pretext american … la Teheran


Andy Warhol, Mick Jagger
Muzeul Jahan Nama, Palatul Niavaran, Teheran

*

Sa nu va lasati indusi in eroare :)
Azi nu voi vorbi despre Andy Warhol. Am facut-o cu mai multi ani in urma.

Mick Jagger, si indirect Andy Warhol, constituie un bun pretext pentru a prezenta interiorul Muzeului Jahan Nama din Complexul Muzeal Niavaran, situat in nordul Teheranului, si de a puncta alte lucrari expuse acolo.

Nu e greu sa va dati seama ca prima imagine imi apartine :) … asta e tot ce-am putut sa captez, fara blitz, cu o jucarie de aparat foto Mercury cumparat extrem de ierftin dintr-un pasaj comercial de pe insula Kish – locatie scutita de impozite si taxe vamale.
Am fotografiat prima data Jahan Nama in 2006, apoi in 2008, iar de atunci am mai fotografiat de cateva ori cu acelasi insucces :)

Ca sa va faceti o parere de ansamblu inserez o fotografie luata de pe net, dupa toate probabilitatile realizata cu flash, in care puteti vedea una din salile mini-muzeului, muzeu despre care turistii straini iubitori de arta au afirmat ca reprezinta „perla ascunsa a Teheranului „.
Peretele lateral e la fel de valoros. Alexander Calder, in culori tricolore, si Giuseppe Capogrossi, au devenit vecini, ambii tinandu-i companie tacita lui Andy Warhol.

 

 

Nu stiu cine a conceput sistemul de iluminat dar atunci cand vii de afara, intr-o zi insorita cum sunt cele mai multe zile ale Teheranului, si pasesti in subsolul pavilionului ce adaposteste colectiile de pictura, grafica si mici sculpturi antice, ai impresia ca asisti la o eclipsa solara.
Cam asa arata in realitate salonul de pictura contemporana iraniana.

 

 

Acest salon are un superb tavan, autentic, din prima parte a dinastiei Qajare, tavan ce a fost recuperat de la o resedinta din Shiraz ce urma sa fie demolata, si  restaurant datorita sprijinul direct al reginei Farah.
Dupa cum am mai spus-o de nenumarate ori, tot ce se afla expus in acest muzeu reprezinta obiecte de arta primite in dar de dansa de la diverse personalitati ale timpului cu ocazia vizitelor efectuate in Teheran, a zileleor onomastice, zilei nationale sau diverse alte sarbatori.
Din punct de vedere juridic aceste obiecte reprezinta bunuri private confiscate in mod abuziv si care pot face oricand obiectul unui proces de retrocedare.

Din cauza intunericului perceput in primele momente tavanul nu se observa, insa dupa cateva minute vizitatorul descopera cu surprindere ca deasupra capului pluteste ceva asemanator cu un covor persan.

 

 

In sfarsit, sa ma intorc la subiect.

La Jahan Nama se afla mai multe opere de arta contemporana, despre unele am vorbit de-a lungul acestui blog, artistii americani fiind si ei reprezentati.
In ciuda sloganurilor strigate ostentativ de fidelii regimului, alti oameni mai moderati ai aceluiasi regim au considerat firesc ca opere de arta ale artistilor plastici americani si evrei sa ramana acolo unde le e locul. Adica in muzee. Iar cei doritori sa le vada, si sa le comenteze, sunt destui.

 

 

Uneori in incinta muzeului se formeaza ad hoc mici grupuri de discutie iar ghidul, am observat ca de mai mult timp e acelasi tip, de abia asteapta astfel de momente.
Entuziasmul lui e molipsitor iar turistii straini raman cumva mirati la descoperirea unui altfel de Iran decat cel impus peste hotare de catre mass media iraniana (conform cu legile islamice), sau de mass media vestica care accentueaza in mod caricatural aspecte negative ce au disparut din societatea iraniana de mai bine de un deceniu.

 

 

Dar politica e politica, arta e arta, si pacat ca putini politicieni realizeaza uriasul potential al artei in stabilirea relatiilor diplomatice.

Andy Warhol s-a intalnit personal cu familia fostului sah, realizandu-le cateva portrete, si in afara acestei lucrari de la Jahan Nama mai are cateva expuse la Muzeul de Arta Contemporana din Teheran.

Bun. Acum sa trec putin in revista salonul pictorilor iranieni.

 

 

In fata se afla o lucrare caligrafica de forma circulara a unui pictor iranian despre care tot aman sa vorbesc : Charles Hossein Zenderoudi.
Pe peretele din dreapta se poate vedea unul din caii nazdravani ai lui Nasser Ovissi, o pictura din seria distrugerii identitatii realizata de Aydin Aghdashloo, iar ultima, cea pe fond negru, ii apartine pictorului si poetului Sohrab Sepehri despre care am impresia ca nu am vorbit destul.

O imagine de ansamblu mult mai buna ar fi cea pe care ‘am furat-o’ de pe situl Palatului Niavaran.

Daca v-a facut placere, data viitoare va invit la o alta escala culturala tot aici la Muzeul Jahan Nama din Teheran.

 

a venit, a venit Toamna


William James Glackens,  Julia’s Sister, ca. 1915

Daniel J. Terra Collection

 

Navigam fără țintă pe net, mai bine zis eram în derivă :), când am descoperit-o pe această fată în pletele căreia s-a ascuns Toamna.
O pictură necunoscută de-a lui Renoir, am apreciat fugitiv, incântată de armonia coloristică a portretului.
Dar mă înșelasem. Nu era vorba de Auguste Renoir ci de un pictor american despre care nu știam absolut nimic.

Autorul portretului e William James Glackens (19870-1938), pictor realist  și ilustrator american, membru in gruparea artistica a ‘celor opt’ –  The Eight, totodată unul din artiștii care au fondat Ashcan School, și nu în ultimul rând un pictor surprinzător în abordarea redării a ceea ce se ascunde dincolo de fizionomia personajelor.

Sora Juliei se potrivește perfect începutului de toamnă și aduce aici pe blog un strop din indescriptibilul ei parfum … cu miros de fructe, ploaie, algos și fum …

abandon


Fitz Henry Lane – Owl’s Head, Penobscot Bay, Maine (1862)
Museum of Fine Arts, Boston
*

Pentru multi vacanta are miros de apa si nisip incins de soare, de valuri inspumate si amurguri roșiatice stinse de briza sarata a marii.
Acolo, pe țărmul marii, poti regasi sentimentul libertatii. Te poti reintoarce in diverse puncte ale trecutului asa precum valurile se reintorc la tarm, mangaindu-l cu tandrete sau maturandu-l cu furie.
Nu o data, pe maluri batute de vant, am simtit apasarea coplesitoare a imensitatii.

Iluzia ca soarele se scufunda în, și răsare din mare, întregește vraja momentului. Ciclurile diurne si nocturne se deruleaza pe fondul sonor al apei agitate de vant.
Exista totusi momente când forfota moleculelor de apa inceteaza brusc. Lumina intepeneste pe linia orizontului, saturând vazduhul cu o pulbere arămie, îndemnându-te sa te abandonezi acelor clipe fugare si sa uiți realitatea din care vii si in care te vei intoarce.
Abandonul are intensitatea unei iubiri clandestine si calmul prevestitor de furtuna.
Nimic, cu exceptia Femeii, nu-i mai inselator ca Marea … si nici mai periculoasă :)

Mii de pictori au pictat marea.
Fitz Henry Lane (1804-1865) – pictor si artist litograf american – se numara printre dânșii. Dar picturile lui Lane au ceva in plus, un fel de electricitate statica ce se descarca in momentul privirii și-ți produc in creier scurtcircuitări imprevizibile de memorie.

Cea mai importanta colectie de lucrari se afla in posesia Cape Ann Museum din Gloucester: patruzeci de picturi si peste o suta de schite si desene.

Acest artist american mi-a atras atentia in primul rand datorita felului de a picta, de a imblanzi lumina si de a-i conferi puteri tamaduitoare. Dealtfel dânsul a fost catalogat drept pictor luminist, desi ultimele exegeze il pozitioneaza in zona Transcendentalismului.
Opera lui se incadreaza curentului artistic Hudson River School.

*


Fitz Henry Lane,
Gloucester Harbor at Sunrise, c. 1850
Cape Ann Museum, Gloucester, MA
*

Fitz Henry Lane, pe numele său de botez Nathaniel Rogers, se naste la Gloucester – Massachusetts  intr-o familie modesta. Tatal confectiona pânze de corabii iar mama era casnica.
Nascut si crescut pe coasta Atlanticului,  va fi atras inca din copilarie de atmosfera marina si de corabii.
Doua repere biografice merita a fi analizate.

Primul se refera la schimbarea de nume ce i-a fost aprobata de oficialitati in 1832.
La varsta de douazeci si opt de ani Nathaniel Rogers Lane devine Fitz Henry Lane (uneori, in mod eronat, a fost prezentat in albumele de arta sub numele de Fitz Hugh Lane).
Nu e foarte clar de ce a cerut schimbarea numelui.

Daca nu ma insel, in unele regiuni din China oamenii au convingerea ca prin schimbarea numelui se poate schimba norocul … deci un mod subtil de a păcăli Neșansa.

Al doilea reper biografic se refera la handicapul locomotor al pictorului.
Pe cand avea doar un an si jumatate picioarele lui Fitz Lane au paralizat. Se crede ca paralizia s-a datorat faptului ca ar fi ingurgitat semintele unei plante otravitoare din gradina casei. E vorba de planta denumita Peru Apple (jimsonweed).

Faptul ca a devenit infirm i-a schimbat cu o suta optzeci de grade cursul vietii. Neputandu-se juca cu ceilalti copii, Fitz Lane a fost nevoit sa gaseasca alte metode de a-si consuma energia si a-si petrece timpul liber. Talentul nativ, dublat de sensibilitate, l-a ghidat spre pictura.

*


Fitz Henry Lane Sculpture by Alfred Duca
Painter Memorial House, Gloucester
*

In fiecare zi el isi lua cârjele si urca pe tarmul stâncos pentru a picta intinderea apelor, amurgul si rasaritul soarelui, portul, corabiile leganate de valuri, panzele lor umflate de vânt, linistea si furtuna, lumina si intunericul, libertatea spiritului in opozitie cu ingradirea de miscare a trupului paralitic.

In apropiere de casa lui memoriala, pe locul unde obisnuia sa picteze, a fost amplasata o statuie … pictorul si cârjele sale.

Fitz Henry Lane a fost in mare masura un pictor autodidact. A invatat din propria experienta si pana sa ajunga la Boston, in atelierul litografic Pendleton, nu a luat nici un fel de lectii de arta.
Plecarea la Boston are loc in 1832 si coincide cu momentul schimbarii numelui :)

Cariera sa de artist incepe de fapt in atelierul litografic. Picturile sale vor deveni in mod vizibil influentate de litografii si vor capata o finețe nemaintalnita la nici un pictor al generatiei sale.
*


Fitz Henry Lane, Approaching Storm (1860)

Private Collection

un Rembrandt american :)

Rembrandt Peale, Portrait of Rosalba Peale (1820)artist’s daughter
Smithsonian Institute, Washington. DC
*

Reînnod firul rupt al dublurilor cu un pictor american pe nume Rembrandt Peale.

L-am descoperit intamplator si chiar in primul moment am fost curioasa sa aflu de ce il cheama asa :)

Rembrandt Peale (1778-1860)  se naste in familia lui Charles Willson Peale – un apreciat pictor din Pennsylvania.
Incepe sa deseneze la opt ani iar la saisprezece ani executa portretul presedintelui George Washington, acest portret fiind considerat si ultimul portret al presedintelui.
Rembrandt Peale a avut ocazia sa-l cunoasca pe Washington datorita faptului ca tatal sau fusese invitat pentru a-i realiza un portret.
*


Rembrandt Peale, Selfportrait (1828)
Detroit Institute of Arts

 

 Nu ma voi pierde in amanunte biografice, cum am dealtfel obiceiul, dar tin neaparat sa dezvalui un fapt interesant despre familia Peale.
Trei dintre copiii lui Charles Wilson Peale vor deveni pictori. Ma intreb: oare dânșii au ales drumul picturii din cauza tatălui si a mediului in care s-au format, sau datorita faptului ca au fost botezati cu nume predestinate?

Rembrandt Peale, Lady Caroline Louise Pratt Bartlett (1835)
Birmingham Museum of Art
*

Ceilalti doi frati au primit nume la fel de rezonante : Rubens si Raphaelle/Raphael.
Raphaelle Peale e cunoscut mai ales datorita naturilor moarte, Rembrandt Peale datorita portretelor iar Rubens Peale  datorita muzeului de arta pe care l-a deschis si finantat din fonduri proprii.

 


Rembrandt Peale, Portrait of Rubens Peale with Geranium
(1801)
Washington National Gallery of Art
*

Inserez un detaliu al portretului lui Rubens deoarece am remarcat ca ochelarii lui au un design prea modern pentru perioada respectiva :)
*

*

Si ca postarea sa fie completa mai adaug faptul ca Rembrandt Peale si-a botezat fiica Rosalba, nici un dubiu ca s-a gandit la Rosalba Carriera, si a educat-o sa devina pictorita si o femeie independenta … ceea ce dânsa cu succes a reusit !
Nu intamplator in deschiderea blogul am asezat portretul Rosalbei.

Cu ocazia aceasta am meditat din nou pe marginea ideii unei posibile influente a numelui asupra destinului, ideea acceptata aproape fara rezerve in lumea orientala.
*

clipa perpetuă


John Singer Sargent – The Fountain, Vila Torlonia, Frascati (1907)
 The Art Institute of Chicago

 

In dese randuri am vorbit despre pictorul american John Singer Sargent (1856 – 1925 )  si, cu toate astea, mi-au ramas in  arhiva  preferintelor destule picturi care-mi plac si pe care doresc ca in viitor sa le aduc pe blog.
Cateva chiar ma intriga – prin subiect sau tehnica de executie, alte cateva mi-au dezmortit ‘aptitudinile’ de detectiv sau mi-au produs neintelese stari de reverie.

Fântâna de la Vila Torloni, in afara faptului ca mi-a creat nostalgia unei epoci trecute care mi s-ar fi potrivit mai mult decat cea in care traiesc acum, m-a facut sa plec in cautarea personajelor tabloului :)

La prima vedere se poate deduce ca e vorba de un cuplu : o femeie cu privirea concentrata pe sevalet  si un barbat intr-o pozitie enervanta (pentru mine) ce-i priveste lucrarea cu un ochi oarecum critic.

Cautand am descoperit povestea din spatele lor.

Tanara femeie imbracata in alb e Jane Erin Emmet, devenita ulterior doamna Jane de Glehn, o pictorita americana mai mult  amatoare, dar nu lipsita de talent, ce provenea dintr-o familie irlandeza cu traditie.
Nu vreau sa insir toate personalitatile cu care se inrudea dar amintesc in treacat faptul ca era verisoara scriitorului Henri James.

Sargent face cunostinta cu Jane la un spectacol dat de Carmencita, dansatoare de flamenco ce avea sa devina si mai celebra datorita picturilor realizate de acest pictor en vogue. Sargent o va angaja pe Carmencita sa danseze in studioul lui pentru a o putea picta mai bine.
Jane, desi avea doar saptesprezece ani, s-a numarat printre spectatorii din studio.
Se pare ca prietenia ei cu John Singer Sargent a inceput din acel moment.

Al doilea personaj al tabloului il reprezinta pe Wilfred Gabriel de Glehn, un gentleman englez, si pictor pe deasupra, ce-si facuse studiile in Anglia si Franta.
El se imprieteneste cu Sargent atras fiind si de posibilitatea de a-si expune lucrarile in America.

John Singer Sargent a actionat ca un liant intre cei doi, caci prin intermediul lui nu numai ca Jane si Wilfred s-au cunoscut, dar si-au descoperit si punctele de atractie. La foarte scurt timp ei se vor casatori.
Jane si Wilfred vor ramane prietenii fideli ai lui Sargent si vor calatori impreuna prin diverse orase din Europa.
Nu doar s-au plimbat, dar s-au si pictat reciproc :)
Sargent a pictat-o  in diverse randuri pe Jane, dar si pe Wilfried, si, bineinteles, i-a pictat impreuna.
La randul lui Wilfried de Glehn si-a pictat sotia, neomitandu-l nici pe Sargent.
Jane, desi pictorita amatoare, nu s-a lasat mai prejos. A executat lucrari interesante pe care intr-o zi, nu stiu nici eu cand, le voi aduna intr-o postare dedicata exclusiv ei.

Din toata permutarile acestea prin fata sevaletului au rezultat diverse tablouri care, puse unul langa altul, pot da o imagine de ansamblu si pot reconstitui atmosfera acelei perioade.

Desi Sargent  e clasificat drept un pictor impresionist,  Fântâna  lasa impresia unei lucrari  ce s-ar putea incadra fara obiectii majore curentului realist.

Privind acest tablou imi vine sa spun ca pictorii au puterea de a ingheta timpul.
Nici o secunda nu s-a mai scurs din vara anului 1907, din momentul in care susurul fântânii arteziene acoperea schimbul de cuvinte dintre Jane si Wilfred.

Un tablou, inainte de a reprezenta o opera de arta, reprezinta o clipa solidificata, o clipa asupra careia Cronos – Zeul Timpului, nu mai are nici o putere  :)