șoimi, șoimari și șoimărițe în miniatura persană

Șoimarul (detaliu)- miniatură persană din perioada safavidă (cca 1575-80)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
autor : Mirza Ali
Muzeul de Artă din Boston, SUA

A trecut destulă vreme de când nu am mai scris ceva despre miniatura persană.
Într-o lume urâțită de tot felul de viruși, de prefigurate crize (energetică, alimentară, etc), de război și de abdicarea de la normalitate, cred că aceste imagini care au străbătut secolele reprezintă o binemeritată excursie virtuală în universul frumosului.

Șoimul reprezintă un simbol utilizat frecvent în arta, istoria și  literatura persană/iraniană.

În limba persană modernă, denumită de americani Farsi, această pasăre nobilă poartă denumirea de shahin/șahin/شاهین. Chiar numele duce cu gândul la șah, căci, din cele mai vechi timpuri, șoimul a fost considerat drept pasărea de însoțire a regilor.

Tânăr cu șoim
miniatură persană din perioada dinastiei safavide (cca 1600)

Shahin, ca nume de băiat, este utilizat și azi în societatea iraniană, chiar și după islamizarea forțată începută după învingerea dinastiei sasanide de către triburile arabe, … chiar și după revoluția islamică din 1979.

Primele reprezentări ale șoimului apar pe diverse monezi emise de regii dinastiei ahemenide și cei din dinastia parților (Parthian dynasty).

În limba persană veche (avestană) șoimul se numea „baz” iar crescătorul/dresorul de șoimi era numit „bayzar” sau „bazdar”.

Tânăr cu șoim
miniatură persană, perioada safavidă, cca 1570-1580
Muzeul Luvru, Paris

Șoimul, ca simbol numismatic, apare pentru prima dată pe monezile Yehud emise în sec al IV-lea î.Hr. în provincia Iudeea, care în acea perioadă a fost cucerită și transformată într-o provincie a imperiului persan.
Șoimul mai apare și pe o serie de monezi, denumite drahme, emise de regii parți în perioada secolelor  II și III î.Hr. Este celebră tetradrahma care îl reprezintă pe regele Mitradates I ce stă pe tron ținând pe brațul său un șoim.
În perioada sasanidă (224-651 d.Hr), șoimul apare pe diverse obiecte, stucco, monezi, sigilii și incizii în piatră, drept un simbol al suveranității, regalității și gloriei dinastiei.

Tânăr șoimar
miniatură contemporană (2013)
autor : Laureen Topalian (Franța)

Regele Ardeshir/Ardashir I (224-242 d.Hr.) – fondatorul dinastiei sasanide,  și fiul său  Shapur I (239-270 d.Hr.), au pus în circulație monezi în care cei doi apar purtând un acoperământ de cap cu simbolul șoimului.
Tot în perioada dinastiei sasanide, ultima dinastie persană înainte de invazia arabilor și islamizarea Persiei, apar informații în cascadă privitoare la vânătoarea cu șoimi, creșterea șoimilor pentru curtea regală și cotarea șoimului ca un dar de preț pentru rege și aristocrați.
După cucerirea arabă, tradiția șoimăritului a continuat. Deși religia islamică interzicea reprezentările grafice umane și pe cele ale animalelor mari, persanii au încălcat frecvent aceste reguli în diverse opere de artă (obiecte de ceramică, obiecte decorative metalice, covoare, cărți ilustrate cu miniaturi). Astfel, șoimul ca un prețios dar regal, apare pe mai multe obiecte de ceramică realizate în perioada timpurie de islamizare a Persiei.

Curtean cu șoimul său (perioada dinastiei safavide)
autor : (probabil) Habib-Allah al Mashhadi (1595-1610)
ucenicul lui Hussain Khan Shamlou (activ în Qazvin – Iran și Herat (azi în Afganistan)
Muzeul Bibliotecii Morgan

Că ținutul în care s-a născut  șoimăritul îl reprezintă platoul iranian, nu există nici un dubiu, deoarece lingvistica aduce probe în acest sens.
Creșterea șoimilor s-a extins de pe teritoriul actualului Iran în alte zone precum Armenia, ținuturile Asiei Centrale și ținuturile locuite de triburile arabe.

Șoimărița
miniatură persană contemporană
autor: Hossein Behzad (1894 – 1968)

În Talmudul evreiesc apare menționată denumirea de „shakar bazay” într-un paragraf în care e descrisă o vânătoare cu șoimi. Cele două cuvinte sunt preluate din limba persană avestană (limba persană veche utilizată în scrierea celebrei cărți Avesta) : shakar provine din shekar – care înseamnă vânătoare iar bazay provine din baz care înseamnă șoim,  bazay însemnând șoimar.

Cuvântul „baz” apare în diverse limbi, fapt ce atestă că acesta a fost preluat ca atare din ținuturile locuite de persani simultan cu preluarea tehnicii creșterii șoimilor și dresarea lor pentru vânătoare.

Exemple în acest sens îl constituie cuvântul baz, cu sensul de șoim, care se regăsește în armeană veche, siriacă, ebraică, gruzină, turcă, arabă, Hindi, Bengali, Pashtun.
Cuvântul shahin/shaheen a fost împrumutat din persană în foarte multe limbi (armeană, turca otomană, turca modernă, Hindi, Urdu, arabă, rusă, sârbo-croată.

Nobil persan care își dezmiardă șoimul
miniatură persană
autor anonim

E binecunoscut faptul că principalele activități de la curțile regale ale regilor persani le reprezentau grandioasele partide de vânătoare, urmate de ospețe pe măsură, iar principalele activități recreative ale copiilor de regi și nobili le reprezentau însușirea diverselor tehnici de luptă (cu sabia, cu arcul, cu buzduganul), călăria, partidele de polo pe cai (denumite chogan în limba persană)  și șoimăritul.
Așa cum noi avem astăzi câte un telefon mobil, tot așa, în acele perioade, fiecare aristocrat își avea șoimul său însoțitor. Asta în afara zecilor de șoimi crescuți la curte și special antrenați pentru partidele de vânătoare.

Șoimar călare
platou ceramic din perioada dinastiei ilkhanide ( sec XII – sec XIII)
vândut la o licitație a casei Sotheby

Fac aici o paranteză pentru a spune că dinastia ilkhanidă (dinastia hanilor) nu este o dinastie persană/iraniană ci una mongolă. Ea a fost fondată de Hulagu Han, unul din nepoții lui Ginghis Han, și a durat pe perioada anilor 1265-1357.

Dar să revin la importanța șoimilor în cadrul partidelor de vânătoare regale din Persia.
În istorie este consemnată o partidă de vânătoare organizată de regele Khosrou al II-lea (dinastia sasanidă) la care au participat 700 de șoimari cu șoimi.

Șoimar înarmat de la curtea regală
perioada dinastiei safavide (sfârșitul sec al XVI-lea)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
colecția British Museum

Șoimarii care antrenau șoimii pentru curtea regală erau considerați curteni, și, cea mai mare parte dintre ei, obțineau și grade militare sau alte titluri administrative prin intermediul cărora șahul le asigura o pensie pe viață.

Tânăr cu șoim – schiță (detaliu)
autor anonim, perioada safavidă (sfârșitul sec al XVI-lea – începutul sec al XVII-lea),
scoala de miniatură din Qazvin sau din Isfahan
Muzeul Walters, Baltimore, SUA

Un fapt interesant este acela că și fetele din familia regală și familiile aristocratice își însușeau tehnica șoimăritului. La curte se organizau adesea concursuri la care, fiecare odraslă de nobil, încerca să-și demonstreze măiestria prin felul în care șoimul răspundea la comenzile date.

Tânără din suita regală cu șoim
miniatură persană contemporană
autor Mirza Agha Emami (1881-1955)

Șoimul era considerat drept o pasăre nobilă dotată cu inteligență, persanii având convingerea că un șoim nu se va așeza niciodată pe mâna sau umărul unui om rău, viclean sau mincinos.

Tânăr cu șoimul său
miniatură persană din perioada safavidă, sec al XVII-lea
vândută de casa de licitații Christie

În miniaturile persane sunt foarte ușor de identificat prinții și prințesele. Aceștia poartă întotdeauna pe cap o egretă sau o diademă cu pană lungă.
Se poate observa diferența prin comparație cu miniatura de la British Museum în care este redat un șoimar (instructor de șoimi ;) ) care poartă un soi de pălărie.
Ceilalți nobili, curtenii și militarii cu grade înalte, purtau un penaj mai mic ca dimensiune – în funcție de grad sau rang social.

Prince resting while hunting with a hawk. Persian miniature, 18th century,  Bibliotheque Nationale, Paris, France

Includ în această postare și o miniatură realizată în perioada dinastiei Qajare pentru a observa în ce fel a evoluat îmbrăcămintea purtată de familiile nobiliare din Persia.

Prinț cu șoim
miniatură persană, perioada Qajară, cca 1820

Voi încheia cu o miniatură din colecția Muzeului Metropolitan din New York realizată de Mirza Ali – adică de miniaturistul care a realizat miniatura de deschidere a blogului.

Vânătoare regală cu șoimi (cca 1570 -80)
miniatură persană din perioada dinastiei safavide
autor : Mirza Ali, școala de miniatură din Qazvin
colecția Muzeului Metropolitan.

Pentru a putea observa detaliile miniaturilor vă recomand să accesați galeria virtuală. Doar așa se pot identifica acele elemente care fac diferența și se extrage informațiile codificate de miniaturiști.

PS. Atașez un clip video unde se anunță deschiderea primului club profesionist de șoimărit din Iran.

Free website hit counter

 

 

miniatura persană … saluki

Bărbatul cu saluki (cca 1555), miniatură persană pe material textil
perioada safavidă
semnat Dust Muhammad (Mohammad) dar realizat probabil de Shaykh Muhammad, ucenicul său
Colecțiile David – Copenhaga, Danemarca

Revin după o perioadă de absență datorată unor probleme ivite pe platforma WordPress. De fapt nu pot spune că au fost probleme de ordin tehnic ci mai degrabă o schimbare a editorului de texte. Eu foloseam un editor clasic pe care îl știam și în somn, dar, într-o bună dimineață, m-am trezit că toate îmi sunt date peste cap și nu-mi găsesc editorul ci doar o serie de block-uri pe care nu le înghițeam de loc.
În sfârșit … a trebuit să învăț să mă descurc, și chiar dacă nu-mi place noua versiune voi continua să postez pe blog.

Pentru azi am ales o miniatură persană foarte rară, din două motive, care sper să vă placă.
E deosebită pentru că e realizată pe material textil, nu pe hârtie, dar în primul rând e deosebită deoarece prezintă un câine, animal considerat murdar în religia islamică.

În Sunna (Tradiția) se spune că musulmanii pot crește câini doar în trei scopuri : vânătoare,  păzirea turmelor, păzirea recoltelor și a gospodăriei. În nici un caz drept animale de companie.
Dar cu toate astea saluki face excepție deoarece nu e considerat câine.

Etimologia numelui saluki reprezintă în sine o încurcată poveste deoarece multe popoare doresc să-și adjudece originea etimologică. Sursele  de informare spun că Saluki a fost crescut la început în zona fertilă a Mesopotamiei apoi în Persia, Egipt și China.

Saluki mai este denumit câinele gazelă, ogarul persan, ogarul gazelă … iar beduinii din nordul Africii îl denumeau al-hurr, care înseamnă cel nobil. Saluki este menționat de mai multe ori în Biblie, fiind singurul câine care este specificat după rasă.
De aceea islamul face o derogare în ceea ce privește animalele de companie considerând că saluki nu ar fi de fapt câine :)

Ogarul persan apare pe un vas de ceramică veche de 6000 de ani descoperit în Iran la Susa (actualul oraș Shush) dar și o reprezentare petrografică cu o vechime de 10000-12000 ani din orașul Golpayegan.
Aceste reprezentări artistice indică faptul că saluki, ogarul persan, a fost crescut în Persia din cele mai vechi timpuri ca animal de vânătoare sau de companie pentru aristocrație.
Aspectul de gazelă dă un aer de noblețe ogarului.

Scena reprezentată are vitalitate deoarece bărbatul pornește înainte iar ogarul refuză să-l urmeze. Contactul vizual dintre ei e foarte ilustrativ.
Pentru redarea costumației miniaturistul a folosit culori tari dar deloc obositoare vizual și care se armonizează foarte bine cu peisajul din fundal pictat într-o manieră cu evidente influențe chineze.

Deși miniatura poartă semnătura lui Dust Mohammad (Muhammad), un cunoscut miniaturist din perioada safavidă, experții au stabilit că în realitate a fost pictată de un ucenic foarte talentat pe nume Shaykh Muhammad care, la rândul său, a ajuns maestru în arta miniaturii.

miniaturi persane … Jashn-e Sadeh și No Ruz

Festivalul Sadeh (Jashn-e Sadeh), cca 1520-1522
autor  Sultan Muhammad/Mohammad
perioada safavidă timpurie
Școala din Tabriz
Muzeul Metropolitan, New York

 

Subiectul textului de azi are la bază două lucruri:
– faptul că în ziua echinocțiului de primăvară se sărbătorește Anul Nou în stil iranian, denumit No Ruz
– răspunsul la un comentariu făcut în postarea anterioară de către Suzana Miu în care îi spuneam că în perioada de aur a miniaturii persane artiștii miniaturiști utilizau chiar și pensule făcute dintr-un singur fir de păr pentru a putea reda cât mai bine detaliile.
Folosirea acestui tip de qalam (pensula) necesita o mare dexteritate dar și multă răbdare, să nu mai pomenesc faptul că trebuia să fi avut ochi de vultur.

Am ales o miniatură încântătoare din toate punctele de vedere … coloristic, estetic, cu informații codate.

Miniatura prezintă un grup de oameni cu veșminte scumpe petrecândd într-un superb decor natural.
În multe surse se indică titlul de Petrecere în grădină sau chiar Picnic în grădină.
Acest lucru se întâmplă deoarece cei în cauză, experți sau amatori, nu au reușit să decodifice în mod corect simbolurile și informațiile din pictură.

Aici este redată o sărbătoare, un festival important care se celebra cu mare fast în timpul imperiului ahemenid ( domnia regilor Cyrus și Darius).
Sărbătoarea își are originea într-o legendă descrisă de marele poet persan Ferdowsi în celebra lui cronică a regilor denumită în persană Shah Nameh.
Cronica Regilor prezintă mai mulți eroi și evenimente din așa-zisa perioadă a Iranului mitologic … evenimente și personaje aflate la granița dintre mit și realitate.

Iată povestea festivalului Sadeh.
Să încep cu numele. În limba persana sad înseamnă o sută. Dar ce însemnă o sută în acest context ?
Ferdowsi spune că regele Hushang, fiul regelui Siyamak și nepotul regelui Kyumars, se odihnea la marginea unei păduri când a observat un șarpe negru după o stâncă care se pregătea să îl atace.

Regele Hushang ia de jos o piatră si o aruncă în direcția șarpelui. Nu îl nimerește, piatra lovește stânca, ricoșează într-o altă piatră și scoate scântei.
Regele aruncă o a doua piatră care, la fel ca prima, ricoșează producând o ploaie de scântei.
În acel moment regele își dă seama că a descoperit o piatră extraordinară cu care ar putea aprind focul ori de câte ori dorește.
Ia piatra de cremene și o duce la palatul său.
Din acea zi și până la No Ruz (Now Ruz), anul nou solar iranian, mai erau cincizeci de zile. Cincizeci de zile și cincizeci de nopți, în total o sută.

Dânsul se hotărăște să facă o sărbătoare, denumită apoi Sadeh/Sada, în cinstea acestor o sută de zile și nopți adunate împreună ce îi despărțeau pe oameni de noul an.

Sărbătoarea a început cu aprinderea focului și a continuat cu un ospăț pe cinste, muzică, dans și voie bună.

Tocmai aceste aspecte a încercat și reușit să redea, cu multă măiestrie,  miniaturistul pe o suprafață de 21cmx24cm.
Munca lui Sultan Muhammad/Mohammad, celebru miniaturist și profesor la Școala Regală de Artă (Atelierele Regale de Artă) din Tabriz este de toată lauda.

De remarcat focul, rodiile și merele din boluri, ulciorul cu gât înalt și subțire pentru vin, cupele ca niște cești fără toartă din care beau oaspeții, iepurele ținut de un curtean dar și finețea cu care este redat fundalul.

Legenda spune că regele mitologic Hushang în afară de faptul că a descoperit cum se poate aprinde focul cu amnarul ar mai fi descoperit fierul și prima tehnică de fierărie, prima metodă de irigație a unui teren agricol precum și meșteșugul de a face haine din blană de animale.

Un alt detaliu al miniaturii ne prezintă alte personaje, servitori și curteni, cu animale în brațe. În partea de sus apar două femei îmbrăcate în haine prețioase aducând platouri cu mâncare.
Eu am remarcat culoarea părului și a bărbilor personajelor participante la ospăț – un castaniu roșcat, nu negru.

Dacă doriți să admirați finețea redării tuturor detaliilor miniaturii, pictată în mai multe porțiuni cu pensule dintr-un singur fir de păr, vă invit să accesați galeria virtuală de la sfârșitul postării.

Spre deosebire de sărbătoarea No Ruz ținută pe 21 Martie, începutul oficial al primăverii, ce a supraviețuit de-a lungul secolelor după islamizarea Persiei și a ajuns neschimbată în Iranul modern, sărbătoarea Sadeh (Sadah) aproape că s-a pierdut.
Astăzi se mai ține în provinciile Yazd și Kerman, datorită comunităților de zoroastrieni – iranieni ce nu au trecut la religia islamică, în orasul Karaj de lângă Teheran și, mai nou, în ultimii ani chiar și în Teheran, Kermanshah, Shiraz și Isfahan, dar mai mult ca un pretext pentru petrecerea timpului liber în aceste ultime orașe.

În perioada preislamică dominată de religia lui Zarathustra, Zoroastru pentru europeni,  sărbătoarea Sada/Sadeh  prilejuia strângerea oamenilor pe 30 ianuarie în jurul unui foc din care fiecare din ei lua jar aprins, lumină, și o ducea acasă.
Dar înainte de asta băieții aflați în pragul adolescenței, însoțiți de unul sau doi bărbați, trebuiau să meargă noaptea în pădure sau pe câmpuri pentru a găsi crengi uscate, scaieți și mărăcini pentru aprinderea focului sacru.
Acțiunea reprezenta de fapt o primă inițiere a tinerilor băieți în tainele responsabilității și luptei cu pericolele.

Acest foc trebuia să ardă neîntrerupt în vatra casei, sau în vatra satului, fiind considerat un foc sfânt, protector de rele.
Templele zoroastriene au toate o vatră sau un pocal unde arde în permanență focul sacru. De aceea orice astfel de templu poartă denumirea de Templul Focului.

Vreau sâ menționez faptul că în Cronica Regilor (Shah Nameh) se spune că regele Hushang l-ar fi învins pe fiul lui Ahriman pentru a răzbuna moartea tatălui său, regele Siyamak.
Ahriman era personificarea forței răului, a întunericului, forța diabolică … în opoziție cu Ahura Mazda, forța binelui și a luminii, spiritul bun protector al tuturor ființelor umane și al naturii.

Dar să vorbesc și despre maestrul miniaturist ;)
Sultan Muhammad/Mohammad (1475- 1550) a fost un foarte cunoscut miniaturist al epocii sale, poate că cel mai apreciat.
Dânsul a fost totodată profesor la Școala Regală de Artă din Tabriz, loc unde s-a format și fiul său, Muhammadi Mirza Ali, despre care am vorbit în postarea dedicată miniaturilor cu îndrăgostiți.

Numele de Sultan i-a fost dat de către confrați ca pe un titlu de glorie … acela de rege al miniaturiștilor, mai marele miniaturiștilor.
A fost activ în perioada de început a imperiului safavid, mai exact în perioada de domnie a lui Shah Ismail – cel ce a pus bazele dinastiei safavide cu capitala la Tabriz.
Acolo, printre mulți alții, l-a avut elev pe Tahmasp – fiul lui Shah Ismail.
Tahmasp era un băiat cu mari înclinații artistice iar în momentul când a devenit shah a comandat și sponsorizat o serie de cărți caligrafice, miniaturi și centre de miniatură plătindu-i regește pe pictori, caligrafi și profesori tocmai pentru că prețuia cu adevărat arta.

Miniaturile lui Sultan Muhammad  sunt caracterizate de culori vibrante dar deloc obositoare.
Artistul stăpânea canoanele cromaticii și pe cele ale compoziției. Scenele prezentate sunt minuțios elaborate, plăcut de urmărit, cu detalii surprinzătoare și mare finețe în redarea elementelor vegetale.
Artistul avea o predilecție pentru miturile din Shah Nameh, pictând multe din personajele zugrăvite în versuri de poetul Ferdowsi, dar a redat și subiecte din mitologia islamică.
Miniaturile realizate de Sultan Muhammad reprezinta mici bijuterii aflate astăzi în cele mai mari muzee ale lumii.
Voi reveni deseori cu miniaturi ale acestui pictor miniaturist, mai ales atunci când voi vorbi despre Shah Nameh, mituri și eroi.

Pentru a intra în atmosferă și a vă familiariza cu cea mai importantă sărbătoare a iranienilor ce a rezistat eroic până azi după multe secole de islamizare vă invit să aruncați o privire aici :
https://exergy33.wordpress.com/2009/03/13/no-ruz-haft-sin/

Pentru a înțelege ce înseamnă Seezdah-bedar puteți citi niște explicații succinte aici :
https://exergy33.wordpress.com/2009/03/14/no-ruz-seezdah-bedar/

 

miniaturi persane … îndrăgostiții fără nume

Voi continua seria miniaturilor persane cu un subiect ce ține cumva de pictura figurativă iraniană din perioada feudală.
Câteva precizări sunt absolut necesare.

E cunoscut faptul că religia islamică a interzis reprezentarea figurilor umane cât și a animalelor și păsărilor mari (leu, capră sălbatică, cal, elefant, vultur, șoim, păun, etc) ca o armă de luptă împotriva idolatriei.
După cucerirea Persiei de către arabi aceste reguli au fost impuse cu forța.
Civilizația persană a trebuit să asimileze legile islamice dar, în același timp, să-și protejeze rădăcinile definitorii din multimilenara perioadă preislamică.
Artiștii și-au găsit refugiul în caligrafie și scrierea de manuscrise în care se permitea utilizarea modelelor geometrice și a motivelor florale/vegetale precum și a păsărilor mici (privighetoare, rândunică, porumbel, canar, papagal, vrabie).
Așa s-au dezvoltat arabescurile.

Persanii însă au trecut la nivelul superior, în care au încercat să se sustragă acestei legi, prin țeserea de covoare persane în care au fost redate scene de luptă, de vânătoare sau de la curtea regilor din perioada preislamică.

Arabii au numit Persia cu un cuvânt peiorativ : Ajam … Ageam (în română).
Ageam însemnând la origine pe cei ce nu au ca limba maternă limba arabă (mut în ceea ce privește limba arabă) s-a transformat ulterior într-un epitet jignitor adresat exclusiv persanilor și Persiei.
În timpul califatului umayyazilor, care a cucerit Persia impunând religia islamică sunnită, cuvântul ageam adresat persanilor ( în mare parte de religie zoroastriană) însemna păgân, ignorant, neisprăvit.
Cuvânul ageamiu a pătruns în limba română prin filieră turcă.

O mare relaxare în ceea ce privește legile islamice a fost adusă de dinastia ilhanidă a lui Hulagu Han – nepotul lui Ginghis Han, deci o dinastie de origine mongolă.

În acea perioadă apar primele manuscrise cu reprezentări umane de grup, mai puțin portrete cu detalierea explicită a trăsăturilor faciale.

Trebuie să nu se uite faptul că miniaturile persane conțin multe coduri, transmit informații codate.
Din moment ce privitorul este neinițiat, nu cunoaște un minimum de coduri, el nu poate descifra și înțelege acea operă de artă. El poate doar să fie atins de coloritul și frumusețea ei artistică.

Îndrăgostiții, 1630
autor  Reza Abbasi
perioada safavidă, Școala din Isfahan
Muzeul Metropolitan, New York

Adevăratele portrete, în accepțiune europeană, apar în a doua jumătate a perioadei safavide, deci undeva pe la sfârșitul sec al XVI-lea.
De aceea imaginile postate azi sunt cu preponderență pictate în timpul dinastiei safavizilor.

Încep cu una din cele mai cunoscute miniaturi în Iran, din păcate în posesia Muzeului Metropolitan din New York, realizată de cel mai bine cotat miniaturist al perioadei safavide : Reza Abbasi.
Îndrăgostiții lui Reza Abbasi au influențat o pleiadă întreagă de miniaturiști dar și de pictori din perioada modernă a Iranului.

Miniaturile din acea perioadă sunt caracterizate de culori în gama luturilor, punctate uneori de nuanțe de verde închis, grena, kaki și indigo, reprezentând personaje din lumea aristocratică, curteni sau oaspeți străini de la curțile regale ale șahilor safavizi.

Am citit interpretarea dată celebrilor îndrăgostiți ai lui Reza Abbasi dar nu sunt în totalitate de acord.
Evident că părerile mele nu sunt autorizate deoarece nu am studii de artă sau istorie a artei.
Deci … experții au ajuns la concluzia că ar fi vorba de un preludiu ce îi are ca protagoniști pe un tânăr de o bună condiție socială și o prostituată.
În acea perioada prostituția era tolerată, semi-legală, în imperiul safavid.
Experții au tras aceste concluzii pe seama faptului că hainele tânărului sunt scumpe în timp ce femeia poartă haine simple.
Femeii i se vede pântecul și picioarele goale iar bărbatul își strecoară mână spre sânii ei  … de unde și supoziția că ar fi vorba de o prostituată.
Sinceră să fiu eu nu văd o mare diferență între haine iar femei cărora li se văd picioarele am văzut și în alte miniaturi safavide.

Miniaturile lui Reza Abbasi sunt recognoscibile și, tocmai de aceea, foarte ușor de falsificat.
El a fost falsificat încă din timpul vieții sau imediat, în primele două decenii, după trecerea în neființă.
În același timp multe din miniaturile lui au fost considerate drept surse de inspirație pentru mulți din ucenicii săi dar și alți pictori, chiar și în zilele de azi.

Următoarele două miniaturi din colecția Muzeului Malek din Teheran ne duc cu gândul la celebra miniatură realizată de Reza Abbasi.
Subtitlurile puse în paranteză, Tristețe și Compasiune, îmi aparțin. Deci nu le veți găsi nicăieri în literatura de specialitate.

Cuplu de îndrăgostiți (Compasiune), cca 1650
autor necunoscut
perioada safavidă, Școala din Isfahan
Muzeul Malek, Teheran – Iran
(fotografie de Roland și Sabina Michaud)

Este evident faptul că ambele miniaturi au fost realizate de același autor.
Nu am nici un fel de dovezi doar strania impresie că ele au fost pictate de o femeie :)

Îndrăgostiții (Tristețe), cca 1650
perioada safavidă, Școala din Isfahan
Muzeul Malek, Teheran – Iran
(fotografie de Roland și Sabina Michaud)

Nu vreau să trec mai departe fără să adaug câteva cuvinte despre Muzeul Malek găzduit de Biblioteca Națională Malek din Teheran.
Această instituție este opera lui Hajj Hossein Agha Malek (1871-1972), cel mai bogat iranian al epocii sale.
Agha Malek, născut dintr-o mamă gruzină (georgiană) și un tată din orașul Tabriz, a adunat de-a lungul vieții multe manuscrise, cărți rare, miniaturi, monezi, textile unicat, obiecte de artă și covoare scumpe pe care le-a expus într-un muzeu construit pe banii lui.
În 1937 dânsul a donat muzeul cu toate artefactele celei mai importante fundații religioase din Iran. E vorba de Qods-e Razavi.
Ulterior fiica sa cea mai mare, Esat Malek, s-a ocupat îndeaproape de administrarea muzeului și bibliotecii.
Muzeul și Biblioteca Națională Malek au în posesie peste 20 000 de manuscrise și peste 42 000 de cărți valoroase la care se adaugă o serie de alte documente rare.
Agha Malek nu a fost doar un comerciant foarte bogat ci și un filantrop în adevăratul sens al cuvântului.
A făcut foarte multe donații și opere de binefacere dar mie personal cea mai spectaculoasă mi se pare a fi cea realizată în provincia sa natala, Khorasan.
El a cumpărat și apoi a donat 2.5 milioane m2 de pământ cu scopul construirii de locuințe pentru cadrele didactice și personalul auxiliar din școli.
Khorasanul iranian are o suprafață comparabilă cu cea a României.
Tatăl său, de asemeni un comerciant foarte bogat, a construit  primul drum care lega orașul Astara, de pe țărmul iranian al Mării Caspice, cu Moscova.

Această miniatură este realizată de un autor anonim în secolul al XIX-lea dar cu toate astea se vede influența Școlii din Isfahan și a maestrului Reza Abbasi.

Îndrăgostiții
autor necunoscut, Iran, sec al XIX-lea
inspirat din perioada safavidă
Muzeul Universității Harvard, Cambridge, Massachusetts

Următoarea lucrare e mult diferită de cele prezentate anterior.
Motivul e că a fost realizată după canoanele estetice ale școlii de miniatură din Buhara/Bukhara.

Cuplu princiar, cca 1550
autor – Abdullah
Școala din Buhara
Institutul Smithsonian – Galeriile Freer

Aș dori să remarcați culorile vii dar și bogăția veșmintelor.
Egreta de pe fruntea femeii și panașul de pe turbanul bărbatului atestă originea nobilă a celor doi.

Și aș mai vrea să observați unele detalii subtile ce apar în scenele cu îndrăgostiți din foarte multe miniaturi iraniene.
E vorba de cupa de vin, sub forma unei cești fără toartă, de ulciorul de vin cu gâtul extrem de subțire pentru a reține cât mai bine aroma și mireasma vinului, floarea sau creanga de pom înflorit din mâna femeii, fructele – de obicei rodie sau măr, instrumentele muzicale, chiparoșii, sălciile plângătoare și pomii înfloriți din grădină.

Iată deci decorul și atmosfera propice unei declarații de dragoste care adeseori începea cu versurile unui renumit poet persan :)

Priviți cu atenție următoarea scenă.
Mie, acele stânci fluide din fundal, ca și maniera de execuție a întregului  decor din grădină, îmi sugerează o influență chinezească.
Miniaturiștii persani aveau obiceiul să picteze altfel grădinile și peisajul din spatele personajelor.
Voi reveni în altă postare cu exemple concrete.

Cuplu princiar în grădină
atribuită lui Mohammadi  aka Mirza Ali
perioada cât a fost activ la Școala din Herat
Biblioteca Muzeului Topkapi, Istanbul – Turcia

Muhammadi/Mohammadi, pe numele adevărat Mirza Ali, este autorul acestor două miniaturi cu îndrăgostiți în livadă/parc/grădină.
Lucrarea de mai jos a fost pictată într-o perioadă anterioară celei expuse la Palatul Topkapi.

Mă opresc aici pentru câteva precizări interesante.
Mohammadi/Muhammadi Mirza Ali a fost fiul lui Sultan Muhammad, de unde și pseudonimul de Muhammadi, un renumit miniaturist iranian.
Încă din copilărie a studiat miniatura la Tabriz, unde tatăl său era profesor la școala regală, în acea perioadă orașul Tabriz fiind capitala Imperiului Persan Safavid.
Mai târziu capitala se mută la Qazvin iar pictorul pleacă acolo și contribuie la înfiițarea unei școli regale de miniatură.
După o perioadă, spre batrânețe, se mută la Herat ( oraș aflat azi în Afganistan) activând cu mult succes și acolo.
Deci acest miniaturist prolific, cu peste cinci decenii de activitate în spate, a fost activ în trei mari centre de pictură miniaturală.
Cărei școli a aparținut el ? Celei de la Tabriz, de la Qazvin sau Herat?

Dacă ar fi să dau eu un răspuns, de novice bineînțeles, aș spune că niciuneia în totalitate.
Mohammadi a avut de la început un stil, ușor influențat de școala de la Tabriz.
Școala de la Qazvin nu avea cum să îl influențeze, poate invers, din moment ce el a fost unul din maeștrii acelei școli.
La Herat a ajuns când devenise o celebritate în lumea miniaturiștilor. Cel mai probabil e faptul că dânsul și-a pus amprenta pe școala din Herat de la acea perioadă. Totuși se observă unele influențe provenite din miniaturile lui Behzad, cel mai mare miniaturist al școlii din Herat și, după părerea multora, cel mai important miniaturist persan/iranian din întreaga perioadă medievală a Persiei.

Deci mi se pare nefiresc să atribui o lucrare unei școli de miniatură numai pentru faptul că, la realizarea operei în cauză, artistul a trăit în acel oraș.

Mult mai corect mi se pare să subliniezi doar orașul în care a activat în acea perioadă din moment ce stilul său s-a păstrat în mare același căpâtând un plus de rafinament în cea dea doua jumătate a vieții.

Iubire / Îndrăgostiți în grădină, 1570
autor Muhammadi
perioada safavidă
Muzeul de Artă Boston

Scenă pe care tocmai o priviți e atât de tipică pentru miniatura iraniană/persană.
De remarcat egreta și acoperământul pentru cap al femeii, dublul panaș al tânărului care ne spune faptul că nu e vorba de un simplu nobil sau prinț ci de unul cu o funcție la curtea șahului, ulciorul cu vin, florile … deci acele elemente necesare desfășurării unei scene romantice.
Probabil că prințul îngenuncheat declamă versuri de dragoste iubitei sale.

Scenă galantă cu îndrăgostiți
autor necunoscut, sec al XVI-lea
perioada safavidă

Am ales următoarea miniatură deoarece în cadru, pe lângă cuplul aristocratic, se găsește o slujnică.
Aici ar fi o problemă cu traducerea din limba persană.
Cuvântul nadimeh nu desemnează în persană o simplă slujnică sau servitoare.
E vorba de o persoană de încredere, un fel de domnișoară de onoare dacă ar fi să căutăm neapărat un echivalent european al pozițiilor de la curte.

cuplu de îndrăgostiți în prezența unei slujnice
autor – Mu’in (Mo’in) Musavver, 1696
perioada safavidă, Școala din Isfahan
Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

 

Autorul miniaturii este Mo’in/Mu’in Musavver, elev al lui Reza Abbasi, și unul dintre puținii miniaturiști care, asemenea maestrului său,  au făcut portrete unor oameni simpli nu doar celor cu rang înalt de la curtea șahilor.
E bine de reținut aspectul căci voi reveni și pe marginea acestui subiect … cel al oamenilor simpli, fără ranguri nobiliare și înalte funcții, care, în mod fericit, au fost pictați de unii miniaturiști ai acelor timpuri.

Voi încheia cu o pictură din perioada qajară.
Pe marginea acestei lucrări s-au scris mai multe texte, s-au emis mai multe ipoteze și s-au propus mai multe interpretări.
Nu-mi propun să intru în detalii dar vă rog să priviți cu atenție toaleta extrem de sofisticată a tinerei, evident că e vorba de o toaletă scumpă, și căciula înaltă de pe capul bărbatului.
În acea perioadă înălțimea căciulii indica poziția socială a celui ce o purta.
Era interzis ca un om de rând să poarte o astfel de căciulă.
Doar cei de origine nobilă sau cei cu demnități înalte la curte sau în administrație aveau acest privilegiu.
Nu știu cum de le stătea pe cap ?!

Cuplu de amorezi
dinastia qajară, începutul sec al XIX-lea
vândută în 2010 de casa de licitații Christies

Sper ca lecția de azi despre miniatura iraniană să vă fi captat atenția.
În cazul în care textul e prea lung sau prea greu de digerat vă invit să vă delectați doar cu picturile :)

 

S1986.301

miniatura persană … introducere

Tânără curteană cu crengi înflorite
autor necunoscut, perioada safavidă, cca 1575
școala din Isfahan
patrimoniul Institutului Smithsonian, SUA
………………………………………………………………………………

Am lăsat să treacă prea mult timp fără să mai scriu ceva interesant pe blog. Absența mea de câteva luni din țară m-a lenevit peste măsură ;)
Și cu toate astea am găsit resurse pentru un nou proiect bloggeristic – mai ales că am avut și cititori care, cândva, mă îndemnau să scriu despre miniatura persană.
Azi e un bun prilej să mă apuc de aceasta muncă sisifică.

Cu foarte multi ani în urmă, aș putea spune chiar că în secolul trecut, cineva din Iran îmi spunea că dacă vreau să cunosc în profunzime istoria și literatura iranienilor trebuie să pătrund în labirintul miniaturilor persane/iraniene.
Ceea ce am și făcut.

Scenă de vânătoare
autor – Kamal ad-Din Behzad (Bihzad)
perioada dinastiei timuride, școala din Herat
colecția Palatului Golestan, Teheran, Iran

În prima mea postare pe această temă voi încerca niște clasificări cu scopul de a pune o ordine logică în demersul meu. Postările ce vor urma vor avea cu totul altă structură, neacademică, neîncorsetată de canoane.

Deci să începem ;)

În limba persană, limba Farsi cum le place americanilor să o numească, miniatura e denumită negar gari (نگارگری) .
Cuvântul miniatură a pătruns mult mai târziu prin intermediul primilor călători europeni și, deși puțină lume o știe, nu are deloc legătură cu mărimea picturii.

Cuvântul miniatură provine de la oxidul roșu de plumb (Pb3O4), denumit miniu de plumb, material utilizat pentru producerea culorii roșii.

Multe dintre miniaturi au fost încorporate în anluminuri, adică în manuscrise cu chenare realizate din arabescuri și motive geometrice sub formă de împletituri geometrice complicate punctate cu aur, apă de aur și argint.
În limba persană o carte de poezie, filozofie sau istorie scrisă cu texte caligrafice ce conține miniaturi, adică un album cu miniaturi, se numește muraqqa (în persană مُرَقّع, în arabăمورّقة  ).

Deși definiția de dicționar presupune că miniatura trebuie realizată pe hârtie cu ustensile cum ar fi tocuri (qalam), pensule, creioane și penițe, în realitate, în Iran, miniaturile se realizează pe cele mai diverse materiale.

Materiale utilizate:
– hârtie (manuscrise și tablouri de dimensiuni mici ce rareori depășesc un format A4)
– os de cămilă (casete de bijuterii)
– lemn (casete de bijuterii, penare pentru ustensile caligrafice, oglinzi de mână, mici obiecte decorative)
– sticlă și porțelan ( flacoane de parfum și cosmetice, vaze, pahare, cești și ceainice)
– ceramică (veselă, obiecte decorative)
– covoare persane, în special din fir de mătase, denumite tablo-farsh
– textile ( șaluri, caftane, rochii, draperii)
– pe perete sub formă de picturi murale
– pe piele pentru coperți și legături de carte
– pe metale (bijuterii, veselă, obiecte decorative, arme de paradă, ornamente pentru cai)

miniatură pe vas ceramic glazurat
dinastia ilkhanidă/ilhanidă sec al XIII-lea
fotografie proprie 2011
Muzeul Reza Abbasi, Teheran, Iran

Miniatura persană a influențat mult miniatura mughală (indiană) și miniatura otomană (turcă).
La rândul ei miniatura iraniană/persană a primit atât influențe estice, chinezești, cât și influențe vestice, europene.

De-a lungul vremurilor s-au dezvoltat mai multe școli, unele școli activând pe parcursul a mai multor dinastii.
Eu personal am observat o lacună de abordare, chiar și din partea unor experți în domeniu cu multe lucrări publicate în reviste de specialitate, ce nu reușesc să facă delimitări corecte și etichetează în mod greșit anumite lucrări ale unor miniaturiști care au activat în mai mult de o școală sau au avut o activitate artistică ce s-a întins pe parcursul a două dinastii.
Voi reveni cu explicații la momentul potrivit.

Prințul persan Homay ajunge la poarta castelului prințesei chinezoaice Homayun
autor – Junayd,cca 1396
școala din Bagdad, dinastia Jalayiridă
colecția Bibliotecii Britanice (British Library)

Chiar și în ceea ce privește clasificarea școlilor nu s-a ajuns la un consens.
Eu cred că aceasta ar fi o clasificare satisfăcătoare care respectă adevărul istoric :
– școala din Tabriz
– școala din Isfahan
– școala din Herat ( azi în Afganistan )
– școala din Shiraz
– școala din Qazvin/Qazwin
– școala din Bukhara (azi în Uzbekistan)
– școala din Bagdad (azi în Irak)

Prințul, cca 1560
autor necunoscut, școala din Qazvin
dinastia safavidă
colecția Muzeului de Artă și Istorie din Geneva, Elveția

Dacă e să luam în calcul epocile istorice și dinastiile am putea face următoarea clasificare :

• epoca/dinastia Selgiucidă (1037-1194) – punct de reper : cruciadele
• epoca/dinastia Ilkhanidă (1219-1335) – punct de reper : întemeietorul ilkhanatului in Persia, Hulagu Han – nepotul lui Ginghis Han.
  Capitala este mutată la Tabriz, oras prin care trece si Marco Polo în drumul spre China, apoi la Maragheh/Maraqeh și în final la Zanjan.
• dinastia Jalayiridă (1335 – 1412) – punct de reper : sudul Iranului și Irak
• epoca/dinastia Timuridă (1370 – 1507) – punct de reper : întemeietor Timur Lenk (Lenk în persană înseamnă șchiop).
  Capitala imperiului este în Samarkand (Uzbekistan) apoi în Herat (Afganistan).
• epoca/dinastia Safavidă (1501-1722) – punct de reper : Isfahanul devine capitala imperiului iar persanii renunță la religia islamică sunnită în favoarea celei shiite care devine astfel religia oficială a Imperiului Safavid.
  De-a lungul timpului safavizii au avut mai multe capitale : Tabriz, Qazvin, Isfahan – acesta din urmă devenind perla imperiului.
• dinastia Zand (1751-1794) – punct de reper : capitala e mutată la Shiraz iar cei ce ajung la putere refuză titlul de șah sau rege și preferă să se numească avocați ai poporului (vakil-al ro’aya).
• epoca/dinastia Qajară (1794-1925) – punct de reper : capitala e mutată în 1786 la Teheran de către Agha Mohammad Khan Qajar, fondatorul dinastiei.
• dinastia Pahlavi (1925 – 1979) – punct de reper: dinastia a modernizat foarte mult societatea iraniană transformând-o într-o societate aproape occidentală în mediul urban dar, în final, a fost detronată de revoluția islamică.

Acestea fiind spuse se poate înțelege de ce, în ciuda faptului că iranienii sunt indo-europeni (arieni), miniaturile lor prezintă personaje cu trăsături mongole.

Dinastiile selgiucidă, ilkhanidă, timuridă, qajară au fost dinastii de origine mongolă, turcică (turco-mongolă), turcomană (turkmenă) deși, la a doua generație, fiecare din ele, fusese deja puternic persianizată.
Persianizarea dinastiilor invadatoare se făcea prin căsătoria copiilor din nobilimea locală cu cei din dinastia aflată la putere.

Ei erau stăpânii, ei aveau puterea și banii cu care îi sponsorizau pe oamenii de știință, poeți, pictori, filozofi și cronicari.
Lucrurile se făceau după chipul și asemănarea lor. Ei reprezentau etalonul de frumusețe și de bun gust.
Mai târziu, chiar după ce au fost puternic persianizați, regulile estetice în pictură nu s-au schimbat.
Și azi există miniaturiști care respectă acest tip de fizionomii în lucrările lor deoarece consideră că ele dau un aer de veridicitate și că tocmai aceste trăsături au definit miniatura persană în ochii vesticilor.

Vânător călare, cca 1540
autor – Muzaffar Ali
epoca safavidă, școala din Tabriz
British Museum, Marea Britanie

Cei ce studiază miniatura persană observă imediat temele recurente în acest gen de artă.
Voi încerca să le clasific deoarece următoarele postări vor fi axate rând pe rând pe câte una din aceste teme.
Mi se pare cea mai eficientă metodă pentru a ușura incursiunea în acest complicat univers artistic.

Deci iată principalele teme, așa cum le văd eu :
– personaje și scene din Shah Name (Cartea Regilor) scrisă de poetul persan Ferdowsi/Firdawsi
– scene de vânătoare
– scene de luptă
– Alexandru cel Mare, Iskandar/Eskandar în limba persană
– scene de la curte
– grădini, livezi, peisaje
– choghan – jocul de polo pe cai din Persia
– scene cu îndrăgostiți
– cupluri celebre de îndrăgostiți ca de exemplu Shirin și Farhad, Majnun și Leyla, Homay și Homayun, Yousef și Zuleyka, etc
– subiecte religioase islamice
– subiecte religioase creștine din Vechiul și din Noul Testament
– îngerii
– meserii, meșteri și meșteșugari
– muzică și dans
– cai și călăreți
– fortărețe și castele
– bătrâni înțelepți, derviși, filozofi
– animale și păsări
– portrete
– portrete de străini, în special europeni

Fată cântând la kamancheh (muziciană de la curtea regală)
perioada qajară, începutul sec al XIX-lea
colecție particulară.

Voi încheia introducerea de azi cu cel mai important miniaturist contemporan. Este vorba de maestrul Mahmoud Farshchian, în vârstă de nouăzeci și unu de ani, cel care pe parcursul întregii sale vieți a explorat toate temele din miniatura persană veche, a experimentat tehnici și materiale variate în execuția fără cusur a tot ceea ce a ieșit din mâna lui și s-a transformat într-un veritabil ambasador al miniaturii iraniene.
El este fondatorul unei școli proprii de miniatură iraniană contemporană.
În semn de prețuire statul a deschis Muzeul Mahmoud Farshchian în cadrul Complexului Muzeal găzduit de Palatul Sa’ad-Abad din Teheran.

Sunetele Creației
autor – Mahmoud Farshchian