gânduri printre picături

foto – Andrew Gombert

 

Și chiar dacă cineva așteaptă să scriu … eu nu mai pot scrie ca înainte. Abrupt, cu fandări de ultim moment ca în concursurile de scrimă, cu zâmbete ascunse după virgule și greșeli dinadins strecurate.
Nici nu am încercat, dar, și fără să încerc, știu că nu mai pot.
Dacă aș scotoci prin buzunarele memoriei trăgând de fermoare ruginite și capse ce țin cu stăruință să nu se deschidă aș găsi destule cuvinte frumoase. Ba chiar cred că aș putea însăila propoziții muzicale cu metafore savant construite.
Dar pentru mine nu asta înseamnă a scrie.
Scrisul, oricât de absurd ar părea, nu se reduce la cuvinte …

gând răzleț în labirint

sursa imaginii

Multe lucruri se desfășoară în afara timpului. Durata, dacă e vorba să se dea o definiție, reprezintă ceva raportat la un sistem de referință.
În realitate lucrurile cu adevărat importante în esența lor se desfășoară într-un labirint temporal.
Nu secundele, banal de newtoniene, sunt cele ce dictează lungimea evenimentelor, nici lungimea intensitatea sentimentelor, nici intensitatea unicitatea lor.

E complicat să explic lucruri pe care nici eu nu le înțeleg pe de-a-ntregul ;)

când se deschid cerurile …

„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… „

(Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene )

absurdități în format A3


imagine – Nicoletta Ceccoli
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

destinul  îți dă din când în când instrucțiuni precise,
ca de exemplu ce să faci, sau să nu,
cum să te poziționezi în fața provocărilor
și să pariezi pe 23;
să înțelegi că poștașul sună și atunci când nu-l aștepți,
că nu vei câștiga nimic din uitarea vândută la suprapreț,
și te avertizează că, paradoxal,  te poți împiedica pe câmpia imaginației chiar dacă
de ceva vreme ai renunțat să mai alergi pe acolo.

culorile unei primăveri persane


Park Laleh, Tehran/Parcul Laleh (fost Farah), Teheran
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Titlul postării de azi poate părea puțin pretențios, și nu-i găsesc nici o scuză, dar nu m-am gândit să-l schimb.
Sentimente a(nta)gonice se conturează pe o linie imaginară de demarcație.
Miroase a flori, a ploaie, a pământ negru și ceai bine infuzat pe samovare aristocratice din argint.
Pe bulevardul adiacent mașini silențioase își duc la adrese precise proprietarii îmbrăcați în haine de firmă de multe mii de euro.
La marginea unui rond de lalele copiii se joacă la fel ca în urmă cu o sută sau o mie de ani, nepăsîndu-le de nimic din ceea ce ne-ar păsa nouă.

Orele s-au deschis rând pe rând ca niște pocale prețioase special concepute pentru vinul plăcerii.
Cântecul verde al frunzelor rezonează cu clorofila din mine. E o melodie pe care o simt cu vârful degetelor, cu terminațiile genelor, cu aerul inspirat, cu gândurile haotice și căldura unui soare gonit de pe obrajii mei de vânturi răzlețe ce se stârnesc într-o doară și se pierd pe neașteptate.

Stau pe o bancă în Parcul Laleh și nu-mi vine să cred că s-a scurs atâta timp.
Atâta timp, șoptesc în gând.
Atâta timp