Sanyu … un Matisse chinez


Sanyu, Vas cu flori (1930)

 

Rareori am vorbit pe blog despre pictorii chinezi și, tocmai de aceea, recenta lucrare a lui Sanyu vândută de casa de licitații Aguttes pentru suma record de 8.7 mil dolari constituie un motiv perfect pentru a-l aduce în discuție pe acest interesant pictor.

https://exergy33.wordpress.com/2014/01/06/un-dali-chinez/

https://exergy33.wordpress.com/tag/lin-fengmian/  

 

Sanyu, pe numele său adevărat San Yu sau Chang Yu, s-a născut în provincia Sichuan din China în 1901. Familia lui deținea una dintre cele mai mari țesătorii de mătase din provincie.
Bunăstarea financiară i-a influențat mult cursul vieții.
Familia și-a permis angajarea de profesori particulari care să îl educe în privat, acasă. Pe lângă materiile obligatorii cuprinse în programa școlară, Sanyu a avut șansa să ia lecții de caligrafie cu maestrul Zhao Xi – cel mai renumit caligraf al momentului din Provincia Sichuan.

 

Lucrarea aceasta pe un superb fundal verde îmi place la nebunie căci recunosc acolo elemente de caligrafie chineză reinterpretate în manieră picturală europeană.
Nu întâmplător Sanyu a primit supranumele de Matisse al Chinei ;)

Reiau firul biografic.
În 1920, la doar nouăsprezece ani, Sanyu va pleca în Europa cu sprijinul financiar al familiei. După doi ani trăiți la Berlin pictorul ia hotărârea să plece la Paris.
Aici va alege să urmeze o școală de pictură mai puțin renumită deoarece dorea cu tot prețul să-și conserve elementele de bază ale stilului oriental însușit acasă ca apoi să le implementeze în noile tehnici de artă vestică cu scopul declarat de a realiza o simbioză artistică.

 

 

O perioadă de timp Sanyu a fost captivat de nudurile feminine pe care prefera să le realizeze în tuș.
Și în acest nud se regăsesc elemente din picturile lui Matisse dar și eleganța simplă a caligrafiilor chinezești.

La Académie de la Grande Chaumière unde a studiat Sanyu au studiat de-a lungul timpului destule persoane ce aveau să devină nume cu greutate în artă. Amintesc doar câteva : Balthus, Serge Gainsbourg, Tamara de Lempicka, Yacoov Agam, Joan Miro, Alexander Calder, Zinaida Serebriakova, Alberto Giacometti … dar și sculptorul român Ion Irimescu.

 

O parte din picturile și schițele sale au fost vândute de câtre Henri-Pierre Roche, cel care s-a ocupat de comercializarea operelor de artă ale lui Georges Braque, Marie Laurencin, Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși …

Din păcate picturile lui Sanyu nu prea aveau căutare, fiind considerate prea simple și cumva copilărești, amatoricești.
În 1948 pictorul ia hotărârea să meargă in America. Acolo se împrietenește cu celebrul fotograf american de origine elvețiană Robert Frank.
Acesta încearcă, dar fără succes, să îl ajute dar nu reușește să-i vândă nici o lucrare.
În schimb se oferă să-l introducă în arta fotografică. Sanyu nu era interesat de fotografie așa că, în 1950, se reîntoarce la Paris.
Se întreține vânzând mici tablouri unor colecționari sau turiști care îi gustau opera dar și pictând mobilă pentru chinezi bogați și pentru restaurantele de lux pariziene.

 

În urma revoluției China devine republică populară iar averea familiei este confiscată de noua putere muncitorească.
Sanyu este obligat să se întrețină singur … din artă.

 

Va muri în 1966 fără să cunoască celebritatea.
La jumătate de secol după moarte operele sale de artă sunt redescoperite și licitate asiduu de clienți bogați înteresați de pictura est-orientală, de Feng Shui, de arta minimalistă …

Anunțuri

pianista

sursă imagine

 

Trăia într-un loc categorisit drept  „an expensive zip code area” cu parcări în care un Lamborghini sau un Maserati reprezentau un „must have”.
Dar dincolo de pereții de sticlă reflectorizantă prin care zgomotul inconfundabil al oceanului nu se auzea, pianista trăia ca orice altă persoană.
Urmărea valurile mute cum se spărgeau pe plaja greblată fără cusur, regăsindu-se în furia lor, încercând să-și amintească primul ei concert de anvergură.

Dar parcă nu reușea să-și adune la un loc toate gândurile care contau.
Simțea încă în sânge euforia generată de aplauzele la scenă deschisă și imensele coșuri cu flori ce o așteptau în cabină.
Tot acolo o aștepta și el el cu minusculă.
El, cel căruia trebuia să-i plătească prețul cerut pentru a o aduce pe una din cele mai mari scene ale lumii …

 

gând răzleț pur dar mai puțin simplu

pășeai pe muchia lui octombrie
pierdut în cuvânt
ca într-o mare metropolă
invadată de turiști nerăbdători.

te gândeai că
în piesa asta absurdă denumită „viață”
nu s-au repartizat încă toate rolurile.
că mai ai de jucat câteva acte
(fără sufleor)
mai ai de cules câteva aplauze
mai ai încă ceva important să-mi spui
înainte de gongul final.

confruntare


sursă imagine

 

Nu, nu eu trebuie să-mi urmez destinul ci destinul să mă urmeze pe mine, exact acolo unde vreu eu … nici un centimetru mai la stânga sau mai la dreapta.
Cu ideea asta m-am trezit undeva după miezul nopții când huruitul tramvaielor încetase și stelele sclipeau indiferente pe cer.
Poate că într-o noapte ai gândit la fel, sau poate că nu, sau poate că ți-a fost cumva teamă să iei totul de la capăt și să-i trântești ușa în nas destinului.

PS. Vă doresc ca anul 2018 să vă meargă din plin ;)

Mihăiță (ultima parte)

 

Fiecare om are ceva unic in felul lui de a fi … iar daca te uiti atent, adesea, iti poti da seama si ce anume. In ce a constat unicitatea lui Mihaita?  N-am aflat niciodata. Nu am sa aflu vreodata.

„Ce citesti ?”  l-am intrerupt eu din lectura, batindu-l pe umar si facindu-l atent sa intoarca fata inspre mine.
„O poveste cu extraterestri. Tu ce crezi ? Crezi ca ei exista ? … sau astea sunt inchipuiri?”
Ma privea iscoditor sa-mi ghiceasca raspunsul nu din cuvinte, ci de altundeva … din expresia fetei, poate.

„Tu ? „ i-am intors intrebarea comprimind-o intr-un singur cuvint.
„Nu stiu, dar imi place sa citesc despre ei.”
„Povesteste-mi ce-ai citit”
l-am rugat eu  luindu-i din mina cartea si rasfoind-o sa vad despre ce e vorba.
„Bine. Uite cum incepe. Pilip si Jane fac pregatiri sa plece pe o planeta … undeva foarte departe..”
„Stai. Stai putin. Sa stii ca trebuie sa spui Filip si Gein, Gein intr-o singura silaba, nu cum pronunti tu : Pilip si Ja-ne. Nu-i corect sa spui Pilip si Ja-ne.”

Mihaita se uita la mine lung, total zapacit. A luat cartea si cautind febril printre pagini mi-a aratat cu degetul numele lor.
M-am uitat la el si el s-a uitat la mine. Nu stiu de unde am mostenit talentul asta de a complica lucrurile. Acum va trebui sa-i explic.

„Mihaita, fii atent. Povestea asta nu se petrece in Romania, se intimpla in America. In America oamenii vorbesc alta limba. Engleza. In limba lor cuvintele nu se pronunta la fel ca in limba noastra. Noi scriem c h i , si spunem chi, … urechi. Scriem trei litere , g h e , dar spunem ghe , … gheata. Ei scriu p h si spun f , Philip/Filip, scriu Jane , dar spun Gein. Totul e ca un joc. Poti sa intelegi asta?”
„Da”, mi-a raspuns Mihaita. ” Avem in clasa un baiat ungur pe care il cheama Ianoş, dar numele lui se scrie asa … „.
S-a ridicat aproape in fuga alergind in pasi marunti spre malul apei … si-a bagat amindoua miinile in prundis in cautatarea unei pietre cu virful mai ascutit. A gasit una si, tot in fuga, s-a intors la mine. A stat putin si s-a gindit, dupa care a scris pe nisip cinci litere de tipar : JANOS.
Nu stiu exact de ce am zimbit. Cel mai probabil din cauza propriei mele limite.

„Nu vii in apa?” m-a intrebat el.
„Ba da” i-am raspuns eu. „Destul cu cititul, hai sa sarim la trambulina!”

Vorba vine „trambulina” caci ceea ce numeam noi trambulina erau de fapt doua lespezi de piatra infipte in malul riului. Lespedea Mare era cam la o inaltime de om fata de luciul apei. Lespedea Mica era mult mai joasa. Daca stateam pe ea ca pe banca picioarele ne ajungeau la apa.
Mihaita avea un fel curios de a sari de pe lespezi. Nu-si lua avint ca restul copiilor. Venea pina aproape de marginea lespezii, facea o bataie scurta, ridicindu-si ghenunchiul drept pina aproape de piept … dupa care se arunca in apa, cu corpul oblic, usor aplecat spre stinga.
Inota bine, cu ritm … si rezista foarte mult sub apa. Cred ca cel mai mult dintre noi toti.

Trecuse ora prinzului insa nu ma induram sa ma dezlipesc de acolo. Nu stiu cit de mult as fi rezistat sa stau, dar in gluma, ai mei mi-au zis sa nu ma mir daca intr-o zi ma voi trezi din somn si voi vedea ca degetele imi vor fi prinse intre ele cu o pielita, la fel ca la giste si rate.

„Surpriza neplacuta. De vreo doua ore nu avem curent „ m-a informat sora mea cu o voce nervoasa. „S-a dus naibii si inghetata care-am facut-o pentru Mihaita.”
Mincam povestind cind de unele, cind de altele.
Ca de obicei Mihaita s-a retras in micul lui paradis, covorul din biblioteca.
Eu am luat ziarele pe care postasul tocmai le adusese si cautam sa vad ce film se va da diseara la Telecinemateca.
La un moment dat am auzit zgomot de motor. M-am uitat pe geam si am vazut ca o masina de la IRE si citiva muncitori oprindu-se in fata stilpului de linga casa noastra. Venisera in sfirsit sa-l repare.
Nu le-am acordat atentie dar dupa citeva minute zgomotele s-au intetit. Un muncitor cu picamer spargea fundatia stilpului. Ferice de Mihaita care doarme dus si nu aude nimic, mi-am zis in gind. Sora mea se trezise in culmea nervilor. „Sa vezi ca astia nu termina nici pina miine…”

Nu puteam nici sa citesc si nici sa fac altceva. Zgomotul era foarte enervant. Incepuse sa ma doara undeva, intr-un punct aproape de timple.
Dar la un moment dat, la fel ca Arhimede, in pragul unei descoperiri, am inceput sa strig. Nu, nu strigam Evrika, ci-l strigam pe Mihaita.
Ii strigam agitata numele… faza la care sora mea m-a intrebat cu un ton de misto: „Ce-i cu tine? Am impresia ca nu ti-e bine… sau ai uitat ca Mihaita nu aude? ”
„Du-te si trezeste-l imediat. Mi-a picat fisa!”
i-am zis eu.
Desi dupa figura ei mi-am dat seama ca nu intelege nimic, totusi a mers si l-a adus pe Mihaita cu ochii inca lipiti de somn. Mihaita se uita jur imprejur crezind ca s-a intimplat ceva.

„Mihaita, fii te rog foarte atent la mine si la ce-ti spun. Tii minte ziua cind am vorbit despre zgomote? Cind am aruncat pietrele in apa? Cind ai spus ca aerul se misca in cercuri? … tii minte?”
„Da”
a raspuns el si a asteptat sa vada ce urmeaza.
„Uite, cred ca pot sa-ti explic si sa intelegi cum fac zgomotele ca aerul sa se miste.
Fii atent! Vezi masina si pe oamenii de afara? Omul acela cu ochelari care sparge betonul … il vezi?”
„Da”
mi-a raspuns el … si a asteptat.
„Obiectul acela cu care sparge betonul se cheama picamer. Acuma lucreaza cu picamerul. Picamerul face zgomot. Mult zgomot. Ne doare capul de la zgomot.”
M-am oprit din explicatii si din gesticulat si am privit la el si la sora mea ce statea in spatele lui, si care se uita la mine cu o privire, cu care, de obicei, te uiti la un exaltat religios.


„Picamerul face zgomot iar zgomotul face ca aerul sa se miste in cercuri. Aerul se misca, se misca … se misca si loveste tot ce intilneste in cale … peretii, copacii, ferestrele…”

I-am luat palmele si i le-am lipit de sticla ferestrei. Vibratiile erau puternice iar Mihaita a tresarit surprins.
A stat incordat citeva secunde apoi si-a lipit si obrazul. A stat asa lipit de fereastra, privind afara … fara sa ne spuna nici un cuvint.
Electricianul s-a oprit pentru citeva secunde din lucru. Vibratiile au incetat, iar Mihaita, cu o uimire nedisimulata, a sesizat lucrul acesta.
Peste citeva minute muncitorul si-a continuat nestingherit lucrul facind sa zgrangane toata casa. Mihaita se lipise cu totul de fereastra … sticla oglindea figura lui, amplificindu-i zimbetul care-i inundase fata.
Atunci eu, intr-o stare vecina cu exaltarea i-am zis ca mai demult a fost un om pe nume Şaliapin,  cintaret de opera,  care a reusit sa sparga niste pahare de cristal cu vocea lui. Si i-am mai zis ca daca zgomotele sunt puternice se poate intimpla ca sa se sparga geamurile. Ca asa se intimpla deseori cind explodeaza o bomba. I-am vorbit de rezonanta si de unde sonore, de intensitatea si energia lor mecanica …
Ii vorbeam nu ca unui neauzitor, nu ca unui copil de clasa a treia …

Mihaita asculta ca fermecat cu fata strins lipita de sticla, clipind usor din gene atunci cind tremurul se intetea … incercind parca sa absoarba prin piele fiecare vibratie. Cind ele deveneau puternice Mihaita isi ridica mina sus spunind cu vocea gituita de emotie :”zgomot puternic”, iar cind acestea incetau continua ca pentru sine cu explicatii … „acum nu-i zgomot”.

M-a luat prin surprindere gestul lui. Imi prinsese miinile de incheietura si mi le tragea inspre pieptul lui.
„Inima mea face zgomot. Auzi?”

Ce adevaruri fundamentale ies uneori din gura copiilor.
Da Mihaita!  Si inima mea face zgomot. Mult zgomot … uneori insa pentru nimic. smile.gif