pășeai pe muchia lui octombrie
pierdut în cuvânt
ca într-o mare metropolă
invadată de turiști nerăbdători.
te gândeai că
în piesa asta absurdă denumită „viață”
nu s-au repartizat încă toate rolurile.
că mai ai de jucat câteva acte
(fără sufleor)
mai ai de cules câteva aplauze
mai ai încă ceva important să-mi spui
înainte de gongul final.
imagine – David Seidner
ce aș puteaa scrie despre toamnă ?
ceva ce să exprime sentimentul de fericire fugară al acestei dimineți reci
cu soare strălucitor ca de iunie ?
nimic din ce-aș scrie nu m–ar reprezenta pe deplin
căci lipsește ceva esențial și irecuperabil din mine.
Timpul e o oglindă în care te invit să te privești
după ce-ți bei ceaiul sau cafeaua din ceașca pe care o iubești atât de mult ;)
foto – Andrew Gombert
Și chiar dacă cineva așteaptă să scriu … eu nu mai pot scrie ca înainte. Abrupt, cu fandări de ultim moment ca în concursurile de scrimă, cu zâmbete ascunse după virgule și greșeli dinadins strecurate.
Nici nu am încercat, dar, și fără să încerc, știu că nu mai pot.
Dacă aș scotoci prin buzunarele memoriei trăgând de fermoare ruginite și capse ce țin cu stăruință să nu se deschidă aș găsi destule cuvinte frumoase. Ba chiar cred că aș putea însăila propoziții muzicale cu metafore savant construite.
Dar pentru mine nu asta înseamnă a scrie.
Scrisul, oricât de absurd ar părea, nu se reduce la cuvinte …
Multe lucruri se desfășoară în afara timpului. Durata, dacă e vorba să se dea o definiție, reprezintă ceva raportat la un sistem de referință.
În realitate lucrurile cu adevărat importante în esența lor se desfășoară într-un labirint temporal.
Nu secundele, banal de newtoniene, sunt cele ce dictează lungimea evenimentelor, nici lungimea intensitatea sentimentelor, nici intensitatea unicitatea lor.
E complicat să explic lucruri pe care nici eu nu le înțeleg pe de-a-ntregul ;)
„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… „
(Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene )
