legea junglei


imagine – Rafał Olbiński

*

Mai ramasesera citeva zile pina sa se incheie anul scolar. Peste vreo doua saptamini avea sa se sfirseasca si clasa a saptea.
Vremea era superba iar apa ne imbia la scaldat, nu la invatat smile.gif
Tin minte intimplarea asta in toate amanuntele ei.

Ora de educatie fizica se terminase dar nimeni nu se grabea sa-si schimbe hainele si sa plece in sala de clasa. Urma ora de matematica. Nu stiu citi din colegii mei reusisera sa-si faca integral tema pentru acasa. Nici eu nu rezolvasem toate exercitiile pe care ni le daduse doamna profesoara, nu pentru ca ar fi fost cine stie ce dificile, ci pentru ca mi se pareau de-a dreptul plictisitoare.

Andrei, colegul nostru de care ceilalti baieti se cam temeau, se dadea bine pe linga fete ca sa-l lase sa copieze exercitiile. Ele il refuzau cu jumatate de gura trimitindu-l sa scrie tema de la baieti.
Discutia avea toate sansele sa degenereze in cearta. La un moment dat, nervos, el le-a replicat : sunteti una mai proasta ca cealalta !

Eram doar la citiva pasi in spatele lui. Pentru citeva secunde am vazut rosu in fata ochilor, ca si cum m-as fi scufundat intr-un pahar de vin.
Fetele nu l-au luat in serios, chicotind mai departe.
Si mai nervos el s-a intors brusc. Ne-am trezit fata in fata.
„Ce stai in fata mea? !, mi-a strigat si m-a impins dind sa plece mai departe. Lovitura din umar m-a facut sa-mi pierd pe jumatate echilibrul.

Asta a fost scinteia care a declansat explozia.
L-am privit o secunda in ochi si am simtit o nevoie acuta sa-i dau doi pumni drept in fata.
Ah ! Ce rau e sa fii fata si sa trebuiasca sa inghiti toate magariile, caci, nu-i asa, o domnisoara nu se bate cu baietii … mi-am amintit de fraza asta pe care sunt convinsa ca toate fetele le-au auzit la viata lor.

Prefer sa nu fiu o domnisoara bine crescuta, mi-am zis in gind,  l-am prins de tricou si apoi l-am aruncat la pamint.

Socat de comportamentul meu, fara sa se ridice, repeta strigind : Nu ti-am zis nimic tie. Nu ti-am zis nimic … le-am zis celorlalte fete …

Mie sau oricarei alte fete, e tot aia, i-am raspuns pe acelasi ton, si am inceput sa-l trag de tricou pe aleea proaspat umpluta cu pietricele de riu.
Andrei nu avea suficienta forta sa-mi contrabalanseze furia. De cite ori se ridica in picioare il trinteam din nou la pamint si il trageam peste pietrele ascutite. Nu m-am oprit nici atunci cind am vazut ca tricoul s-a patat de singe, desi i-am zarit zgiriiturile de pe spate.

Baietii se retrasesera intr-o parte, fetele in cealalta, formind impreuna un semicerc in jurul meu. Nimeni nu intervenea. Baietilor nu le venea sa creada ca-l vad la pamint pe Andrei, un tip sportiv ce putea fi luat oricind drept elev de liceu, si cu care se fereu ca sa intre in conflict … iar fetele se simteau intr-un fel razbunate pentru toate ironiile pe care le-au suportat din partea diversilor colegi de scoala.

Atunci cind i-am dat drumul si l-am privit facut ghem pe jos nu mi-a venit sa cred ca am fost in stare sa tirasc pe jos acest munte de carne.
Eu eram vai de capul meu … nu cred ca pe vremea aceea ajungeam la patruzeci de kilograme.

Stiam ca mama va afla de isprava mea, asa ca eram pregatita sa suport consecintele.

Spre seara Andrei impreuna cu mama lui au sunat la usa.
Nu are rost sa repet niste dialoguri pe care cred ca le banuiti.

Mama lui Andrei isi inchipuia ca baiatul ei e un inger, habar nu avea de limbajul suprasaturat de termeni anatomici rolleyes.gif pe care il folosea odrasla ei.
Nu avea rost sa ma apar, stiam prea bine, dar in viltoarea acelor discutii am avut timp sa-i spun ca daca il mai aud vorbind inca o data asa il voi bate cu adevarat, de-o sa ma tina minte.
Biata femeie facuse ochii mari nevenindu-i sa creada urechilor. Mama mea ma trimitea in cealalta camera in timp ce o asigura pe mama lui Andrei ca voi fi pedepsita.

Dupa ce au plecat ei mama a intrat in camera mea tremurind de nervi.
„Sa stii ca nu ai sa scapi cu una cu doua! Cind vine tata acasa mai bine sa-i spui tu ce s-a intimplat decit sa-i spun eu!”

Nu ma speriau amenintarile astea. Ma simteam foarte bine si racorita.
Cum ma puteau pedepsi? Nu ma vor lasa sa merg in tabara sau la rudele preferate.
Mare brinza! N-am sa mor din atit.

Dupa ce a terminat de mincat, i-am povestit tatei varianta mea. Mama i-a povestit varianta auzita de la mama lui Andrei.
Ma asteptam sa se enerveze, sa izbucneasca violent chiar.
Ne privea cu o figura impasibila incit ajunsesem sa ma intreb daca intelesese ce se intimplase si daca urmarise firul actiunii mele reprobabile.
S-a uitat la mine masurindu-ma din cap pina in picioare, de parca acum ma vedea in premiera, si a zis : Bine i-ai facut.

„Cum adica bine i-a facut?, a intervenit mama suparata. Stii ca nu-mi place ca exergy sa se bata cu copiii.

Venise rindul meu sa ma enervez.
Pina acum de cite ori m-am batut cu cineva, ca sa nu-ti placa?
Niciodata.
Si nici azi nu m-am batut. L-am tras prin curte pina i-a venit rau, pentru ca nu am de gind sa suport orice. Atunci cind a injurat-o pe Crina in gura mare, si a aflat diriginta, ce i-a facut?
Nimic.
Ba chiar a zis ca ea e de vina, si ca trebuia sa plece, nu sa se certe cu el.
E normal sa aiba curaj sa spuna orice pentru ca stie ca nu i se va intimpla ceva.

Puteti sa ma pedepsiti oricum, am bravat eu, dar sa stiti ca nu am de gind sa tremur de frica in fata oricarui nesimtit.

„Pleaca la tine in camera”, mi-a zis mama clatinind a neputinta din cap. „Nu stiu ce-am sa ma fac cu tine … „

M-am asezat pe burta pe pat privind in gol la tapetul de pe perete.
Vocile parintilor mei razbateau din camera alaturata …

vocea mamei … ziceai ca nu vrei ca fetele tale sa creasca ca niste plante de sera. Le-ai lasat sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimic. Poftim, nu te poti incumeta sa te apropii de ele. Iti place ce cactusi au iesit?
vocea tatei … nu le pling de grija. Tu nu ai alte lucruri de care sa te ocupi?
vocea mamei … ce lucruri?
vocea tatei … o dulceata de capuni, un sirop de trandafiri … o inghetata …. o budinca …
vocea mamei … observ ca azi nu se poate discuta serios cu tine.
vocea tatei … nu vad nimic serios in povestea asta.
vocea mamei … sa nu-mi zici ca nu trebuie pedepsita.
vocea tatei … de ce?
vocea mamei … cum de ce? Chiar nu intelegi, sau esti de acord cu ea? Trebuie sa invete ca diferendele nu se rezolva prin violenta.
vocea tatei … da’ prin ce se rezolva?
vocea mamei … suntem in oras nu in padure. Nu sunt adepta legii junglei.
vocea tatei … serios?! De aia ursul asta de Andrei isi permite orice, ca in loc de padurari cu pusca in mina se intilneste cu profesoare coafate dupa ultimul jurnal si cu pantofi italieni pe tocuri cui.
vocea mamei … in afara de ironii ieftine mai ai si altceva de spus?
vocea tatei … draga, ma lasi sa termin de citit ziarul, sau nu?
vocea mamei … vorbesc foarte serios. Ma mir ca nu observi. Sau poate ca nu vrei sa observi. Nu inteleg de ce-i tii partea.
vocea tatei … bine i-a facut. … daca aveam acasa un papa-lapte ca asta, si venea sa se plinga pentru lucruri minore, il mai articulam si eu inca o data ca sa invete minte ce inseamna atunci cind o fata matura curtea cu tine.

L-am auzit ca ma striga. Cu lehamite m-am ridicat si am mers la ei in camera.

Ai avut noroc, mi-a zis tata. Ca daca era un baiat ca lumea nu statea sa faci cu el tot ce vroiai. Daca era altcineva, putea sa se ridice si sa-ti dea vreo doua ca nu te mai adunai asa usor de pe jos. La asta nu te-ai gindit? Ca putea sa-ti rupa capul sau oasele?

Nu, i-am zis eu. In acel moment nu m-am gindit la nimic.

Cum de nu a crapat ceva in tine?, a continuat el mirat. Cred ca are de doua ori greutatea ta. Cum l-ai tirit prin curte ?

Nu stiu de a unde a venit energia. Il simteam la fel de usor ca un balon. Cind ma gindesc ca tremurau baietii de frica lui, imi vine sa rid. Ca sa vezi de cine le era frica ! … doar gura de el. smile.gif
Nu doar gura. Si fizicul, am adaugat imediat. In rest nimic. Chiar ca e un papa-lapte, am continuat eu, facindu-mi-se brusc rusine.

„Victoria” mea isi pierdea din dimensiunea initiala si,  incet incet, am vazut lucrurile asa cum trebuiau vazute de la bun inceput.

Anunțuri

poetul cu sufletul amputat

 

 

imagine – Rafal Olbinski


– Tu chiar nu te plictiseşti să mă citeşti ? m-a întrebat el într-un târziu.
– Nu, i-am raspuns eu.
– Nici acum, după ce în mod surprinzător ai descoperit că am sufletul amputat?
– Nu, am răspuns din nou sperând să mă lase în pace.
Infirmitatea mea nu-ţi întoarce stomacul pe dos?
– Nu. [De fapt ceea ce admiram la el cel mai mult şi mai mult era tocmai felul în care-şi îmblânzea infirmitatea, insa nu doream să o afle.]

– Nu mă întrebi cum se poate trăi fără suflet? Nu vrei să afli ? m-a chestionat  nedumerit.
– Nu, am zis dintr-o suflare. Repetarea negaţiilor începuse să sune enervant. Am adaugat: mai bine lipsă … decât unul care să încapă într-o gaură de şoarece.

În urmatoarea fracţiune de secundă privirile noastre şi-au scos paloşele din teacă.
– Te voi răni mortal de te vei apropia de sufletul meu ! – am articulat sacadat în gând.
Gândul s-a făcut auzit căci poetul cu sufletul amputat a închis brusc pleoapele. Se predase fără condiţii.  Lumina arămie a amurgului îi mângâia chipul obosit, brăzdat de metafore.

– Spune-mi ce să te întreb ca să răspunzi cu „Da” ?  mi s-a adresat surâzând.
– Răspund cu „Da”  doar celor „cu suflet” … am adăugat oarecum nehotărâtă.
Nu doream ca vorbele să capete conotaţii suspecte sau să-i ofere piste false.

– Uite, de asta am ajuns dependent de dialogurile astea imposibile cu tine, mi-a zis el şi, cu dexteritate, dintr-o singură mişcare, a desfăcut agrafa cu care-mi strânsesem părul. Tu nu te prefaci că vezi ceea ce nu am.

– Ce faci ? am ripostat înfuriată de îndrăzneala lui.
Eliberat din strânsoare părul s-a revărsat în toate direcţiile.
Am dat la o parte şuviţele ce-mi acopereau parţial vederea. 
Lânga mine nu mai era nimeni.
… jos, pe prundişul mărunt, câteva petale smulse dintr-o floare portocalie împrăştiau în jur un parfum straniu. De caise răscoapte şi valuri agitate de furtună

vânzătorul de vise

 imagine – RAFAŁ OLBIŃSKI

Credeam că îl cunosc bine. Cu timpul m-am convins că îl cunosc.
Uneori venea la crăpatul zorilor să-şi vândă visele.  La bucată.
Nu mi se potriveau toate visele lui. Aveam nevoie de ale mele, dar în lipsă cumpăram unele de la el. Visa frumos mai ales atunci când uita să fie egoist şi nesincer.

Plăteam în cuvinte.
Cuvintele mele erau mari.
Mereu nu avea mărunţiş să-mi dea rest. Nu mă deranja. Adevărul e că-mi placea să îl ştiu dator.

Într-o zi a venit cu un vis sofisticat ambalat. Dorea să-mi facă o surpriză.
E un cadou din partea mea. O noapte întreagă l-am visat special pentru tine.

I-am zis că ambalajele sclipitoare îmi provoacă oroare. Imi plac lucrurile simple. Cuvintele simple. Oamenii simpli. Sentimentele simple şi neciobite de orgolii mărunte.
Mă asculta fără să clipească.

I-am zis că pot din nou să visez, că acum pot visa mai bine decât el.
Nu-i adevărat, a spus cu glas şoptit. Nu-i adevărat, a repetat încleştându-şi mâinile în jurul visului sofisticat ambalat.

Nu i-am răspuns. Nu aveam ce.
Înţelesese singur adevărul

De abia când ne-am privit ochi în ochi mi-am dat seama că-i are tot verzi … şi tot în lacrimi.

fermoarul

Intr-o zi in timp ce ma jucam, asa din senin, m-am intrebat cine a inventat fermoarul :)
Educatoarea nu a putut sa-mi raspunda, nici parintii, nici rudele si vecinii pe care i-am stresat cu aceasta intrebare. Toata lumea stia cine a inventat radioul, becul, automobilul, motorul cu abur, penicilina, telefonul, bomba atomica … insa nimeni nu avea informatii despre fermoar.
Faptul ca nu gaseam un raspuns facea ca acest obiect minuscul sa capete dimensiuni fabuloase.

Il trageam incet, in sus si in jos, fascinata de scoabele metalice ce se inchideau si de deschideau imbratisindu-se tacut una pe cealalta.

Fabra cautarii m-a tinut citeva saptamini dupa care a trecut la fel de brusc precum a venit.

Raspunsul l-am aflat de abia in clasa a cincea de la profesorul de limba franceza ce venise sa o suplineasca pe profesoara noastra, plecata la un tratament medical.
Avea un pulover pe git, de culoare inchisa, cu fermoar :).
Intrebarea mi-a revenit in memorie cu viteza si precizia unui glonte tras impecabil la tinta.

L-am intrebat iar el mi-a spus ca nu stie dar ca imi va aduce raspunsul la lectia urmatoare.
S-a tinut de cuvint si mi l-a adus : Whitcomb Judson.

imagine blog – Rafal Olbinski

şarada lui Rafał Olbiński

M-am oprit asupra acestei imagini, in aparenta banala, in care doua personaje, stinghere si incordate, incearca sa se cunoasca, sa se apropie chiar. Nu crezi?

Rafal Olbinski si-a intitulat lucrarea „Innocence of Courteouse Intention” … Inocenta intentiei de a face curte.
Mi-a placut titlul si recunosc faptul ca nu am intilnit pe altcineva care sa-si denumeasca lucrarile atit de poetic : Nostalgia in Slow Motion, Friendly Persuasion, Superficial Analogy, The Virtue of Irrelevance, Invitation to Privacy, Innocence of Courteouse Intention …

Da. Exista o acea prima inocenta, transparenta ca un cristal fara defect, prin care trec cuvinte pe jumatate spuse, capabila sa scoata clinchete muzicale la cea mai pe furis privire.
Exista un acel prim punct, din care, oricit de multi pasi ai face, nu poti inainta, ca apoi, stind pe loc, sa simti cum efectiv te prabusesti intr-un vazduh golit de aer umplut cu o plasma fiebinte ce nu te lasa sa respiri, dar nici sa mori.

Doua personaje stau la o masa dar nu fata in fata. Pozitia lor spune ca ei nu au ajuns in punctul primului pas. Privirile laterale, ce se cauta si se evita in acelasi timp, trimit un al doilea mesaj: atractia dintre ei nu poate fi mascata.
Privirile lor se intilnesc permanent pe fata de masa din care rasare orasul cu zgiriie norii lui tipici.

Nimic din tablourile lui Rafal Olbinski nu e pictat la intimplare. Orice linie si obiect simbolizeaza ceva.
De fapt acest tablou e o sarada in care isi dau intilnire mai multe picturi.

In spatele tinerei femei e o reproducere dupa un tablou de Picasso, Le Rêve.
Deci ea viseaza. Nu stiu daca viseaza in stil cubist, sau fauvist, sau cit de abstracte ii sunt visele. Stiu insa ca viseaza. Viseaza cu ochii deschisi pentru ca in dreptul privirii ei e ziua … si e putin innorat.

Tot pe peretele din spate se mai afla un tablou. E vorba de controversata Madonna pictata de Edvard Munch, unul din nudurile mele preferate.
As putea asocia acest tablou cu gindurile barbatului ce, vadit incurcat, isi cauta cuvintele pe care, cindva, credea ca le are la indemina. Dar acum isi da seama ca s-a inselat.

Un vid ciudat ii cuprinde pe amindoi. Nu cred ca ea sa-i spuna ceva din toate cele pe care ar fi dorit.

Probabil ca si el viseaza, insa altcumva. In dreptul lui se deschide orasului acoperit de un cer instelat.

Secventa aceasta din tablou e de o tensiune enervanta. Decorul e enervant.
In incapere exista un al treilea scaun. Cu ce rost a fost asezat la mica distanta de masa lor ?

Ati recunoscut obiectul?
Nu vi se pare ca e luat din camera lui  van Gogh de la Arles?
Oricum, van Gogh a avut placerea sa picteze scaune … propriul scaun, cel al lui Paul Gauguin, scaunele de pe terasa …
Cu ajutorul pictorului olandez am facut o mica descoperire.

Pe cel de-al treilea scaun, invizibila, s-a asezat tristeţea stingheră la care sunt partasi amindoi. Poate ca ea nu e convinsa ca el e cel pe care si-l doreste. Poate ca el nu stie sa se arate asa cum e de fapt. Cert e, ca desi unul linga celalalt, pe ei ii separa deocamdata golul ce trebuie umplut cu sinceritate.
Insa ea tace, asteptind.

… si ma intreb : ce cauta acolo pisica vargata?
Sfidatoare trece exact prin prim-planul imaginii.
E vorba oare de ghinion? … nu, nu cred.

Pisica ii apartine tot lui van Gogh, iar aici vreau sa fac o paranteza pentru a prezenta o parodie picturala realizata de Eva Reiser-Roberts :)

In spatele barbatului, printr-o fereastra pictata doar pe jumatate, se zareste cupola unei constructii.
Cupola unei basilici dintr-un oras italian, vor spune cei mai multi dintre voi. Asa am crezut si eu initial insa privind mai atent, mi-am dat seama ca m-am inselat. Intuitia mi-a dat o mina de ajutor :).
Stiam ca Olbinski s-a nascut la Kielce, deci putea fi turnul unei constructii din orasul sau natal.
In cadrul ferestrei cred ca el a pictat ceva destul de asemanator cu Palatul Episcopilor din Kielce.

Am asezat alaturi toate informatiile pe care le ofera tabloul lui Rafal Olbinski incercind sa-i prind mesajele multiple.

Nu cred ca am reusit sa dezleg in intregime şarada însa am ramas cu o senzatie placuta de speranta : povestea lor nu se va termina aici.

Dati click pe imagine in cazul in care doriti sa o vizualizati in varianta marita.