portret fără retuș

 

Niciodată nu mi-am dorit să găsesc pe cineva căruia să-i placă ceea ce-mi place mie … nici să-mi cadă la picioare, nici să-mi ghiceasca dorințele și nici să-mi treacă cu vederea greșelile.

Nu mi-ar place ca cineva să înțeleagă de unde vine valul de tristețe căruia îi cad pradă uneori; ideal ar fi ca în acele momente să fiu ironizată sau ignorată.
Complimentele induc în mine o undă de violență pe care cu greu pot să mi-o reprim.
Vorbele compătimitoare au darul de a mă irita … dar mi-ar place ca cineva, cu un deosebit simț al umorului să mă ironizeze … nu așa oricum ci într-un asemenea hal încât să aud noaptea cum îmi țiuie liniștea neagră în urechi și cum îmi zvâcnește prostia sub tâmple.

Și ar fi culmea ca cineva să accepte toată caravana mea de defecte fără să se întrebe dacă am și ceva care să le contrabalanseze. Să-i placă de mine fără să știe de ce. smile.gif

………………………………………………………………………………………………………………………………..

PS.
Forma gramaticală corectă este mi-ar plăcea/nu mi-ar plăcea … dar îmi place mai mult cum sună forma greșită deoarece transmite mai multă hotărâre ;)

Anunțuri

cine e această prințesă Brancovan ?

Serge Ivanoff – Princess Victoria Brancovan (1948)
Rio de Janeiro

 

De câteva zile mă urmărește această întrebare deloc retorică. Ba mai mult, căutând informații pe net și negăsind nimic am început să dezvolt o mică obsesie vizavi de personajul tabloului.
Cine poate fi această printesă Brâncoveanu/Brancovan ?  Fiica și nepoata cui?
Cine a comandat portretul? Unde a fost pictat?  Din ce colecție a făcut parte? Cum a ajuns la Rio de Janeiro ?
A fost oare pictat chiar în Brazilia?

Neputând răspunde la aceste întrebări mă voi limita la câteva informații despre autorul picturii.
Serge (Segei) Petrovich Ivanoff (1893-1983) s=a născut în familia unor comercianți moscoviți. Din copilărie a manifestat abilități pentru desen și pictură.
Revoluția bolșevică din 1917 face ca familia să se mute la Sankt Petersburg, oraș în care Serge va studia pictura.
În 1922, cu diploma în buzunar, va fugi din Rusia via Finlanda. Se va stabili la Paris dar va calatori mult in Olanda, Belgia, Danemarca, Italia, Brazilia, Argentina … tări în care va picta personaje de tot felul.
Sege Ivanoff va capata o bună reputație de portretist reușind să picteze portrete ale unor personalități din lumea ecleziastică, din cea politică, din lumea operei și spectacolului sau din mediile aristocratice.
Spre sfârșitul anilor ’60 se va reîntoarce la Paris, oraș în care va locui până în ultima zi a vieții.

Portretul propus azi ne înfățișează o femeie la a doua tinerețe, încă frumoasă, dar profund îngândurată.
Prințesa poartă un văl spaniol (celebra Mantilla Española) și bijuterii masive ce ies în evidență pe dantela neagră dar fără să agreseze vizual.
Tabloul are ceva tragic, o tensiune ce nu poate fi atenuată de fundalul luminos, un aer aristocratic și totodată auster …

 

 

meșterul și măștile sale


Târgul de Sf Dumitru, Muzeul Satului – București

 

”Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.”

(Octavian Paler, Caminante)

 

 

zece


imagine – Craig & Karl

 

 

Iarna aducea cu ea nu doar zăpada imaculată pe care săniile lăsau urme alambicate ci și răceli trecatoare, tuse și dureri de gât.
Nu cred să fi existat vreo iarnă a copilăriei mele în care să nu fi stat măcar doua trei zile la spital, deși, acum sunt convinsă, de cele mai multe ori nu era cazul să fi stat căci gravitatea răcelilor mele nu o depășea pe cea a colegilor de clasă. Mama însă se alarma degeaba la cel mai mic strănut sau dacă termometrul sărea doua liniuțe peste 37 C.
Și uite așa, fără să fi avut timp să protestez, ăa trezeam la spital. Situația a continuat până în clasa a VII-a, an în care m-am răzvrătit și i-am anunțat pe ai mei că nu am de gând să mă las dusa la spital pentru orice fleac smile.gif

Sinceră ăa fiu mie îmi plăcea spitalul. Îmi plăcea atmosfera lui calmă, curățenia, pardoseala în pătrate alb negru, ca de șah, desprinsă parcă din picturile maeștrilor olandezi, ficușii ce străjuiau tăcuți prin unghere, mirosul de ciorba ‘la cazan’, asistentele cu bonete apretate și figuri severe atunci când ne vedeau făcând gălăgie pe coridor, copiii din salon (cei mai mulți veniți din satele limitrofe) și posibilitatea de a auzi din gura lor lucruri care mă uimeau și-mi dădeau șansa să înțeleg că lumea asta nu se reduce la clopotul de sticla sub care trăiam.

Dar mai era ceva care-mi plăcea nespus. Poveștile …
Poveștile spuse de femeile din salonul cu copii mai mici de trei ani.
Aici trebuie să fac o paranteză și să spun că pe vremea aceea secția de copii a spitalului orășănesc, pe lângă saloanele pentru copii, avea și două saloane pentru copiii cu însotțtor, adica copiii mici ce trebuiau alâptați sau cei care nu-și puteau purta singuri de grijă.
Femeile acelea de la țară se strângeau noaptea într-un salon cu luminile stinse, dar cu ușa deschisa pentru a lăsa să se strecoare lumina de pe coridor, și-și spuneau păsurile, povesteau amintiri de la nunta lor, întâmplări fantastice auzite din gura bunicilor, radiografiau os cu os barbații (ai lor sau ai altora), comentau evenimentele zilei și se sfătuiau reciproc în problemele lor mărunte din viața de zi cu zi.

Pe mine nu mă lua somnul mai ales că zumzetul vocilor, ca al unor albine cărora li s-a intezis să muncească, plus susurul râsetelor înnabușite pentru a nu-și trezi copiii bolnavi ce dormeau în pătuțurile cu grilaj înalt, mă atrăgea ca un magnet.

Uneori, întinsă în pat, reușeam să deslușesc ce vorbeau. Alteori însă mă strecuram afară din salonul meu și mă furișam în cel al lor, fără să mă observe, și ascultam ce povesteau.
Mică fiind, nu puteam patrunde sensul vorbelor lor. Mai apoi însă, prin clasa a cincea și a șasea, începusem să mă dumiresc și să le descopar universul vieții.

Cel mai mult îmi plăcea  atunci când căte una își aducea aminte de o întâmplare înspăimântătoare petrecută în satul lor, sau prin împrejurimi, și o relata cu lux de amănunte. Multe întâmplari erau la limita fantasticului, a imaginarului, exercitând asupra mea o atracție pe care am înțeles-o mult mai tarziu, prin liceu, dupa ce am lecturat cate ceva din Mircea Eliade.

Astazi, în timp ce făceam cumpărăturile într-un supermarket aproape de casă, împinâand căruciorul cu rotile, mi-a venit în fața ochilor chipul unei femei … o femeie din „salonul cu povești” de pe vremea când aveam unsprezece ani.
O țin minte deoarece avea un păr superb, doua cozi lungi și groase de culoarea scorțișoarei pe care le încolăcea de doua ori deasupra capului. Coafura îi dădea un aer de regină în ciuda pijamalei vărgate cu doua numere mai mare și a lipsei oricărui fel de podoabă.


Era vorba de o femeie din satul ei de pe vremea cand dânsa era de-o șchioapă.
Acea femeie, dupa ani lungi de așteptare și tratamente medicale făcute sub supravegherea unor ‘doctori mari de la oraș’, rămăsese înăarcinată.
Născu un băiat și dădu o masă mare, ca de nuntă, la care invită tot satul.
Trecu un an și, după cum era obiceiul pe acolo, trebuia tăiat moțul copilului. În acea noapte dânsa avusese un vis straniu : băiatul ei stătea pe un scaun sclipitor la o masa pe care se afla un tort uriaș în care erau înfipte zece lumânări roșii care-și picurau ceara, ca niște picături de sânge, pe frișca albă. Un fior de teamă, ca un ghimpe, îi zgârâie inima.
Întinse mâinile pentru a-l lua pe băiat de acolo, parcă presimțind că se va întâmpla ceva rău, când un val mare de apa se ivi dintr-un perete și-i zmulse copilul ducându-l undeva la vale.

Se trezi din coșmar cu hainele ude de transpirație și dârdâind din dinți.
Totul era bine, copilul dormea la locul lui, așa că își făcu suficient curaj pentru a alunga imaginile din vis.

A doua zi, adică ziua în care urma să fie tăiat moțul copilului, se trezi de dimineață și începu să pregatească casa pentru cei ce urmau să participe la mica ceremonie de familie.
Ieșise afară pentru a aduce din beci încă o cană de vin rece. Cărăruia de la beci înspre pridvorul casei trecea exact pe sub fereastra camerei în care dormea copilul. O fracțiune de secundă se uită înăuntru și văzu valuri până aproape de tavan. Deasupra plutea tortul cu cele zece lumânări iar sub apă, cu ochii bulbucați, își văzu copilul care se înneca.
Ca o furtuna, de abia înghițindu-și strigătul, intră în casă … aproape că scosese ușa din balamale întrând în camera copilului. Totul era bine. Copilul dormea în pătuț și aerul era înmiresmat de vaza cu liliac de pe masă.

Lumea invitată își dăduse seama ca s-a întâmplat ceva. Oricum, dânsa nu le-a dezvaluit nimic, dar celei mai bune prietene i-a povestit visul și vedenia ei.
Amândoua iau hotărârea să meargă la nu știu ce schit sau mânăstire pentru a sta de vorba cu un călugar.
Călugărul le-ar fi spus că e vorba de o cumpănă pe care o va avea băiatul la zece ani, iar dacă va trece de acea cumpănă, va trai mulți ani înainte.
Călugărul o sfătuieste pe femeie să nu-l scape din ochi pe băiat în ziua în care va împlini zece ani.

Din ziua aceea viața femeii se transformă în calvar, o numărătoare inversă spre ziua nefastă.
Nimic nu o bucura, nici casa nouă pe care i-o făcuse soțul, nici livada care dădea rod greu spre invidia vecinilor, nici rezultatele bune la școală ale baiatului, nimic …
Avusese totuși înțelepciunea să ascundă toate astea de familie și vecini și astfel să protejeze psihicul copilului.

Între timp soțul ei află ce o chinuie și se supără foc atunci cănd ea îi mărturisi ce-i spusese călugarul.
El nu credea o iotă din acele vorbe despre cumpănă, viață și moarte … ba mai mult, o amenințase că exact în ziua când va face zece ani își va duce băiatul la râu și-l va azvârli de pe mal exact acolo unde e apa mai mare.
Inutil să mai zic că femeia nu-și lăsa niciodata baiatul la apă, nici măcar pe marginea unui pârâu oarecare, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire.

Zilele treceau greu … dar treceau. Se crăpaseră de ziua zorii acelei zile nefaste.

Pentru a fi sigura că băiatul nu va ieși din casă, îl încuie în camera și puse cheia în buzunarul de la șorț.
Din când în cand intra să-i lase ceva de mâncare sau să-l ducă să-și facă nevoile.
Secundele treceau greu iar acele ceasornicului păreau să tragă după ele bucăți grele de piatră.
Încet încet soarele se rostogolea pe cer și culoarea asfințitului începea să curga peste acoperișurile caselor.
Mai rămasese una sau doua ore până sa se lase noaptea.

Femeia trebăluia în bucătărie cu inima plină de speranță. La un moment dat auzi parcă un zgomot. Urmară altele mai slabe. Se ridică de pe scaun, alergă spre ușa camerei unde-și încuiase baiatul, și, cu măinile tremurănde, băgă cheia în broască.
Deschisese ușa.

Prăvălit peste masă zăcea baiatul care murise înnecat cu o inghițitură de apă.
Pe masă mai era o foaie ruptă dintr-un caiet de școală pe care dânsul desenase un tort cu zece lumânări.

În acel moment, stupefiată, femeia realiza că băiatul aflase de undeva, cumva, ce s-ar fi putut să i se întâmple. Tot timpul acesta, fără să spună cuiva, băiatul trăise cu povara acelui coșmar.

Deseori m-am gândit la întâmplarea acesta adevarată … și nu doar o dată mi-a trecut prin cap ideea că baiatul, de frică, s-a înnnecat bând apă tocmai pentru a-și domoli sentimentul de frică.

high in the sky :)