Henri (1884-1925).
Nu am de unde să știu dacă Stoenescu avea cunoștință de lucrările lui Robert Henri dar știu că dânsul va emigra în America și se va stabili la New York, oraș în care se va sfârși din viață pe 13 septembrie 1957.
Un lucru e cert, Robert Henri mărturisea că Frans Hals reprezintă pictorul său preferat, dar nu e imposibil nici ca Eustatiu Stoenescu să fi fost influențat de acest pictor olandez … de unde și anumite asemănări în portretele realizate de cei doi.

La Muzeul de Artă din Craiova, orașul natal al pictorului, pot fi văzute mai multe tablouri.
Vă invit să le priviți.

Samuel Mützner … cu nostalgie și dragoste din Japonia


Samuel Mützner, Scenă cu japoneze
Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

Muzeul Colecțiilor de Artă din Bucuresti nu reprezintă din păcate o locație la fel de cunoscută ca Muzeul Național de Artă dar trebuie spus că aici ai surpriza să întâlnești opere  mai puțin mediatizate dar nu mai puțin valoroase :)
*


Samuel Mützner, Scenă cu japoneze (detaliu 1)

Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

Japonezele lui Samuel Mützner expuse aici au constituit un pretext pentru a trece în revistă portretele de inspirație niponă realizate de acest artist român ce provenea dintr-o familie de evrei.

Privind tabloul de la doar câțiva centimetri distanță simțeam cum pătrund în atmosfera japoneză zugravită în cuvinte de Arthur Golden în romanul „Memoriile unei gheișe”.
A trebuit să fotografiez fără blitz/flash așa că nu am reușit să surprind tonalitatea exactă a culorilor … mult mai luminoase decât au ieșit în aceste fotografii de amator.
*

Samuel Mützner, Scenă cu japoneze (detaliu 2)
*

Ce ar trebui să spun despre Samuel Mützner ?
Date complete puteți găsi în Wikipedia sau alte biografii de pe net. Totuși voi trece în revista câteva date  căci biografia acestui pictor, prin nenumăratele călătorii pe care le-a facut pe meridiane îndepărtate, exotice, nu reprezintă tocmai o biografie obișnuită.
*


Samuel Mützner, Japoneză cu umbreluță

*

Samuel (Samys) Mützner (1884-1959) a fost un pictor român cu o bogată activitate artistică în perioada interbelică, până în 1940 când a fost exclus din Sindicatul Artelor Frumoase și a fost marginalizat de către legionari,  redescoperit apoi după evenimentele din ’89, prețul lucrărilor lui urcând vertiginos la casele de licitații din România și din străinatate.  Din păcate însă în această perioadă au apărut pe piață și o serie de falsuri Mutzner care au fost vândute drept originale, cu buna știință a proprietarilor unor case de licitații.
Nu m-aș mira deci dacă aș afla că cea mai mare parte a tablourilor lui Darius Vâlcov ar fi falsuri căci pe piața românească de artă își desfășoară activitatea rețele de falsificatori pentru „fraieri cu bani mulți și puține cunoștinte de artă”.
*


Samuel Mützner, Micuța japoneză

*

Pictorul a studiat inițial la Școala de Belle Arte din București (avându-i printre alți profesori pe George Demetrescu – Mirea) apoi trei ani la Academia Regală Bavareză de Artă din München.
In 1903, la doar nouăsprezece ani, pleacă la Paris pentru a studia la celebra Academie Julian pe care o va absolvi in 1908.

Prima expozitie din România în 1906 va fi urmată de o alta după aproape șase ani, la Ateneul Român, cu tablouri inspirate din călătoriile efectuate în Algeria și Franța.
*


Samuel Mützner, Două gheișe

*

Gustul pentru călătorii pe meleaguri îndepărtate îi va indrepta pașii spre Grecia, Algeria, Tunisia si Japonia (1912-1915), Ceylon, China, Coreea, Oceania, America de Sud
Cel mai mult timp a ancorat în Venezuela, la Caracas și pe insula Margarita (1916-1918), iar în acest răstimp a pictat o serie de tablouri pe care le-a expus ulterior la Club Venezuela și apoi în România.
O altă serie de lucrări va fi inspirată de Balcic. Balcicul … acest punct de intalnire al pictorilor români din perioada interbelică și orașul de suflet al Reginei Maria.
*


Samuel Mützner, Japoneză cu chimono

*

Interesant e faptul că cel mai vechi tablou din colecția Muzeului de Artă Contemporană din Caracas îi apartine lui Samuel Mützner :)
Se intitulează Peisaj din Macuto și a fost realizat în 1918.

La întoarcerea în România se căsătorește cu pictorița Rodica Maniu, sora poetului Adrian Maniu.

Mă reîntorc la tablourile inspirate de Japonia, la delicatele japoneze cu umbreluțe, evantaie, kimonouri si părul strâns în cocuri ce dezvelesc gâturi senzuale, ca niște lujeri de floare, acoperite parțial de mătăsuri moi ce îndeamnă parcă la mângâieri visătoare.
*


Samuel Mützner, Scenă japoneză

*

Dintre toate picturile de inspirație japoneză această scenă cu o tânără mamă și doi copii parcă îmi place cel mai mult.
*


Samuel Mützner, Japoneză

*
Tabloul acesta îmi reamintește faptul că în pictura vestică și în special în cea europeană dintre anii 1850-1900 a existat un curent numit japonism.
Pictori azi celebri și-au găsit inspirația în țara cireșilor înfloriți, a gheișelor și templelelor shintoiste. Îi amintesc aici pe van Gogh, Claude Monet, Degas, Renoir, James Tissot, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Marie Cassatt, Whistler, Edouard Manet, Alphonse Mucha,  George Hendrick Breitner  și Nicolae Tonitza sau chiar Gustav Klimt și Odilon Redon.

*


Samuel Mützner
, Neintitulată
(vândută de  Rago Arts and Auction Center, Lambertville )
*

Nu se putea ca lumea gheișelor să nu-l fi atras pe Samuel Mützner :), căci e imposibil să le vezi pe stradă sau în parcuri, așa cum le-a văzut de sute de ori tânărul pictor român, și să nu te farmece fragilitatea lor de porțelan.
*


Samuel Mützner, Japoneze în templul din Kitano

*

Încet încet mă apropii de un punct fierbinte : picturi falsificate semnate Mützner. Se pare că pe piață există o adevărată invazie de astfel de picturi. Am înțeles că unele reprezintă de fapt tablouri repictate (deci falsificate) ce au ca suport  studii sau tablouri neterminate executate de Mützner.
Nu știu de ce mă îndoiesc de faptul că următorul tablou ar fi întradevăr un Mützner original … iertată-mi fie părerea de persoană fără nici un fel de studii legate de artă :)
*


Samuel Mützner
, Japoneză
(vândut de Louiza Auktion & Associés, Brussels )

Pot spune că am râs, un râs amar evident, când am luat cunoștință de faptul că cineva a executat un fals având la bază un alt tablou fals ce s-a vândut drept original Mützner. Ca la noi la nimenea !
Oare să fie noii îmbogățiți ai societății românești, sau de aiurea, atât de ahtiați după opere de artă ce poartă semnături celebre încât să fie în stare să-și plătească snobismul cu zeci de mii de Euro sau să-și investească banii în tablouri de proveniență dubioasă?
Se pare că da căci experiența o demonstrează din plin.

fals Samuel Mützner … deși apare pe situl wikiart
(citește mai multe aici )
*

Alte tablouri realizate de Samuel Mützner pot fi vizionate la următoarele adrese :
http://artindex.ro/2012/05/16/mutzner-samuel-2/
http://vereda.ula.ve/wiki_artevenezolano/index.php/M%C3%BCtzner,_Samys

unde sunt focurile toamnelor de altădată ?


Ion Andreescu – Coacăze (1874)
Muzeul Național de Artă al României, București
*

Aerul din sectia de pictura romaneasca a muzeului avea o caldura si o umiditate ce depasea in mod sigur curba de confort termic.
Dar in cateva minute m-am obisnuit cu atmosfera, fapt la care au contribuit picturile de pe pereti ce, pas cu pas, imi purtau gandurile prin locuri diferite.

In acea vacanta imi propusesem sa vad Bucurestiul cu ochii unui turist strain, nelegata sentimental de trecut, nelegata in vreun fel de lucruri care m-ar fi facut sa trec cu vederea toate aspectele negative ale acestei capitale, care, desi are ce arata lumii, zace de mai bine de doua decenii intr-o baltoaca de delasare.

Am vizitat Muzeul National de Arta, Palatul Cotroceni, Biserica Cutitul de Argint si Parcul Carol, Biserica Curtea Veche, Biserica Italiana, Manastirea Casini, Parcul Herestrau si Muzeul Satului,  Biserica Cretulescu, Muzeul Zambaccian, alte cateva biserici si piete cunoscute ale Bucurestiului, cautand sa le privesc cu detasare, asa cum incercam sa privesc cu detasare alte lucruri ce tineau de viata personala.

Stiu că peste memorie nu se poate trece cu buretele. Nici cu buldozerul. Dar la fel de bine stiu că dupa ce-si pierd misterul, oamenii si locurile isi pierd din farmec, isi pierd din puterea de atractie si se transforma in simple fotograme ce revin când si când pe retina memoriei.

O pictura de dimensiuni mici, asezata intre alte picturi in coltul dedicat lui Andreescu, m-a atras ca un magnet.
Cateva coacăze rosii … o cheie invizibila s-a rasucit in mintea mea deschizandu-mi drumul spre toamna din clasa a X-a.

Pentru cei ce vin pe acest blog si nu stiu ce inseamna „practica agricola” textul de față li se va parea un non-sens si de ce sa nu recunosc că textul de azi e scris pentru cei cu care am in comun amintirea practicilor agricole de la inceputul fiecarui an scolar.

Pentru mine toamna, ca anotimp si ca stare sufleteasca, e legata si de aceste „practici” … doua saptamani de libertate inainte de a intra cu cutitul in materiile noului an scolar.
Pare ridicol sa afirm ca aceste doua saptamani reprezentau o excelenta perioada de socializare a noilor veniti cu „veteranii” liceului, a infiriparii unor idile de scurta sau de mai lunga durata, a schimburilor de informatii si de impresii de peste vacanta … dar adevarul e ca in practica agricola imi puteam dezvolta cunostintele de psihologie si patrundeam in intelesul adanc a ceea ce inseamna „natura umana”.

Noi eram dusi la practica in mai multe locuri. Zic ca „eram dusi” deoarece dimineata ne astepta un autobuz sau un camion care ne ducea la locul stabilit, insa dupa amiaza, dupa ce ne terminam norma :), ne intorceam pe jos in oras.
„Intorsul” dura cateva ore, desi distanta putea fi parcursa la pas normal in mai putin de o ora, pentru că noi gaseam intotdeauna pe traseu locuri in care să ne adunam, să facem un foc la care să spunem povesti, să radem din orice, să ne simtim bine indiferent de realitatea din jur.

Pe atunci orasul nostru nu ducea lipsa de astfel de locuri. Intre timp lucrurile s-au schimbat. De vina au fost industrializarea, poluarea si, dupa ’89, lasarea de izbeliste a pamantului.

Pe noi ne duceau la culesul porumbului, in livada de mere, la strans de cartofi si, mai rar, la ferma pentru a scoate varza, sfecla si morcovii.
Livada de mere se afla in partea de vest, pe niste dealuri frumoase demne de pensula impresionistilor francezi. De jur imprejur cresteau tufe de mure cu ruguri de inaltimea noastra si tufe de coacăze ce împraștiau o aromă dulce acrișoară făcându-ne să salivam intens.
In varful dealului, si pe dealurile invecinate, se intindea padurea … iar padurea avea ciuperci.  Toamna ducea in trena ei nu doar frunze arămii si țipete de pasari calatoare ci infasura radacina copacilor cu ghebe marunte si catifelate.

Gașca noastra din liceu se specializase in făcutul jarului … jar pe care coceam ciupercile ce raspandeau in aer un miros apetisant ce-mi staruie si acum in minte.

In partea de est si nord est se aflau câmpurile de cartofi si ferma de legume. Pe camp adunam tot ce se putea arde si faceam focuri mari, cu mult fum, in care coceam cartofi mărunti in coaja. Gustul lor de cenusa si fum nu l-as schimba nici pe cea mai fina ciocolata :)
Interesant ca desi ni se aducea mancare calda pe campul cu cartofi, deoarece ramaneam acolo pana la ora trei, uneori pana la patru dupa amiaza, nu prea ne tenta sa bagam lingurile din aluminiu in castroanele metalice cu chiftelute in sos de rosii cu mazare.
Cartofii copti in coaja, pe jarul facut de noi, ni se pareau mult mai buni.

La vest se intindeau lanurile cu porumb. Vântul trecea printre rânduri producand un zgomot surd, metalic. Aveam senzatia ca înăuntrul porumbiștei câțiva luptatori si-au incrucisat sabiile.
Porumbul fusese strâns, noi trebuia doar sa rupem știuleții si sa-l curatam de pănușe. Munca era placuta deoarece stăteam pe niste cosuri ce serveau drept scaune iar galbenul auriu al boabelor, aranjate in randuri precise pe fiecare știulete, crea o subtila buna dispozitie. Chiar si mirosul ce plutea in aer ne facea sa ne simtim bine.
Mai ales mirosul de porumb copt pe jar :)

Uneori, cand ne terminam norma mai repede, reuseam sa o stergem inainte de a veni autobuzul ce ne ducea in oras. Spun „stergem” deoarece ni se interzisese sa ne intoarcem singuri din cauza distantei mari.
Insa noi, chiar si dupa cinci sase ore de munca „la coș”, aveam suficienta energie sa ne abatem din drum si sa mergem ‘la apa’. Pe malul râului, din loc in loc, sălcii pletoase ne imbiau la filozofie.
Filozofia mergea excelent cu un pește la grătar :)
Peștele il cumparam de la pescarii norocosi ce-si petrecusera ziua pe malul râului.
Dar pestele cerea un pahar de vin :)
Si vin reuseam sa facem rost, chiar foarte bun, caci in apropiere se afla un loc de agrement ce se respecta, in sensul ca aducea Merlot, Busuioaca de Bohotin, Cotnari si Feteasca facuta pentru export.
Eram minori, deci era interzis sa consumam bauturi alcoolice, insa chestiunea acestea ‘legislativă’ nu ne deranja deloc.

Ramaneam pe malul apei pana la asfintit. Dintr-o data râul lua foc in departare iar noi, preț de cateva minute, nu mai spuneam nimic. Ne uitam doar in zarea din care izvora focul ce aprindea cerul si pamantul.