visul unei nopți de martie

 

 imagine – Andy Gilmore

 

Azi noapte am visat o carte, dar nu o carte ca oricare alta ci prima carte din care reusișem să silabisesc câteva cuvinte.
E vorba de o cărțulie frumos ilustrată ce spunea povestea mai mult în imagini decât în cuvinte. De-a lungul timpului uitasem de Mănușa Fermecată și de aceea, azi, toată ziua, m-am întrebat ce anume mi-a adus-o în vis.

Țin minte că atunci când mi-a citit-o mama prima oară, afară ningea. Ningea, era frig iar eu eram bucuroasă că personajele din poveste – șoricelul, broscuța, iepurele, vulpea si alte viețuitoare ale pădurii – își găsiseră un adăpost călduros în mănușă.
Singura legătura evidenta cu visul meu o reprezintă faptul că în ziua precedentă a nins din plin. Stau într-un oras în care iarna vine la începutul primăverii iar toamna se încheie de Mos Craciun :)

Dimineața m-am trezit cu o stare ciudată dublată și de faptul că inima-mi bătea nebunește iar mie-mi venea să valsez prin casă. I-aș zice fericire, căci altfel nu știu cum să-i zic.
Și m-am simțit dintr-o data mai bună … chiar dacă mai vulnerabilă ca oricând.

Anunțuri

covorul

imagine Mirco Ilic

 

Traversam o perioada incarcata. Zilele premergatoare examenului de admitere parca intrasera in sac. La ore imposibile din zi proful de mate punea sedinte suplimentare de recapitulare. Norocul nostru ca noaptea liceul era inchis :)

In acea zi, si nu numai, avusesem ore suplimentare de la 6.30 la 7.45  dimineata. La 8 incepea programul propriu zis; deci inca o portie consistenta de matematica dupa cea care ne-a fost servita in locul micului dejun :)

Spre inserat, acasa, am scos caietul cu exercitiile de rezolvat pentru a doua zi. Nu-mi gaseam o pozitie comoda la masa de scris asa ca m-am asezat jos, cu spatele rezemat de canapeaua pe care dormeam, incercand sa ma concentrez asupra unor ecuatii trigonometrice.

De oboseala ochii mi s-au inchis si caietul mi-a alunecat de pe genunchi.
Simteam cum ma desprind si plutesc intr-un aer auriu, racoros, si cum alunec cu viteza din ce in ce mai mare.

Cand am deschis ochii m-am trezit intr-o camera luminata orbitor. Am ridicat privirea spre tavan si, ca pe fundul unei ape limpezi, am vazut lustra imensa cu multe brate.
O fericire neinteleasa plutea in camera. O simteam prin toti porii.
Nu tu griji legate de admitere si bacalaureat. Nu tu griji legate de tema de matematica pentru maine. Nici un fel de griji, doar o stare de fericire fara sens ce nu deriva din vreun scop declarat sau ascuns al vietii cotidiene.

Peretii fusesera imbracati in tapet de culoare verde inchis cu aspect de acuarela proaspat uscata. In camera nu mirosea a vopsea ci a ciocolata. Aroma unei ciocolate de foarte buna calitate ma invaluia din toate partile. Instinctiv m-am uitat jur imprejur pentru a descoperi cutia pe care cineva, presupun, o desfacuse cu putin timp inainte.

Dar in camera nu se zareau multe obiecte de mobilier. O sofa fin arcuita de culoare crem, satinata, ce batea in ape galben lamai, cu lemaria inchisa la culoare, umplea golul de pe lungimea unui perete.  In fata sofalei se afla o masa acoperita cu o panza delicat brodata si in aceeasi nuanta cu sofaua. Pe masa am zarit doar un ceas desteptator de moda veche. Atat. Arata ora patru fix.

Intr-un colt, un lampadar de salon, foarte inalt, cu abajurul din dantela neagra, arunca umbre ciudate pe peretele lateral intregind atmosfera nefireasca.
Pe jos am vazut un covor de culoare crem,  ca o catifea mai groasa. M-am aplecat si l-am atins. O atingere stranie. Mi-am tras imediat degetele.

Altceva nu se afla in camera si privind inca o data mi-am dat seama ca nici ferestre nu avea.

Aroma de ciocolata ma facea sa salivez. „La naiba!” mi-am zis inciudata, „doar nu sunt copil de gradinita”.
Imediat insa am ripostat : „Mai stii, poate ca sunt! ” Apoi cateva secunde, cu creierul golit, am privit fugitiv peretii verzi in cautarea a ceva.

„In casa oare nu locuieste nimeni?  … atunci de ce am  impresia ca cineva m-ar astepta aici?
Era mai mult decat o impresie. Nu chiar o certitudine desi  mi-ar fi placut extraordinar sa fie asa.

Usa intredeschisa dadea spre un hol intunecos in care nu m-am aventurat. Din pragul usii m-am reintors cu prudenta spre locul initial pasind aproape imponderabil prin ploaia de lumini orbitoare.
Am atins cu varful degetelor peretii cu tapetul aspru la pipait, m-am asezat pe sofa si mi-am fixat mainile pe lemnaria sculptata, am luat chiar  desteptatorul nichelat de pe masa si l-am analizat cu atentie.
… nici un dubiu. Toate erau reale dar mai reala decat orice era aroma de ciocolata. Si totusi nimic nu ma putea convinge ca nu-i vorba de un vis.

E inexplicabil de ce, aproape in toate visele, caut sa ma conving ca sunt eu insami. De aceea imi pipai fata spre a identifica unele elemente care sa-mi confirme ca sunt Eu.  Pornesc in cautarea ochelarilor, a cerceilor si a clamei de par.
Uneori imi pipai hainele ca, dupa nasturi, fermoare, textura tesaturii si croiala, sa-mi dau seama cu ce sunt imbracata si astfel sa ma conving ca sunt eu insami, nu altcineva, si ca-s imbracata in hainele mele.
De foarte multe ori ma intreb daca sunt „Eu – cea din momentul visarii”  sau e vorba de „mine – cea dintr-o perioada anterioara” :)

Doream sa-mi aflu varsta dar in camera nu observasem vreo oglinda sau vreo alta suprafata lucioasa in care sa ma privesc.
Instantaneu imi venise o idee …
Ce-ar fi sa ma intind pe jos pe covorul din fata sofalei si, in raport cu sofaua,  sa vad cat de lunga sunt.
Eram  Eu – cea din liceu  sau eram Eu – cea de la gradinita ?

M-am asezat paralel cu sofaua, punand calcaiele exact in dreptul picioarelor de mobilier, si mi-am intins mainile pe orizontala ca sa vad pana unde pot ajunge.
Covorul nu mi s-a parut chiar atat de catifelat ca la prima atingere. Ba chiar fire tepoase imi treceau prin camasa si-mi intepau in mod neplacut pielea. Am simtit mirosul de lana … dar si mirosul de pericol.
Achtung!
Imediat am dat sa ma ridic. Prea tarziu.

Simteam cum covorul se misca, cum se rula in jurul meu paralizandu-mi orice miscare si cum doar mainile imi raman afara, zbatandu-se in gol, fara putinta de a se agata de ceva.
Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic … devenisem prizoniera covorului viu.
Deocamdata putea respira. Ma bucuram ca aveam aer sa rasuflu. Mi-am incordat din nou corpul pentru a gasi o cale de a ma elibera. Trebuia sa ies. Cu orice pret.

Eforturi fara rezultat.
Dar chiar atunci am auzit o voce : „Prinde-ma de maini ca te trag afara! Am sa te scot de aici.”
Inima mi-a zvacnit in piept pompand dintr-o data prea mult sange in artere. Corpul mi se infiebantase ca inaintea unei batalii decisive.
„Peste cateva secunde voi fi salvata!” … strigam cu o bucurie navalnica in gand.

Am prins amandoua mainile ce mi se intindeau. Mai intai degetele iar apoi, pentru a gasi puncte de sprijin mai solide, am prins cu putere antebratele pana aproape de cot. Dansul facuse la fel, incolacindu-si bratele de-a lungul bratelor mele.
In zadar ma trageau afara. Nu ma clinteam nici macar cu un milimetru din stransoarea covorului.
Dar ca si cum asta ar fi fost prea putin, am simtit cum covorul de ridica, si asa sul, cu mine inauntru, incepe sa pluteasca. In ciuda faptului ca nu vedeam nimic stiam ca plutesc. Pielea infiebantata de pe dosul palmelor sesiza cu precizie curentii reci de aer.

Cel ce dorise sa ma ajute ramasese inclestat de bratele mele.
Covorul plutea iar eu, din ce in ce mai clar, imi dadeam seama ca ma voi intoarce in lumea mea.
Dar faptul de a fi vie in lumea mea putea insemna moarte pentru cel ce dorea sa ma salveze.
Daca nu-l lasam inainte de a fi prea tarziu as fi facut cu buna stiinta o crima.

Am vrut sa-i strig sa-si desclesteze mainile insa limba nu ma asculta deloc. O simteam cleioasa si fara de folos. Sunetele nu-mi ieseau din gat in ciuda faptului ca fortarile mele ajunsesera la limita.
Mi-am desfacut palmele incercand sa ma eliberez cumva din stransoarea bratelor lui, scuturand alandala mainile pentru a-i da de inteles ca trebuie sa ma lase … ca daca nu o va face va muri.
Va muri si eu voi fi vinovata de moartea lui caci apartineam unor lumi incompatibile in care el nu ar fi putut subzista. Fara sa vreau ma transformasem intr-o intrusa aducatoare de moarte. Un inger al mortii, asta eram acum, repetam mecanic ca o jucarie defecta.
Dar el nu-mi dadea drumul si pace …

Lupta prelungita din aer ma sleise de putere. Sentimentul de vinovatie ma coplesise intratat incat nu mi-am mai putut opri lacrimile … am simtit cum siroiesc pe fata si cum se imbiba in lana groasa a covorului. Nu-mi mai ramanea nimic de facut.

„Ba nu! … trebuie sa actionez! „  M-am zbatut cu ultimele puteri. Am reusit sa ma eliberez pe jumatate.  Ca intr-o mangaiere palmele mi-au alunecat pe antebratele lui si,  aproape de incheietura pumnului, am simtit o cicatrice.
Nu stiu de ce am ezitat …

Cand am deschis ochii ma aflam din nou in camera mea, cu capul pe caietul de teme pentru acasa, lungita langa canapea si cu ochii plini de lacrimi.

A fost cel de-al doilea vis din care m-am trezit cu lacrimi in ochi.

O postare de pe blogul CELLEI  mi-a reamintit visul acesta de demult, straniu ca toate visele, caci visele nu sunt controlate de partea constienta a fiintei umane.
Si ce bine ca nu sunt :)

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

 

kimba-le

Alfred Gockel – Composition

O urmaream cu pasi repezi deoarece dânsa pasea in ritm alert, aproape alergand.
Mingea aurie a soarelui se rostogolea foarte jos, aproape de linia orizontului, si desi ceasul arata ca trecuse putin de ora pranzului aveam senzatia ca se apropie seara. O caldura jilava, cu iz de apa statuta si aroma de cuisoare, imi producea disconfort fizic.

Strazile orasului se stramtasera mult, semn ca intrasem in zona saraca. Peretii coscoviti, sârmele de telefon ce se căţărau ici colo la cate o fereastra murdara, copiii jerpeliti dar cu ochi vii si limpezi, imi intregeau starea de nervozitate si surescitare.
Ma simteam prost in sacoul elegant din crep ce contrasta violent cu saracia din jur si spre fericirea mea nimeni nu se uitase  la mine lung, dezaprobator.
In schimb eu ma uitasem lung la o poster zdrentuit lipit pe o usa cu vopseaua scorojita. Mare lucru nu se deslusea, cu exceptia unui an – 1956 – scris in cifre tridimensionale, ce-mi atrasese atentia ca un magnet.

„1956?! …imposibil … inseamna ca nu m-am nascut inca!”
Nu ma puteam dumiri asupra situatiei.

„De ce o urmaresc? „… m-am intrebat in gand. „E ridicol sa urmaresc pe cineva si sa nu stiu de ce o fac” am concluzionat tot in gand dar avand mare grija sa nu-i pierd urma.

Era inalta, cred ca ajungea la un metru optzeci, imbracata cu niste blugi decolorati si o camasa alba, din panza topita, ce i se mula perfect pe corp. Parul blond, spalacit, tuns baieteste, dar cu un breton foarte artistic, semana mai mult cu o cascheta decat cu o podoaba capilara.
Cred ca de aceea copiii negri o fixau intrebatori cu privirea.
Ea le zambea, uneori le facea cu mana, si trecea mai departe. Comportamentul ei, si felul afectuos in care-i raspundeau copiii, m-au facut sa inteleg ca  nu era o necunoscuta pentru  dansii.

„Africa!” … am exclamat strangulata de emotia acestei descoperiri neasteptate.
Dar eu sunt in Iran, la Teheran, si a mai ramas putin pana sa pasesc in mileniul trei. Ieri m-am plimbat prin Parcul Sa’i sub copacii inalti ingreunati de zapada.

„Simultaneitate temporala nu exista decat in romanele science fiction si totusi … ”

Gandul mi-a fost intrerupt de zgomotul unui motor de automobil.
Dânsa s-a lipit de perete cautand speriata un ascunzis. Se prelingea pur si simplu pe perete, tarandu-si picioarele suple pe pamantul galben rosiatic.
Abia acum am realizat ca aici nu e asfalt. Privind in jos i-am vazut sandalele din piele ciocolatie, cu multe tinte metalice, si unghiile date cu lac sidefat. Un lac scump cu irizatii liliachii.

Ce amanunte stupide poate reţine retina si ce usor le poate rata pe cele esentiale!
Urcand cu privirea am descoperit cu stupoare geanta de pe umarul ei si mana crispata ce strangea cureaua cu catarama din bronz.
„Mai era cineva care o urmarea?!  De ce o facea?  Eu de ce o urmaresc?” … atatea intrebari imi zburau prin spatiul ingust al fruntii incat era imposibil sa nu se ciocneasca intre ele fara sa-mi produca dureri de cap.

Vocea automobilului s-a stins. Am vazut cum i se relaxeaza corpul si cum ii revine respiratia la  normal.
Brusc a cotit pe o alee in prelungirea careia se putea vedea un spatiu viran verde si plin de praf.
Mi-era frica s-o urmaresc in continuare. Nu mai existau ziduri dupa care sa ma ascund si in prima secunda m-ar fi descoperit.
„Ce sa fac ?”

De abia in momentul in care a traversat maidanul prafuit mi-am facut curaj sa ies din ascunzatoare si sa-i tin urma.
Am alergat temandu-ma sa n-o pierd.
Cealalta parte a maidanului se continua cu un povarnis, iar in capatul povarnisului, inconjurata de arbori bine intretinuti, trona o constructie alba, coloniala, impunatoare nu atat prin dimensiuni cat prin eleganta arhitectonica.

Pe terasa resedintei, ocupand niste scaune moderne din rafie impletita pe suporturi stralucitoare din inox, niste negri relativ tineri discutau aprins.
Figurile lor, dar si felul in care erau imbracati – cu camasi bleu si costume de firma, de culoare deschisa, dadeau indicii foarte clare … niste africani scoliti in vest si cu stare materiala buna.

Sondele inalte cu oranjada de pe masa sclipeau palid in lumina soarelui ce statea parca sa apuna.
„E doar doua fara douazeci”, am constatat usurata consultandu-mi ceasul de la mana, usurata zic deoarece am oroare sa ma prinda noaptea in locatii necunoscute.

Dansa a urcat cu dezinvoltura treptele de piatra alba ale resedintei. Exclamatiile prietenoase cu care a fost intampinata nu lasau loc nici unui dubiu. Africanii o cunosteau foarte bine.

Tipii s-au sculat in picioare si au facut cerc in jurul ei. Toti erau inalti, sportivi chiar, cu parul cret tuns foarte scurt, in stil european, daca e permis sa ma exprim asa.
Unul din ei a urcat la etaj. I-am vazut profilul saltaret prin ferestrele intredeschise, protejate de jaluzele orizontale din lemn de bambus.

Am mai facut cativa pasi prin iarba de culoare pamantie. Praful uscat fusese reumezit de aerul jilav ce facea sa mi se lipeasca hainele pe corp.

Trebuia sa ma apropii pentru a vedea mai bine.
Profitand de faptul ca ei discutau in cerc, fara sa mai acorde atentie la ceea ce se petrece in jur, am alergat tinandu-mi respiratia pana in apropierea celor doua coloane din piatra imbracate pe de-a-ntregul de iedera, coloane ce marcau intr-un mod original intrarea in resedinta neimprejmuita.

Imi auzeam inima in timpane.
„E cazul sa ma linistesc. Nu se poate intampla nimic rau. Chiar daca ma descopera nu are de ce sa-mi fie frica. Ei sunt niste tineri cu studii, nu-s canibali.” Am zambit in gand de comparatia facuta.

Din locul in care eram puteam auzi vocile lor. Discutau in franceza. Ea cu un usor accent parizian,  ei intr-o franceza enervant de gramaticala, colorata ici colo cu cate un cuvant dintr-un dialect neinteligibil mie.

Am inteles ca se discuta despre niste alegeri falsificate si despre un transport ilegal de arme  al unora ce constituiau partea lor adversa. Se pomenea de coruptie, de mita data unei persoane importante din guvernul francez, de o uniune, n-am inteles a cui, ce dorea sa le bage bete in roate …

Tipul care urcase la etaj s-a intors tinand in mana un plic voluminos. Ea l-a luat fara sa-l deschida, stiind probabil ce se afla inauntru, si i-a multumit foarte mult, asigurandu-l ca informatiile vor fi publicate in jurnal.

„Deci ea e reportera!” Datele incepeau sa le lege intr-o poveste ce prindea contur incitant.

Dupa ce si-a baut oranjada cu inghitituri mici, leganand ganditoare sonda, dânsa a prins un cub de gheata intre dinti si l-a sfaramat cu un scrasnet strident.
In acel moment i-am zarit ochii de culoare gri-albastra. Niste ochi nu prea expresivi dar totusi bine pozitionati pe chip.

S-a ridicat si cu aceiasi pasi mari a urcat povarnisul apoi a traversat maidanul prafuit  imbibat pe alocuri de apa.

Dupa cateva minute am iesit din ascunzatoarea de dupa coloanele imbracate in iedera si am alergat dupa ea.
Nu si-a dat seama ca o urmaream.
Traseul de intoarcere se suprapunea in linii mari pe cel de la venire.

Incet incet am ajuns in cartierul cu cladiri inghesuite si copii veseli ce se jucau pe strada.  Albul fosforescent al ochilor contrasta placut cu negrul pielii. Erau imbracati cu haine europene second hand, cei mai multi cu tricouri decolorate, camasi cadrilate cu cateva numere mai mari si pantaloni scurti din panza kaki, ca de armata.

Zgomotul motorului s-a reauzit amenintator de departe.
Fata i s-a crispat. Sangele i-a fugit din obraji.
Din locul in care statea reuseam sa simt pericolul.

Ea alerga pe stradutele intesate de copii si negrese in haine traditionale cu mainile incarcate de verdeturi si fructe.
Eram in apropierea unei piete, cred, de aceea multitudinea oamenilor care duceau pe cap sau in maini tot felul de marfuri.

„Ce ghinion!” am exclamat cu neputinta. „Ce sanse minime are un alb sa se ascunda intr-un oras de negri !”
Dânsa, desi speriata, nu-si pieduse stapanirea de sine.
Alerga tamponandu-se de trecatori. Geanta masiva i se izbea de soldurile osoase. Cu mainile desfacute batea scurt aerul  parca spre a-l despica pentru a patrunde pe un taram lipsit de pericole.

M-am pomenit ca o urmaresc prin niste ganguri sordide din piatra crapata ce miroseau a alcool ieftin si a fum stătut de opium.
„Probabil ca vrea sa ajunga undeva, la o adresa precisa”  mi-am zis mie insami in timp ce incercam sa-i anticipez miscarile dezordonate.

Un cap de fetita neagra, cu zeci de codite strans impletite si adunate in varful capului intr-o agrafa de bronz, a strigat melodios : Genevieve!

La auzul vocii ea s-a intors. M-am intors si eu.
In acel moment s-a petrecut un lucru extraordinar.
O forta de o intensitate nemaintalnita ne-a apropiat pana la contopire.
„Salveaza-ma” m-a rugat cu o voce ferma.
I-am privit de foarte aproape ochii gri albastri si am soptit imperceptibil, ca pe o acceptare a inevitabilului : Genevieve! … dupa care imaginea ei s-a volatilizat iar Eu am simtit cum devin Ea.

Stateam intepenita pe loc. Greutatea gentii de pe umar m-a facut sa-mi revin la realitate.
Eram Eu, caci aveam constiinta persoanei ce eram, cu toate amintirile mele, dar in acelasi timp eram si Genevieve, caci in mod firesc mi-a aparut in fata ochilor imaginea Urmaritorului: alb, cu par saten foarte deschis la culoare, cu barba moale ingrijita cu o meticulozitate de chirurg, nu prea inalt dar cu oasele bine legate.
Acesta era portretul robot al Urmaritorului si aveam vaga impresie ca mi-e cunoscut. Mi-e cunoscut mie … cea dinainte de Genevieve.
Mi-am dat seama ca in linii mari seamana cu tipul acela blond din componenta formatiei ABBA, de aceea mi se pare cunoscut. Dar in 1956  grupul ABBA nu exista. Eu nu existam.

Nu stiam incotro s-o apuc. Locul imi era total necunoscut. Fetita negresa insa mi-a zambit si m-a luat de mana tragandu-ma dupa dânsa. Nu mai vedeam pe unde calc. Alergam doar.  Alergand am ajuns intr-o bombasta.

S-a auzit cum cineva tranteste portiera automobilului.
Stiam ca e el.  Nu aveam unde sa fug. Ma irita faptul ca ceva din mine se obisnuise cu ideea mortii iminente.

El era Vânătorul iar eu Vânatul.

Nu mai puteam discerne faptul daca sentimentul de acceptare mioritica a mortii imi apartine mie sau lui Genevieve.

I-am facut semn fetitei sa se ascunda. Ea s-a ghemuit in spatele unui tomberon mare, suficient de mare pentru a-i ascunde trupul plapand. Tomberonul fusese sprijinit  intr-o rână de zidul solid al unei curti interioare, probabil curtea unei magazii.

Pasii lui se auzeau din ce in ce mai aproape. Faptul ca a aparut in raza strazii, tinand pusca cu teava taiata indreptata in sus, nu a mai constituit pentru mine o surpriza. Era asa cum il vizualizasem cu cateva minute inainte.
Jiletca din material de doc, cu multe fermoare, desi uzata, ii dadea prestanta unui personaj de western american.

A indreptat arma in jos si a tras clicul tragaciului, fractiune de secunda in care i-am vazut verigheta cu briliante si degetele de fumator, dupa care a indreptat-o din nou in sus. Glontele era pe teava.
A zambit sinistru si mi-a facut semn sa-i dau geanta.
Dupa zambet am inteles ca omul asta o cunoscuse foarte bine pe Genevieve, poate chiar au fost amanti.

Nu aveam de ales.  Ori i-o dadeam, ori nu, tot m-ar fi impuscat.
Nu mai puteam face nimic. Nimic.  De abia atunci am simtit disperarea si neputinta amalgamandu-se intr-un fior otravitor.

M-am uitat fix la individul din fata mea si am scuipat intr-o parte. Dar dispretul meu era infinit mai mare decat dispretul acelui scuipat … un gest gratuit venit din partea unei fiinte slabe ce nu mai avea nimic de pierdut.

Ochii i-au luat foc. A descarcat arma cu nonsalanta cu care, presupun, isi aprindea bricheta.
Atat valora pentru el viata lui Genevieve. Cat o tigara.

Zgomotul nu m-a facut sa tresar. Nu am simtit durere in corp. Sangele in dâre subtiri, apoi ceva mai groase, mi se prelingea pe picioare pe sub blugii spalaciti.
Stateam inca pe picioarele mele.

El se apropia cu pasi siguri, leganati intradins, savurand momentul izbanzii.

Un scancet usor, ce venea dinspre perete, m-a facut sa intorc privirea, nu si capul.
Stiam ca acolo e ascunsa fetita negresa, martora unei crime  ale carei ratiuni nu cred ca le intelegea.

S-a uitat la mine si apoi s-a uitat intr-un fel anume peste zidul din spatele ei. Am inteles ce vrea sa-mi spuna. Dar nu mai aveam putere sa arunc geanta masiva.

Totusi m-am rasucit si cu ultimele forte, desprinzandu-mi un picior de pe pamant, am azvarlit-o.
Incredibil de unde venise acea energie.
Stiu doar ca mi s-au inmuiat picioarele si am cazut in genunchi in balta de sange.
Tipul, socat de intorsatura evenimentelor, inainte de a escalada zidul spre a-si recupera prada, s-a repezit inspre mine pentru a ma lovi cu patul armei. O descarcare nervoasa tipic masculina ce avea sa-l coste foarte scump.

Am simtit din plin lovitura pe linia gatului. Am simtit cum mi se frang oasele dar eram perfect constienta … eram inca in viata.

Tipul nu a mai avut timp sa reactioneze. Fetita negresa, cu coditele rasfirate pe fata cu dinti sclipitori, ca un pui de pantera, a sarit deasupra lui si cu repeziciunea unei pasari de prada i-a infipt direct in beregata acul asutit al agrafei, intr-un punct anume, bine stiut.
S-a zbatut cateva secunde in mainile ei firave si negre nevenindu-i sa creada ca moare asa …

Am privit cerul de deasupra. Era galben murdar.
„Oare cat e ceasul? „… m-am intrebat fara rost?
„De ce vreau sa stiu cat e ceasul?”
„Pentru a sti la ce ora am murit.”

Dialogul acesta stupid intre Eu si Mine continua in propozitii scurte.

„Aici e Africa, aici e Africa” … repetam sacadat in gand, vrand sa marchez pentru totdeauna locul unui monument funerar inexistent.

Micuta negresa s-a aplecat deasupra mea. Albul ochilor ii stralucea de vitalitate.
Am vazut cum i se dizolva trasaturile pe cer.
Isi legana bratele  deasupra mea si ingana incet:

Kimba Kimbale-le

Go-ana ta ka-le
Kimba-le
Kimbale-le.


Primul lucru pe care l-am vazut atunci cand m-am trezit a fost statueta din lemn negru a acelei dansatoare thailandeze pe care o cunostinta de-a sotului meu mi-o facuse cadou in urma cu cateva zile, statueta ce-mi producea alergie prin kitschul ei evident.

M-am ridicat in capul oaselor. Eram intreaga.
Ranile capatate in vis mi se vindecasera :)
Realitatea era acum alta. Era realitatea mea de zi cu zi.

Cineva deschisese televizorul din sufragerie. Vocea crainicei de la programul de stiri al canalului doi prezenta ultimele evenimente de pe mapamond.
Mai ramasesera doar cateva zile pana cand omenirea avea sa treaca in mileniul trei.
Peste tot in lume, brazi uriasi, impodobiti feeric, tineau sa marcheze importanta evenimentului.

Incarcatura nervoasa a visului nu reusise sa se dizolve, Franturi din ceea ce visasem continuau sa ma marcheze in momentele de rece luciditate.

Mai intai am incercat sa dau de firul unei ziariste franceze pe nume Genevieve ce ar fi activat prin anii ’50 – ’60 si ar fi murit in Africa. Netul nu mi-a fost de folos.
Apoi am incercat sa localizez mai exact spatiul african in care se derulase visul. Nimic concret. Nu aveam nici un fel de indiciu inafara imaginilor visate. Ar fi trebuit sa bat Africa in lung si-n lat pentru a descoperi vreo asemanare cat de mica intre imaginile visate si un anumit oras, sau o anumita tara, de pe continetul african.
Imposibil.

Totusi dupa mult timp, cred ca prin 2007 sau 2008, am vazut un film artistic sud-african.
Pozitia soarelui pe cer, foarte jos in raport cu linia orizontului, era identica cu cea din vis.
Dar in Africa de Sud nu se foloseste in mod uzual limba franceza …

Singurul indiciu clar il reprezenta o cifra : 1956.
Ar trebui sa fac niste investigatii serioase, riguroase, cu privire la evenimentele politice petrecute in Africa in 1956 … dar nu mai am suficienta rabdare si, pe moment, nici timp nu am.

Nu stiu de unde se alimenteaza incapatanarea  asta obsesiva de a descoperi ceva real in spatele fiecarui vis absurd.

 

două cuvinte

imagine – Sohrab Sepehri

motto
„Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos şi-l îndrăgeşte ; altă oglindă vede omul, îl socoteşte înspăimîntător şi îl urăşte ; şi fiinţa care produce impresia e mereu aceeaşi.”

La inceput am crezut ca totul mi se trage de la pijamaua aceea. O pijama noua din tricot alb cu imprimeuri abstracte in nuante de albastru turcoaz si mustar. Combinatia mai putin obisnuita de culori mi-a atras atentia si i-am zis mamei ca mi-o doresc drept cadou de ziua mea.

Ma trezisem in mijlocul marii, pe puntea unei ambarcatiuni inguste din lemn, in spatele unui sir de vaslasi tineri, toti bruneti, toti imbracati cu camasi albe. Le vedeam spatele incovoindu-se sub greutatea vaslelor si le auzeam respiratia sacadata ritmata de glasul carmaciului ce statea in fata lor, deci cu fata spre mine. Era un pic mai in varsta, dar tot tanar, cu trasaturi inasprite de soare si vant.
Mirosul persistent de catran se amesteca cu cel de apa sarata.
Ambarcatiunea s-a leganat si am simtit  cum alunec. Spatele mi s-a lipit de niste cutii din lemn pe care pana atunci nu le observasem. Tineam in maini o tava. Pe tava erau cateva cescute foarte mici, de marimea unei jumatati de ou, umplute cu un lichid inchis la culoare. Cestile din lut ars nu aveau modele decorative si mi se parea ca seamana cu niste coji de nuci.

Carmaciul mi-a facut un semn prietenos cu capul. Inseamna ca ma cunoaste, am constatat cu uimire.  Il vedeam ca prin ceata.  Intelesesem totusi ca trebuia sa le dau vaslasilor sa bea.

Stateam intepenita pe puntea proaspat catranita si ma intrebam ce caut acolo.  Cum am ajuns?  Nu-mi aminteam nimic.  Ma incurajam spunandu-mi ca acesta e un vis si ca nu va mai dura mult si  ma voi trezi.
Dar daca e realitate?  Daca sunt altcineva decat persoana care-mi inchipui ca sunt?
Ineditul ideii mi-a taiat rasuflarea.
Incet am ridicat o mana, sprijinind tava pe cealalta, si am pipait fata in cautarea ochelarilor,  element ce-mi putea confirma   ca sunt Eu.

Nu aveam ochelari. Oh! … e explicabil, mi-am zis relaxata. De asta il vad pe carmaci ca prin ceata.
Am continuat cu lobul urechilor in cautarea cerceilor. Cu doar cateva luni in urma, in vacanta de dupa clasa a patra, imi facusem gauri in urechi. Ultima mea achizitie o reprezentau niste cercei din argint cu agate cumparati de la o bijuterie unde se vindeau produse din argint chinezesc.

Dar degetele mele pipaiau in zadar lobul urechii. Nu era nici urma de cercei si nici urma de gauri.

In acel moment am avut senzatia ca ma topesc aidoma unei bucati de gheata in lumina soarelui.

Cum adica sa nu fiu eu din moment ce am constiinta a ceea ce sunt?!!!
Cu frica m-am gandit  la si  mai rau.  Adica s-ar putea sa nu fiu fata … sa fiu baiat?
Ce absurd sunau intrebarile dar cat de logica era situatia in sine, caci ce sa caute o fata de unsprezece ani pe o corabie cu baieti tineri?

Glasurile si rasetele lor imi ajungeau la urechi fara insa sa pot deslusi ce se spune.

Parca cineva, cu un pieptene din fier inrosit,  imi  aranja artistic  gandurile.

Eram undeva departe,  departe  atat in timp cat si in spatiu. O spuneam cu sange rece incapabila  fiind sa ma emotionez de extraordinarul situatiei.

Ne apropiam de tarm caci in departare se zarea un sir de cladiri orbitor de albe ce contrastau cu albastrul cerului si al marii. Aerul vibra de lumina. Lumina imi patrundea prin pori. Vantul adia atat cat sa-mi usuce fruntea transpirata.
O fericire stranie m-a cuprins exact in momentul in care m-am trezit.

M-am trezit in patul meu cu ochii tintuiti  de tavan. Cateva secunde am rememorat visul. Corpul imi ardea. La fel si ochii.

Mama a intrat in camera probabil sa ia ceva, si, dupa cateva ecunde in care a stat pe loc, m-a intrebat nedumerita : De ce miroase a benzina?
Vazand ca nu-i raspund a adaugat : Nu cumva te-ai apucat din nou de experimente?
Aluzia ei m-a facut sa zambesc din doua motive. Mi-a amintit ca vara trecuta incercasem si reusisem sa confectionez o baterie artizanala.  Dar zambeam si la gandul ca mirosul din camera nu era de benzina, era de catran … si mi se parea extraordinar faptul sa fi adus acel miros cu mine la revenirea din lumea viselor :)

Au trecut multe saptamani fara sa mai visez ceva desi imi doream cu ardoare sa stiu ce s-a intamplat cu cei de pe corabia din lemn.

Al doilea vis a venit odata cu prima zapada.

Exact ca si prima oara, m-am trezit direct pe punte. Era ca si cum intrerupsesem un film pe caseta video si m-as fi reintors sa vad continuarea.
Stateam exact in aceeasi pozitie, cu tava in maini, cu spatele lipit de cutiile  mari si greoaie ca niste lazi de zestre. Oare ce-o fi in cutiile astea? – m-am intrebat cu curiozitate.

Am pasit incet pe puntea data cu catran. Pentru o clipa mi-am zarit piciorul incaltat cu o sanda din fasii de piele legate jur-imprejurul gleznei.
Treceam printre vaslasi. Fiecare lua cate o ceasca de pe tava, o sorbea intr-o clipa, inclina usor capul in semn de multumire si o aseza la loc.
Ii priveam cu uimire pe oamenii aceeia plini de viata. Camasile albe dintr-o tesatura grosiera se potriveau cu parul ravasit de vant.
Din vorbele lor am retinut doua cuvinte. Le repetam in gand spre a le memora cat mai bine.

Nici nu mi-am dat seama ca ne-am apropiat de tarm. In ritm vioi, gesticuland amplu, insotind gesturile cu rasete sanatoase, tinerii au coborat.  Am coborat si eu nestiind incotro s-o apuc. Nimeni nu ma bagase in seama.  Nimeni nu ma intrebase nimic. Incepeam sa inteleg ca eram  ‘de-al casei’  si deci nu trebuia ca cineva sa aiba grija de mine.

Paseam incet apropiindu-ma de ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte piata orasului. Cladiri modeste din piatra de calcar marcau drumul batatorit.
Totul era atat de rudimentar in jur, simplu, fara inflorituri, dar totusi frumos. Un fel de frumusete ce ti se aseza pe imima ca polenul florilor.

Undeva in fata trona impunatoare o statuie din piatra alba. Dupa cateva minute de mers, apropiindu-ma, am constatat ca e vorba de un delfin.

M-am indreptat intr-acolo.
Strada pe care mergeam si piata din fata se umpluse de oameni. Din vestimentatia lor lipseau culorile vii. Mult alb, crem, culoarea nisipului, negru, aramiu, uneori verde masliniu, galben sters sau un rozaliu incert.
Purtam aceeasi camasa alba din panza groasa dar nu lipsita de moliciune.

Un grup de copii s-a apropiat de mine. In mod sigur ma cunosteau caci incepusera sa gesticuleze prietenosi. Chipul niciunuia nu-mi era cunoscut. Nimic din memorie nu ma lega de ei. De acel loc nu ma lega nimic. Nu-mi aminteam sa ma fi legat ceva.

Intre ei si mine nu ramasesera mai mult de zece metri. In acel moment am zarit havuzul din fata statuii delfinului.
Un soc electric mi-a  zdruncinat  neuronii. Am schimbat directia si am alergat intracolo. Oglinda apei ma va ajuta sa-mi vad chipul … sa vad cine sunt.

Am atins cu mainile bordura din piatra colturoasa. Varfurile degetelor s-au inmuiat in apa.
In momentul in care mi-am apropiat fata de luciul apei am simtit un vuiet prelung si o forta nemaivazuta care m-a smuls din locul in care eram.
Eram trasa cu spatele, cu o viteza de racheta, printr-un tunel luminos.
Degetele atingeau peretii inexistenti ai tunelului. Fiecare atingere se materializa in secunde, ore, ani, milenii.
Niciodata ca atunci n-am simtit mai concret ce inseamna calatoria in timp. Pentru mine Timpul devenise palpabil. O senzatie pe care chiar de-as trai-o zilnic nu as putea-o descrie prin cuvinte.

M-am trezit cu sentimentul unei revelatii desi deocamdata nu o puteam constientiza.
Cu ochii semiinchisi am notat pe ziarul de pe masa cele doua cuvinte memorate in vis.

Zile de-a randul le-am cautat in atlas. Convingerea mea era ca aceste doua cuvinte reprezinta numele unor porturi,  iar dupa sonoritate, cel putin unul,  mi se pareau a fi un port din Grecia.
Nenumarate ore am buchisit denumirile geografice ale unor localitati insignifiante de pe insule minuscule risipite in Marea Mediterana, Egee si Adriatica.
Nici o localitate nu semana dupa nume cu cele doua cuvinte notate pe pagina de ziar.

Esecul nu m-a marcat foarte mult. Renuntasem sa caut si nici nu ma incumetam sa povestesc cuiva ce visasem. Nu aveam nici un chef sa devin motiv de distractie pentru unii.

Au trecut doi ani si ceva fara sa mai visez locul acela, corabia aceea, oamenii aceia …

Intr-o zi, in vacanta de vara dintre a saptea si a opta, am trecut pe la biblioteca orasaneasca.  Mergeam des acolo si, in ciuda varstei, aveam vechime ca cititoare.
Hazardul, caruia se cuvine sa-i multumesc in fiecare zi, mi-o scoate in cale pe profesoara de franceza de la  generala.
Ne-am intalnit exact pe culoarul din fata salonului cu carti de referinta, albume de arta, enciclopedii, atlase si compendii, deci, intr-un cuvant, acele carti ce nu se dadeau cu imprumut acasa si la care noi, cei sub 14 ani, nu aveam acces.
Atunci imi scapara prin minte o idee. O salut si o rog sa ma ajute sa gasesc o denumire.
Amabila  dansa  ma intreaba despre ce-i vorba. Ii spun primul cuvant : Mariotis, dupa care adaug si o minciuna. Ca l-am auzit la radio dar nu stiu in ce tara se afla.

Foarte amabila  cauta intr-un sir de tomuri groase, posibil Larousse.
In sfarsit. Se pare ca a gasit. Citeste in gand si imi traduce cuvant cu cuvant.
Am surpriza sa descopar ca Mareotis, nu Mariotis cum notasem eu in momentul trezirii,   reprezinta numele unui lac din Egipt in apropiere de Alexandria.
Deci numele exista in realitate! aproape ca tip triumfatoare in gand.
Dar nu corespunde cu ceea ce vazusem in vis. Eram sigura ca-i vorba de mare …
Doamna profesoara continua cu explicatiile din enciclopedie. Lacul s-a format datorita unui istm pe care ulterior a fost ridicat orasul Alexandria, istm ce separa uscatul de Marea Mediterana.
Ii multumesc si ies pe usa in goana fara sa predau cartile aduse. Simt cum mi se desprind talpile de pamant. Daca nu as sti ca levitatia e imposibila pentru oameni, caci niciodata nu am luat in serios discutiile despre levitatia yoghinilor, as putea sa jur ca plutesc prin aer.

La putin timp, si presimteam ca asa se va intampla, m-am trezit din nou in mijlocul acelui vis.
Stateam rezemat(a) de cutiile de lemn. Corabia se legana iar eu imi spuneam ca acum e ultima sansa de a afla ce se ascunde in cutiile din spate. Margaritare, diamante, smaralde, rubine, peruzele, obiecte din aur masiv, dinamita, mirodenii ? … oare ce?

Cu varful degetelor am tras capacul cutiei de deasupra. Prin fanta ingusta, de vreo doi centimetri, mi-am strecurat palma stanga. Cu dreapta tineam intr-un echilibru precar tava cu cestile de lut.

Degetele au atins niste obiecte ce pareau a fi caramizi cu striatii. Am plimbat varful degetelor de-a lungul si de-a latul cutiei. Nu ma inselam. Era vorba de niste caramizi. Nimic senzational, mi-am zis dezamagita in gand.

In acel moment m-am trezit. Un sentiment profund de usurare a pus stapanire pe mine.

Dar aventura mea nu se terminase aici. Pot spune ca de abia acum incolo avea sa se desfasoare partea cea mai importanta.

Vacanta de vara reprezenta pentru mine cel mai potrivit sezon pentru lectura, caci in viata exista sezoane pentru te miri ce lucruri :)

Citisem cartile imprumutate de la biblioteca asa ca trebuia sa merg sa le predau si sa iau altele noi. Aveam notate cateva titluri dar, ca de obicei, la fata locului imi schimbam deciziile caci nu o data se intamplase sa descopar titluri mai incitante decat cele de pe lista de lectura obligatorie.

In acea zi masa bibliotecarei fusese incarcata la refuz de cartile predate de cititori. Probabil ca nu avusese timp, sau chef, sa le reaseze in raft.
M-a rugat sa i le mut pe o bancheta de langa perete.
Le-am luat in teancuri si le-am pus pe locul indicat de dansa. Pe masa ramasesera doar doua teancuri. Am luat jumatate din primul teanc. Privirea insa mi-a ramas lipita de coperta primei carti din jumatatea de teanc de pe masa :  Balthazar – Cvartetul din Alexandria.

Alexandria ! … numele mi-a revenit in memorie cu o precizie dulce – dureroasa.
Am pus cartile deoparte si cu febrilitate am luat cartea aceea. Am deschis-o la intamplare.
Dar ce intamplare!  Privirea mi-a cazut exact pe un nume : Mareotis.
Acolo se  pomenea despre Mareotis.  A fost indeajuns pentru a o lua acasa.

Am citit-o cu setea celui ce traverseaza desertul in speranta ca va nimeri oaza cu apa rece.
Cuvintele imi alergau prin fata ochilor.  Am descoperit in Lawrence Durrell  un magician al cuvintelor, al starilor, al sentimentelor, al amintirilor cvadruple, al unei lumi ce ma atragea prin forta descriptiva …

Celelalte trei volume ale cvartetului le-am citit cu aceeasi sete.
Justine, Clea, Mountolive …

Justine, Clea, Balthazar si Mountolive  isi povestesc amintirile. E vorba de patru personaje, doua feminine si doua masculine, ce povestesc aceleasi intamplari. Mult mai tarziu, de la Deidra – o prietena virtuala descoperita pe yahoo 360  tocmai datorita  acestei preferinte comune, am aflat ca e vorba de un roman polifonic. Deidra isi daduse licenta cu Cvartetul din Alexandria  :)

Intamplarile sunt redate in viziune proprie,  filtrate de sensibilitatea fiecarui povestitor in parte, si tocmai de aceea devine superinteresanta lecturarea lor. Cititorului i se ofera posibilitatea unei analize psihologice ample a unor intamplari pe care insusi autorul le prezinta a fi drept ireale. Si totusi amintirile se între-ţes,  se între-pătrund,  se între-amestecă  intr-un complicat proces alchimic ce are loc in laboratorul ideatic al cititorului.

Cvartetul m-a marcat in mod definitiv.  In scurt timp viziunea mea despre „a fi”  s-a intors cu susul in jos.
In paginile lui Lawrence Durrell descopeream esenta ascunsa a vietii, finitudinea, nemarginirea, dimensiunile iubirii, ale deceptiei, platitudinea, ineditul, rutina si unicitatea, nevoia de regasire in celalalt, refuzul de aliniere la actiuni sablonarde, nebunia drept forta eliberatoare, valoarea nula a adevarului dovedit dar nedorit, placerea de a te materializa in realitatea apropiata asa cum esti nu asa cum altii au pretentia sa fii, riscul de a-ti cunoaste limitele, raportul labil dintre real si imaginar, pledoaria pentru naturaletea gesturilor, dominatia la nivel sentimental, si cate altele.

Acum se va intelege de ce in profilurile de pe  yahoo360  si  blogspot  seria Cvartetului  din Alexandria  a fost trecut in topul preferintelor. Top 10 cu cele mai bune carti citite.
De-a lungul anilor Cvartetul a ramas in top … o prima iubire careia ii datorez matricea interioara.

Dupa foarte multi ani,  in era Internetului, a trebuit sa caut informatii despre eductoare :)
Tastasem primele trei litere. Cat de neprevazut lucreaza  creierul uman!
Degetele s-au oprit in aer datorita unui flash  ce-mi traversa memoria cu viteza luminii.
Al doilea cuvant !… am soptit cu vocea gatuita de emotie.
Am tastat si urmatoarele litere : Eduba.

A durat cateva secunde pana cand sa mi se afiseze pagina in intregime. Alunecam printre randuri aproape fara sa le vad. Undeva pe la jumatatea paginii m-am oprit impiedicata de un titlu : Eduba, Ancient Sumerian School.

Simteam cum imi clocoteste sangele.
Caramizile acelea cu striatii din cutia de lemn de pe corabia din vis erau de fapt placute cu litere cuneiforme. Baietii aceia pe care-i credeam vaslasi erau de fapt elevii unei „Eduba”  din Sumerul antic. Ei erau viitorii scribi.
Acum totul se lega in mintea mea si se facea definitiv lumina.
Prin panza de lacrimi nu mai reuseam sa citesc textul afisat pe laptop.

Gandurile o luasera razna de-a binelea.
Daca ar fi sa gasesc o explicatie logica viselor de atunci nu as ezita sa spun că si azi sunt bulversata de precizia informatiilor cuprinse in cele doua cuvinte aduse cu mine in momentul trezirii.

Daca ar fi sa gasesc o logica celor intamplate atunci, si partea enervanta e ca mereu incerc sa gasesc explicatii lucrurilor aparent ilogice, ar trebui sa incep prin a spune ca legatura dintre acele vise si descoperirea Cvartetului din Alexandria a lui Lawrence Durrell nu a fost decat o intamplare fericita bazata pe coincidenta numelui lacului  Mareotis.

Mirosul de benzina ce zgandarise simtul olfactiv al mamei fusese un miros real si provenea de la pijamaua mea. Pijamaua fusese imprimata cu culori din derivate petroliere, caci astfel se explica de ce la contactul cu corpul infierbantat anumite fractiuni s-au volatilizat generand mirosul de benzina.
Mai ramane sa accept ideea ca mirosul avusese un rol in generarea visului de pe puntea corabiei proaspat data cu catran :)
Oare cine pe cine a influentat?

Logic e si faptul ca numele auzit de mine reprezenta un nume vechi ce, de secole, iesise din uz, caci si arabii si europenii in trecere prin Egipt au folosit si folosesc in continuare denumirea de Mariout.
In vis eu retinusem Mariotis, adica exact acea denumire din timpul reginei Cleopatra si inainte de epoca ei.

Ilogica ramane doar stradania mea de a-mi  baga in cap ideea ca a fost vorba de un simplu vis din perioada copilariei.
Ceva, mult mai puternic decat vointa mea, decat Logica careia ii aduc drept ofranda lucruri vitale a caror lipsa ulterioara imi va decolora existenta, ma obliga sa cred ca exista o prelungire a visului. O radacina adanc infipta intr-o dimensiune inaccesibila.

 

 

"geometriile" unui vis

De-a lungul timpului am avut citeva vise inexplicabil de reale, caci, si acum, dupa atitia ani, traiesc cu sentimentul ca au fost mai mult decit simple vise.
Nici prin cap nu mi-a trecut sa le povestesc cuiva. Stiam prea bine cum s-ar fi manifestat ignoranta ironica a unora.

Primul vis mi-a lasat impresii foarte puternice. Lumina, mirosurile, taria aerului pe care il respiram printre dinti, de teama sa nu mi se opreasca rasuflarea … imi inunda memoria  acum in timp ce scriu.

Cred ca prin clasa a patra am vazut prima oara un Magazin Istoric. Parintii mei aveau de mai mult timp abonament insa nu stiu de ce nu remarcasem revista.
In acea zi am deschis la intimplare un numar si tot la intimplare am rasfoit citeva pagini. Printre file am zarit un model geometric interesant.
Am citit explicatiile de sub fotografie : Cucuteni.

Numele nu-mi spunea nimic.

Peste aproape inca un an, dupa ce incepusem sa frecventez in paralel cercul de desen si cel de matematica, am vazut din nou niste imagini cu vasele de Cucuteni.
Combinatia de ocru si negru, dar si eleganta liniilor, incepuse sa ma captiveze. Desenam fara incetare modelele, sau compuneam modele in ‘stilul Cucuteni’, fara sa ma plictisesc.
In timp ce desenam incercam sa mi-i inchipui pe oamenii aceia  ce au fost in stare sa inventeze modele geometrice alunecoase ca pestii in apa riului …

Citisem cite ceva despre cultura Cucuteni, dar informatiile seci din cartile de istorie nu ma multumeau. Am aflat ca in Ucraina e denumita cultura Tripolie, ca aveau obiceiul ca din cind in cind sa-si arda satele si apoi sa se mute in alta parte, ca faceau vase frumos colorate pe care le ardeau in cuptoare special construite, ca modelau figurine umane cu incizii pe corp, ca au inceput sa se organizeze in comunitati (matriarhale) cu aproape sapte mii de ani in urma …
Desi citisem toate astea traiam cu impresia ca nu stiu nimic despre ei.

Era spre sfirsitul primaverii. O zi rece si ploioasa. Am imbracat un pulover pe git, cu fermoar, si niste pantaloni grosi, dar tot nu reuseam sa ma incalzesc.
Asa imbracata m-am bagat sub patura. Poate ca si din cauza frigului m-a luat deindata somnul.

Se facea ca mergeam pe un deal inverzit plin de flori de cimp: galbene, mov, albe, albastre … sclipeau in soare de ma dureau ochii. Cerul era incredibil de albastru. Nu era un cer obisnuit. Nici aerul nu era obisnuit. Era pur si ametitor. Din cauza asta il respiram cu teama, cu portia. Ma temeam ca daca as fi inspirat mai mult decit trebuie as fi lesinat.

Foarte aproape de cararea pe care mergeam am zarit niste oameni. Imbracati in camasi lungi de un alb-galbui si incinsi cu niste braie colorate, stateau in cerc si discutau. Le urmaream miscarea buzelor dar nici un sunet nu razbatea pina la mine.

M-am apropiat si mai mult, insa ei nu dadeau de inteles ca m-ar fi observat.
Toti aveau capetele rase iar ochii le erau creionati cu negru. Din cauza asta ochii pareau foarte mari si stranii.
I-am privit cu atentie si dupa forma corpului mi-am dat seama ca printre ei se afla citeva femei. Partea de sus a bratelor le era tatuata cu portocaliu si negru. Niste bratari cu modele complicate si fine se vedeau desenate pe piele. Buzele femeilor erau pline, usor arcuite si senzuale.
Si barbatii si femeile aveau pielea bronzata. Un aramiu placut acoperit de o pulbere fina si stralucitoare.
Ma intrebam daca descoperisera metalele. Daca nu, atunci cu ce isi radeau capetele?

Toti, femei si barbati, purtau aceleasi camasi lungi, pina in pamint, cu bordura colorata si fara mineci. Pana si braiele colorate nu se deosebeau prea mult.
Poala camasilor si  braiele le erau impodobite cu desenele identice cu cele de pe vasele civilizatiei Cucuteni.

 

Nu-mi venea sa cred ca e posibil ca cineva sa ajunga acolo. Emotia descoperirii mi-a intepenit miscarile. De abia indrazneam sa mai trag aer in piept.
Nu cred ca m-au observat.
Discutia lor s-a incheiat, si, toti impreuna, au pornit-o inainte pe carare.
Eu mergeam in urma lor.
Nu stiu cit de mult am mers.
Ei s-au oprit. M-am oprit si eu. In acel moment am vazut ca la poala dealului sunt niste case imprejmuite cu garduri din nuiele. Nuielele erau inca verzi.

Casele aveau prispe inalte, cu stilpi subtiri, ciopliti in lemn, asezati jur imprejur, si acoperisuri tuguiate din stuf. Nu vazusem niciodata acoperisuri din stuf in realitate. Doar la televizor.

Nu stiu de unde a aparut un cird de copii.  Erau multi, poate douazeci, poate treizeci …
Aveau capetele rase, genele vizibil innegrite si camasi lungi, identice cu cele ale parintilor.
Nu stiam ce sa fac. Nu mi-a trecut prin cap sa fug. Nu simteam nici un pericol.
Ei s-au strins roata in jurul meu si ma priveau cu interes.
Eram bucuroasa ca ma vad si ca nu sunt invizibila.

As fi vrut sa le vorbesc. Dar ei nu scoteau nici un cuvint.
Articulasem ceva, simteam ca buzele s-au  miscat, insa nu-mi auzeam vocea.
Nu am intrat in panica.

Un fel de liniste ciudata s-a asezat peste toate. Am privit din nou cerul. Parea o cupola  inalta din care se revarsa azurul.

Un copil, caruia eu ii dadeam vreo patru-cinci ani, a facut un pas inainte. Am facut si eu un pas inspre el. As fi dorit sa il iau in brate.
M-am aplecat, iar el, cu o miscare rapida, mi-a tras fermoarul de la pulover. Fermoarul avea lungimea unei palme. L-a tras in jos si in sus de citeva ori.

M-a mirat indrazneala lui.

Ceilalti stateau si priveau fara sa spuna ceva.
Baiatul a zimbit inspre ceilalti copii. Mi-a zimbit si mie.
Nu stiam ce sa-i spun. Gindurile incremenisera in asteptare. Il priveam si aveam senzatia ca el incepe sa pluteasca.
Nu, nu era o iluzie optica. L-am vazut cum isi stringe picioarele sub el, turceste, si in pozitia asta sta suspendat in aer.
Restul copiilor au facut la fel. Toti pluteau in aer. Fara dificultate.

Singura care statea cu picioarele pe pamint eram eu.
Simteam cum ma invaluie caldura. Simteam cum imi ard obrajii. Simteam cum ei imi puteau citi gindurile.
Partea aceea rationala din mine imi spunea ca e imposibil ca sa pluteasca. Legea gravitatiei …
Insa partea irationala a mintii imi spunea ca de asta nu pot sa plutesc la fel ca ei, pentru ca sunt convinsa ca sunt supusa gravitatiei.

Desi totul parea foarte real, stiam ca visez. Repetam in gind : asa ceva nu poate fi adevarat.

Copiii se uitau la mine cu ochii lor hipnotici. Acum puteam si eu sa le citesc gindurile. Ei stiau ce ma opreste sa ma ridic in aer … si ma compatimeau. Le simteam compatimirea sincera, asa cum compatimim noi pe cineva cu un handicap fizic sau psihic.

Exact asta eram eu in ochii lor. O handicapata.

M-am intors cu spatele la ei si am pornit la vale pe carare. Alegam aproape sa ma rostogolesc. Iarba era foarte inalta iar vintul o pieptana cind intr-o directie , cind in alta.

M-am trezit in fata unei case lungi, ca un tunel semicircular,  asezata pe o prispa cu trepte din lut pe toate cele patru directii.
Nu avea usa. Nu avea ferestre. Doar o intrare boltita cam de statura unui om inalt.

Am intrat inauntru. De undeva de sus, prin niste ferestruici din acoperisul semicircular, patrundea lumina soarelui.
In primele secunde, din cauza intunericului ce parea si mai intunecat in comparatie cu lumina orbitoare de afara, nu reuseam sa vad.
Apoi insa am inceput sa deslusesc cite ceva.

Am cercetat peretii cu privirea. Pe un perete, sus, era fixat un cap de cerb cu niste coarne imense. M-a trecut un fior cind am vazut ca de-a lungul peretilor, direct pe pamintul galben batatorit, au fost asezate zeci de coarne de cerb. Perimetrul incaperii era marcat de coarne puse unele linga altele pe podeaua de lut.

Peretii aveau o culoare intre ocru si roscat. Un miros iute, intepator, se simtea in acea camera dreptunghiulara.
Inauntru, in afara de mine, nu se mai zarea nimeni.

 

Un loc de inchinaciune, un templu … cred ca asta e, imi spuneam in gind in timp ce cautam cu febrilitate noi informatii.
M-am apropiat de peretele cu capul de cerb. Ochii i-au fost scosi, iar in locul lor, cineva a bagat doua pietricele slefuite, apoi i-a conturat cu o nuanta de bleumarin.
Ma uitam impietrita la capul de cerb impaiat.
Din spate patrundea lumina prin unica intrare a incaperii. Patrundea mirosul florilor de cimp de afara si mirosul de iarba proaspat cosita.

Nu poate fi vis, imi spuneam eu insami in vis.

M-am apropiat si mai mult de perete. L-am atins cu mina. Am simtit lutul amestecat cu paie si mirosul iute emanat de pereti.
M-am ghemuit jos si am trecut cu degetele peste coarnele ce cerb asezate pe pamint. Oasele reci cu striatii faceau sa ma infior.

Nu poate fi vis, repetam in vis.

De ce ma incapatinam sa cred ca nu visez?  Nu stiu.

Doream sa ma pot ridica in aer, la fel ca ei. De ce lucruri banale pentru ei, mie imi erau interzise?
Ce aveam eu in minus? Ce-mi lipsea?  Mi se parea atit de nedrept sa trebuiasca sa umblu cu picioarele pe pamint.

M-am intins jos pe podeaua de lut. Soarele o incalzise. Mirosea a pamint, a paie, apa si flori de cimp. Lumina imprastia un polen auriu in incaperea semiinunecata. Fâşiii de lumina polenizata strabateau incaperea. As fi dorit ca in fiecare zi sa vin aici.

Simteam ca ma cuprinde somnul.

M-am trezit in patul meu, cu parul despletit si patura trasa pe fata.

PS. Nu cred in levitatia umana. Daca cineva cunoaste exemple concrete, rog sa le dea :)