aproape

 

Uite că aproape a mai trecut un an.
Încă unul.
Ce oare ar trebui să mai zic?
Multe. Prea multe … și totuși nimic.

La Mulți Ani !

suspiciune

Câțiva soldați care vorbeau rusește mi-au stârnit interesul fotografic. Mă gândeam că nu ar fi rău să-i capt(ur)ez și încercam să găsesc o încadrare cât mai bună … eventual cu tancul din spate.
La un moment dat ei m-au observat și unul din ei a făcut un comentariu cu voce ceva mai ridicată, cu scopul vădit de a-mi atrage și mai mult atenția asupra lor.
Îi amuza faptul că doream să-i fotografiez.

Cel  ce făcuse comentariul s-a distanțat câțiva pași de grup aruncându-mi pe sub sprâncene  o privire suspicioasă.
Nu m-am intimidat și m-am apropiat cu încă trei pași pentru a-l surprinde cât mai bine.
Deși m-am abținut secunde bune, în final nu am reușit să nu râd atunci când am văzut ce figură a făcut. Era întruchiparea la superlativ a suspiciunii ;)
Ceilalți patru soldați au început și ei să râdă.
Râdeam împreună într-un limbaj internațional al râsului depășind orice bariere de natură profesională, etnică, politică. de vârstă sau de sex.

A apărut și comandantul de după o mașină militară, uitându-se contrariat la noi, neînțelegând de ce râdeam în grup cu lacrimi.

Fotografia asta mi-a făcut ziua mai frumoasă  ;)

PS. Deși vorbeau rusește ei erau militari ai Republicii Moldova.

pe loc

instalație textilă – Sophia Chang

Nici eu nu știu de când nu am mai hașurat așteptările absurde.
Am intrat parcă într-un tunel suprarealist al uitării. Eu … prinsă într- un film mut ce se derulează cu încetinitorul.
Cineva cântă la pian un vals la o gură a tunelului. Altcineva chinuie un saxofon care plânge cu sughițuri de jazz la celălalt capăt.
La mijloc sunt eu, captiva unei clipe de sinceritate, fără posibilitatea de a merge înainte sau de a mă reîntoarce la punctul din care am pornit.

Stau pe loc amețită de acordurile muzicale disonante și singurul lucru ce-mi vine acum în minte e nucul uriaș din grădina bunicilor sub care învățam să număr îndoindu-mi degetele.

 

nostalgia

Personajul în cauză l-am fotografiat în Parcul Herăstrău în fața scenei unde se desfășura un concert cu melodii nemuritoare.
Mi-a atras atenția nu doar vestimentația și ochelarii ci și ”atenția afectivă”, adică atenția încărcată de afectivitate, cu care îi urmărea pe interpreți și melodiile lor.

Azi, regăsind fotografia prin unul din folderele de pe laptop, am devenit la rândul meu nostalgică.
Am pornit în căutarea unor melodii din anii  ’80 în speranța că voi retrăi preț de câteva minute atmosfera unei lumi ce nu se va întoarce niciodată …

diamond eyes

Povestea de azi sună așa.
Mă plimbam prin Cișmigiu când am remarcat o fată cu ochii ca două diamante. Mi-am făcut curaj și am întrebat-o pe mama ei dacă e de acord să-i fac o fotografie.
Doamna m-a evaluat preț de o secundă din spatele ochelarilor de soare și apoi a zis : De ce nu ?

Le-am rugat să se deplaseze câțiva metri într-un loc mai puțin umbros.
Am încercat să o surprind pe fată cât de bine m-am priceput dar de câte ori apăsam pe declanșator, ea, ca la comandă închidea pe jumătate ochii.
Nu m-am putut abține și i-am zis pe un ton de reproș ; Vreau să-ți surprind ochii ăștia sclipitori ca două briliante dar parcă vrei să-mi faci în ciudă că mereu îi închizi.

Fata a zâmbit cumva amuzată și m-a întrebat :
– Cum trebuie să privesc ?

  • Cu ochii larg deschiși, evident, căci în caz contrar nu văd cum mi-ar reuși o fotografie.

A deschis ochii și pe față i-a înflorit un zâmbet superb.
Am fotografiat-o în mare grabă cu teama să nu ratez secunda de aur.

– Bravo, i-a zis mama din spatele meu.

M-am întors să îi mulțumesc dar am rămas așa … cu vorbele suspendate în aer.
Doamna își scosese ochelarii de soare pentru a o evalua mai bine pe fiica ei pe post de fotomodel. Avea niște ochi mari, absolut superbi.
Un gri metalizat cu irizări albastre, la fel ca fata, în care părea că zâna cea bună le picurase niște stropi de argint viu.

Efectiv mi-a fost rușine să-i cer voie să o fotografiez.
Sunt convinsă că femei cu astfel de ochi nu ar trebui să poarte nici o bijuterie în urechi sau la gât.
Ochii lor vor avea întotdeauna mai multe carate ;)