No Rūz … primăvara începe odată cu echinocțiul

 

Dacă aș fi fost în Iran, nu aș fi stat acasă ca acum, aș fi fost plecată în călătoria mea de No Ruz – anul nou în stil iranian – și mi-aș fi purtat pașii prin locuri istorice ce ascund în spate povești ce se cer dezvăluite.
Despre sărbătoarea înnoirii Naturii, a spiritului și a ființei umane, am scris de mai multe ori, deci nu văd rostul de a mă repeta.

http://blogu.lu/exergy/index.php/2009/03/14/no-ruz-seezdah-bedar/

http://blogu.lu/exergy/index.php/2009/03/13/no-ruz-haft-sin/

http://blogu.lu/exergy/index.php/2014/03/19/no-ruz-haft-sin-seezdabedar/

 

 

Azi, acum, aici, mă simt cumva captivă. Am încercat totuși să regăsesc pe străzile sau prin parcurile Bucureștiului prospețimea primăverii și, de ce nu, frumusețea și parfumul grădinilor persane.
*

 

No Ruz-e tan pirooz ;)

 

No Ruz … Haft Sin … Seezdabedar


No Ruz 2009, Muzeul Qajar, Tabriz


Despre No Ruz (No Rouz), anul nou in stil iranian, ce se sarbatoreste in ziua exhinocțiului de primăvară, am scris mai demult pe blog.

http://blogu.lu/exergy/index.php/2009/03/13/no-ruz-haft-sin/

La fel și despre sărbătoarea ce îi urmează. Seezdabedar sau Seezdah-be-Dar, cu elemente comune zilei de 1 Aprilie de la noi :)

http://blogu.lu/exergy/index.php/2009/03/14/no-ruz-seezdah-bedar/

*


No Ruz 2012, Teheran, Palatul Niavaran – Biblioteca Șahului

*

Nu am de gând sa repet cele spuse cu mai mulți ani in urmă. Va invit doar la cateva mese festive ornamentale Haft Sin  (هفت سین ) pe care le-am fotografiat de-a lungul anilor cu prilejul nelipsitelor mele calatorii in prag de primavara … asemeni pasarilor călătoare cuprinse de nostalgia dorului de ducă.

*


No Ruz 2011, Ardebil, Complexul Muzeal Sheykh Safi

(expoziția de chilimuri si țesături realizate de păstorii nomazi Shah Savan)
*

Dacă cineva e interesat de chilimuri și șesături tradiționale, nu are decât să dea un click, aici sau aici, pentru a afla și a vedea mai multe.


No Ruz 2006, Insula Kish

*

Insula Kish ocupă un loc special în inima mea. Îl va ocupa întotdeauna.

*


No Ruz 2010, Muzeul de Istorie și Arheologie, Teheran
*

Pe masa Haft Sin exista șapte simboluri obligatorii ce încep cu litera sin ( س ), haft însemnând șapte, însă pentru mine cel mai puternic simbol îl reprezintă peștișorii rosii, mahi qârmâz in persană, simbol ce nu începe cu litera sin dar care e de nelipsit pe masa festivă ce marheaza trecerea dintre ani și dintre anotimpuri.

*


No Ruz 2007, Yazd

 

tot despre simboluri

În Bucovina, mastile si deghizarile ceremoniale sunt prezentate în majoritatea datinilor si obiceiurilor care marcheaza pragul simbolic dintre ani.
Aparitia pe ulitele satelor, în ziua de ajun a Anului Nou a ursilor, caprelor, cerbilor, caiutilor, mosilor si babelor, a frumosilor si urâtilor, alaturi de plugusor si buhai, nu este determinata doar de sensul ludic (carnavalesc) al petrecerilor de Revelion, ci si de o motivatie mult mai profunda: convingerea ca, respectând „legea pamântului” (obiceiul mostenit), oamenii vor putea dobândi, în anul care vine, belsugul si rodnicia holdelor, turmelor si livezilor, dar si sanatatea si puterea mult dorite.În costumatii de o inegalabila fantezie, întruchipând cele mai bizare creaturi, mascatii, însotiti de muzicanti si numerosi curiosi, încep a umple ulitele satului, stârnind larma si facând tot felul de ghidusii.
La adapostul mastilor, gesturile si miscarile personajelor întruchipate capata o valoare simbolica, dincolo de normalitatea si banalitatea cotidianului. O data cu lasarea întunericului, parada desfasurata în fata multimii adunate în centrul satului se transfera pe la casele oamenilor.
Specific majoritatii asezarilor bucovinene este reuniunea tuturor personajelor mascate – urs, capra, caiuti, cerb, babe si mosnegi, fete si neveste, caldarari si negustori, doctori, draci, miri si mirese într-o singura ceata numita Malanca, Partie, Banda, Hurta, Turca sau pus si simplu Ceata.
Aceasta numeroasa grupare de personaje mascate poate fi de câteva zeci de personaje.Conducatorul tuturor este Calfa, un tânar frumos, destoinic si corect, demn de încrederea întregului sat. De obicei, Calfa nu poarta masca, el fiind îmbracat în haine frumoase (de multe ori, în costum popular) iar ca îndemn al rangului ceremonial ce-l detine, poarta caciula neagra de astrahan, împodobita cu panglici si margele, baltag ferecat cu alama si cositor.
În cadrul cetelor complexe, de tip Malanca, scenariul specific fiecarui obicei se desfasoara pe rând, Calfa comandând ordinea intrarii în scena.
Grupurile de „urâti” si de „frumosi” au rolul de a întretine o atmosfera de veselie exuberanta.
„Urâtii” fac cele mai nastrusnice fapte: se dau peste cap, fugaresc fetele si le mânjesc cu funingine, se baga pe sub paturi, se urca pe case sau prin copaci, iar „negustorii” si „caldararii” îsi disputa fiecare câte ceva, dialogul fiind plin de o suculenta ironie.
În ceremonialurile actuale constatam, dincolo de semnificatia arhaica si o dezvoltare a laturii spectaculare, si o puternica dorinta de integrare directa a satenilor în derularea obiceiurilor.
„draci” din Cavnic, Maramures
Pentru a satiriza diverse racile ale caracterului uman, tinerii recurg la masca întrucât, sub protectia ei, purtatorul îsi poate îngadui tot ceea de nu poate exprima în viata reala.
Capra este un personaj mito-zoomorf care subordoneaza toate celelalte masti ce o înconjoara, ea fiind o prezenta fascinatorie, caracterizata printr-o vitalitatea excesiva, reusind sa impresioneze întreaga asistenta prin dezinvoltura pantomimei si expresivitatea tinutei.
Ursul este o prezenta la fel de agreata în obiceiurile de Anul Nou. Cultul acestui personaj îsi afla originile în zorii civilizatiei (paleolitic).

Ursi

Din bogatul simbolism al ursului s-au pastrat pâna astazi unele credinte care justifica venerarea animalului în Bucovina mai mult decât în alte zone ale tarii; poate si datorita ca, pe aceste meleaguri, au trait dacii liberi, se mai pot vedea si acum câteva secvente care evidentiaza credintele referitoare la urs ca simbol al perpetuarii regenerarii vegetale.
Rostogolirea ursilor în cerc, batutul si moartea acestora, apoi învierea miraculoasa redau metaforic succesiunea anotimpurilor ce stau sub semnul acestui animal, capabil sa învinga iarna si sa stie când vine primavara cu adevarat.
Cerbul, în mitologia populara româneasca, simbolizeaza dreptatea, puritatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, ceea de impresioneaza este fastuozitatea mastii, precum si eleganta jocului.
Calul este o alta întruchipare plastica a unor simboluri puternic mitologizate în traditiile românesti si universale.

 

 „căiuţii” de la Iaşi

Frumos, agil, sprinten, dar si nervos si imprevizibil în miscarile sale, calul este un animal foarte îndragit de catre sateni. Din perspectiva mitologica, calul este simbolul unor functii apotro-paice, de protejare a gospodariilor si bisericilor, dar, deopotriva, este si simbolul vietii tumultuoase si al mortii.

În cadrul obiceiurilor traditionale de Anul Nou, jocul calului este practicat pentru aceste motivatii simbolice, dar si pentru spectaculozitatea dansului, astazi ramânând cel din urma aspect.O alta categorie de masti si costumatii rituale amplu reprezentante în obiceiurile bucovinene sunt „urâtii”. Prin intermediul mastii de cap sunt evidentiate, într-o maniera originala si expresiva, caricaturala, cele mai urâte si respingatoare racile ale caracterului uman.În opozitie cu grupurile de „urâti” apar „frumosii”. Sub acest nume sunt identificate costumatiile ceremoniale de „împarat”, „ministru”, „general”, „jandarm” sau „bunguier”.
Facem cuvenita precizare ca „frumosii” reprezinta o aparitie mai târzie în cadrul obiceiurilor practicate de Anul Nou în Bucovina. Multe dintre aceste costumatii reprezinta un mod de ironizare a autoritatilor din fostul Imperiu austro-ungar.
Analizând obiceiurile bucovinene, am putea constata ca, de la o perioada istorica la alta, mastile si costumatiile ceremoniale si-au desavârsit mijloacele de expresie artistica, ajungând treptat la structuri de o exceptionala valoare estetica si simbolica.
Forma cu statut simbolic, masca traditionala bucovineana a devenit un adevarat „obiect de arta”, conceput în concordanta cu imaginea specifica simbolurilor arhaice, dar tinând seama si de legile creativitatii umane.
O data cu trecerea vremii, desi unele semnificatii stravechi ale mastilor au început sa dispara din constiinta oamenilor, s-au pastrat, în mod miraculos, structurile plastice ale fiecarui tip de însemne ceremoniale.
text preluat din ziarul Crai Nou, imagini adaugate de mine :)
prima imagine de pe blog – dansul cerbului in Bucovina

simboluri zoomorfe

 

Spuneam mai inainte ca sarbatoarea crestina a Craciunului s-a suprapus peste sarbatoarea Zeului Mitra/Mithra, zeu preluat de catre romani sub numele de Sol Invictus/Soarele Invincibil.
Dar o analiza mai amanuntita care sa coboare pina in neolitic ne poate revela multe lucruri interesante, iar daca ne vom pricepe sa aranjam dovezile asa cum trebuie vom putea reconstitui partial acel puzzle fascinant reprezentat de folclorul romanesc precrestin.
Este evident faptul ca unele personaje legate de obiceiurile de Anul Nou, cum ar fi : capra, ursul, caiutii, cerbul, uritii si frumosii, mascatii … nu au de a face nici in clin nici in mineca cu nasterea lui Iisus, si tocmai pentru ca paginismul lor era evident, in vechime, in unele sate romanesti,  familiile foarte religioase refuzau sa-i primeasca in curte.


(dansul mascatilor – Moldova)

„Capra – a fost socotită de români ca animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea.
Jocul „caprei” (omorârea, bocirea , înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste „cortegiul caprei”.
„Jocul caprei”, generalizat în toată tara la sfârsitul secolului al XIX-lea si fiind socotit un joc păgân, multi slujbasi ai bisericii au refuzat să-l primească pe la casele lor, socotindu-l „nevoit de legea crestinească” (Gr. Tocilescu).”

„La originea acestor jocuri se afla mentalitatea arhaica, precrestina, conform careia exista anumite momente de cumpana, atat in viata oamenilor, cat si in curgerea timpului, cand efectele permanentei lupte dintre bine si rau desfasurate in univers pot influenta in sens negativ soarta fiecaruia.
Pentru a se proteja, pentru a-si ascunde identitatea, tinand astfel la distanta spiritele malefice, oamenii au recurs inca din cele mai vechi timpuri la purtarea mastilor.
Unul dintre acele momente de criza in care amenintarea raului parea iminenta era tocmai trecerea de la un an la altul, pe parcursul celor 12 zile „cosmogonice” cand o lume murea si o alta lume se nastea, concomitent cu sfarsitul si inceputul fiecarui an.
In timp, odata cu crestinismul, acest interval a fost asimilat ragazului sacru si festiv dintre Craciun si Boboteaza, iar riturile de protectie au fost conservate, transmitandu-se peste secole ca traditii specific romanesti. „

„Buhaiul, numele popular al taurului, este un instrument care imita glasul ( ragetul ) taurului, substituit al zeului trac Dionysos sau zeului iranian Mitra, purtat de ceata care colinda cu Plugusorul in ziua Anului Nou.
Sunetele infricosatoare, lipsite de muzicalitate, pastreaza amintirea scenei sangeroase a jertfei taurului la sarbatoarea solstitiului de iarna. Instrumentul este construit dintr-un vas de lemn ( putina, donita, cofa ), impodobit pe dinafara, caruia i se scot cele doua funduri. Una din gurile vasului este astupata cu o piele de oaie, capra sau vitel, bine intinsa si cu un orificiu prin care trece o suvita din par de cal. Buhaiul este purtat de un membru al cetei sau, daca are dimensiuni mai mari, in sania sau caruta trasa de boi sau de cai. Prin trecerea parului de cal printre degetele umezite se obtine un sunet grav, asemanator cu mugetul sau ragetul taurului infuriat.
Buhaiul a fost atestat la românii din sud-estul Europei, de unde a fost preluat si de alte popoare vecine.”

noaptea de Crăciun … noaptea de Yalda :)

 

Cu ceva timp in urma am vorbit despre noaptea solstitiului de iarna, Shab-e-Yalda, iar acum, pentru ca e  Craciun, vreau sa vorbesc despre sarbatoarea Craciunului  si despre originea atit de disputata a numelui de Craciun.

Astazi nimeni nu mai contesta faptul ca sarbatoarea crestina a fost suprapusa peste niste sarbatori pagine.
Daca e sa o luam cronologic atunci trebuie neaparat sa spunem ca esenta Craciunului se regaseste in sarbatoarea Soarelui Neinvins, Sol Invictus, sarbatoare mithraica cu radacini in spatiul iranian si care a fost adusa la Roma unde a devenit o sarbatoare foarte importanta.

Vestigii ale altarelor dedicate lui Mithra, Zeul Soarelui si al Luminii, descoperite in peninsula italica, vorbesc de la sine despre importanta cultului mithraic in Imperiul Roman. S-au descoperit si monezi ce reprezinta sacrificarea taurului de care Mitra/Mithra,  precum si inscriptii de genul Sol Invictus Mithras.

In 272 dHr  imparatul Aurelian va cistiga batalia de la Emesa (Siria)  si cu aceasta ocazie va ridica acolo un templu inchinat lui  Sol Invictus  iar doi ani mai tirziu, pe 25 Decembrie, va inaugura la Roma un templu dedicat lui Sol Invictus – Zeul Soare, zeu pe care il va ridica la rangul de protector al imperiului si va decide celebrarea cultului Soarelui drept cult oficial de stat.

Dar in acea perioada crestinismul se intindea cu repeziciune din Asia Mica  inspre  Europa.
Mi se pare important de subliniat faptul ca pe atunci nimeni nu stia cu exactitate data de nastere a lui Iisus  (nici azi nu se stie),  importanta fiind invatatura propavaduita de el, nu ziua in care a venit pe lume.
Papa Liberius a apelat la un tertip prin care a reusit sa impace dogma crestinismului cu sarbatorile pagine.

Pentru ca in Biblie nu este specificat in mod clar ziua in care s-a nascut Iisus, Papa Liberius a decis de la sine putere sa suprapuna ziua de nastere a lui Iisus peste ziua dedicata lui Mihra(s)-Sol Invictus,  tinind cont ca in Imperiul Roman exista un paralelism intre aceste doua religii si ca oamenii, desi acceptasera in esenta invataturile crestine, nu se puteau rupe cu totul de sarbatorile pagine dedicate Zeului Soare.
Asa ca prin dispozitia data in 354 dHr de Liberius se consfinteste sarbatoare oficiala a Craciunului.

Ipoteze cu privire la etimologia numelui Craciun :)

„Din Roma, sărbătoarea a fost răspândită destul de repede. În 360 în nordul Africii; 370 în Italia de nord; 375 în Orient; 380 în Spania. La primul Conciliu din Constantinopol – în anul 381, a fost declarată Dogmă. În Germania, în anul 813, prin Synodul din Mainz, ziua de 25 decembrie a fost oficial declarată : „festum nativitas Christi”, ea fiind prima zi a noului an. De abia în sec. XVI-lea, prin adoptarea calendarului Gregorian, Anul Nou va fi serbat la 1 ianuarie.
Dar in spatiul romanesc obiceiurile legate de Craciun sunt cu totul aparte. Chiar numele de Craciun este un nume vechi, nume pe care il impartim cu albanezii, si pe care slavii din vecinatatea noastra l-au imprumutat de la noi. Aceasta e parerea unora care au studiat etimologia numelui.”

„În România s-au făcut îndelungi cercetări asupra ascendenţei cuvântului Crăciun. Gh. Muşu, în studiul „Din istoria formelor de cultură autohtonă”, făcând „studiul lingvistic al conceptului mitic de Crăciun”, acceptă premiza cercetătorului albanez E.Cabej, care preconizează că termenul vine de la cuvântul Kro-cul, adică butuc. „El atrage atenţia că la albanezi, numele de Crăciun vine de la o buturugă numită crencia, care se aprinde de Crăciun, ca sărbătoare a natalităţii lui Iisus”. (E.Kabej „Albania”.)”

„Petre Caraman, urmărind ”răspândirea geografică a cuvântului Crăciun în afara graniţelor etnice româneşti, (declară că) nu se găseşte decât la slavii din imediata vecinătate cu românii”: la o parte din bulgari, la cehi şi slovaci – Kraciun; la ucrainienii carpatici – Kerecunj, expresia Kerecunj vecery însemnând – ajunul Crăciunului; la unguri Karacson. La alte popoare slave, există alte denumiri ale sărbătorii. „Faptul că slavii nu au un nume comun pentru sărbătoarea Crăciunului, deşi terminologia creştină este comună la ei, dă loc la presupunerea că, mai înainte de a-şi fi creat fiecare popor slav un termen special, va fi existat un altul comun, însă fără răspândire generală în masele slave, pe care-l vor fi împrumutat de la un popor ce era creştin cu mult înainte, dar care cu vremea va fi căzut în uitare. Acest termen a putut fi chiar românul Crăciun, rămas azi la slavii învecinaţi, fiindcă acolo se menţinea legătura cu centrul lui de răspândire”. (Petre Caraman).”

„Termenul este de origine latină, mai sigur din „creatio” (naştere), poate însă din ”calatio” („convocarea de către sacerdoţii romani a enoriaşilor pentru comunicarea zilelor festive ale lunii”); iar slavul Karaciun e împrumutat din dacoromană, nu invers, şi restituit limbii române cu o deformare fonetică. După o tradiţie, încă nedispărută, în seara de Crăciun se pune pe foc, în vatră, o buturugă care trebuie să ardă toată noaptea, de altfel, cuvântul albanez kercum, are tocmai acest înţeles („lemn”, „ciot”, „buturugă de Crăciun”. (Victor Kernbach)”

Punind cap la coada toate datele  nu pot sa nu ma gindesc la o similitudine intre vechile obiceiuri de a pune un butuc in soba in noaptea de Craciun, la români, si obiceiul de a face focuri pe munti si dealuri, la vechii iranieni.
Dupa parerea mea, buhaiul, si sunetele scoase de acesta, nu reprezinta altceva decit sunetele scoase de taurul sacrificat de Mithra.
Vechii iranieni credeau ca zurgalaii si plesniturile de bici au puterea de a alunga spiritul raului  intruchipat de Ahriman.

Cetele de colindatori mergeau din casa in casa si inainte de crestinism.
In traditia vechilor persani, in seara de Yalda, cea mai lunga seara a anului, seara in care Zeul Luminii , Mithra,  sacrifica taurul si din intunecimea noptii aduce iarasi Soarele pe cer, deci in acea seara nimeni nu trebuie sa ramina singur.
Oamenii plecau unii pe la casele altora, si de acolo, in grupuri sau cete, plecau pe inaltimi pentru a aprinde focuri.

Poate ca e o exagerare, dar,  in momentul in care am aflat ca in acele vechi timpuri,  in noaptea solstitiului de iarna, persanii puneau toate bunatatile pe o masa  si lasau usa casei descuiata atunci cind plecau sa aprinda focurile, eu m-am gindit la masa de Ajun, in forma in care se pregateste ea in Moldova.
Si tot in Moldova mai exista inca cetele de caiuţi  conduse de un vataf  sau vătăşel, cetele de mascati, etc …

La persani baietii ajunsi la virsta la care puteau sa discearna binele de rau formau un fel de fratii mithraice (nu stiu cit de corect e acest termen inventat de mine) … ei practicau dansuri ritualice in noaptea solstitiului de iarna, dansuri in care isi puneau masti pe fata.

Sunt atitea de spus  dar nu vreau sa fac nimanui capul calendar.
Acum nu am timp, insa promit ca pina de Anul Nou voi rascoli arhiva mea de imagini si voi pune in jurnal citeva imagini cu obiceiurile de iarna din Moldova si Bucovina, cu acele costumatii si masti care pe mine ma duc cu gindul la ceva foarte vechi,  mult mai vechi decit crestinismul.

Dar la fel de interesante sunt si textele colindelor din Maramures … de ce Leru-i Ler ? …de ce florile dalbe? … de ce in colindele maramuresene se vorbeste de vinatoare ?

Indiferent de toate posibilele si ancestralele sale semnificatii, in ziua de azi, sarbatoarea de Craciun semnifica un singur lucru :  nasterea lui Mesiah … nasterea unei sperante.

Pentru cei ce cred in miracolele din seara de Craciun :
nu va fie frica!!!! … puneti-va in gind orice, oricit de imposibil ar fi, caci minunile nu se intimpla pentru dorintele de rind  :)

imagine blog – colindatori cu buhai din Moldova