păpuși de colecție … Ana Ponta


(eu le-am numit Prețioasele)

Chiar dacă cititorii acestui blog au depășit vârsta la care se jucau cu păpușile, săbiile de lemn sau ursuleții de pluș, cred că nu se va supăra nimeni să-și aducă aminte ce bine era pe vremea aceea.

Propunerea mea de azi o reprezintă păpușile de colecție concepute și executate de Ana Ponta.


(i-am denuumit Îndrăgostiții din Verona)

 

Se cuvine să spun câteva vorbe despre autoare.
Ana Ponta e o artistă specializată în obiecte decorative și textile, designer și realizatoare de păpuși de colecție unicat.
Cu o experiență de treizeci și cinci de ani această creatoare de artă reușeste să conceapă păpuși cu o mare atenție nu doar pentru cromatică cât și pentru detalii ce rezonează cu latura psihologică a privitorului .

 


(le-am numit Fandositele)

Ana Ponta a participat cu păpușile sale la numeroase expoziții și festivaluri în străinătate și în țară, a expus în diverse muzee și galerii (Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, Expoziția Mitologii Textile în deschiderea Carnavalului de la  Veneția din 2016, Muzeul Civilizației Urbane din Brașov,  Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Muzeul Astra din Sibiu), a realizat păpuși și măști pentru spectacole de teatru și a colaborat cu muzee etnografice pentru o colecție de păpuși inspirate din folclorul românesc.

 


(i-am numit Tristan și Isolda)

 

Această serie de păpuși am fotografiat-o în holul clădirii administrative a Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti”, și, chiar din prima clipă, am fost cucerită de exponate.

 

Cred că dragostea la prima vedere s-a declanșat și datorită faptului că mai mult de două treimi din garderoba mea se bazează tocmai pe culorile folosite de Ana Ponta pentru păpușile la care tocmai vă uitați … culori de argile și pământuri, de păduri atinse de magia toamnei, culori în care spiritul meu se regăsește instantaneu în orice clipă a zilei, pe oricare meridian al globului ;)

 

 

Aceste  păpuși de colecție absolut superbe au dimensiuni mari, ele reproducând aproape la scara de 1: 1 ființa umană, reprezintă unicate lucrate manual din materiale textile diverse.
Sunt tocmai acelea care au fost expuse la Veneția ;)

Reclame

Sanyu … un Matisse chinez


Sanyu, Vas cu flori (1930)

 

Rareori am vorbit pe blog despre pictorii chinezi și, tocmai de aceea, recenta lucrare a lui Sanyu vândută de casa de licitații Aguttes pentru suma record de 8.7 mil dolari constituie un motiv perfect pentru a-l aduce în discuție pe acest interesant pictor.

https://exergy33.wordpress.com/2014/01/06/un-dali-chinez/

https://exergy33.wordpress.com/tag/lin-fengmian/  

 

Sanyu, pe numele său adevărat San Yu sau Chang Yu, s-a născut în provincia Sichuan din China în 1901. Familia lui deținea una dintre cele mai mari țesătorii de mătase din provincie.
Bunăstarea financiară i-a influențat mult cursul vieții.
Familia și-a permis angajarea de profesori particulari care să îl educe în privat, acasă. Pe lângă materiile obligatorii cuprinse în programa școlară, Sanyu a avut șansa să ia lecții de caligrafie cu maestrul Zhao Xi – cel mai renumit caligraf al momentului din Provincia Sichuan.

 

Lucrarea aceasta pe un superb fundal verde îmi place la nebunie căci recunosc acolo elemente de caligrafie chineză reinterpretate în manieră picturală europeană.
Nu întâmplător Sanyu a primit supranumele de Matisse al Chinei ;)

Reiau firul biografic.
În 1920, la doar nouăsprezece ani, Sanyu va pleca în Europa cu sprijinul financiar al familiei. După doi ani trăiți la Berlin pictorul ia hotărârea să plece la Paris.
Aici va alege să urmeze o școală de pictură mai puțin renumită deoarece dorea cu tot prețul să-și conserve elementele de bază ale stilului oriental însușit acasă ca apoi să le implementeze în noile tehnici de artă vestică cu scopul declarat de a realiza o simbioză artistică.

 

 

O perioadă de timp Sanyu a fost captivat de nudurile feminine pe care prefera să le realizeze în tuș.
Și în acest nud se regăsesc elemente din picturile lui Matisse dar și eleganța simplă a caligrafiilor chinezești.

La Académie de la Grande Chaumière unde a studiat Sanyu au studiat de-a lungul timpului destule persoane ce aveau să devină nume cu greutate în artă. Amintesc doar câteva : Balthus, Serge Gainsbourg, Tamara de Lempicka, Yacoov Agam, Joan Miro, Alexander Calder, Zinaida Serebriakova, Alberto Giacometti … dar și sculptorul român Ion Irimescu.

 

O parte din picturile și schițele sale au fost vândute de câtre Henri-Pierre Roche, cel care s-a ocupat de comercializarea operelor de artă ale lui Georges Braque, Marie Laurencin, Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși …

Din păcate picturile lui Sanyu nu prea aveau căutare, fiind considerate prea simple și cumva copilărești, amatoricești.
În 1948 pictorul ia hotărârea să meargă in America. Acolo se împrietenește cu celebrul fotograf american de origine elvețiană Robert Frank.
Acesta încearcă, dar fără succes, să îl ajute dar nu reușește să-i vândă nici o lucrare.
În schimb se oferă să-l introducă în arta fotografică. Sanyu nu era interesat de fotografie așa că, în 1950, se reîntoarce la Paris.
Se întreține vânzând mici tablouri unor colecționari sau turiști care îi gustau opera dar și pictând mobilă pentru chinezi bogați și pentru restaurantele de lux pariziene.

 

În urma revoluției China devine republică populară iar averea familiei este confiscată de noua putere muncitorească.
Sanyu este obligat să se întrețină singur … din artă.

 

Va muri în 1966 fără să cunoască celebritatea.
La jumătate de secol după moarte operele sale de artă sunt redescoperite și licitate asiduu de clienți bogați înteresați de pictura est-orientală, de Feng Shui, de arta minimalistă …

un exemplu de urmat … Maasai

Louis Vuitton, Resort Collection, 2012

 

Continui seria de articole „focusată” pe designerii care uită să spună de unde s-au inspirat sau, în cel mai bun caz, dau o sursă de inspirație vagă de genul : oriental, tribal, peasant, east-european (?), bohemian, etc.

După cum se vede am deschis blogul de azi cu o creație Louis Vuitton.
Povestea e destul de lungă și nu s-a terminat nici până în clipa de față.

Pe scurt deci.
Celebra casă de modă a câștigat sute de milioane din vânzarea de cămăși, blazere, rochii, pantaloni, genti de călătorie, costume de baie, poșete, eșarfe și fulare copiate fără scrupule după îmbrăcămintea tradițională a triburilor Maasai.
Shuka (plural shukas) a devenit virală pe internet de abia după ce a fost demascat marele plagiat.

 

 


african Maasai în shuka

Țesăturile în carouri roșu intens/albastru cobalt au devenit o emblemă pentru Vuitton dar, pe de altă parte, i-au adus mari prejudicii de imagine deoarece numărul de oameni care s-a mobilizat contra lor pe net, și nu doar acolo, a întrecut toate așteptările.

Nu numai africanii ci și europenii și nord-americanii au făcut petiții, au scris articole, au boicotat cumpărarea produselor …
După ce fenomenul MIPI (Maasai Intellectual Property Initiative) a luat amploare s-au găsit unii care să conteste evidențele și să spună că sursa de inspirație ar reprezenta-o tartanul scoțian.
Afirmații gratuite în fața evidențelor.

 

 


Louis Vuitton, Resort Collection – 2012


Maasai
reprezintă o confederație de triburi seminomade de păstori care trăiesc în Kenya și Tanzania. La ora actuală numărul lor depășeste un milion de suflete.
Ei au fost remarcați de-a lungul istoriei și datorită frumoaselor podoabe multicolore purtate atât de femei cât și de bărbați.
Dacă vreți să aflați mai multe despre Maasai dați un click aici.

 


Maasai la ei acasă

Maasai au fost cel mai furat popor în lumea modei.
Am avut răbdare să citesc multe articole căci numai așa aș fi putut da exemple convingătoare.

 

 

tot Louis Vuitton … și tot un furt de la triburile Maasai

 

În 1997 Ralph Lauren aduce în prim plan mai multe creații vestimentare inspirate din rochiile purtate de femeile Maasai.

 


Noami Campbell într-o ținută Ralph Lauren de inspirație Maasai

 

Tot în 1997  John Galliano lansează pentru Casa Dior mai multe ținute inedite. Câteva conțineau accesorii copiate pur și simplu după accesoriile femeilor Maasai.

 

creație John Galliano pentru Dior (1997)

 

Acele coliere de mari dimensiuni ce acoperă atât umerii cât și sânii reprezintă un simbol de apartenență etnică pentru femeile Maasai, un simbol puternic care le unește în pofida faptului că vorbesc dialecte diferite și dau indicații clare despre statutul lor în societatea tribală.

Alexander McQueen s-a inspirat din colierele Maasai pe care le-a stilizat într-un mod personal.

 


Alexander McQueen, colierele de inspirație Maasai

 

Cei din triburile Maasai, după cum se vede, au simț estetic și mâini îndemânatice.
Poate de aceea Emilio Pucci s-a gândit să le exploateze munca plătindu-i cu douăzeci de dolari pentru o pereche de sandale pe care, după adaugarea mărcii, le vindea cu prețuri între patrusute și o mie două sute de dolari.

 

 

corset Emilio Pucci
(lucrătură și modele cu mărgele realizate de Maasai)

 

sandale Emilio Pucci

 

Aportul designerului s-a redus la introducerea tocului.
Îmi pare bine că lumea a luat atitudine. Printre cei mulți s-au aflat oameni care chiar au încercat să facă ceva în sprijinul africanilor din triburile Maasai.

Aș vrea să o amintesc aici pe Olivia Palermo.

 

 

Dânsa a înființat o fundație non-profit și a lansat Maasai Project, acțiune prin care a oferit locuri de muncă pentru sute de artizani din Kenya și Tanzania, produsele manufacturate (în special sandale, coliere și brățări) fiind vândute ulterior la prețuri decente în diverse țări ale lumii.
Profitul obținut din vânzare e cheltuit în construcția de școli, spitale și stații de potabilizare a apei.
Acțiunea nu a fost privită cu ochi buni de marile case de modă căci, fără discuție, aceste branduri nu au mai putut vinde produsele lor la prețuri relativ mari (de exemplu un colier John Galliano depășea chiar și 1000$ , un corset Pucci oscila în jurul  sumei de 2000$ ).

 

Nu știu dacă o știți pe Diane von Furstenberg. E o mare creatoare de modă, inventatoarea rochiei petrecute,  o stilistă de primă clasă dar și o filantroapă încă din tinerețe.
Diane a lansat o serie de perne decorative inspirate din țesăturile purtate de triburile Maasai, prezentându-le ca atare, făcând astfel o binemeritată reclamă produselor de artizanat Maasai  în rândul turiștilor vestici, deschizându-le apetitul pentru obiectele originale cumpărate direct de la sursă.
Mulți africani au reușit să-și căștige existența prin vânzarea de obiecte și accesorii turiștilor, cei vestici în mod special.

Diane von Fursterberg, pernă decorativă Maze Maasai

 

Colierele și brățările Maasai au intrat în reviste celebre, pe coperțile jurnalelor de modă, la recepții fastuoase la Hollywood …

 

 


Monica Nery pentru Vogue Australia, 2014

 

Am înțeles că s-a reușit înregistrarea unor produse tradiționale Maasai și că, pe viitor, orice firmă va folosi cuvântul Maasai pentru produsele lor va trebui să plătească un procent triburilor Maasai, sumă de bani ce reprezință dreptul de folosință al unei proprietăți culturale.

 


Vogue, Spania, 2014

 

Pe lunga listă a celor ce s-au folosit de numele Maasai aș mai putea adăuga compania Jaguar Land Rover care în 2003 a vândut o serie limitată de SUV-uri  Maasai și Maasai Mara.

 

 


Land Rover Freelander Special Editions 1.8 Maasai

 

Îmi pare bine că cel puțin în acest caz s-a făcut ceva concret pentru a stopa folosirea abuziva a unor proprietăți culturale/simboluri etnografice de către branduri celebre care plătesc salarii exorbitante designerilor tocmai pentru a crea ceva nou nu pentru a plagia.

 

modelul Dani Evans în campania Be One With The Maasai

 

The Maasai Intellectual Property Initiative (MIPI) is dedicated to reclaiming the Maasai ownership of its famous iconic cultural brand. The Maasai name, image and reputation is used around the world on products ranging from cars to shoes, and exercise equipment and is worth billions of dollars. The income from our IP is gained by companies across the globe without the permission of the Maasai, while about 80% of the Maasai live below poverty levels.

Deci se poate ;)


Free website hit counter

Tabriz versus Paris :)

 

Sper că vă amintiți ultimele mele postări pe tema însușirii unor modele din patrimoniul folcloric românesc fără a se fi dat credit sursei de inspirație, sau, și mai grav, al furtului pe față practicat de Tory Burch.

Revin azi pe marginea subiectului.
Să nu vă închipuiți că designerii marilor case de modă se dau în lături (nu în lături … aveți grijă cum puneți accentul) în ceea ce privește patrimoniul cultural al altor țări.
Nu întâmplător voi vorbi acum despre Iran. An de an, colecție după colecție, reușeam să identific mici elemente în creațiilor unor celebre case de modă, fără a se fi amintit măcar în treacăt sursa de inspirație.

 

 

Dar ceea ce a făcut Christophe Lemaire, director de creație la Hermes, cu colecția de toamnă 2012/2013 e fără cuvinte.

 

Zeci de articole vestimentare, unele mai frumoase ca altele, au fost prezentate pe catwalk. Lumea prezentă a aplaudat creațiile vestimentare de inspirație orientală … hmmm, oriental, un termen atât de vag ;)

 

 

 

E bine de știut că Iranul are o populație de aproximativ șaptezeci și nouă de milioane din care vreo cinci milioane trăiesc peste hotare

În SUA iranienii (în număr de peste un milion) reprezintă a doua cea mai bogată minoritate etnică, după evrei, deci minoritate cu mare potențial financiar și apetit estetic pentru a achiziționa produse de brand.

A doua zi după prezentarea colecției despre care v-am vorbit au apărut zeci de luări de poziție ale iranienilor, zeci de articole  în care se aducea la cunoștință că sursa de inspirație o reprezintă renumitelor covoare persane realizate încă din Evul Mediu timpuriu de meșterii artizani din Tabriz.
Tabriz, oraș situat pe Drumul Mătăsii, oraș pomenit în cele 1001 de nopți ale Sheherezadei, orașul prin care a trecut  Marco Polo, orașul multor premiere tehnice și culturale din istoria Iranului/Persiei.
Tabrizul este un oraș al premierelor.

 

Cunoscătorii s-au pus pe treabă și au identificat fiecare covor ce a constituit sursă de inspirație pentru rochiile, bluzele, pantalonii, pantofii, poșetele și eșarfele cu marca Hermes.

 

 

În imaginea de mai jos vă prezint un șal din cașmir  inspirat tot de modelul unui covor din Tabriz. Se poate vedea scris Hermes – Paris.

 

 

Dar iranienii de peste hotare, într-un avânt de înțeles, cu scopul recuperării dreptului lor asupra moștenirii culturale ce le revine de drept, au lansat pe piață același tip de șaluri și eșarfe … dar cu o mică diferență. În loc de Hermes – Paris au scris Tabriz ;)
Cașmirul folosit a fost de mai bună calitate decât al celor de la Hermes.

 

 

Hermes – Tabriz ;)

 

Voi încheia cu un batic superb conceput pe baza unui design ce copie la scară 1:1 un mozaic realizat cu două secole în urmă la Palatul Golestan din Teheran.
Respectivul mozaic este inspirat dintr-o minitură persană pictată în Evul Mediu.

 

Inițial colecția a fost prezentată drept una de inspirație orientală și doar un singur batic a primit numele de Tabriz ( Tabriz scarf) însă acum, după toată activitatea internauților iranieni, a ajuns să poarte eticheta Hermes -Tabriz deși mai multe creații au la bază motivul Shah Abbas – un model omniprezent în arta persană/iraniană.

portret din colbul timpului

închisoarea Sighet

 

Vara trecută, printre multe altele, am vizitat Maramureșul. În una din zile am vizitat Sighetul Marmației și, nici că se putea, să nu fi văzut închisoarea în care au fost schilodite trupește și sufletește mii de ființe.
Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Vreau doar să aduc în prim plan o imagine și câteva impresii.

Am parcurs de mai multe ori, aproape obsesiv,  coridoarele lungi cândva secționate de  zăbrele, acum decorate cu fotografiile celor care au trecut pe acolo sau au murit acolo.

Era ceva în atmosfera fostei închisori ce nu puteam înțelege … un soi de energie pozitivă, de inexplicabilă luminozitate, de optimism chiar.

Am nimerit o zi extrem de aglomerată cu mai multe grupuri de copii gălăgioși bucuroși că prin programul Școala Altfel au fost duși să vadă lucruri interesante.
Alergau, vociferau și exclamau pe coridoarele vegheate de mii de ochi surprinși de fotografii epocii respective, prin celulele înghesuite, pe scările de acces de la etaj sau prin curtea interioară marcată de un grup statuar de mari dimensiuni.

Mă deplasam pe trasee repetative în interiorul închisorii, mai întâi să văd, apoi să fotografiez, și, în final, să pătrund în atmosfera locului.
La un moment dat mi-au atras atenția doi tineri frumoși. El un ofițer chipeș, ea o fată ce putea concura cu starurile de cinema, amândoi privind nu în lentila aparatului foto ci înspre un viitor care pentru ei nu avea să mai vină vreodată.

 

Nu știu cum îi chema, din ce oraș erau și ce s-a întâmplat cu dânșii.
Am sperat doar ca ea să nu fi fost închisă acolo. Ca doar el să fi fost condamnat, puțini ani, și am sperat ca el să fi scăpat cu viață.
Ba chiar am sperat ca ea să-l fi așteptat ….