„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… „
(Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene )
imagine – Nicoletta Ceccoli
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
destinul îți dă din când în când instrucțiuni precise,
ca de exemplu ce să faci, sau să nu,
cum să te poziționezi în fața provocărilor
și să pariezi pe 23;
să înțelegi că poștașul sună și atunci când nu-l aștepți,
că nu vei câștiga nimic din uitarea vândută la suprapreț,
și te avertizează că, paradoxal, te poți împiedica pe câmpia imaginației chiar dacă
de ceva vreme ai renunțat să mai alergi pe acolo.
Park Laleh, Tehran/Parcul Laleh (fost Farah), Teheran
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Titlul postării de azi poate părea puțin pretențios, și nu-i găsesc nici o scuză, dar nu m-am gândit să-l schimb.
Sentimente a(nta)gonice se conturează pe o linie imaginară de demarcație.
Miroase a flori, a ploaie, a pământ negru și ceai bine infuzat pe samovare aristocratice din argint.
Pe bulevardul adiacent mașini silențioase își duc la adrese precise proprietarii îmbrăcați în haine de firmă de multe mii de euro.
La marginea unui rond de lalele copiii se joacă la fel ca în urmă cu o sută sau o mie de ani, nepăsîndu-le de nimic din ceea ce ne-ar păsa nouă.
Orele s-au deschis rând pe rând ca niște pocale prețioase special concepute pentru vinul plăcerii.
Cântecul verde al frunzelor rezonează cu clorofila din mine. E o melodie pe care o simt cu vârful degetelor, cu terminațiile genelor, cu aerul inspirat, cu gândurile haotice și căldura unui soare gonit de pe obrajii mei de vânturi răzlețe ce se stârnesc într-o doară și se pierd pe neașteptate.
Stau pe o bancă în Parcul Laleh și nu-mi vine să cred că s-a scurs atâta timp.
Atâta timp, șoptesc în gând.
Atâta timp …
imagine – Veronica Leto
…………………………………………………………
De ce devii bănuitor atunci când în spatele tău cade ploaia?
Oare e pentru că ploaia îți aduce în suflet pe cineva cu ochi verzi, sufletul în bătaia vântului și brățări zornăitoare, ce obișnuia să călătorească pe un nor nărăvaș strunindu-l printre fulgere?
Nu-ți fie teamă. Nu mai călătorește.
S-a așezat pe o pajiște cu păpădii și acum aține calea albinelor.
… sau poate visează că în sufletul cuiva plouă ;)
Clive (Hanz) Hancock, Ebron
*
în ziua în care mi se va face dor de tine
voi izgoni cât mai departe toate cuvintele –
unelte nefolositoare în asamblarea conductei prin care,
în loc de apă,
va curge
cu debit maxim
tăcerea . . .
