rezonanţe de sunete şi culori

 

Pianul e prea sobru, vioara prea melancolica … iata deci motivul care m-a facut sa-mi placa chitara. Chitara poate fi in acelasi timp sobra si melancolica, duioasa si taioasa … visatoare si gata de actiune.
Poate fi un instrument de salon sau unul de baricade, un instrument al dragostei dar si al urii.
A inceput sa-mi placa chitara/ghitara din secunda in care l-am ascultat pentru prima data pe Vladimir Vysotsky, insa dupa aceea am descoperit si alti magicieni ai chitarei, in special ai chitarei clasice : Andres Segovia, Pedro Angel, Paco de Lucia, Manuel Barrueco, Andrei Krylov, John McLaughlin, Michael Lancaster, Pasqual Gallo … si lista poate continua.
Muzica e data de rezonante sunetelor, pictura de cea a culorilor. Pentru a le percepe trebuie sa gasesti o lungimea de unda secreta care sa te duca la ele.
Unii pictori au incercat sa transpuna trairea personajului ce atinge strunele si cu ajutorul pensulei si culorilor au prelungit peste secole ecoul acordurilor muzicale imprastiate in jur.
Cind privesc opera lui Vermeer, The Guitar Player , pictata in 1672, gindul ma duce la piesa Los Cuajaritos, interpretata de Pedro Angel.
Asemenea fetei din tablou, si eu am impulsul de a ma uita in directia in care se uita ea, caci in acel tablou exista de fapt doua personaje, unul vizibil … celalalt invizibil.
Si chiar daca nu-l vezi, tu, ca privitor, simti ca el exista acolo, in acea incapere, undeva in afara ramei tabloului, ascultind atent acordurile.
De aceea fata se uita la el in timp ce cinta.

Cintaretul spaniol pictat de Edouard Manet in 1860 imi aminteste de o melodie cintata de Paco de Luciadescoperita in albumul Entre das aquas.

Acesta e unul din primele tablouri ce a atras atentia criticilor asupra lui Manet.
Un cintaret sarac, daca ar fi sa ne luam dupa incaltamintea rupta din picioare, ce si-a incalzit vocea cu vinul din ulciorul asezat jos linga banca simpla de lemn … dar plin de vitalitate.
Cintaretul lui Manet stie ce gust are viata si mai stie ca viata e frumoasa, indiferent de hainele ponosite pe care le poarta.

Pablo Picasso, intr-un tablou pictat in 1903, infatiseaza un ghitarist orb ce pur si simplu se contopeste cu instrumentul pe care il tine in brate. In mod sigur cinta ceva de care-si aminteste si ceea ce vede sub perdeaua oarba a pleoapelor ii sfisie inima.

Contopirea aceasta o poti simti ascultind Konia, un duet la chitara compus si interpretat de Tong.M. Do .

In tabloul lui Salvador Dalinu poti intui expresia lui Pierrot in timp ce cinta la chitara dar te poti ajuta de elementele din decor pentru a-i construi o biografie.

… niste carti de joc, o sticla cu ceva de baut, o pipa in gura, un tablou ce infatiseaza o barca cu pinze in largul unei mari. Imi inchipui ca e o combinatie fericita intre ironic si melancolic, adica un ironic ce niciodata nu va aluneca cu totul pe panta melancoliei, caci trebuie spus ca aproape toti ironicii convinsi ajung in cele din urma niste melancolici incurabili.
I s-ar potrivi o melodie de VisotskyMoi Kapitan, de exemplu.

 

Fata cu ghitara pictata de Rinat Baibekov imi aduce in auz melodiile lui Elvis Presley … in special Blue Moon.
Imaginea mi se pare expresiva prin deosebita ei naturalete. Nu m-as indoi nici o clipa de faptul ca ea exista cu adevarat :)

gândul şi clipa

 


Vermeer nu a pictat femei. A pictat gindurile lor. Le-a pictat tacerile, tristetile si asteptarile. E singurul care a stiut cum sa o faca.

La Gemäldegalerie din Dresda, in fata unei ferestre, poti zari o fata cu obrajii imbujorati ce de mai bine de trei secole, fara odihna, citeste o scrisoare.

O scrisoare de dragoste?
… mai mult ca sigur că da :)

Sticla geamului ii reflecta chipul concentrat si privirea fixata pe bucata de hirtie.

Daca vei face trei pasi inapoi, luind in distanta, vei observa draperia ce acopera o parte din cadrul prin care privesti.
Draperia de culoare verde olive nu a facut parte din pictura initiala, ea a fost adaugata ulterior cu scopul de a camufla paharul de vin, cu picior inalt, de pe masa.

Analizele cu raze X au aratat faptul ca, pe peretele din fundal, Jan Vermeer pictase un element decorativ : imaginea lui Cupidon.
Insa pictorul se va razgindi si va pune un strat de culoare peste tabloul ce il infatisa pe Cupidon, dorind sa nu faca nici o aluzie la natura scrisorii citita de personajul feminin.

Inauntru, o liniste tensionata, pe jumatate dezamorsata, pluteste in aer. Tensiunea e atenuata si de lumina difuza, ca un polen auriu, ce pluteste peste tot in aer.
Nu stiu ce ma face sa cred ca afara e primavara :)

Covorul persan din decor, hainele de catifea cu care e imbracata, broderia cu perle de pe mineci si piept, felul in care si-a strins parul intr-o coafura simpla si eleganta, fructele de pe masa, toate aceste mici elemente, unele neobservabile la primul contact vizual, dau o trimitere precisa la clasa sociala din care face parte tinara femeie.

 

O imagine cu rezolutia mai buna poate fi descarcata de aici:
Fata citind o scrisoara in fata ferestrei Am incercat sa-mi imaginez cum au decurs evenimentele.

Mi-o inchipui primind scrisoarea mult asteptata. O citeste cu graba si emotie. Privirea i se intuneca. Un nod i se pune in git. Nu asta astepta ea din partea expeditorului. Dezamagirea isi spune cuvintul.

Profund intristata, toarna vin in pahar si bea citeva inghitituri. O caldura ciudata ii invaluie obrajii care incep sa-i ia foc. Ochii i se umplu de lacrimi fierbinti. O adevarata furtuna se isca in sufletul ei.
Nervozitatea trebuie consumata intr-un fel.
Miinile tremurinde fac ghemotoc scrisoarea. O arunca pe masa … sau pe jos.

Dupa citeva minute, atunci cind criza a trecut, o ridica.
Scrisoarea mototolita e indreptata pentru a fi citita. Citita si rascitita.
Cu genele inca umede incepe sa citeasca din nou. Probabil ca si ei ii e greu sa inteleaga.

Cu nedisimulata curiozitate am patruns in labirintul de ginduri al unor personaje feminine diferite : Femeia cu balanţă (Galeria Nationala de Arta – Washington), Dantelăreasa (Muzeul Luvru), Fata cu ulcior (Muzeul Metropolitan – New York), Fata cu turban (cu cercel de perlă) (Muzeul Mauritshuis – Haga), Proxeneta (Galeria Nationala de Arta – Dresda), Fată întreruptă din lecţia de muzică (Frick Collection – New York), Femeie în albastru citind o scrisoare (Rijksmuseum – Amsterdam), Fata cu chitară (Kenwood House – Anglia), Lăptăreasa (Rijksmuseum – Amsterdam), Fată zâmbind soldatului (Frick Collection – New York), Slujnica aţipită (Muzeul Metropolitan – New York).

Stii ce am inteles?
– La Vermeer o singura clipa poate egala vesnicia, iar vacuumul de dupa acea clipa nu mai poate fi umplut cu ceva.


 

Vermeer – cameramanul secvenţelor statice


La Galeriile Nationale de Arta din Dresda, oras din fosta Republica Democrata Germana, se afla un tablou pe care si l-ar dori toate muzeele de renume.
E vorba de Honthorst/Procuress/Proxeneta, pictata in 1656 de Jan Vermeer. La acea data pictorul avea doar douazeci si patru de ani, si numai cu trei ani in urma se casatorise cu Catharina Bolnes.

Tinind cont de epoca in care a fost pictata, cred ca in limba romana ar suna mai bine denumirea de Codoaşă decit cea de Proxenetă.

De ce m-am oprit la acesta lucrare?
In primul rind pentru ca-mi place, dar si pentru ca e o lucrare deosebit de complexa, plina de simboluri … si chiar de mesaje ascunse :)
Sau poate doar eu vad acele mesaje, sau imi inchipui ca ele exista?

Din nou voi lasa libera bruma mea de imaginatie, atita cit o am, si voi incerca sa intru in lumea tabloului lui Vermeer.

Desigur ca la mijloc e talentul pictorului de a face ca privirea sa cada tocmai pe chipul proxenetei, in ciuda faptului ca in stinga ei se afla doua personaje colorat imbracate : ofiterul cu tunica rosie si fata cu bluza galbena.
Dar mai e cineva in acel tablou. Se crede ca cel de-al patrulea personaj, cu fata in penumbra, pe gulerul caruia se rasfringe o lumina ce atrage atentia, ar fi pictorul insusi.
Nimeni nu a putut stabili cu precizie acest fapt deoarece Vermeer e printre putinii artisti ce nu a simtit nevoia sa se imortalizeze pe pinza, cu exceptia unui autoportret trecut in inventarul intocmit dupa moartea sa, dar care a disparut fara urma.

Proxeneta e cel mai putin mediatizat tablou executat de Vermeer, iar scena tabloului e unica si face nota discordanta cu intreaga galerie de scene asa zis „domestice”, sau de interior, ce l-au facut celebru pe pictorul din Delft.
Dati un click pe imagine pentru a o vedea in versiunea ei originala.

Pe masura ce citeam tot felul de informatii culese de pe net in legatura cu acest tablou imi dadeam seama ca ele nu ma multumesc.
Se speculeaza ca tabloul unui alt olandez, Dirck van Baburen, ce apartinea soacrei lui Vermeer, ar fi constituit sursa de inspiratie pentru Proxeneta.

Criticii de arta au incercat sa explice compozitia complexa a tabloului. Psihanalistii nu au stat nici ei degeaba. Intr-un efort de neinteles, uneori de-a dreptul grotesc, l-au amestecat pe Freud cu teoria cromatica, psihanaliza cu semiotica si obiceiurile epocii cu simbolurile mitologiei greco-romane … iar acolo unde au esuat, au inventat ei simboluri, doar de dragul de a-si demonstra teoriile.

 


Paharul cu vin, moneda de aur din mina ofiterului, gitul lautei tinuta in mina de proxeneta, covorul cu motive persane din prim planul tabloului, identic cu cel pictat in A Girl Asleep de la Muzeul Metropolitan din New York (nu turcesc, cum eronat e prezentat in unele articole de catre ‘expertii’ ce nu au avut curiozitatea sa-i descifreze modelul), bluza de culoare galbena cu care e imbracata tinara fata, pozitia celei de-a doua miini a ofiterului, zimbetul celui de-al doilea personaj masculin, despre care ei nu au nici un dubiu ca ar fi pictorul in persoana, toate acestea au fost interpretate in fel si chip.

Din curiozitate am citit citeva puncte de vedere semnate de medici psihologi publicate prin revistele de medicina si psihologie.
Nici unul din ele nu mi s-a parut plauzibil pina la capat.
Am incercat sa uit tot ce-am lecturat, si luind ca baza numai tabloul in sine, am inceput speculatile fantezisto-politiste ce-mi fac atita placere :)

Pentru documentare am facut un prim pas inspirat. Am cules de pe net imagini cu proxenete pictate de alti olandezi : van Baburen, van Honthorst
Chiar la muzeul Brukenthal din Sibiu se afla o Proxeneta pictata de Gerrit van Bronckhorst …
Am continuat cu Celestine de Picasso, Four Steps de Murillo

Studiindu-le cu atentie mi-a fost pur si simplu ciuda ca nu mi-am dat seama din prima ce deosebeste tabloul lui Vermeer de celelalte tablouri pe aceeasi tema: decenta hainelor purtate de fata si de proxeneta.
In restul picturilor, personajele feminine de acest gen apar fie aproape dezbracate, fie imbracate cu bluze foarte decoltate …

Fata din tabloul lui Vermeer nu pare o prostituata. Croiala hainelor e decenta, nu i se vede nici un fir de par, nu i se poate vedea privirea, si doar culoarea tipatoare a bluzei si felul in care se sprijina mina celui ce o va plati, da indicii despre scena ce va urma.

Vermeer a stiut sa dea mobilitate personajelor. Uitindu-ma rind pe rind la ele am senzatia ca asist la o scena de film, un cadru filmat cu maiestrie de un cameraman al secventelor statice :)

Fiecare tablou pictat de Vermeer reprezinta de fapt o elegie a momentului, o clipa prelungita la infinit.

Proxeneta, imbracata in haine negre, ce nu fac decit sa-i accentueze aerul galben al fetei si perversitatea, asteapta sa se incheie tranzactia. Privirea alunecoasa e surprinsa cu mare maiestrie de catre pictor. Intregul tablou se centreaza de fapt pe aceasta privire.

De nenumarate ori m-am lasat furata de scena si personaje … ca intr-o zi sa-mi vina in cap o idee. O idee la limita imposibilului? … Nu stiu.
Uitindu-ma intens la proxeneta, pentru citeva clipe, am avut sentimentul ca in spatele chipului ei se ascunde chipul Tinei Thins, mama sotiei lui Vermeer.
Poate ca pictorul a anticipat caracterul ei mercantil.

Acum ca am spus acest lucru trebuie sa explic de ce l-am gindit.
Din foarte multe motive, unele intemeiate … altele poate ca nu.

Daca e sa luam de bune informatiile din romanul Fata cu cercel de perla de Tracy Chevalier, e de neinteles faptul ca Tina, observind ca slujnica lor, Griet, il inspira pe Jan, nu numai ca nu a incercat sa faca ceva pentru a-si proteje fata, ba mai mult, a incurajat idila dintre sotul fiicei ei si servitoare, realizind ca Griet il face pe Jan sa picteze, iar tablourile vindute aduceau in casa bani.

Dar poate ca nimic nu e adevarat din acea carte, care, culmea, impreuna cu ecranizarea facuta pe baza ei, au adus cel mai mare prejudiciu imaginii lui Vermeer, si au dus la o iremediabila deteriorare a profilului psihologic unui pictor despre care se cunosc nu prea multe date.
Milioane de oameni il percep azi pe Vermeer, si il vor percepe si in viitor, exact asa cum e descris in carte sau cum e prezentat in film, fara sa-i cunoasca lucrarile … si mai ales, fara sa i le inteleaga …

Sunt multe lucruri ce ma intriga la Vermeer, si e posibil ca intr-o zi, nu se stie cind, sa incerc sa le sistemtizez intr-un blog fantezist.

Dar sa revin la Proxeneta.
Nu pot sa-mi explic nici faptul cum de intr-o casa plina de copii, Vermeer avind cinsprezece copii din care au supravietuit unsprezece, in casa unei catolice declarate ce l-a facut pe pictor ca in momentul casatoriei sa treaca de la religia protestanta la cea catolica, sa fie pus pe perete un tablou ce infatisa o scena de bordel.
Daca acel tablou pictat de van Baburen, sau o copie a lui, a existat cu adevarat in casa Tinei Thins, casa in care locuia pictorul cu intreaga numeroasa familie, catolicismul ostentativ afisat de ea e si mai greu de explicat …

Voalul negru ce imbraca capul proxenetei e un accesoriu ce a fost purtat in Tarile de Jos de femeile respectabile ale epocii, si se mai poarta si azi de catre femeile religioase din lumea islamica, unde e cunoscut sub numele de chador.

Pe mine asta m-a frapat atunci cind am privit in premiera tabloul: contrastul dintre exteriorul sobru al hainelor negre si interiorul ei sufletesc, oglindit de ochi … si bineinteles senzatia aceea de miscare.
Aceeasi senzatie am mai avut-o si in momentul in care am admirat The Cardsharps a lui Caravaggio.

http://en.wikipedia.org/wiki/Image:The_Cardsharps.jpg

In ambele tablouri astept sa se intimple ceva … sa se continue cumva scenele.
In The Cardsharps astept ca personajul ce sta cu spatele, sa scoata cartile ascunse sub centura, si sa triseze.
In Proxeneta astept sa cada moneda din mina ofiterului in palma fetei.

Scenele sunt atit de bine surprinse incit am impresia ca daca pentru o secunda voi intoarce capul, personajele se vor misca … tinarul lui Caravaggio va trisa iar fata lui Vermeer va accepta moneda.

Perle şi fluier, Griet şi Vermeer

 

N-as vrea sa treaca anul solar iranian fara sa onorez o promisiune pe care am facut-o la Fata cu cercel de perla.
http://blogu.lu/exergy/index.php/2008/01/31/fata-cu-cercel-de-perla/
E vorba de o alta pictura atribuita lui Vermeer.
Tot o fata, tot niste buze usor intredeschise, tot o privire in spatele careia sunt zagazuite sentimente greu de descifrat … tot o pereche de cercei cu perle.

In Girl with a flute / Fata cu fluier , cerceii nu atrag privirea, asa cum o fac in Fata cu cercel de perla / Girl with a Pearl Earring, tablou initial cunoscut sub numele de Fata cu turban, dar caruia i-a fost schimbata denumirea tocmai din cauza elementului care magnetizeaza privirea, perla cercelului :)
 
Specialistii spun ca Fata cu cercel de perla . a fost pictata intre 1665-1666, iar Fata cu fluier intre 1665-1670.
Vermeer . a murit in 1675 la virsta de patruzeci si trei de ani.

Nu vreau sa fac o analiza estetica a celor doua tablouri, nu am nici studiile si nici calitatea necesara … dar as vrea sa spun niste lucruri pe care le-am gindit in momentul in care am privit indelung cele doua picturi, comparindu-le apoi cu alte opere ale pictorului olandez, in special Fata cu palarie rosie / Girl with a red hat, pentru ca am vazut ca specialistii o compara cu Fata cu fluier.

Cu cit priveam mai mult fata cu cercel si fata cu fluier, cu atit mai adinc devenea sentimentul ca privesc una si aceeasi persoana.
Absurdul ideii nu m-a impiedicat sa-mi continui supozitiile fantezisto-politiste.
Fata cu fluier are o privire trista, obosita … o frunte usor incruntata chiar.
Palaria de pe cap mi se pare neobisnuita in contextul secolului saptesprezece.
Pe mine ma duce cu gindul la palariile chinezesti, iar austeritatea culorilor din tablou la eleganta acuarelelor chinezesti.
Intotdeauna m-am intrebat ce semnificatie poate avea fluierul din miinile ei ?
Oare exista cineva care sa nu stie faptul ca melodiile cintate la fluier sunt triste?

Cind privesc acest tablou decorul in care este asezata ea se schimba imediat. Imaginatia mea o poarta pe niste cimpii inverzite, cu iarba inalta, prin care suiera cu lacrimi in ochi vintul … iar mai incolo vad marea agitata, verzui-cenusie.

Ea nu mai are stralucirea privirii din Fata cu cercel de perla, insa arcuirea buzelor i-a ramas intacta … senzatia aproape imperceptibila ca vrea sa spuna ceva , …

Acest tablou are, si totodata nu are, tehnica lui Vermeer. Cel putin asa vad eu lucrurile.
Si iarasi tind sa cred ca altcineva a terminat . tabloul … tusa finala mi se pare stranie pentru ca mie imi da senzatia de tablou neterminat.

M-am gindit de multe ori la posibilitatea ca insasi Griet sa fi fost implicata cumva in pictarea lui.

Mereu mi s-a parut ca ii lipseste ceva.
… poate ca zimbetul fericit din ziua cind si-a infasurat capul cu o pinza albastra si sufletul cu albastrul volatil al unei sperante :)

…………………
S-a mai spus despre Fata cu fluier . ca ar fi un fals executat pe la inceputul secolului nouasprezece intr-un atelier undeva in Franta, si ca, Fata cu palarie rosie . ar fi si ea un fals facut in acelasi atelier.
De retinut faptul ca aceste doua picturi, cu palarii, sunt executate pe lemn, in timp ce restul operelor lui Vermeer sunt pictate pe pinza.

 

Fata cu cercel de perlă


In general evit sa vizionez ecranizarile unor romane celebre sau ale unor carti cu succes de moment, adica bine cotate la box-office.

Asa s-a intimplat si cu filmul Fata cu cercel de perla/Girl with a Pearl Earring, film care a avut la baza cartea scrisa de Tracy Chevalier. Citisem cartea si o gasisem racordata mai mult pe registrul de fictiune decit pe cel documentar. Totusi incercam sa-mi imaginez personajele, sa le dau viata, sa le atribui gesturi, voci, miscare in spatiu, traire in timp, sa le imprumut imbracaminte si accesorii dintr-o imaginara garderoba de epoca.
Atunci cind am crezut ca au prins cu adevarat viata in imaginatia mea, am inceput sa recitesc pe indelete cartea. Mult mai tirziu am vazut un poster cu afisul filmului si mi-am dat seama ce discrepanta uriasa este intre personajele construite cu migala de catre mine si cele prezentate pe afis.
Mai intotdeauna ma feresc sa vad ecranizarea unei carti inainte ca sa o citesc, pentru ca nu vreau ca o pelicula de celuloid sau un DVD sa-mi extirpe imaginatia si sa ma transforme intr-un fel de copiator de imagine si sunet.
Tin minte ca ani de zile nu am putut sa construiesc in minte o altfel de Scarlett O’Hara din Pe aripile vintului. Citeam cartea scrisa de Margaret Mitchell, dar, intre personajul zugravit de autoare, si mine, se interpunea mereu actrita care i-a jucat rolul, Vivien Leigh.
In timp ce lecturam Fata cu cercel de perla priveam din cind in cind tabloul. Ajunsesem sa-l memorez in amanunt. Voiam sa inteleg ceva din acel tablou, asa ca am inceput sa-l compar cu celelalte tablouri ale lui Vermeer. Descarcasem de pe net treizeci si cinci de lucrari atribuite lui. Le priveam pe rind, in masura in care aveam timp liber sau chemarea de a le privi :)
Nu am studii de arta, iar atunci cind imi dau cu parerea despre o opera, o analizez si filtrez prin prisma unui subiectivism infantil. Stiu doar ca-mi place :)
Fata cu cercel de perla nu face exceptie de la aceasta regula. Imi place pentru ca e vie. Imi pot inchipui foarte usor ca se desprinde de pe pinza si incepe sa se plimbe prin incapere. Ii aud rochia lunga cum fosneste pe mozaic.
… ea e ceva aparte in galeria personajelor lui Jan Vermeer.
Cred ca trecuse mai mult de un an de cind incepusem sa o analizez. Nu ca pe o opera de arta, ci ca pe eroina unui roman politist. De vina e inclinatia mea de a vedea amanuntele si curiozitatea de a pune cap la coada toate detaliile interesante.
La inceput gindul mi s-a parut absurd. Mi se parea ca il jignesc pe insusi Vermeer daca am curajul sa ma indoiesc de faptul ca el ar fi terminat lucrarea.
Tuşa finala, stralucirea … erau amanunte care pe mine, nestiutoare intr-ale artelor, ma faceau sa banuiesc ca tabloul a fost terminat de altcineva. De aceea si diferenta evidenta intre Fata cu cercel de perla si oricare din lucrarile pictorului din Delft.
Incepuse sa ma obsedeze acest aspect. Din nici un fel de surse informative, asa pur si simplu, se pare ca din nimic, mi-a intrat in cap ideea ca Fata cu cercel de perla, Griet, presupusa a fi marea iubire a pictorului olandez, si-a terminat singura portretul.
Ca si cum ar fi dorit sa-i dovedeasca maestrului ei, in ale picturii … si nu numai, ca si ea are talent. Sau poate ca ei au pictat impreuna tabloul, lucrind in tandem, intregindu-si astfel iubirea pe infinitul pinzei unui sevalet.

 

Poate de aceea si zimbetul ei complice. Caci asta imi comunica mie acest tablou … complicitate.
O complicitate ca un sigiliu regal, pus cu disperare pe o iubire imposibila :)