și ei au trecut prin viață – 3

Cuplu, Atelier Fotografic Jean Feldman (New York), Calea Văcărești 6
imagine nedatată, perioada interbelică,
(colecție personală)

 

Primul gând care mi-a trecut prin minte la contactul vizual cu această fotografie a fost acela că tipul din imagine este evreu.

E puțin spus că mi-a trecut doar un gând, aveam certitudinea aceea prostească imposibil de demonstrat că personajul masculin este evreu.

Am întors fotografia în speranța unor indicii suplimentare.

Pe verso erau trecute informații referitoare la atelierul fotografic, dar și un mesaj scris de mână, cu o caligrafie extrem de îngrijită, fără greșeli gramaticale, respectând  ortografia acelor vremuri, dar, mai ales, cu informații care mi-au confirmat așteptările.

Pe verso era scris :

„Scumpilor noștri părinți
Botoșani

Dragilor noștri părinți
Cu mult drag și iubire vă trimitem fotografia noastră, ca veșnică amintire dela ai Dvoastră copii.

Bluma și Moritz.”.

Numele celor doi dau indicații despre originea lor etnică. Felul în care e scris mesajul arată gradul de educație și respectul pe care îl arată părinților, folosind majuscula atunci când li se adresează, iar imaginea lor, marcată de rigiditatea impusă de fotografii acelei epoci, reușește să transmită emoție.

PS. Sunt tentată să spun că perlele de la gâtul Blumei sunt originale, nu recuzită de atelier.

 

și ei au trecut prin viață – 2

Atelier Frankonia, München (1915)
(colecție personală)

Aceasta este una din multele fotografii cumpărate de la un tip din Brașov, și totodată una din puținele fotografii atât de vechi pe care le am deocamdată în mica mea colecție.

Anul fotografiei este presat în relief în colțul din dreapta jos, foarte ușor vizibil cu ochiul liber.

Pe lângă doamna sau domnișoara care poartă o rochie sobră, și totuși elegantă, e imposibil să nu remarci scaunul de care se sprijină – o autentică piesă de mobilier tapițată cu brocart, din câte îmi dau eu seama.

În mod cert de acest scaun s-au sprijinit mulți din cei ce s-au fotografiat în acest atelier.

Pe verso sunt date mai multe informații cu privire la adresă și numărul de telefon

 

 

Aceasta este una din cele mai vechi fotografii pe care le dețin deocamdată. Gaura din colțul din stânga jos indică faptul că respectiva fotografie, lipită pe un suport din carton tare, a fost prinsă de un alt suport mai masiv, mai stabil.

Personajul feminin emană o personalitate greu de trecut cu vederea. În ciuda rigorii vestimentației și posturii, eu o percep ca pe o ființă caldă, plină de feminitate și empatie.

 

și ei au trecut prin viață – 1

(colecție personală)

Pentru că azi e o zi de vineri 13, m-am gândit să inaugurez cu noroc o nouă rubrică.

Nu sunt eu o colecționară, după definiția de dicționar a cuvântului, dar, din când în când, mai cumpăr câte o fotografie veche. Prima postare o deschid cu prima fotografie cumpărată, și, mai ales, cu povestea din spatele acestei fotografii.

Restricțiile Coronavirus au dus la închiderea a tot ce se putea închide pentru a reduce populația la nivelul de simple viețuitoare. Printre primele locuri care au primit aprobarea de a se redeschide au fost piețele de legume – fructe și târgurile de vechituri, denumite pompos de antichități, deoarece ambele funcționau în aer liber.

Iată cum am ajuns într-un astfel de târg, nu pentru a cumpăra sau căuta ceva anume, ci doar pentru a fi printre oameni.

Uitându-mă așa „gură-cască”, ba prin stânga, ba prin dreapta, mirată de vuietul ridicat de mulțime, dar mai ales de cei care veneau săptămânal la târg, să cumpere sau să vândă, și care se cunoșteau între ei și se salutau cu frenezie de parcă se întorseseră din expediția lui Magellan, nu din carantină, m-am împiedicat de un obiect pus la vânzare jos pe  o mușama.

Era un mic album foto, de dimensiunea unei cărți poștale, acel gen de album care, pe vremuri, îl purtau unele femei în poșetă pentru a avea aproape chipurile celor dragi. Azi noi purtăm infinit mai multe imagini în telefonul mobil ;)

Timpurile s-au schimbat, și, odată cu ele, obiceiurile s-au schimbat. Dar ceea ce e cu adevărat grav e că și foarte mulți oameni s-au schimbat.

Albumul se deschise accidental sub impactul atingerii cu piciorul. De pe fila de album mă priveau două perechi de ochi pătrunzători, doi tineri frumoși ce îmi aminteau de tinerii comuniști din filmele de propagandă din țările comuniste.

Am auzit o voce feminină hotărâtă : „Cumpărați ceva  doamnă, că tot v-ați împiedicat aici la mine?

„Cât costă?”, am întrebat eu, dorind să iau acea fotografie.

”Cinci lei”, a venit răspunsul țigăncii care gestiona acel talmeș-balmeș de pe mușamaua pusă pe jos. Era o femeie de vreo șaizeci de ani, plăcută la chip, cu părul prins într-un batic de culoare închisă, legat strâns la spate.

În timp ce căutam banii ea continua să vorbească.

„Dar mai uitați-vă pe aici. Poate găsiți și altceva care să vă placă. Am mai multe lucruri, iar dacă luați mai multe, ne înțelegem la preț.”

Am scos cinci lei și i-am dat.
Dânsa mi-a înmânat albumul și mi-a spus : „Face mai mult decât cinci lei. E aproape nou albumul, iar modele ca astea nu se mai fac acum. Are și câteva fotografii înăuntru. Vi le dau ca bonus.”

De abia atunci m-am prins că ea vindea albumul, nu fotografiile. Fotografiile nu-i erau de trebuință.
Pe de altă parte nu puteam să nu remarc limbajul aproape profesional în care mi se adresa, limbaj învățat în mod sigur în zecile, sau poate sutele de zile petrecute în târg, precum și faptul că vorbea o limbă română corectă, fără dezacorduri gramaticale.

Am luat albumul cu senzația că i-am salvat cumva pe cei doi tineri.

De abia acasă am scos restul fotografiilor din album, cred că vreo douăzeci la număr, mai mari și mai mici, în unele file de plastic fiind puse două sau chiar trei fotografii – unele sub altele.

Surprizele se țineau lanț. Pe spatele fotografiei cu cei doi tineri scria ceva cu litere chirilice din care am reușit să „descifrez” doar data, 21 a II -a 1958.

Nu știu în ce limbă e scris textul. Poate fi în rusă, bulgară, sârbă, ucraineană  … sau poate „moldovenește” cu grafie chirilică.
Chiar solicit ajutor din partea oricui poate citi ce scrie pe verso.

Una din surprize, aș putea spune două chiar, au fost alte două fotografii de mici dimensiuni în care apare băiatul.

(colecție personală)

 

Este vorba de o fotografie făcută în 1955-1956, deci anterior fotografiei de cuplu.
În buzunarul de la haină observ un stilou.

Pe verso e scris ceva tot cu litere chirilice Mi-ar place să aflu sensul  celor scrise acolo.

Cea de a doua fotografie cred că e făcută mai târziu, posibil în 1958, deoarece e vizibilă pe chip maturizarea iar fizionomia lui e mai apropiată de cea din fotografia de cuplu.

(colecție personală)

Observ o insignă cu steaua în cinci colturi prinsă în piept; simbolul internațional al partidelor comuniste. Dar și cravata cu un design geometric modern merită a fi analizată.

Ceea ce m-a atras la fotografia celor doi, în momentul în care m-am decis să o cumpăr, a fost vitalitatea din privirile lor, acea sevă a vieții pe care o simțeam cum pulsează în ei.

Nu mă pot gândi la ei ca la doi oameni morți sau bătrâni. Dacă ar trăi azi, plecând de la supoziția că în 1958 ar fi avut cel puțin 20 de ani, ei ar avea  în clipa de față peste 85 de ani.
Datorită fotografului care i-a surprins atât de bine, eu îi simt ca pe doi oameni veșnic tineri, cu viitorul în față, cu poftă de viață …
Și, prin comparație cu Bianca Drăgușanu, nu pot să nu remarc cât de frumoasă și cu ”vino-încoace” este fata din fotografie.

 

bun regăsit în 2023 ;)

(foto – Centrul Vechi, undeva aproape de statuia lui Eugeniu Carada)

Cu dreptul, înainte !

despre podoaba capului, dar nu numai …

Sălișteancă (Sibiu)
autor necunoscut (1906 )
(Maria Soră – Peligrad, câștigătoarea primului concurs de frumusețe organizat în România în 1906)

Azi, când e din ce în ce mai greu să găsești o coafeză – căci e plin de „hair styliste,” sau vreo frizerie – aproape toate au devenit „barber shop-uri”, m-am gândit că e cazul să răscolesc în fototeca mea virtuală în căutarea imaginilor care să demonstreze faptul că în lumea ancestrală a satului românesc estetica podoabei capilare era la rang de mare preț.

Încep acest periplu cu imaginea unei fete din Săliștea Sibiului, un chip cu trăsături nobile, ca o sfidare a tuturor exagerărilor chirurgiei plastice pe care le vedem la ora actuală pe micul ecran, pe stradă și în social-media.
Este vorba despre Maria Soră,  Peligrad după căsătorie, o fată dintr-o familie de meșteșugari din Siliștea care a câștigat primul concurs de frumusețe organizat ad-hoc în România.
Maria, rămasă orfană de tată de la vârsta de treisprezece ani, a început să coase costume tradiționale pentru a ajuta financiar familia.
În anul 1906 a participat la un mare eveniment organizat în Parcul Filaret (azi Parcul Carol) cu prilejul aniversării a patruzeci de ani de domnie ai regelui Ferdinand, unde a prezentat o casă și câteva costume din zona ei.
A fost organizat ad-hoc un concurs de frumusețe cu participantele la acel eveniment, concurs câștigat de Maria Soră – Peligrad care purta un costum confecționat de ea însăși.
Maria din Săliștea i-a dăruit principesei Maria, viitoarea regină Maria a României, un costum tradițional din Siliștea Sibiului confecționat chiar de dânsa.
Dacă ar concura azi, cred, ar face o concurență serioasă participantelor din secolul XXI.

Următoarea coafură simplă, frumoasă și ingenioasă este concepută spre a arăta de la distanță statutul marital al persoanei, pentru ca, potențialii pețitori, șă nu greșească cumva și să se uite la vreo tânără nevastă.


Fată în port de sărbătoare din Mogoș, județul Alba
Fotografie de Denis Galloway (1932)

Coada bogată de pe frunte e  un veritabil afront adus extensiilor de păr din ziua de azi. Parcă pe atunci  femeile aveau un păr mai sănătos, cu firul mai plin, mai lucios și mai bine pigmentat – indiferent de culoarea lui naturală.

Denis Galloway a fost un fotograf etnografic din Marea Britanie care a înregistrat  între 1914 – 1950 aspecte etnografice și porturi tradiționale din România.
El a locuit efectiv în România aproape un sfert de secol (1926 – 1950) și a lucrat pentru Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
A realizat sesiuni foto-etnografice în diverse regiuni : Hațeg, Ținutul Apusenilor, Țara Calatei, Bistrița Năsăud, Oaș, Bucovina, Țara Bârsei și Banat.

Următoarea imagine îi aparține unui fotograf român ce a devenit celebru în lume grație unui proiect de reinterpretare în Photoshop a fotografiilor lui, proiect realizat de fotografa de origine australiană Jane Long.
Este vorba de fotograful ialomițean Costică Acsinte, care are o biografie formidabilă ce merită a fi citită.

Jane Long a găsit pe internet fotografiile digitale prezentate de „Arhivele Costică Acsinte”, unde au fost transpuse fotografiile originale de pe suport fizic în format digital, și fascinată de personajele din aceste fotografii a realizat un proiect intitulat Dancing with Costică.

Portret de fată în costum tradițional românesc
Fotografie de Costică Acsinte (1939)

Acest portret de fată șezând pe pervazul ferestrei, cu o coafură ce îi vine ca o mănușă, și cu un chip care efectiv vorbește cu ochii, a fost propus de Flickr pentru  concursul aniversar din anul 2021 pentru a  marca aniversarea a treisprezece ani de activitate al platformei Flickr.

Se poate observa ușor diferența dintre fizionomia acestei fete, fizionomia ei proprie dăruită la naștere, și multe din fizionomiile contemporane ieșite parcă de pe liniile de fabricație ale păpușilor Barbie, în care se ghicesc ușor silicoanele puse în varii părți ale corpului, botoxul, extensiile de păr, genele false, unghiile false, zâmbetele false … ce deseori se transformă în grimase.

Dar poate că una din cele mai bune lecții de hair styling o dau fetele din Țara Oașului.


Fete în port de sărbătoare din Cămărzana, județul Satu-Mare
Fotografie de Denis Galloway (193 – 1931)

Părul împletit în zeci și zeci de codițe, ce urmăresc o geometrie complicată, poate chiar sacră, presupune o viziune spațială excelentă a stilistelor care au reușit să execute asemenea veritabile opere de artă.

Cartea lui Gheorghe Focşa – „Spectacolul nunţii în Ţara Oaşului” (Editura Muzeului Sătmărean, 1999), le dedică un subcapitol special intitulat „Găteala miresei, momentului ritualic specific ceremonialului tradiţional de nuntă”:

„În găteala capului la mireasă se contopesc împreună două categorii de elemente distincte, părul împletit după o tehnică arhaică, într-o structură cu totul particulară şi originală, neîntâlnită în nici o altă parte a ţării cu această înfăţişare, şi seria elementelor de împodobire: cunună, zgărzi, barşoane, salbe de bani, şiruri de mărgele, flori artificiale şi flori naturale, ca rozmarinul şi struţii din flori de muşcate şi de busuioc” .

Anuţa Pop  din Turţ, Maria Nichituţ din Gherţa Mică şi Mărie Mireselor din Racşa sunt cele trei mari specialiste în găteala capului din Țara Oașului.

Atașez o fotografie de dată recentă găsită pe net, pe care am prelucrat-o în sepia, pentru a ilustra și mai bine ce înseamnă hair styling-ul pentru femeile oșence.

De la aceste coafuri complicate voi trece la una extrem de simplă, care, mie personal, mi se pare foarte modernă.


Fată din satul Drăguș, județul Brașov
autor necunoscut
( a apărut pe coperta revistei „Viața Ilustrată”, iunie 1935, sub titlul „Țărăncuță din Drăguș – Făgăraș” )

Nu pot trece nepăsătoare pe lângă un alt chip, cu ochi vii și părul strâns împletit în două cozi căzând spate, ce emană siguranță de sine, puritate și inteligență nativă.


Fată din Fundu Moldovei în port câmpulungean
autor necunoscut – perioada interbelică
colecția Vasile Ursache

Bundița ornamentată cu blană de dihor, sau de jder, specifică zonei  Câmpulung Moldovenesc,  brodată cu motive tradiționale și bătută cu mărgele, adaugă un plus de distincție acestei fete care se uită fără teamă direct în obiectivul aparatului fotografic, parcă bănuind că o fărâmă din ea va pleca undeva departe, în viitor.

Mi-a atras atenția și următorul portret de tânără nevastă, atât prin aspectul original al podoabei capilare și al acoperământului capului, cât și prin expresivitatea figurii. Această ființă nu mai există azi în lumea fizică, dar ea, grație etnologul Romulus Vuia, ne privește de acolo … din lumea satului ei și a timpului ei.

Tânără nevastă din Uricani, județul Hunedoara
Fotografie de Romulus Vuia ( cca 1923)

Următoarea fotografie veche de un secol, realizată tot de Romulus  Vuia, prezintă o podoabă capilară aranjată într-un mod inedit, pentru noi, cei din zilele de azi.
De remarcat precizia geometrică a codițelor împletite, cât și toca cu acel simbol ancestral prinsă pe ceafă, care adaugă un plus de echilibru vizual întregii compoziții.


Țărancă din Răchitova, județul Hunedoara
Fotografie de Romulus Vuia (1922)

Romulus Vuia a fost unul din cei mai de seamă etnologi ai României, realizator a numeroase studii etnografice, profesor la Universitatea din Cluj, și cel ce a înființat „Muzeul Etnografic” și „Parcul Etnografic din Cluj”.
A fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia care a votat actul unirii din 1 Decembrie 1918.
Biografia profesorului Romulus Vuia merită a fi citită, doar și pentru a face o comparație cu deputații care populează azi Parlamentul României, mulți dintre ei cu doctorate obținute la universități de debara, cu lucrări plătite să fie concepute și redactate de alții, sau plagiate în cel mai primitiv stil.

Voi încheia cu o fotografie realizată de Adolphe Chevallier, un fotograf  cu o mamă româncă și un tată elvețian, născut în Broșteni – pe atunci în județul Neamț, azi în județul Suceava – care abia la vârsta de cincizeci și nouă de ani a obținut cetățenia română din partea regelui Carol al II-lea.

Fată de pe Valea Bistriței (zona Neamț)
Fotografie de Adolphe Chevallier (1920 – 1930 )

Adolphe Chevallier este cunoscut pentru fotografiile etnografice realizate în zona Neamțului și acea zonă a Sucevei din imediata vecinătatea Neamțului, dar și pentru o serie de portrete ale unor importante personalități : George Enescu, regele Ferdinand și regina Maria, generalul Berthelot.

La toate fotografiile postate am analizat doar aspectele legate de podoaba capului deoarece aspectele legate de eleganța  portului tradițional sar în ochi la prima vedere.

Aș dori să punctez și detaliile ce țin de postura personajelor, de felul în care privesc, de acea aură pe care o au, chiar după decenii și decenii.

Știu că timpurile s-au schimbat, obiceiurile sociale s-au schimbat, că dezinhibarea a căpătat accente vulgare iar selfi-urile au devenit instrumente de promovare a propriei persoane.
Tocmai de aceea nu pot să nu remarc ipostazele stupide în care pozează unele din așa numitele vedete autohtone, și nu numai …. cu limba scoasă, cu buzele țuguiate exagerat de mult, punându-și uneia alteia coarne, îndoite de mijloc într-un mod caraghios astfel încât fundul să iasă cât mai mult în evidență, cu gene false nefiresc de lungi realizate dintr-un material de proastă calitate, cu o privire tâmpă care nu comunică aproape nimic personal.

Ele nu comunică senzația că ar fi ființe individuale, cu personalități distincte și visuri proprii; ele nu au prospețime, așa cum au personajele din fotografiile de epocă prezentate în această postare.

Un survol pe net și pe rețelele de socializare aduc în prim plan „produse tehnologice feminine de serie”, în diverse variante de tip Barbie, ștanțate într-un mod destul de asemănător, cu aspect gonflabil, fără acel vino-încoace natural, inconfundabil și magic, pe care îl posedă femeile care nu au ajuns sclavele canoanelor estetice impuse de societatea de consum.

Și cu toate astea, chiar și pe străzile Bucureștiului, întâlnești atâtea femei ce captează atenția prin felul lor unic de a fi.

Pentru a vedea în detaliu imaginile vă invit să intrați în mini-galeria virtuală :)