ofițer Wehrmacht, lagărul de prizonieri din Trier
fotografie nedatată (cca 1941-45)
~ colecția personală ~
Astăzi voi începe o sub-rubrică nouă. Povestea ei se leagă de un eveniment ceva mai ciudat, dar în concordanță cu șirul de evenimente ciudate care mi-au punctat la intervale neregulate de timp existența.
După cum spuneam la inaugurarea rubricii „și ei au trecut prin viață”, ideea de a cumpăra, și mai apoi de a colecționa fotografii vechi a fost cauzată de ridicarea restricțiilor de lockdown generate de isteria planetară numită Covid.
Primele locuri accesibile populației au fost piețele și târgurile în aer liber. Așa am ajuns să vizitez târgurile de vechituri. Acolo am început să caut și să cumpăr bijuterii vintage (la care mă mai pricep cât de cât) și fotografii vechi.
Într-o duminică oarecare mă aflam în târgul din Vitan, de fapt talciocul din Vitan. Trecând agale printre mesele pline cu tot felul de mărfuri, sau prelatele puse pe jos încărcate cu te miri ce, am remarcat pe jos o îngrămădeală de tot felul de cutii metalice și de carton. Printre ele mi-a atras atenția una metalică, paralelipipedică, care avea pe capac o imagine stilată ce îmi amintea de grafica afișelor de cabaret pariziene de la începutul secolului XX. Pe capac apărea un domn în frac, cu baston, joben și mustață răsucită, alături de o doamnă cu o rochie lungă legată cu fundă la spate, ce purta o pălărie imensă care îi acoperea parțial chipul de „demoazelă”. Cei doi erau poziționați lângă o trăsură înaltă pe arcuri.
Pe moment, nu știu de ce, m-am gândit la fabula „Greierele și furnica”. Cred că acel gând fugitiv s-a datorat siluetelor longiline ale celor doi și cromaticii … un soi de schiță realizată în tuș negru pe un fond în nuanțe de crem și galben-vernil.
Am studiat cutia și am descoperit că pe lateral era serios zgâriată. Deci nu am cumpărat-o.
Mi-am continuat drumul dar, undeva pe fundal, încolțise deja ideea să mă reîntorc pentru a o cumpăra.
Deci m-am reîntors. Cutia nu mai era acolo. Cineva, mai harnic decât mine, o cumpărase.
Țiganca care stăpânea acel morman cu de toate m-a zărit și a venit înspre mine. Începuse să turuie de la distanță dojenitor:
– N-ați vrut s-o luați în urmă cu juma’ de ceas! Vi s-a părut prea scumpă ? Lucrurile frumoase nu stau mult să aștepte. Dar uitați-vă și la restul de cutii. Am atâtea.
Și-a întrerupt torentul verbal ca să tragă un fum din țigară.
A pășit apoi printre mărfurile împrăștiate pe cearșaf și a extras de acolo o cutie.
– Uite, asta vă aștepta pe dumneavoastră. E mai mare ca prima. Și uite ce frumoasă e !
Ținea în mâini o cutie metalică, pătrățoasă, pe care erau pictate trei mori de vânt pe malul unui râu. Cea din prim plan era mai mare, restul micșorându-se proporțional cu distanța pentru a da o perspectivă corectă compoziției. Ca stil de execuție semăna cu prima cutie văzută, însă era mai mare și mi se părea inestetică.
Vânzătoarea efectiv mi-a băgat cutia în față.
-V-o las cu zece lei. Nu vă fac pe dumneavoastră zece lei domniță, a adăugat dânsa pe un ton ce se dorea măgulitor.
Pe mine tertipurile astea, denumite în limbaj modern persuasiune, nu pot decât să mă amuze.
Am încerca să deschid cutia să văd starea ei la interior. Cutia însă nu se dădea deschisă. Mișcând-o în dreapta și-n stânga am realizat că înăuntru există ceva.
– Are ceva înăuntru, i-am zis vânzătoarei. E o altă cutie, sau ce?
– Nu. Înăuntru sunt niște facturi și niște rețete medicale băgate în niște pungi prăfuite, zoilite.. Am zis să mă uit pe ele înainte să le arunc … da’ uite că n-am apucat. Stați așa să vă o deschis, a spus dânsa și a încercat să forțeze capacul băgând pe dedesubtul capacului o cheie. Dar cutia tot nu se deschidea. Probabil că umezeala și praful acționau ca un adeziv.
Nu am lăsat-o să schingiuiască cutia de teamă să nu o zgârie.
– O deschideți dumneavoastră acasă cu o șurubelniță, cu ceva …. dacă tot ziceți că o luați.
Eu nu-i spusesem că voi cumpăra cutia. Nu aveam de gând. Uitându-mă la mormanele de vechituri m-am gândit că într-adevăr femeia avea nevoie de bani, iar unicul ei capital îl reprezentau acele nimicuri puse la grămadă pe cearșaf.
Așa că i-am dat zece lei, ca pe un act de binefacere în acea zi de duminică, și cu cutia sub braț, căci nu încăpea în rucsacul pe care îl aveam, m-am îndreptat spre casă.
Cred că trecuse o săptămână și mai bine până mi-am amintit să o deschid, căci o pusesem sub un scaun de pe hol, și acolo o lăsasem.
Înarmată cu un cuțit cu lama subțire și o șurubelniță am trecut la acțiune.
Presiunea exercitată de mine a fost atât de mare încât capacul a sărit pur și simplu din balamalele ruginite și s-a izbit sec de perete.
Am privit înăuntru. Am ridicat un corp compus din două plicuri din plastic gros și transparent, îndoite pe jumătatea lor, pline cu tot felul de hârtii, capsate etanș unul de celălalt cu capse metalice circulare de jur împrejur. Tot ansamblul acela de plastic era acoperit de un strat de praf umezit, un soi de jeg, care cu greu lăsa să se vadă ce e în interiorul plicurilor. Cineva, înainte de mine, șterse parțial cele două fețe … așa că am putut vedea că una din paginile de hârtie reprezenta de fapt o schiță cu un mixer de bucătărie, plus explicațiile de utilizare aferente tipărite în limba germană.
Plicurile nu se puteau rupe cu mâna, atât de rezistent era plasticul, iar capsele puse de jur împrejur îngreunau și mai mult orice tentativă de distrugere a lor. Am înțepat cu cuțitul unul din plicuri și am tras până ce plasticul a cedat. Pe canapea s-a revărsat o mare de tot felul de hârtii îngălbenite …. și printre ele chipul unui bărbat în uniformă militară. Avea acea figură tipică de nazist prezentată în peliculele cinematografice vizionate de-a lungul timpului de fiecare dintre noi.
Nu am analizat mult fotografia, căci o stare de neliniște pusese stăpânire pe mine. Am rupt sacadat toate capsele ce acționau ca niște sigilii, și rând pe rând, dintre hârtiile împăturite, lipite aproape unele de altele, au început să curgă pur și simplu o grămadă de fotografii.
Fotografii incredibile, din timpuri controversate, din timpuri vechi, adevărate comori pentru mine.
Nu-mi puteam reveni din uimire. Țiganca aceea din târgul Vitan avusese într-un fel dreptate dreptate …. cutia aceasta poate chiar mă aștepta pe mine:)
***
Povestea adevărată de abia acum începe.
Am scos toate fotografiile, peste șaizeci la prima numărătoare, și am încercat să le sortez cumva. Unele erau chiar foarte vechi. Altele aveau în prim plan oameni în uniforme militare. Mai existau și altele, făcute după al Doilea Război Mondial, probabil prin anii 50-60-70.
Zeci de chipuri mi se perindau prin fața ochilor. Trăiam senzația că o ușă secretă spre Trecut tocmai se deschisese în fața mea iar eu nu trebuia decât să fac un pas pentru a ajunge acolo.
Am început cu prima fotografie, cea a ofițerului neamț. Nu avea trecute nici un fel de detalii pe verso, dar pe față am remarcat că este embosat ceva. În colțul din dreapta jos apăreau în relief niște litere pe care nu le puteam citi cu ochiul liber.Am luat lupa și m-am uitat extrem de atent. Am reușit să citesc Trier, iar pe deasupra acestui cuvânt, un șir de majuscule – HHASS, dacă le-am identificat corect, dar nu bag mâna în foc pentru asta.
Trier ? … îmi părea cunoscut numele, țnsă nu-mi aminteam de ce. Așa că am mers la Google … apoi totul a devenit extrem de simplu. Știam ce fotografii trebuie să extrag pentru a avea imaginea de ansamblu.
militari germani, lagărul de prizonieri din Trier
fotografie nedatată (perioada 1941 -45)
~ colecția personală ~
Trier, în franceză Trèves, este un oraș din partea de sud-vest a landului Renania – Palatinat, fiind situat pe malul râului Mosela. Orașul a fost fondat în epoca romană în anul 16 î.Hr sub numele de Augusta Treverorum. Este considerat ca fiind cel mai vechi oraș al Germaniei.
ofițer german, probabil cu soția, lagărul de prizonieri din Trier
fotografie nedatată (cca 1941-45)
~ colecția personală ~
Kemmelkaserne a fost o cazarmă din Trier care a fost construită în 1936/37 ca parte a reînarmării Wehrmacht-ului. A fost numită după orașul Kemmel din Flandra, care a fost complet distrus în Primul Război Mondial. Orașul Trier este situat în districtul Trier-Kürenz pe Petrisberg.
În timpul războiului, din februarie 1941, lângă barăci a funcționat un lagăr de prizonieri de război, lagărul principal find lagărul STALAG XII D. Cel mai cunoscut deținut a fost filozoful și scriitorul francez Jean Paul Sartre. După război, a fost folosit de armata franceză până la retragerea sa în 1999.
lagărul de prizonieri din Trier (cca 1941-45)
~ colecția personală ~
În perioada 1937-1945 garnizoana a fost la dispoziția Regimentului 34 de Artilerie din Divizia 72 Infanterie (Trier).
La 35 de ani, pe data de 21 iunie 1940, Jean-Paul Sartre a fost capturat ca soldat în Regimentul 70 de Artilerie din Lorena și internat la Trier în lagărul principal STALAG XIID. A stat în lagăr din august 1940 până în martie 1941. El descrie condițiile relativ umane din tabăra de la Trier în „Jurnalul lui Matthieu”. De asemenea, a scris prima sa piesă „Bariona sau fiul tunetului” în Trier.
Zona, care era împrejmuită cu sârmă ghimpată, având două zone.
La început, primii internați au fost cetățeni francezi, belgieni și olandezi. Din vara lui 1941 au sosit rușii, care au fost despărțiți de restul printr-un gard electrificat. Deși a fost o situație „plăcută” în partea franceză, hrana fiind suficientă datorită pachetelor de ajutoare de la familiile soldaților, în lagărul rusesc însă a existat malnutriție și boli, mai ales că tabăra era supraaglomerată. Rușilor li s-a interzis să folosească unitățile medicale, capela și biblioteca. Până la evacuarea lagărului, în octombrie 1944, cele mai mari grupuri au fost: francezi, urmați de iugoslavi, ruși, polonezi și belgieni. Din 1943 s-au adăugat italieni, englezi și americani.
grup de personal civil, cu familia, lagărul de prizonieri din Trier
fotografie nedatată (cca 1941-45)
~ colecția personală~
După război, cazarma Kemmel a devenit „Quartier Belvedère” , fiind folosită de armata franceză până în 1998. Aceștia aveau la dispoziție și spitalul militar „André Genet”. După ce trupele franceze s-au retras, zona a devenit disponibilă pentru utilizări ulterioară, aici fiind dezvoltate planurile pentru un parc științific, zone rezidențiale și spațiu horticol. Compania de dezvoltare Petrisberg mbH (EGP mbH) a fost fondată tocmai pentru a implementa aceste concepte. Fostul spital militar găzduiește acum Campusul II al Universității din Trier, cu departamentele de geografie, informatică și informatică de afaceri. În cadrul transformării, o mare parte din clădirile fostelor barăci au fost demolate, dar clădirile mai mari au fost păstrate și transformate în clădiri de birouri și spații rezidențiale. Au fost reproiectate prin adăugiri, versiuni colorate și alte modificări ale clădirilor, dar forma originală a lagărelor poate fi încă recunoscută.
personal în halate albe, probabil spitalul militar al lagărului din Trier
fotografie nedatată (cca 1941-45)
~ colecția personală ~
După cum am spus deja, orașul Trier este situat în vestul Germaniei, mai exact în vestul regiunii Renania-Palatinat.
Lista comandanților cazarmei/ lagărului din Trier poate fi consultată aici:
https://de.wikipedia.org/wiki/72._Infanterie-Division_(Wehrmacht)
Orașul a fost ferit de efectele directe ale războiului până la sfârșitul anului 1944. Din septembrie 1944 însă a fost în raza de acțiune a artileriei americane, care a bombardat orașul de mai multe ori. Pe 19 decembrie orașul a fost lovit de primul raid aerian major. Treizeci de bombardiere britanice au aruncat 136 de tone de bombe asupra orașului. Pe 21 decembrie 1944 alte nouăzeci și patru de bombardiere Lancaster și patruzeci și șapte bombardiere americane au aruncat 427 de tone de bombe asupra orașului. Pe 23 decembrie a avut loc un al treilea atac în care 700 de tone de bombe au fost aruncate asupra orașului. Aproximativ 420 de oameni au fost uciși în aceste atacuri și 1.600 de case au fost distruse până la sfârșitul războiului. Pe 2 martie 1945, orașul a căzut în mâinile aliaților fără nicio luptă majoră
Această ultimă fotografie pare a fi ruptă de context, căci este datată 1928, deci cu mult înainte de înființarea cazarmei (1936) sau a lagărului (1941). Totuși ea nu apare întâmplător în pachetul fotografiilor din Trier. Bănuiesc că, și este doar o bănuială personală, fără nici un fel de probe, că acel chipeș ofițer german cu care am deschis postarea de azi este unul din copiii ce stau la această masă.
Îmi lasă impresia că ar fi vorba internatul unei școli de băieți sau o tabără de elevi.
copii la masă
fotografie datată 1928, locație neprecizată
~ colecția personală ~
PS. În Trier se află casa lui Karl Marx.
Rezonanțe Imposibile 