păr sârmos

Pe tipul ăsta l-am fotografiat în Centrul Vechi. Nu aveam cum să-l ratez ;)

L-am ochit de la mare distanță și l-am așteptat să se apropie. Număram fiecare secundă și căutam un unghi bun care să nu-mi fie obturat de turiștii veniți în grupuri.

L-am fotografiat cu mare calm … căci s-a oprit brusc și s-a uitat într-un punct fix mai bine de un minut.
Avea o privire ușor pierdută iar singurul meu regret e că nu am putut surprinde așa cum trebuie intensitatea albastrului ochilor săi.

toamna e pe drum


(foto – realizată pe 21 august în parc )

 

Toamna e pe drum. Și se grăbește să vină.
Poate că îmi va aduce cuvintele acelea așteptate … și îmi va alunga liniștea sufletească de care nu mai am nevoie.

portret în stil retro

Nu e un portret propriu-zis ci un decupaj dintr-un instantaneu surprins în fața unei scene pe care se desfășura un eveniment.
Prelucrarea am făcut-o la mai multe săptămâni după, exact în ziua în care am realizat și decupajul, având sentimentul că o patină retro i-ar accentua expresivitatea.

numărul

Ajunsesem în stația de tramvai amețită de căldură și cu o sfârșeală amplificată de sete.
Am intrat sub copertină în speranța unei protecții împotriva soarelui ce-și arunca fără greș sulițele drept în creștetele trecătorilor.
Aparatul foto atârna la gât mai greu ca o ghiulea.

O fată cu plete castanii ce-i acopereau din plin umerii, îmbrăcată cu o bluză alba fără mâneci și o fustă mini tot de culoare albă, părea să se simtă excelent în căldura toropitoare de sub copertina de plastic.
Avea picioarele subțiri, ușor bronzate, puse în evidență de niște sandale albe cu toc pătrat și catarame aurii. Niște sandale de firmă, mi-am zis în gând.
Ținea sub braț o poșetă din petice colorate din piele iar cu mâna liberă tasta cu mare dexteritate ceva pe telefonul mobil.

Când și-a întors capul i-am remarcat ochelarii care ascundeau parțial ochii expresivi, negri, umbriți de gene lungi naturale.
Nu era deloc machiată, sau poate că purta un machiaj subtil care să dea iluzia naturalului, și tocmai de aceea medalionul mare din sidef închis la gât pe un șnur de catifea neagră îți atrăgea imediat atenția.

Totuși mie mi-au atras atenția ochelarii. Voi explica de ce.
Fac aici o mărturisire vinovată. Îmi atrag imediat atenția poșetele și ochelarii femeilor.
Cred că le-aș putea creiona personalitatea pornind de la aceste două obiecte.

Ochelarii i-am remarcat imediat deoarece am vrut și eu să-mi fac unii asemănători dar, de două ori, în țări diferite, mi s-a spus că dioptriile pe care le port nu se așează bine într-o astfel de ramă.
E prea mult spus ramă deoarece acești ochelari nu au ramă. Lentilele șlefuite sunt prinse pe șaua metalică de pe nas și ce cele două brațe care vin după ureche.

Mi se părea că fata purta dioptrii mai mari decât ale mele și mă întrebam unde oare i-a făcut.
O priveam cu puțină invidie, dar și admirație, căci modelul acela de ochelari îi venea atât de bine. O avantaja din toate punctele de vedere, O făcea foarte feminină – dar în același timp hotărâtă, îi confereau un aer copilăresc – dar și o tușă ușor savantă, îi confereau o alură pariziană și un chic pe care doar obiectele minimaliste le conferă persoanelor potrivite în a le purta.
Iar dânsa era o persoană foarte potrivită ;)

Doi băieți gălăgioși au traversat strada și au ajuns în refugiu.
Vorbeau de-ale lor cu voce tare, doar doar fata le va acorda un minimum de atenție. Ea însă își vedea mai departe de telefonul ei.

Ei tot insistau pentru a intra în vorbă. Unul i s-a adresat direct.
– Nu vrei să-ti dau numărul meu? Poate-mi trimiți un mesaj … sau o melodie măcar. Ce zici ?

La un moment dat cel mai mare, să fi avut vreo douăzeci de ani, cu o chică de păr blond ce cred că nu văzuse pieptenul de la începutul săptămânii, a exclamat pe un ton vesel ;
– Ce cool! Uite că și-a tatuat numărul de telefon pe mână. Stai așa o clipă să mi-l notez.

Fata si-a întrerupt pentru o secundă acțiunea de tastare, privindu-l scurt peste lentilele incolore, apoi și-a continuat calmă mesajul pe telefon.

Băiatul cel mic, care părea că recent și-a scos buletinul, s-a apropiat de fată și a privit insistent mâna ei.
A vociferat la rândul lui ;
– Ia te uite, are un B în față, deci e număr de mașină. B de la București … ce cool !
Suedezul cu placa de înmatriculare a lansat o modă se pare … hai că-i bună !

Fata l-a privit în ochi și i-a zis :  B-ul nu e de la București, e de la Birkenau.

Ha! a exclamat puștiul. Au și club de fotbal acolo ? Dacă da, vin și eu.

Într-un gest de neputință fata și-a desfăcut bratul cu telefonul lasându-l moale pe lângă corp.
În acel moment am zărit numărul tatuat.

Simțeam nevoia să intervin.

– Acela nu e un număr de mașină. Ce-i așa greu de priceput?
Dar ce e? a inistat puștiul

Fata a intervenit. De abia atunci am remarcat că graseia ușor cuvintele.
– E numărul pe care l-a avut străbunicul în lagărul de la Birkenau.

Puștiul nu a reacționat în nici un fel. Nu cred că digerase informația. Prietenul lui cu părul blond însă știa ce vrea să spună fata.

– E vorba de un lagăr de exterminare al nemților din cel de-al doilea război mondial. Te-ai prins acum ? Lagăre din alea unde-i omorau pe evrei, polonezi, țigani și comuniști.

Puștiul privea total dezorientat, când în stânga când în dreapta.

B-ul și A-ul din acele numere făceau diferențierea sexelor, din câte știu. Nu are legătură cu numele lagărului, am adăugat eu în dorința de a mă lămuri.

Fata a răspuns graseind muzical cuvintele.
– Nu întotdeauna. Nu întotdeauna s-au respectat literele pentru sexe. B-ul nu are absolut nici o legătură cu numele lagărului, căci literele s-au folosit în mai multe lagăre pentru înregistrarea deținuților, dar, pentru mine una, această literă semnifică doar acel lagăr. Lagărul de la Birkenau.

Tramvaiul a sosit în stație. Eu și băieții am urcat. Fata a rămas jos sprijinită de un stâlp al copertinei din plastic.

Ușile s-au închis și vagonul s-a pus în mișcare.

De abia atunci băiatul blond a izbucnit.

– Mă simt ca ultimul om. Tâmpit și impertinent. Nici măcar nu mi-am cerut scuze. Ce tâmpit am putut fi. Naiba să mă ia !

– Uite, acum la semafor cere-i vatamanului să-ți deschidă ușa. Poate că ți-o va deschide. Poate o mai prinzi în stație. Încearcă măcar.

E unul din acele sfaturi nelalocul lor pe care am prostul obicei de a le da din când în când unor necunoscuți în momente critice.

La semafor ușa tramvaiului s-a deschis.
Am zărit chica blondă tâșnind prin ușa întredeschisă. Priveam prin geamul din spate al  tramvaiului. Din păcate nu-mi puteam da seama dacă fata în alb mai era sau nu acolo.
Imediat am scos capacul aparatului foto și am făcut de urgență un zoom.

Da, fata era acolo. Iar băiatul blond mai avea doar câțiva pași până la dânsa.

 

în căutarea identității

Mi-am reamintit de fotografia aceasta în urma unui schimb recent de replici de la o altă postare.
A fost pentru prima oară când o persoană necunoscută fotografiată pe stradă ajunge pe blogul meu, loc unde își vede fotografia.

Despre fata din imagine pot spune un lucru … mi-a plăcut felul cum s-a străduit să-și pună în valoare ochii.
La o primă uitătură i-am remarcat ochii, nu coafura inspirată de Bob Marley și nici hainele alese intenționat cu un număr sau două mai mari ;)

Ea aștepta alături de alte șapte opt persoane să se schimbe culoarea semaforului.
Eu mă aflam de cealaltă parte a străzii, la mai bine de zece metri distanță.
Printre mașinile ce treceau în viteză am reușit să găsesc o „secundă liberă” care să mă avantajeze în încercarea de a-i capta privirea,
Mă bucur mult că norocul mi-a surâs și am reușit ;)