portret din colbul timpului

închisoarea Sighet

 

Vara trecută, printre multe altele, am vizitat Maramureșul. În una din zile am vizitat Sighetul Marmației și, nici că se putea, să nu fi văzut închisoarea în care au fost schilodite trupește și sufletește mii de ființe.
Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Vreau doar să aduc în prim plan o imagine și câteva impresii.

Am parcurs de mai multe ori, aproape obsesiv,  coridoarele lungi cândva secționate de  zăbrele, acum decorate cu fotografiile celor care au trecut pe acolo sau au murit acolo.

Era ceva în atmosfera fostei închisori ce nu puteam înțelege … un soi de energie pozitivă, de inexplicabilă luminozitate, de optimism chiar.

Am nimerit o zi extrem de aglomerată cu mai multe grupuri de copii gălăgioși bucuroși că prin programul Școala Altfel au fost duși să vadă lucruri interesante.
Alergau, vociferau și exclamau pe coridoarele vegheate de mii de ochi surprinși de fotografii epocii respective, prin celulele înghesuite, pe scările de acces de la etaj sau prin curtea interioară marcată de un grup statuar de mari dimensiuni.

Mă deplasam pe trasee repetative în interiorul închisorii, mai întâi să văd, apoi să fotografiez, și, în final, să pătrund în atmosfera locului.
La un moment dat mi-au atras atenția doi tineri frumoși. El un ofițer chipeș, ea o fată ce putea concura cu starurile de cinema, amândoi privind nu în lentila aparatului foto ci înspre un viitor care pentru ei nu avea să mai vină vreodată.

 

Nu știu cum îi chema, din ce oraș erau și ce s-a întâmplat cu dânșii.
Am sperat doar ca ea să nu fi fost închisă acolo. Ca doar el să fi fost condamnat, puțini ani, și am sperat ca el să fi scăpat cu viață.
Ba chiar am sperat ca ea să-l fi așteptat ….

 

 

Anunțuri

elucidarea unui semn de întrebare ;)

Cornelia Bodescu, artizan și meșter popular
( Salva, Bistrița – Năsăud )

 

 

Postarea de azi se leagă de cea anterioară, cea cu husa Dolce & Gabbana pusă peste costumul traditional românesc încins cu un superb brâu multicolor.
Am revenit duminică la Muzeul Satului și am reușit să vorbesc cu creatoarea minunatelor piese expuse acolo … cingători și brâie, zgărdane și trăistuțe, ii și cămăși bărbătești … toate lucrate migălos cu sute și mii de mărgele.
Am întrebat-o dacă a pus intenționat husa de protecție din celofan sau a fost ceva inconștient cu simplul scop de a proteja acel valoros costum popular de intemperii sau mâinile vizitatorilor.
Dânsa mi-a confirmat varianta din urmă.
Bineînțeles că, dacă tot eram acolo, i-am povestit despre felul în care unele case de modă sau designeri s-au inspirat sau chiar au plagiat ”epsilon-metric” piese de îmbrăcăminte tradiționale românești, sintetizând ceea ce am postat aici pe blog referitor la subiect.

Surpriza a venit însă atunci când ea mi-a spus că mai mulți meșteri populari din Salva au lucrat încălțăminte brodată cu mărgele pentru, cine să crezi ?, chiar Dolce & Gabbana ;)
Iaă deci proveniența husei ;)
Doamna Bodescu nu a lucrat pentru celebra firmă deoarece preferă să-și realizeze singură designul pieselor și să le execute așa cum crede de cuviință.
Cei de la celebra casă italiană au venit cu modelele și materialele lor. Meșterii populari au contribuit doar cu manopera.
Misterul s fost dezlegat, dar nu pe deplin.
Spun că nu pe deplin deoarece atunci când am ajuns acasă am căutat pe net informații referitoare la colaborarea mai sus menționată și nu am găsit absolut nimic.
Oare autoritățile competente sau presa să nu fi știut/aflat nimic ?
Oare acesta e modul de lucru al celebrelor case de modă … adică nespecificarea locului de manufacturare al pieselor vândute apoi pe mii sau chiar zeci de mii de euro ?

identitate regăsită


Arthur Bridgman, Romanian Lady (1882)
……………………………………………………………………………………

Pictura aceasta am postat-o cu mai mulți ani în urmă pe un forum în care eram foarte activă remarcând asemănarea dintre costumul acestei ”armence” și portul popular românesc.
Săptămâna trecută am descoperit un articol din care am aflat că Grațiela Buzic a reușit să convingă conducerea Muzeului de Arte Frumoase din Boston că respectivul portret realizat de pictorul american Arthur Bridgman (1847 – 1928) reprezintă o femeie în straie populare românești.
Ea a îndeplinit cu succes misiunea unui detectiv de artă (post cuprins în organigrama tuturor muzeelor ce se respectă).  Luând foarte în serios obligațiile de art detectiv  Grațiela Buzic a pornit pe urmele tabloului și a descoperit că în catalogul publicat în 1882, la pagina 24, acest tablou e menționat cu numele de Dame roumaine.
Catalogul se găsesște și în varianta online pe situl  Bibliotecii Naționale a Franței.

Munca Grațielei Buzic a fost încununată de succes în momentul în care conducerea muzeului a acceptat probele prezentate și a dispus schimbarea denumirii din Armenian Woman în Romanian Lady ;)
Povestea detaliată poate fi citită aici și aici.

zi însorită de februarie

 

*
Am remarcat-o în fața mea datorită părului răsfirat pe spate, cu firul lucios și sănătos, dar mai ales mersului. Un mers grațios, suplu, cu pași fermi ce trădau o mare siguranță de sine, și, presupuneam eu, o frumusețe naturală.
La intersecție drumurile ni s-au despărțit și-mi părea rău că nu reușisem să-i văd chipul. O simplă curiozitate menită să-mi confirme, sau nu, profilul făcut în acel minut cât am urmărit-o cu privirea.

După mai bine de o oră, întorcându-mă aproximativ în același loc, am realizat cu surprindere că ea statea pe cealaltă parte a străzii așteptând să se schimbe culoarea semaforului.

Am scos camera foto, care rămăsese deschisă după vizita de la Biserica Curtea Veche, și fără să mai schimb setările, nici nu cred să fi avut timp, am fotografiat-o. Trei clickuri, toate destul de reușite, plus satisfacția de a vedea că nu greșisem prea mult în aprecierile mele.

surprizele de pe strada Rădiței (2)

 

Casele îmbrăcate în iederă au un aer distinct, ca și cum în spatele acestor platoșe vegetale s-ar ascunde povești și destine aparte.

În aceste clădiri ce captează înstantaneu atenția trecătorilor îmi închipui locuind personaje precum scriitori de science fiction sau romane polițiste, foști politicieni acum la pensie, vreo celebritate medicală în căutarea anonimatului, o pictoriță posesoare de caniche, sau, în cel mai rău caz, vreun jurnalist hârșit pe baricadele cotidianului.

Aceste case, indiferent de arhitectura lor, au personalitate … și cred că o parte din ea se transmite cumva asupra celor ce le locuiesc.
Ba chiar îndrăznesc să afirm că ar poseda o aură, o energie protectoare eliberată de zidul verde vegetal ce se interpune între tumultul străzii și cei din interior.

Nu-mi închipui deloc ca într-o astfel de clădire să aibă domiciliul Mimi de la frizerie sau domnul Ionescu de la ghișeul de colete poștale.

Casa aceasta de pe strada Rădiței mi s-a părut sobră, severă puțin, exact ca o dirigintă în ziua ședinței cu părinții ;)
*