Nu e un portret propriu-zis ci un decupaj dintr-un instantaneu surprins în fața unei scene pe care se desfășura un eveniment.
Prelucrarea am făcut-o la mai multe săptămâni după, exact în ziua în care am realizat și decupajul, având sentimentul că o patină retro i-ar accentua expresivitatea.
Se spune că există o legătură între felul de a fi al unei persoane și forma nasului.
Se iau în discuție cinci tipuri principale de nas : roman, grec, nubian, acvilin și cârn. O clasificare mai detaliată include paisprezece tipuri.
Dar nu acesta e subiectul postării de azi.
Grupul de copii din grupul folcloric Kymata ce aparține Uniunii Grecilor din România, filiala Ploiești, au adus pentru câteva minute căldura Greciei în peisajul autumnal al Muzeului Satului din București.
Nu m-am lăsat cu totul vrăjită de muzică și dans … m-am concentrat la ceea ce se întâmpla pe scenă și am reușit câteva instantanee mulțumitoare.
Unul ar fi portretul postat cu mai mult timp în urmă aici pe blog.
M-am chinuit mult pentru portretul de azi. Nu e deloc ușor să surprinzi în prim plan chipul cuiva care dansează. Mi-am dat seama că fata avea un nas grecesc scos parcă din manualele de estetică … și sper să fi meritat efortul celor câteva minute în care pur și simplu am vânat-o cu obiectivul foto ;)
ca ploaia de august cu bulbuci
și zgomot de tobe în surdină
pe nisipul fiebinte al amiezii.
ca umbra fugară a lunii pitită după linia orizontului
ca un haos organizat
ca aroma de zmeură pe cerul gurii.
ca un recital Paganini
ca o problemă de geometrie
cu multe linii paralele și unghiuri congruente
ca un roman citit pe nerăsuflate.
ca zborul lin al condorului
ca răbdarea pescarului
ca iarba înaltă răvășită de vânt
ca înserarea ce picură pe crestele brazilor.
ca un text caligrafic scris cu grijă
ce amintește parcă pașii de vals ai dansatorilor
ca zâmbetul ascuns după evantai
ca săgeata arcașului din flancul întâi.
Fără să fac vreun efort anume, fără să mă concentrez în mod conștient, îmi rămân în minte cuvintele folosite de oameni. Mai bine zis algoritmul lor de exprimare.
La cumpărături, în cercurile de cunoștințe și prieteni, în mijloacele de transport, la bancă sau policlinică, în aeroport, la expoziții sau pur și simplu pe stradă atenția îmi e atrasă pe nesimțite de cuvinte …
De multe ori prima impresie despre cineva se conturează cu o viteză fantastică pornind de la numai o mână de cuvinte.
Am observat că femeile cu câteva kilograme în plus, sau cele supraponderale, au tendința de a folosi diminutive atunci când vine vorba de legume, fructe și tot ceea ce ține de mâncare.
Cu cât mai multe kilogramele în plus cu atât mai mare e probabilitatea ca vocabularul compus din diminutive să se lărgească și frecvența de utilizare a fiecărui cuvânt în parte să crească.
Deci se va vorbi de roșioare, sălățică, cărniță, pâinică, măslinuțe, tartinuțe, prăjiturică, iaurțel, căpșunele, brânzică, cartofiori, cafeluță, lăptic, morcoviori, supică, pulpițe, borcănele, platouaș, gustărică, cârnăciori, fasolică, oușor, ciorbiță, țuiculiță, fripturică, vinișor, borșuleț, smântânică, ciupercuțe, tortuleț, …
Dar mi s-a întâmplat o fază desprinsă parcă dintr-un roman franțuzesc de duzină de la începutul secolului trecut.
Stăteam pe scaunul rigid al autobuzului și mă uitam prin geamul prăfuit pe care șiroaiele de ploaie, acum uscate, desenaseră hărți indescifrabile.
În spatele meu o doamnă corpolentă cu o voce sonoră, totuși plăcută, vorbea la telefon. Inutil să mai spun că auzeam perfect toate detaliile discuției.
La un moment dat am devenit cu adevărat atentă. Ea îi spunea cuiva de la „capătul celălalt al firului” telefonului mobil cum să caute ceva pe internet.
„Ți-am spus doar că e simplu. Toate chestiile alea despre domnițe poți să le citești acolo. Sunt și picturi cu ele. Nu dragă, e simplu ca bună ziua, tastezi exergy + trecute vremi de doamne și domnițe și-ai să nimerești direct acolo pe bloguleț.”
Bloguleț ;)
Mi s-a părut de-a dreptul imposibil, probabilitatea se apropie de zero, ca să fiu față în față … mai bine zis spate în spate, cu o cititoare a blogului meu.
Dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că modestului meu blog, ca număr de accesări zilnice, i-a fost atașat un diminutiv … în ciuda faptului că a depășit respectabila vârstă de unsprezece ani de activitate neîntreruptă.
( toamna 2016, Muzeul Satului, București )
Ar fi fost aproape imposibil ca acest cocktail de culori să nu-mi atragă atenția ;)
E adevărat că în captarea imaginii m-a ajutat foarte mult lumina nesperat de caldă a unui sfârșit de octombrie.
