gând răzleț … luat de valul 4


Anne Le Citol, Regatele

bucură-te de ziua ce va veni mâine
căci pentru cea de azi e deja prea târziu.

azi ai ratat totul
deoarece ieri ai disprețuit
lucrurile acelea simple care încăpeau
într-o ceașcă de normalitate,
pe care o sorbeai cu ochii ațintiți pe ecran,
căutând nu știu ce informații amețitoare pe fACEBOOK,
dându-ți iluzia, printr-un click, sau un like,
că ești și tu un as într-o carte virtuală a așilor.

deoarece ieri
ai îmbrăcat cămașa docilității – pe față,
iar pe spate ți-ai lipit curcubeul,
furat din neprețuita inocență a copiilor.

de ce te miri ?

bucură-te în avans pentru ziua ce va veni mâine,
pentru că, statistic vorbind, s-ar putea să nu o mai apuci.

timpul se va rostogoli bolovănos înainte.
și poate înapoi, repetând istorii;
deci bucură-te în avans,
pentru că tu nu-i vei mai sta în cale,
numărând fără rost secundele ce ți-au fost date cu un rost.

 

nedumerire … și nu doar atât

 

This image has an empty alt attribute; its file name is abstract-woman-011-corporate-art-task-force.jpg

      De când m-am reîntors acasă am parcurs, pas la pas, o distanță marcată de două jaloane : ciuma roșie și România (ne/re) educată, ca în final să ajung pe malul egalității de gen.

      Compania de aviație Lufthansa a anunțat că personalul de zbor va renunța la clasicele interpelări  „doamnelor și domnilor” în favoarea impersonalului stimați pasageri/călători.

      Stau și mă întreb: pe cine discrimina formularea anterioară?
Oare pe bărbați, deoarece apelativul doamnelor era trecut înaintea domnilor ?
      Cred că asistăm la ceva ce are tangență cu dezrădăcinarea ființei umane.
Nu mai suntem fată și băiat, nu mai suntem bărbat și femeie, nu mai suntem mamă și tată (eventual părinte 1 și părinte 2), nu mai suntem domni și doamne, de fapt vom ajunge să nu mai fim nimic din ceea ce, fără să ne învețe nimeni, simțeam că suntem, într-o ordine naturală a lucrurilor, fără suportul ideologic al nici unei teorii.
      Stau și mă întreb : dacă mâine, în autobuz sau tramvai, spre exemplu, un bărbat mi-ar ceda locul său, ar trebui să mă simt lezată, discriminată?
Poate că mai există femei care ar dori să se simtă „lezate” și bărbați capabili să „lezeze” femeile în acest fel ;)

      Nedumerirea mea nu e lipsită de fundament. Noi nu  trăim în democrație, nici în post-democrație, nici în post – modernism sau progresism. Trăim în idiocrație, altoită pe un fond de apartheid sanitar/medical, susținută de o clasă politică în mare parte disgenică, stropită din belșug cu corupție și tolerată prin tăcerea și lipsa de reacție a celor mulți.

      Îmi pare rău că nu am putut posta o perioadă de timp, după ultimul text, cel cu așa numitul certificat medical, dar, fără nici o atenționare prealabilă din partea WordPress, m-am trezit că nu mai am butoanele care să-mi permită să adaug o postare nouă pe blog.

 

Ahnenpaß

Ahnenpaß (Ahnenpass în grafia modernă a limbii germane) este un pașaport genealogic – un act de identitate ancestrală, un permis de puritate a rasei – emis de regimul nazist, care certifica faptul că posesorul este arian.
Documentul era necesar pentru înscrierea la liceu și universitate sau încheierea căsătoriei cu o persoană ariană, permitea accesul în teatre, muzee, cluburi, bazine de înot, cinematografe, restaurante și asigura accesul în spitale și policlinici pentru a beneficia de servicii sanitare.
Era de asemeni necesar pentru deschiderea unui cabinet de avocatură, cabinet medical, etc.

Această postare atipică este cauzată de o știre incredibilă: azi am aflat că în Germania funcționează magazine, inclusiv magazine alimentare, care nu permit accesul persoanelor nevaxxinate.
Vrei să cumperi pâine și niște mere … trebuie să fii vaxxinat.

Ceea ce se întâmplă azi în Europa în legătura cu pașaportul de vaxxinare, prezentat într-o lumină mai blândă drept certificatul de vaxxinare, reprezintă un iceberg de ipocrizie. Ceea ce se vede e doar vârful.

Mi-e așa o lehamite să mai trăiesc în lumea asta!

miniatura persană … saluki

Bărbatul cu saluki (cca 1555), miniatură persană pe material textil
perioada safavidă
semnat Dust Muhammad (Mohammad) dar realizat probabil de Shaykh Muhammad, ucenicul său
Colecțiile David – Copenhaga, Danemarca

Revin după o perioadă de absență datorată unor probleme ivite pe platforma WordPress. De fapt nu pot spune că au fost probleme de ordin tehnic ci mai degrabă o schimbare a editorului de texte. Eu foloseam un editor clasic pe care îl știam și în somn, dar, într-o bună dimineață, m-am trezit că toate îmi sunt date peste cap și nu-mi găsesc editorul ci doar o serie de block-uri pe care nu le înghițeam de loc.
În sfârșit … a trebuit să învăț să mă descurc, și chiar dacă nu-mi place noua versiune voi continua să postez pe blog.

Pentru azi am ales o miniatură persană foarte rară, din două motive, care sper să vă placă.
E deosebită pentru că e realizată pe material textil, nu pe hârtie, dar în primul rând e deosebită deoarece prezintă un câine, animal considerat murdar în religia islamică.

În Sunna (Tradiția) se spune că musulmanii pot crește câini doar în trei scopuri : vânătoare,  păzirea turmelor, păzirea recoltelor și a gospodăriei. În nici un caz drept animale de companie.
Dar cu toate astea saluki face excepție deoarece nu e considerat câine.

Etimologia numelui saluki reprezintă în sine o încurcată poveste deoarece multe popoare doresc să-și adjudece originea etimologică. Sursele  de informare spun că Saluki a fost crescut la început în zona fertilă a Mesopotamiei apoi în Persia, Egipt și China.

Saluki mai este denumit câinele gazelă, ogarul persan, ogarul gazelă … iar beduinii din nordul Africii îl denumeau al-hurr, care înseamnă cel nobil. Saluki este menționat de mai multe ori în Biblie, fiind singurul câine care este specificat după rasă.
De aceea islamul face o derogare în ceea ce privește animalele de companie considerând că saluki nu ar fi de fapt câine :)

Ogarul persan apare pe un vas de ceramică veche de 6000 de ani descoperit în Iran la Susa (actualul oraș Shush) dar și o reprezentare petrografică cu o vechime de 10000-12000 ani din orașul Golpayegan.
Aceste reprezentări artistice indică faptul că saluki, ogarul persan, a fost crescut în Persia din cele mai vechi timpuri ca animal de vânătoare sau de companie pentru aristocrație.
Aspectul de gazelă dă un aer de noblețe ogarului.

Scena reprezentată are vitalitate deoarece bărbatul pornește înainte iar ogarul refuză să-l urmeze. Contactul vizual dintre ei e foarte ilustrativ.
Pentru redarea costumației miniaturistul a folosit culori tari dar deloc obositoare vizual și care se armonizează foarte bine cu peisajul din fundal pictat într-o manieră cu evidente influențe chineze.

Deși miniatura poartă semnătura lui Dust Mohammad (Muhammad), un cunoscut miniaturist din perioada safavidă, experții au stabilit că în realitate a fost pictată de un ucenic foarte talentat pe nume Shaykh Muhammad care, la rândul său, a ajuns maestru în arta miniaturii.

miniaturi persane … Jashn-e Sadeh și No Ruz

Festivalul Sadeh (Jashn-e Sadeh), cca 1520-1522
autor  Sultan Muhammad/Mohammad
perioada safavidă timpurie
Școala din Tabriz
Muzeul Metropolitan, New York

 

Subiectul textului de azi are la bază două lucruri:
– faptul că în ziua echinocțiului de primăvară se sărbătorește Anul Nou în stil iranian, denumit No Ruz
– răspunsul la un comentariu făcut în postarea anterioară de către Suzana Miu în care îi spuneam că în perioada de aur a miniaturii persane artiștii miniaturiști utilizau chiar și pensule făcute dintr-un singur fir de păr pentru a putea reda cât mai bine detaliile.
Folosirea acestui tip de qalam (pensula) necesita o mare dexteritate dar și multă răbdare, să nu mai pomenesc faptul că trebuia să fi avut ochi de vultur.

Am ales o miniatură încântătoare din toate punctele de vedere … coloristic, estetic, cu informații codate.

Miniatura prezintă un grup de oameni cu veșminte scumpe petrecândd într-un superb decor natural.
În multe surse se indică titlul de Petrecere în grădină sau chiar Picnic în grădină.
Acest lucru se întâmplă deoarece cei în cauză, experți sau amatori, nu au reușit să decodifice în mod corect simbolurile și informațiile din pictură.

Aici este redată o sărbătoare, un festival important care se celebra cu mare fast în timpul imperiului ahemenid ( domnia regilor Cyrus și Darius).
Sărbătoarea își are originea într-o legendă descrisă de marele poet persan Ferdowsi în celebra lui cronică a regilor denumită în persană Shah Nameh.
Cronica Regilor prezintă mai mulți eroi și evenimente din așa-zisa perioadă a Iranului mitologic … evenimente și personaje aflate la granița dintre mit și realitate.

Iată povestea festivalului Sadeh.
Să încep cu numele. În limba persana sad înseamnă o sută. Dar ce însemnă o sută în acest context ?
Ferdowsi spune că regele Hushang, fiul regelui Siyamak și nepotul regelui Kyumars, se odihnea la marginea unei păduri când a observat un șarpe negru după o stâncă care se pregătea să îl atace.

Regele Hushang ia de jos o piatră si o aruncă în direcția șarpelui. Nu îl nimerește, piatra lovește stânca, ricoșează într-o altă piatră și scoate scântei.
Regele aruncă o a doua piatră care, la fel ca prima, ricoșează producând o ploaie de scântei.
În acel moment regele își dă seama că a descoperit o piatră extraordinară cu care ar putea aprind focul ori de câte ori dorește.
Ia piatra de cremene și o duce la palatul său.
Din acea zi și până la No Ruz (Now Ruz), anul nou solar iranian, mai erau cincizeci de zile. Cincizeci de zile și cincizeci de nopți, în total o sută.

Dânsul se hotărăște să facă o sărbătoare, denumită apoi Sadeh/Sada, în cinstea acestor o sută de zile și nopți adunate împreună ce îi despărțeau pe oameni de noul an.

Sărbătoarea a început cu aprinderea focului și a continuat cu un ospăț pe cinste, muzică, dans și voie bună.

Tocmai aceste aspecte a încercat și reușit să redea, cu multă măiestrie,  miniaturistul pe o suprafață de 21cmx24cm.
Munca lui Sultan Muhammad/Mohammad, celebru miniaturist și profesor la Școala Regală de Artă (Atelierele Regale de Artă) din Tabriz este de toată lauda.

De remarcat focul, rodiile și merele din boluri, ulciorul cu gât înalt și subțire pentru vin, cupele ca niște cești fără toartă din care beau oaspeții, iepurele ținut de un curtean dar și finețea cu care este redat fundalul.

Legenda spune că regele mitologic Hushang în afară de faptul că a descoperit cum se poate aprinde focul cu amnarul ar mai fi descoperit fierul și prima tehnică de fierărie, prima metodă de irigație a unui teren agricol precum și meșteșugul de a face haine din blană de animale.

Un alt detaliu al miniaturii ne prezintă alte personaje, servitori și curteni, cu animale în brațe. În partea de sus apar două femei îmbrăcate în haine prețioase aducând platouri cu mâncare.
Eu am remarcat culoarea părului și a bărbilor personajelor participante la ospăț – un castaniu roșcat, nu negru.

Dacă doriți să admirați finețea redării tuturor detaliilor miniaturii, pictată în mai multe porțiuni cu pensule dintr-un singur fir de păr, vă invit să accesați galeria virtuală de la sfârșitul postării.

Spre deosebire de sărbătoarea No Ruz ținută pe 21 Martie, începutul oficial al primăverii, ce a supraviețuit de-a lungul secolelor după islamizarea Persiei și a ajuns neschimbată în Iranul modern, sărbătoarea Sadeh (Sadah) aproape că s-a pierdut.
Astăzi se mai ține în provinciile Yazd și Kerman, datorită comunităților de zoroastrieni – iranieni ce nu au trecut la religia islamică, în orasul Karaj de lângă Teheran și, mai nou, în ultimii ani chiar și în Teheran, Kermanshah, Shiraz și Isfahan, dar mai mult ca un pretext pentru petrecerea timpului liber în aceste ultime orașe.

În perioada preislamică dominată de religia lui Zarathustra, Zoroastru pentru europeni,  sărbătoarea Sada/Sadeh  prilejuia strângerea oamenilor pe 30 ianuarie în jurul unui foc din care fiecare din ei lua jar aprins, lumină, și o ducea acasă.
Dar înainte de asta băieții aflați în pragul adolescenței, însoțiți de unul sau doi bărbați, trebuiau să meargă noaptea în pădure sau pe câmpuri pentru a găsi crengi uscate, scaieți și mărăcini pentru aprinderea focului sacru.
Acțiunea reprezenta de fapt o primă inițiere a tinerilor băieți în tainele responsabilității și luptei cu pericolele.

Acest foc trebuia să ardă neîntrerupt în vatra casei, sau în vatra satului, fiind considerat un foc sfânt, protector de rele.
Templele zoroastriene au toate o vatră sau un pocal unde arde în permanență focul sacru. De aceea orice astfel de templu poartă denumirea de Templul Focului.

Vreau sâ menționez faptul că în Cronica Regilor (Shah Nameh) se spune că regele Hushang l-ar fi învins pe fiul lui Ahriman pentru a răzbuna moartea tatălui său, regele Siyamak.
Ahriman era personificarea forței răului, a întunericului, forța diabolică … în opoziție cu Ahura Mazda, forța binelui și a luminii, spiritul bun protector al tuturor ființelor umane și al naturii.

Dar să vorbesc și despre maestrul miniaturist ;)
Sultan Muhammad/Mohammad (1475- 1550) a fost un foarte cunoscut miniaturist al epocii sale, poate că cel mai apreciat.
Dânsul a fost totodată profesor la Școala Regală de Artă din Tabriz, loc unde s-a format și fiul său, Muhammadi Mirza Ali, despre care am vorbit în postarea dedicată miniaturilor cu îndrăgostiți.

Numele de Sultan i-a fost dat de către confrați ca pe un titlu de glorie … acela de rege al miniaturiștilor, mai marele miniaturiștilor.
A fost activ în perioada de început a imperiului safavid, mai exact în perioada de domnie a lui Shah Ismail – cel ce a pus bazele dinastiei safavide cu capitala la Tabriz.
Acolo, printre mulți alții, l-a avut elev pe Tahmasp – fiul lui Shah Ismail.
Tahmasp era un băiat cu mari înclinații artistice iar în momentul când a devenit shah a comandat și sponsorizat o serie de cărți caligrafice, miniaturi și centre de miniatură plătindu-i regește pe pictori, caligrafi și profesori tocmai pentru că prețuia cu adevărat arta.

Miniaturile lui Sultan Muhammad  sunt caracterizate de culori vibrante dar deloc obositoare.
Artistul stăpânea canoanele cromaticii și pe cele ale compoziției. Scenele prezentate sunt minuțios elaborate, plăcut de urmărit, cu detalii surprinzătoare și mare finețe în redarea elementelor vegetale.
Artistul avea o predilecție pentru miturile din Shah Nameh, pictând multe din personajele zugrăvite în versuri de poetul Ferdowsi, dar a redat și subiecte din mitologia islamică.
Miniaturile realizate de Sultan Muhammad reprezinta mici bijuterii aflate astăzi în cele mai mari muzee ale lumii.
Voi reveni deseori cu miniaturi ale acestui pictor miniaturist, mai ales atunci când voi vorbi despre Shah Nameh, mituri și eroi.

Pentru a intra în atmosferă și a vă familiariza cu cea mai importantă sărbătoare a iranienilor ce a rezistat eroic până azi după multe secole de islamizare vă invit să aruncați o privire aici :
https://exergy33.wordpress.com/2009/03/13/no-ruz-haft-sin/

Pentru a înțelege ce înseamnă Seezdah-bedar puteți citi niște explicații succinte aici :
https://exergy33.wordpress.com/2009/03/14/no-ruz-seezdah-bedar/