pseudo-răspuns

Cineva se întreabă din când în când de ce nu mai scriu pe blog.

E o întrebare la care nu am un răspuns plauzibil.
Probabil realizez faptul că îmi rămâne tot mai puțin timp de trăit.
Probabil am nevoie de un an sabatic după care să încerc o nouă versiune a persoanei mele … cea din secolul trecut ;) … cea dintr-un secol trecut.

Recunosc că mă încercă un dor neînțeles de a îmblânzi din nou cuvintele.
Când va deveni suficient de puternic voi reîncepe să scriu.
Deocamdată cochetez cu ideea de a surprinde în pixeli ceea ce, nu știu dacă, aș fi capabilă să redau în cuvinte.

calități și defecte

În zodiacul arboricol sunt arțar. În cel floricol sunt floarea soarelui.
În zodiacul aztec sunt vânt iar în cel hindus (indian) sunt maimuță.
În zodiacul arab sunt lanț, acest zodiac fiind constituit din arme și obiecte de luptă.
În cel persan sunt Mehr, simbolul afectivității și empatiei.
În zodiacul chinezesc sunt șarpe … iar pe înțelesul tuturor sunt Balanță.

Dacâ aș fi avut măcar un sfert din calitățile descrise la aceste zodii cred că aș fi, acum, un alt om.
Dar sunt atât de plină de defecte la care nu doresc să renunț nici în ruptul capului, defecte pe care mi le asum până la ultima literă, ultimul pixel sau ultimul bemol, încât mă întreb dacă nu cumva am fost mereu judecată pe baza a ceea ce se credea despre mine că aș fi și nu luând în calcul ceea ce sunt de fapt și în fapt.

Oricum, eu mă simt bine în pielea mea. Nu aș putea fi altfel. Nu îmi doresc să fiu altfel. Urăsc să fiu altceva decât ceea ce sunt.
Iar dacă ceea ce sunt nu place … nu e vina nimănui.
Prefer să fiu eu însămi, indiferent de prețul plătit.
Știu că sună cumva forțat … ca un ultimatum,
Dar dacă în viață nu lupți să fii tu însăți/însuți, atunci ce altceva ai putea fi ?

 

pe loc

instalație textilă – Sophia Chang

Nici eu nu știu de când nu am mai hașurat așteptările absurde.
Am intrat parcă într-un tunel suprarealist al uitării. Eu … prinsă într- un film mut ce se derulează cu încetinitorul.
Cineva cântă la pian un vals la o gură a tunelului. Altcineva chinuie un saxofon care plânge cu sughițuri de jazz la celălalt capăt.
La mijloc sunt eu, captiva unei clipe de sinceritate, fără posibilitatea de a merge înainte sau de a mă reîntoarce la punctul din care am pornit.

Stau pe loc amețită de acordurile muzicale disonante și singurul lucru ce-mi vine acum în minte e nucul uriaș din grădina bunicilor sub care învățam să număr îndoindu-mi degetele.

 

titluri în căutarea unui autor

 

Călugărița cu sandale Louboutin
M-am născut în octombrie
Patru dame și un crai
(Ben)zen
Strategii,regii și orgii
Mâine nu va răsări soarele
(Cont)acte secrete
Aplauze pentru dirijor
Cineva mă cheamă în noapte
Da, și mâine mă vei minți
Călătorie în spațiul negativ
Patru sticle de Coca-Cola
Tăcere ambalată în celofan
Bancomatul de pe strada Polonă
Ziua în care-ți voi spune că te iubesc
Crede-mă pe cuvânt
Ittu din Șinca Veche
Acadele cu praf de pușcă
Aluzii optice

Mușcata mătușii Aglaia
O legătură sortită eșecului
Tabele bezmetice

merg … încă merg

 

 

Merg. Merg cu pași cadențați pe cea mai importanta linie. Cea a vieții.
De o parte și alta las în urmă o multitudine de lucruri : tentații, renunțări, victorii, armistiții, eșecuri, împliniri, iluzii, deziluzii, regrete, iertări, uitări, pasiuni, copilării, iubiri, seriozități, prețiozități, taine, miracole, mistere de nepătruns … dar și lucruri aparent mărunte dar covârșitoare ca importanță prin ritmicitatea cu care revin.

Nu ți-aș putea spune ce fire nevăzute le leagă pe toate împreună în noduri mai complicate decât cele celtice.
Se face simțită în curgerea lor o ordine bine camuflată, o ciclicitate, un algoritm pe care nici în ruptul capului nu-l pot înțelege.