cine a hotărât și/sau hotărăște pentru copiii Europei ?

Nu mi-am dorit ca revenirea pe blog să se producă prin această postare atât de departe de universul artistic prin care călătoresc, virtual, de ani și ani de zile.
Dar sunt niște lucruri pe care doresc să le spun.
Ca să înlătur orice dubii în ceea ce privește echidistanța față de subiect trebuie să punctez din start că nu am copii.
Lucrurile fiind lămurite să purced la treabă.

Cu ani de zile înainte ca acest SARS COV 2 să atace omenirea urmăream la televiziunea iraniană un program, o dezbatere, un fel de masă rotundă cu diverși invitați.
Dar oare ce poți urmări la o televiziune dintr-o țară condusă de un regim teocratic în care mass-media e supusă frecvent cenzurii ?

Poți afla multe lucruri nedezbătute în mass-media apuseană, poți face cunoștință cu puncte de vedere inedite, ciudate sau chiar total inacceptabile într-o societate democratică.

La acea discuție unul din cei prezenți susținea o teorie atipică, nu știu dacă aș putea numi-o conspiraționistă, prin care căuta să demonstreze ideea că Europa merge într-o direcție greșită, debusolată, fără un sistem de valori tradiționale, deoarece foarte mulți lideri și politicieni influenți nu au copii biologici sau copii înfiați și, prin urmare, fiind ultima verigă într-un lanț uman nu le pasă ce se va întâmpla cu generațiile următoare.
Ideea era că legile și libertățile promovate de ei nu duc la consolidarea democrației, așa cum s-ar crede, ci la o destructurare a societății și o derivă umană pe plan personal pentru foarte mulți europeni.

Aici se aduceau în discuție o parte din liderii importanți fără copii ai celor mai dezvoltate state și se încerca un fel de extrapolare a ideii că s-ar fi creat un așa zis club al politicienilor fără copii care se sprijină unii pe alții în promovarea ideilor comune.

Mi-am amintit de acea emisiune în contextul în care se dezbate foarte mult problema începerii anului școlar și al măsurilor restrictive impuse de autorități.

Am căutat pe net oamenii politici care nu au copii și am încercat, atât cât am putut, să înțeleg adevărul sau minciuna din spatele acelor afirmații de la emisiunea vizionată cu mai mulți ani în urmă.

Iată personajele politice descoperite :

1- Angela Merkel – cancelarul Germaniei, cea mai puternică economie europeană
2- Theresa May – fost PM al Marii Britanii
3- Mark Rutte – PM Olanda
4- Elio di Rupo – PM Belgia, gay
5- Emmanuel Macron – PM Franța
6- Paolo Gentiloni  – fost PM al Italiei
7- Nikola Sturgeon – PM Scoția
8 – Sebastian Kurz – Cancelar al Austriei
9 – Xavier Bettel – PM Luxemburg, gay
10 – Jean Claude Juncker – fost președinte al Comisiei Europene
11- Leo Varadkar – PM Irlanda, gay
12 – Stefan Löfven – PM Suedia
13 – Ana Brnabić – PM Serbia, lesbiană

14 – Shinzo Abe – PM Japonia

Șefii guvernelor celor mai puternice economii europene și al celor mai importante țări de pe vechiul continent nu au crescut copii.

Și România urmează trendul european.

1 – Klaus Johannis
2 – Dacian Cioloș
3 – Dan Barna

Nu vreau nicidecum să induc ideea că persoanele fără copii nu ar avea empatie, departe de mine gândul ăsta cu atât mai mult cu cât fac parte din categoria mai sus menționată, dar vreau să spun că eu cred cu tărie în instincte … deci și în instinctul matern și cel patern.

Dacă mie îmi ia ceva timp să mă dumiresc dacă o lege ce îi vizează pe copii este corectă, sau dacă este în detrimentul lor, trecând prin filtrul gândirii informațiile auzite/citite … un părinte realizează în foarte scurt timp, uneori instantaneu, pericolele ascunse în spatele acestor legi, dispoziții, regulamente și obligații. Asta în cazul în care nu este îndoctrinat politic sau spălat pe creier.

Pentru mine e evident faptul că asistam la o anormalitate pe plan politic pentru că persoanele menționate în postarea de azi conduc destinele a peste 70% din populația Uniunii Europene, deci, implicit, viitorul copiilor europeni.

Las pe oricine vrea să tragă singur concluziile.

conexiuni

foto – René Maltête

M-am reîntors pe meleaguri dâmbovițene după mai multe zile petrecute pe un soi de alte meridiane culturale.
Reîntoarcerea a fost brutală și mi-au trebuit pe puțin douăzeci și patru de ore să prind cadența marșului citadin.

Îmi vine destul de greu să trăiesc o realitate ireală … iar aici mă refer la tot ceea ce se întâmplă pe plan global.

Împotriva urâtului nu se poate lupta decât cu armele frumosului.
De aceea, și nu numai, în zilele următoare voi scoate din cufăr aceste arme ;)

Ciudate sunt conexiunile făcute de creierul uman în situații de criză.

La începutul acestei nebunii, în plină stare de urgență, mama îmi spunea că a visat prima ei călătorie la Cernăuți.

Se întâmpla pe la sfârșitul verii în perioada interbelică.
Așa, pe nepusă-masă, bunicul i-a spus că poimâine va merge la Cernăuți și are de gând să o ia cu el acolo.
Mama era copil, de abia învățase să citească, iar gândul că va merge în acel oraș despre care auzise atâtea povestindu-se la ei în casă a făcut-o să nu mai poată dormi de surescitare.

Dar, îmi spunea ea la telefon, din tot ce a văzut în oraș parcă au dispărut în ceață imaginile acelea cu clădiri impunătoare și fântâni arteziene, cu vitrine în care tronau pălării țepene și cutii colorate cu delicatese.
Ceea ce îi venea acum în minte erau niște copii evrei cu steaua lui David cusută pe haine.
Mergeau împreună discutând în idiș fără să se uite la curioșii care îi priveau de pe trotuar.
Mama nu înțelegea de ce ei sunt obligați să poarte acea stea cusută pe haine iar bunicul încerca să o facă să înțeleagă cine și de ce a dat niște legi absurde.
Mama a ascultat, n-a înțeles aproape nimic, apoi a replicat furioasă : La noi în oraș, la noi la școală, nu se va întâmpla acest lucru.
Bunicul s-a mulțumit să mormăie cu jumătate de gură: Ba bine că da! Vin vremuri grele iar după aceea vremuri și mai grele.
Parcă ar fi bănuit că la sfârșitul războiului aveau să vină comuniștii la putere.
Tot restul zilei mama a fost debusolată.
Când a început școala și-a văzut colegii evrei cu steaua galbenă cusută pe haine.
Până în acea zi, deși colegii de clasă vorbeau acasă în alte limbi și aveau religii diferite, mama nu se gândise că fiecare ar putea fi diferit de celălalt.
Îmi spunea că în clasa lor erau copii din șase etnii și cinci culte religioase. Un mozaic uman din care fiecare avea de învățat câte ceva.

În timp ce vorbeam cu mama la telefon realizam că și eu, la începutul stării de urgență, mă visasem pe mine în clasa a doua.
Vedeam ca aievea clasa noastră, banca în care stăteam (a doua pe rândul de la geam – cu vedere spre parc), catedra învățătoarei, fișetul metalic îngust din colțul clasei, pupitrele din lemn masiv ca o barcă cu două locuri cu scaune rabatabile … auzeam până și trilurile păsărilor din parc, primăvara, sau croncănitul ciorilor, toamna.

Dar cel mai bine văd călimara de cerneală de pe catedra doamnei învățătoare.
O călimară mare, pătrată, din sticlă de culoare închisă, cu fundul gros de vreo trei degete, aveam să aflu că fusese concepută așa ca să nu se răstoarne, închisă cu un capac argintiu filigranat, bombat și ușor țuguiat, terminat cu o piatră de culoare verzui cenușie.
Toate aceste detalii îmi sunt foarte clare deoarece doi ani de zile am privit călimara aceea.
Dar iată povestea ei.

În clasa întâi am avut o învățătoare care nu ne-a lăsat să scriem cu pixul.
Trebuia să scriem doar cu stiloul pentru că, spunea ea, trebuia să învățăm să scriem frumos, caligrafic.
Mereu ne certa atunci când uitam să ne umplem acasă stilourile cu cerneală.
În clasa a doua ne-a venit o altă învățătoare, prima fiind cooptată în nu știu ce comisie la inspectorat, care a continuat să ne ceară același lucru : să scriem doar cu stiloul.
Această nouă învățătoare, frumoasă tânără și brunetă,  venise la noi în oraș împreună cu soțul ei, inginer militar, și avea să rămână doar doi ani.

Spre deosebire de prima învățătoare dânsa nu ne certa dacă uitam să ne punem cerneală în stilou.
A adus o călimară mare și grea, a pus-o pe catedră și ne-a spus că fiecare poate să-și umple stiloul de acolo.
În fiecare dimineață găseam călimara plină cu cerneală, și parcă plină de importanță, nemaifiindu-ne teamă că vom fi certați pentru uităciunile noastre.

Dar învățătoarea noastră nouă mai avea și un alt obicei ciudat.
Când pleca în pauză nu închidea niciodată fișetul metalic.
Acolo ținea tot felul de lucruri … coli de hârtie de desen, creioane, ascuțitori, radiere, foi de sugativă tăiate la dimensiunea unei cărți poștale pe care eram liberi să le luăm, gheme cu sfoară și ațe colorate, clame de birou, un compostor, o perie de haine, cutiuțe albe cu lipici, hârtie creponată, hârtie lucioasă, staniol și resturi de dantele, câteva numere din Arici Pogonici și Luminița, șireturi colorate, zeci de capace și căpăcele …

Bineînțeles că în pauză se găsea cineva să cotrobăie prin dulap și să dea toate peste cap.
Dar doamna învățătoare nu se supăra.
După ore, prin rotație, rămânea câte unul din noi să le pună pe toate în ordine.
Știți ce s-a întâmplat ?
După nici o lună nimeni nu a mai dat iama în dulapul clasei.
Oricine avea nevoie de ceva, își lua, punea apoi la loc, fără ca să fie ținut din scurt de doamna învățătoare.
Ordinea se impusese parcă de la sine după ce, fiecare din noi, făcuse măcar o dată curat în dulapul clasei.

Dar să revin la călimară.
În visul meu călimara era tot acolo, pe catedra învățătoarei, direct în bătaia razelor de soare.
Eu eram singură în clasă, în banca mea, inspirând mirosul de lemn vechi al pupitrelor moștenite cred că din perioada interbelică, cel de cretă și un vag miros de zahăr vanilat de la gogoșăria din parc.

Priveam acea călimară masivă, simbol al stabilității, și-mi spuneam în gând că nimic rău nu poate să se întâmple.
Toate lucrurile erau acolo, la locul lor, ordonate, așteptând să înceapă o nouă zi de școală și toate să curgă pe făgașul lor firesc.

Reamintindu-mi visul cu călimara simt că mă revoltă și mai mult măsurile cu privire la începerea noului an școlar, deși, după părerea unora, nu ar trebui deoarece nu am copii.
Dar atunci când o aud pe sinistra doamnă „ministră” Anisie și propunerile cu privire la scenariile de începere a noului an școlar mi se face efectiv rău.
Păi ei vorbesc de tablete, telefoane smart și învățământ online, de clase cu două schimburi – jumătate la școală și jumătate acasă, de măști purtate de elevi pe tot parcursul orelor, plus distanțarea fizică, toate astea cu scopul de a învinge pandemia, dar fac uitată spinoasa problemă a celor 25% dintre grădinițe și 1180 de școli din România care au încă toalete afară, nu sunt racordate la rețeaua de apă potabilă și nu au un loc amenajat pentru spălatul mâinilor, școli insalubre la care copiii vin pe jos, prin noroaie și zăpadă, mulți … mulți kilometri.
De ce fel de distanțare se face vorbire atunci când îi luam în discuție pe miile de copii care, pe timp de iarnă, se trezesc cu noaptea în cap și din cătune uitate de oficialități vin la școală peste dealuri, prin pădure, pe marginea apelor, strânși unii în alții pentru a face mai bine față vântului, ploilor sau viscolului.

Mă întreb oare în ce realitate trăiesc oamenii ăștia puși să guverneze peste educația copiilor…

Nu am nici un răspuns.

PS.
René Maltête
a fost un fotograf extraordinar de versatil și plin de umor.
El a inventat gagul fotografic.
Dacă vreți să vă binedispuneți căutați pe net imaginile surprinse de dânsul.
Un foarte bine scris articol de Cristian Munteanu vă poate ajuta să aflați amănunte despre acest fotograf prea puțin cunoscut/mediatizat la noi.

https://blog.f64.ro/2016/12/30/rene-maltete-sau-fotografia-in-versuri/

Romanian Muslims … musulmani români


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Chiar aș vrea să știu ce scrie în această broșură publicată în anul 2010 ;)

https://www.amazon.fr/Romanian-Muslims-Hayssam-Mehmet-Niyazi/dp/115741544X

analiză profundă … în tramvai ;)


Grzegorz Chudy – The Airtram over Kłodnica River

După cum spuneam în postarea anterioară, și repet afirmația aici, folosesc des mijloacele de transport în comun.
De cele mai multe ori am adevărate revelații privindu-i pe călători, asistând la dialogurile lor sau implicându-mă eu însămi în diverse conversații ;)

O zi oarecare din perioada stării de urgență când Orban anunța cu emfază că guvernul va lua măsuri cu privire la relansarea  economică.
La distanță de un rând în fața mea doi pensionari, în picioare, conversau cu o doamnă de vârsta a treia așezată pe scaun.
Toți trei aveau vârste apropiate și, nu știu de ce, îi percepeam ca pe vechi colegi de munca undeva într-un birou de contabilitate, la fisc, la bancă sau într-un minister.
Cei doi bărbați, trecuți de șaptezeci de ani,  cu siluete încă atletice, îmbrăcați în nuanțe de crem și alb, dezbăteau intens problemele economice.
Urmărindu-le conversația îmi dădeam seama că toți trei erau bine informați, aveau un limbaj elevat, aduceau argumente logice și aveau o bună doză de umor.

La un moment dat unul din cei doi bărbați în vârstă a spus următoarele :

Un popor care-și miroase ciorapii înainte de a-i pune la spălat nu poate fi decimat cu ușurință de corona virus sau orice alt virus.
O societate în care vatmanii coboară din tramvai și schimbă macazul cu levierul nu așteaptă ajutoare financiare din partea lui Orban, a lui Câțu sau a oricărui Păcălici din guvernul României.
Oamenii ăștia nu vor decât să fie lăsați să muncească, să-și trăiască viața, să facă ei ce știu că ar fi mai bine de făcut.

E scris în gena noastră să putem depăși crizele, să ne asigurăm subzistența, mai mult sau mai puțin în spiritul legii, să putem ieși la liman fără să ne milogim la un guvern impotent.
Cine spunea că nu se poate mai rău decât Veorica ?
Se poate … uită-te la ieșirile publice ale doamnei Anisie, rușine celor ce au propus-o pentru postul de Ministru al Învățământului, sau ale Violetei Alexandru care, înclin să cred că e o persoană cu bune intenții, dar care e făcută praf chiar de colegii din guvern și din parlament.
Așa nu se mai poate … să fim conduși la nesfârșit de oameni politici decuplați de la realitate !

Bugiverca

Alessandro Sanquirico – Portret
Muzeul Colecțiilor de Artă, București
………………………………………………………………………………………………..

Povestesc acum o întâmplare petrecută doar cu câteva ore în urmă.

Sunt o persoană care utilizează frecvent mijloacele de transport în comun, fapt ce îmi îmbunătățește abilitățile psihologice, lingvistice și percepția asupra realității.

Luasem tramvaiul 21 din zona Obor spre a mă întoarce în centru.
M-am bucurat deoarece erau puțini călători și m-am așezat pe un scaun imediat lângă ușă.
La stația următoare s-a suit un călător mai în vârstă cu fața transpirată și părul ciufulit, în contrast puternic cu cămașa albastră impecabil călcată.
Mi-a atras atenția geanta sport din pânză cadrilată purtată în bandulieră. Geanta avea ceva feminin în designul ei simplu, nesofisticat.
A făcut câțiva pași nesiguri apoi s-a așezat pe scaun exact în spatele meu.
Am simțit un vag miros de alcool și m-am întrebat în gând dacă îl folosise ca dezinfectant pe exterior sau pe interior.
Aveam să mă conving în puțin timp că era vorba de impregnație etilică, termen învățat de la celebrul profiler FBI din cazul Caracal.

Bătrânul bombănea ceva dar din cauza zgomotului făcut de tramvai nu înțelegeam nici un cuvânt.
După un minut sau două am reușit să aud silabele ritmate. Bugiuverca, Bugiverca …
Tramvaiul își continua drumul și la intervale inegale de timp bătrânul repeta sacadat același unic cuvânt : Bugiverca.

Mă întrebam din ce limbă e cuvântul și ce ar putea să însemne.

La un moment dat, fără să mă gândesc prea mult, m-am întors și l-am întrebat ce înseamnă Bugiverca.

Cu limba împleticită a încercat să spună ceva dar nu a izbutit din prima.
Și-a adunat forțele privindu-mă mirat.
A reușit în final să spună : o femeie, o .. , a urmat un cuvânt greu inteligibil, parcă munteancă.
O muntenegreancă, a continuat bătrânul, o muntenegreancă pe care am iubit-o ca nebunul. Ea m-a adus în halul ăsta.
De peste douăzeci de ani vreau să o uit și nu pot.

Am rămas fără cuvinte nu atât datorită dialogului inedit cât faptului că pe măsură ce vorbea efectul alcoolului pur și simplu dispărea.

Tot drumul până acasă m-am gândit la întâmplarea asta.
Doream să aflu mai mult așa că, în compania unei cești de cafea, m-am avântat pe Internet.
Surpriza de abia acum vine.
Nu am găsit exact cuvântul bugiuverca/bugiverca dar am descoperit unul asemănător, bujavercă – cu etimologie necunoscută, cel mai probabil o exprimare în argou – care înseamnă vagin.

Am mai descoperit și altceva interesant. Un citat dintr-un text publicat cu multe decenii în urmă.

„Lăsata secului! Mamă cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tarbacă prin Dealul Spirii, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea!”
( Bucureştiul interbelic -1935. Articole despre capitală apărute în săptămânalul „Realitatea ilustrată”, 1935)

Apoi, brusc, mi-am adus aminte de un tablou pe care l-am fotografiat în 2013 la Muzeul Colecțiilor de Artă din București.
Nu știu din ce cotlon ascuns al minții a țâșnit la suprafață portretul acelei fete cu batic roșu și bani de aur pe frunte.
În timp ce fotografiam cineva din muzeu îmi spunea că portretul reprezintă cel mai probabil o fată din Muntenegru … o montenegrină.

Ciudat cum de s-a produs acest scurtcircuit informațional salvator.
Așa am reușit să o vizualizez cumva pe muntenegreanca pe care o mai iubea încă bătrânul din tramvai.