șoimi, șoimari și șoimărițe în miniatura persană

Șoimarul (detaliu)- miniatură persană din perioada safavidă (cca 1575-80)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
autor : Mirza Ali
Muzeul de Artă din Boston, SUA

A trecut destulă vreme de când nu am mai scris ceva despre miniatura persană.
Într-o lume urâțită de tot felul de viruși, de prefigurate crize (energetică, alimentară, etc), de război și de abdicarea de la normalitate, cred că aceste imagini care au străbătut secolele reprezintă o binemeritată excursie virtuală în universul frumosului.

Șoimul reprezintă un simbol utilizat frecvent în arta, istoria și  literatura persană/iraniană.

În limba persană modernă, denumită de americani Farsi, această pasăre nobilă poartă denumirea de shahin/șahin/شاهین. Chiar numele duce cu gândul la șah, căci, din cele mai vechi timpuri, șoimul a fost considerat drept pasărea de însoțire a regilor.

Tânăr cu șoim
miniatură persană din perioada dinastiei safavide (cca 1600)

Shahin, ca nume de băiat, este utilizat și azi în societatea iraniană, chiar și după islamizarea forțată începută după învingerea dinastiei sasanide de către triburile arabe, … chiar și după revoluția islamică din 1979.

Primele reprezentări ale șoimului apar pe diverse monezi emise de regii dinastiei ahemenide și cei din dinastia parților (Parthian dynasty).

În limba persană veche (avestană) șoimul se numea „baz” iar crescătorul/dresorul de șoimi era numit „bayzar” sau „bazdar”.

Tânăr cu șoim
miniatură persană, perioada safavidă, cca 1570-1580
Muzeul Luvru, Paris

Șoimul, ca simbol numismatic, apare pentru prima dată pe monezile Yehud emise în sec al IV-lea î.Hr. în provincia Iudeea, care în acea perioadă a fost cucerită și transformată într-o provincie a imperiului persan.
Șoimul mai apare și pe o serie de monezi, denumite drahme, emise de regii parți în perioada secolelor  II și III î.Hr. Este celebră tetradrahma care îl reprezintă pe regele Mitradates I ce stă pe tron ținând pe brațul său un șoim.
În perioada sasanidă (224-651 d.Hr), șoimul apare pe diverse obiecte, stucco, monezi, sigilii și incizii în piatră, drept un simbol al suveranității, regalității și gloriei dinastiei.

Tânăr șoimar
miniatură contemporană (2013)
autor : Laureen Topalian (Franța)

Regele Ardeshir/Ardashir I (224-242 d.Hr.) – fondatorul dinastiei sasanide,  și fiul său  Shapur I (239-270 d.Hr.), au pus în circulație monezi în care cei doi apar purtând un acoperământ de cap cu simbolul șoimului.
Tot în perioada dinastiei sasanide, ultima dinastie persană înainte de invazia arabilor și islamizarea Persiei, apar informații în cascadă privitoare la vânătoarea cu șoimi, creșterea șoimilor pentru curtea regală și cotarea șoimului ca un dar de preț pentru rege și aristocrați.
După cucerirea arabă, tradiția șoimăritului a continuat. Deși religia islamică interzicea reprezentările grafice umane și pe cele ale animalelor mari, persanii au încălcat frecvent aceste reguli în diverse opere de artă (obiecte de ceramică, obiecte decorative metalice, covoare, cărți ilustrate cu miniaturi). Astfel, șoimul ca un prețios dar regal, apare pe mai multe obiecte de ceramică realizate în perioada timpurie de islamizare a Persiei.

Curtean cu șoimul său (perioada dinastiei safavide)
autor : (probabil) Habib-Allah al Mashhadi (1595-1610)
ucenicul lui Hussain Khan Shamlou (activ în Qazvin – Iran și Herat (azi în Afganistan)
Muzeul Bibliotecii Morgan

Că ținutul în care s-a născut  șoimăritul îl reprezintă platoul iranian, nu există nici un dubiu, deoarece lingvistica aduce probe în acest sens.
Creșterea șoimilor s-a extins de pe teritoriul actualului Iran în alte zone precum Armenia, ținuturile Asiei Centrale și ținuturile locuite de triburile arabe.

Șoimărița
miniatură persană contemporană
autor: Hossein Behzad (1894 – 1968)

În Talmudul evreiesc apare menționată denumirea de „shakar bazay” într-un paragraf în care e descrisă o vânătoare cu șoimi. Cele două cuvinte sunt preluate din limba persană avestană (limba persană veche utilizată în scrierea celebrei cărți Avesta) : shakar provine din shekar – care înseamnă vânătoare iar bazay provine din baz care înseamnă șoim,  bazay însemnând șoimar.

Cuvântul „baz” apare în diverse limbi, fapt ce atestă că acesta a fost preluat ca atare din ținuturile locuite de persani simultan cu preluarea tehnicii creșterii șoimilor și dresarea lor pentru vânătoare.

Exemple în acest sens îl constituie cuvântul baz, cu sensul de șoim, care se regăsește în armeană veche, siriacă, ebraică, gruzină, turcă, arabă, Hindi, Bengali, Pashtun.
Cuvântul shahin/shaheen a fost împrumutat din persană în foarte multe limbi (armeană, turca otomană, turca modernă, Hindi, Urdu, arabă, rusă, sârbo-croată.

Nobil persan care își dezmiardă șoimul
miniatură persană
autor anonim

E binecunoscut faptul că principalele activități de la curțile regale ale regilor persani le reprezentau grandioasele partide de vânătoare, urmate de ospețe pe măsură, iar principalele activități recreative ale copiilor de regi și nobili le reprezentau însușirea diverselor tehnici de luptă (cu sabia, cu arcul, cu buzduganul), călăria, partidele de polo pe cai (denumite chogan în limba persană)  și șoimăritul.
Așa cum noi avem astăzi câte un telefon mobil, tot așa, în acele perioade, fiecare aristocrat își avea șoimul său însoțitor. Asta în afara zecilor de șoimi crescuți la curte și special antrenați pentru partidele de vânătoare.

Șoimar călare
platou ceramic din perioada dinastiei ilkhanide ( sec XII – sec XIII)
vândut la o licitație a casei Sotheby

Fac aici o paranteză pentru a spune că dinastia ilkhanidă (dinastia hanilor) nu este o dinastie persană/iraniană ci una mongolă. Ea a fost fondată de Hulagu Han, unul din nepoții lui Ginghis Han, și a durat pe perioada anilor 1265-1357.

Dar să revin la importanța șoimilor în cadrul partidelor de vânătoare regale din Persia.
În istorie este consemnată o partidă de vânătoare organizată de regele Khosrou al II-lea (dinastia sasanidă) la care au participat 700 de șoimari cu șoimi.


Șoimar înarmat de la curtea regală
perioada dinastiei safavide (sfârșitul sec al XVI-lea)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
colecția British Museum

Șoimarii care antrenau șoimii pentru curtea regală erau considerați curteni, și, cea mai mare parte dintre ei, obțineau și grade militare sau alte titluri administrative prin intermediul cărora șahul le asigura o pensie pe viață.


Tânăr cu șoim – schiță (detaliu)
autor anonim, perioada safavidă (sfârșitul sec al XVI-lea – începutul sec al XVII-lea),
scoala de miniatură din Qazvin sau din Isfahan
Muzeul Walters, Baltimore, SUA

Un fapt interesant este acela că și fetele din familia regală și familiile aristocratice își însușeau tehnica șoimăritului. La curte se organizau adesea concursuri la care, fiecare odraslă de nobil, încerca să-și demonstreze măiestria prin felul în care șoimul răspundea la comenzile date.


Tânără din suita regală cu șoim
miniatură persană contemporană
autor Mirza Agha Emami (1881-1955)

Șoimul era considerat drept o pasăre nobilă dotată cu inteligență, persanii având convingerea că un șoim nu se va așeza niciodată pe mâna sau umărul unui om rău, viclean sau mincinos.

Tânăr cu șoimul său
miniatură persană din perioada safavidă, sec al XVII-lea
vândută de casa de licitații Christie

În miniaturile persane sunt foarte ușor de identificat prinții și prințesele. Aceștia poartă întotdeauna pe cap o egretă sau o diademă cu pană lungă.
Se poate observa diferența prin comparație cu miniatura de la British Museum în care este redat un șoimar (instructor de șoimi ;) ) care poartă un soi de pălărie.
Ceilalți nobili, curtenii și militarii cu grade înalte, purtau un penaj mai mic ca dimensiune – în funcție de grad sau rang social.

Prince resting while hunting with a hawk. Persian miniature, 18th century,  Bibliotheque Nationale, Paris, France

Includ în această postare și o miniatură realizată în perioada dinastiei Qajare pentru a observa în ce fel a evoluat îmbrăcămintea purtată de familiile nobiliare din Persia.

Prinț cu șoim
miniatură persană, perioada Qajară, cca 1820

Voi încheia cu o miniatură din colecția Muzeului Metropolitan din New York realizată de Mirza Ali – adică de miniaturistul care a realizat miniatura de deschidere a blogului.


Vânătoare regală cu șoimi (cca 1570 -80)
miniatură persană din perioada dinastiei safavide
autor : Mirza Ali, școala de miniatură din Qazvin
colecția Muzeului Metropolitan.

Pentru a putea observa detaliile miniaturilor vă recomand să accesați galeria virtuală. Doar așa se pot identifica acele elemente care fac diferența și se extrage informațiile codificate de miniaturiști.

PS. Atașez un clip video unde se anunță deschiderea primului club profesionist de șoimărit din Iran.

 

 

ce-mi place ?

îmi place ploaia,
ploaia în toate formele ei – ca o magică incantație;
crizantemele galben-arămii,
toamna cu cerul ascuțit de albastru
și aerul scrijelit de miresme.

îmi plac fotografiile în sepia
ce-mi aduc în auz melodii desuete de patefon;
casele cu miros de lemnărie veche,
cafeaua făcută pe îndelete într-un ibric greu din cupru
și ciocolata cu caramel sărat.

îmi plac puloverele largi din cașmir:
să merg cu viteză mică, într-un taxi, noaptea,
în timp ce afară plouă … și să ascult un playlist cu melodii de jazz … pian, trompetă, saxofon, banjo, tobe africane, bas, clarinet, iarăși saxofon …

îmi place sentimentul acela de nepăsare în fața știrilor alarmiste;
persoanele cu simțul umorului,
ceștile cilindrice de cafea,
mirosul de pelin, gustul de mure, aroma inconfundabilă de gutui, vibrația corzilor de chitară clasică,
atingerea de mătase naturală pe umeri și brațe,
norii plumburii, verdele de smarald, Omar Khayyam, bărbații care știu să fie eleganți fără cravată și felul în care sună pașii pe pietrișul mărunt.

îmi place gustul succeselor mărunte, vocile grave, privirile directe, iile autentice, oamenii autentici, cărțile fără coperți colorate … pline de conținut dar fără fațadă comercială.

îmi place mersul pe jos, vinul băut dintr-o cană de lut, vitrinele avangardiste, caii în galop, parfumurile cu esență de bergamote și grepfrut, catifeaua violet închis, dangătul clopotelor, vântul de seară … de aprilie sau de început de septembrie.

îmi plac râșcovii făcuți pe jar, povestirile lui Cehov,
oamenii care știu să spună lucruri multe în cuvinte puține, inginerii care se pricep să facă complimente,
bijuteriile în stil brutalist și camerele cu ferestre spre asfințit.

îmi place ceaiul Oolong băut din cești albe și simple de porțelan, în timp ce afară plouă mărunt … așa cum doar pe țărmul Mării Caspice plouă.

îmi place haosul,
alteori ordinea desăvârșită;
să-i ascult pe cei ce povestesc …
și în timp ce-i ascult să le urmăresc intonația vocii, mimica, mișcarea trupului și a mâinilor,
dar mai ales felul în care-și farmecă auditoriul.

îmi plac râurile,
mișcarea hipnotizantă a apei care curge,
la fel cum curge și viața mea … sau a ta.

îmi place la nebunie sentimentul acela ilogic, ireal și repetativ … cum că viața mea adevărată va începe de abia mâine.

între Bali și Bucovina

Între Bali și Bucovina … am ales Bucovina.

 

de ce ?

sursă imagine  – https://www.ariannaeditrice.it/articoli/togli-mascherina-metti-bandierina

De ce nu mai scriu ?
Nu pentru că nu aș avea timp, căci, dacă aș avea ce spune, s-ar găsi și timp :)

Pur și simplu mi s-au dezactivat acei senzori care mă făceau să văd și să simt frumusețea din jur.
Cuvintele s-au retras în vârful picioarelor, elegant, ca într-o coreografie de final de spectacol.

Acum, eliberată, pot sintetiza totul cu mare ușurință.

După doi ani de fraudă științifică internațională a venit războiul, care a adus cu sine instituționalizarea rusofobiei la nivel, mai ales, european.

Nu îl plâng pe Putin, și da, e un dictator. Cum se poate numi altfel cineva care nu vrea să plece de la putere după douăzeci de ani de stat la Kremlin ?

Înțeleg că s-au blocat conturile oligarhilor, că s-au impus niște sancțiuni economice (nu știu cum s-au impus, că Rusia a reușit să aibă profituri mai mari din vânzarea combustibililor decât cele obținute în aceeași perioadă a anului trecut ?), dar de ce să nu permiți participarea sportivilor la diverse competiții, să oprești copiii ruși să participe la olimpiadele școlare internaționale sau să scoți de pe afișe mari artiști de operă și virtuozi ai muzicii simfonice, să ajungi la absurdul de a propune scoaterea unor cursuri despre scriitori ruși și literatura rusă din curicula universitară ?

Black Lives Matter a renăscut peste ocean sub forma Slava Ucraina.

Ce va urma ?

Va urma apogeul golănelii gerontocraților care vor să facă astfel încât  populația globului să simtă prețul hranei și al energiei.
Spălarea creierelor, atât de hulită în comunism, a devenit acceptabilă grație prostituției digitale a mass-media. Nici o masă fără pește … nici un pixel fără manipulare.

Ce am ajuns noi în ziua de azi ?  … iobagi cu tastatură și WiFi, cu din ce în ce mai puțină gândire critică.

Când văd Everestul de ipocrizie, incompetență și prostie generat de clasa politică, au ajuns să-mi fie simpatici unii maneliști – deși nu le înghit nici muzica, nici mesajele textelor.

Norocul meu e că, de la 13 ani, îl am pe Vîsoțki ;)

 

 

Respiră adânc. Deschide larg brațele,
Nu te grăbi, trei - patru!
Vioaie la minte, cu grație și plastică,
Reconfortantă, te trezește
Dis de dimineață,
Dacă mai ești încă în viață,
gimnastica!

Dacă sunteți în apartament,
Întinde-te pe podea, trei - patru!
Urmează corect mișcarea,
Fără influențe din afară,
Obișnuiește-te cu noutatea!
Respiră adânc până la
epuizare.

Foarte cultivat în lumea întreagă,
Virusul gripal, trei - patru!
Se răspândește, boala crește.
Ești bolnăvicios – imediat în sicriu!
Ca să rămâneți sănătoși,
Oameni buni, folosiți
frecția.

Dacă sunteți deja obosiți,
Jos-în picioare, jos-în picioare.
Nu vă fie frică de Arctica nici de Antarctica.
Marele academician Ioffe
A dovedit-o: coniacul și cafeaua,
Înlocuiește-le cu sportul și
profilaxia.

Discuțiile sunt inutile.
Pe vine, până nu mai poți.
Da, nu fi ursuz și posomorât!
Dacă te mâncă s-o faci:
Ușcheală, orice s-ar întâmpla,
Efectuează procedurile
apoase!

Nu-ți fie frică de veștile proaste,
Noi răspundem alergând pe loc.
Câștigă chiar și începătorul,
Frumusețea nu există la cei ce fug,
Nici la cei ce rămân în urmă!
Alergarea pe loc este
liniștitoare.

© Valeriu Raut. Traducerea, 2014

 

 

C

trădătoarele …

Acest text l-am scris în 2008, pe forumul HanuAncuței, pe vremea când nu utilizam diacriticele. Sper ca lectura să nu provoace dureri de cap :)
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Clasa a cincea, vacanța de primavara, prima mea iesire in afara granițelor României …

Asteptasem cu multa nerabdare ziua aceasta, nu numai pentru faptul ca urma sa calc pe pamântul unei alte tari, cât pentru faptul ca urma sa vad locul unde a invatat Eminescu: Cernăuţi.

La finalul calatoriei am inteles mai multe lucruri.

Grupul nostru era format din vreo cincisprezece elevi si trei insotitori: o invatatoare de la scoala noastra, un profesor in vârsta pe care nu il cunosteam – pentru ca preda la o alta scoala – si tovarășa de la județ.
Tovarasa era imbracata cu un pardesiu de culoare gri deschis si avea pe cap o caciula de vulpe argintie ce îi venea până pe sprâncene.
Pe mine ma pufnea râsul ori de câte ori ma uitam la dânsa. Afara era destul de cald, era primavara in toata regula. In piata se vindeau zambile, frezii si lalele.
Trecuse anotimpul caciulilor de vulpe dar se pare ca tovarasa ori nu stia, ori isi inchipuise ca va lua privirea rusilor cu blana de pe cap.
Noi eram imbracati in uniforme de pionieri, cravata rosie cu tricolor la gât si berete bleumarin pe cap.

Dimineata se anunta superba. Strazile orasului Cernăuţi mi s-au parut foarte largi iar Universitatea de-a dreptul imensa. Cladirea fusese construita dupa toate rigorile impuse de regimul austro-ungar.
A fost primul lacas de invatamânt superior in care am pus piciorul, caci până atunci nu vazusem cum arata pe dinăuntru o facultate sau o universitate.

De acolo am fost dusi la o sala de spectacole unde urma sa ne intâlnim cu pionierii rusi, dupa care urma sa mergem undeva in afara orasului sa plantam pomii prieteniei  :)

In autocarul nostru erau numai elevi de la a cincea in sus, cu exceptia unei fetite din clasa a doua. Invatatoarea de la scoala noastra a asezat-o pe scaun lângă mine zicându-mi sa am grija de ea,  sa nu se piarda si sa nu care cumva sa o las singura si sa se sperie sau sa inceapa sa plângă.
Nu-mi convenea postul de nanny dar nu aveam încotro.

Avea un par lucios si brunet, tuns pe  linia gâtului, si un breton de sub care ieseau doi ochi verzi si niste gene lungi, foarte feminine.
O chema Smaranda dar mie imi venea sa-i zic Smaralda … din cauza ochilor ei verzi si limpezi ca piatra de smarald.

Ma tinea strâns de mână si, in timp ce cautam niste fotolii libere pe care sa ne asezam pentru a urmari spectacolul copiilor rusi, vorbea incontinuu minunându-se de ceea ce vedea. Cel mai mult era speriata de faptul ca se vorbea intr-o alta limba din care ea nu pricepea nimic.

Am gasit niste locuri aproape de scena, cred ca prin rândul trei sau patru. Ne-am asezat asteptând sa se ridice cortina. Printre scaune era un permanent du-te vino de copii imbracati in costume ciudate.
La un moment dat lânga noi s-au asezat doi rusi, o fata si un baiat.
Fata a intrat in vorba cu mine rostind câteva cuvinte într-o româneasca aproximativă : „Veniti de la Rumunia?”
Acel „de la Rumunia” in loc „din România” avea un farmec aparte.
I-am raspuns ca da si am intrebat-o la rândul meu cum de stie romaneste. Face la scoala limba româna?
Ea mi-a raspuns ca nu, dar ca, in cartierul lor sunt foarte multi copii români, si ca, jucându-se impreuna a invatat puțin românește.
A spus ca o cheama Dana iar pe fratele ei Peter.
Dupa numele lor mi-am dat seama ca dânșii trebuie sa fie de origine germana.
Peter mi-a confirmat supozitia si in mod vadit se simtea foarte bine ca poate sa vorbeasca cu noi.
Mai pe românește, mai pe nemțeasca mea schiopătată, uneori pe ruseste chiar, dialogul nostru continua.
Smaranda nu scotea un cuvânt dar se uita la ei doi cu o privire plina de admiratie.

Spectacolul a fost foarte frumos. Ritmurile muzicala rusesti se amestecau cu cele georgiene, turkmene, moldovenești, ucrainene, lituaniene sau tătare. Dansatorii imbracati in costume multicolore sareau acrobatic prin aer, garmoşca nu apuca sa se odihneasca, luminile se aprindeau si se stingeau scoțând si mai mult in relief grația de caprioare a fetelor din grupul de gimnastica ritmica.
La plecare Dana si Peter au propus sa facem schimb de cravate.
Mi se parea minunat sa am o amintire de la ei, asa ca am scos de la gât cravata rosie de pionier.
Smaranda m-a imitat. Intr-o secunda am înnodat  cravata ruseasca, facuta dintr-un material matasos, altfel la pipait decât cravatele românești.

Am mers la autocar si ne-am asezat pe scaune asteptând sa mergem sa plantam pomii prieteniei.
Probabil ca unul din copii din autocar i-a spus tovarăsei ca noi doua avem cravate rusesti.
Ea a venit la noi cu o falca in cer si una in pamânt.
„Unde va sunt cravatele?”
„Le-am schimbat cu niste copii rusi ?”
„Cum adica le-ati schimbat? TRADATOARELOR !”
  a spus ea pe o voce aproape țipată.
Intre timp autocarul a oprit in fata unui spatiu verde si toata lumea a coborât, cu exceptia noastra.
Prin geam vedeam autocarele cu copii rusi, camionul cu puieții pe care urma sa-i plantam si vreo doua masini de miliție.
Tovarășa spumega de furie.
„Imediat sa va dati jos cravatele. Nu aveti voie sa iesiti afara. Stati in autocar până se intorc restul copiilor. Tradatoarelor de tara! Meritati sa fiti pedepsite. V-ati vândut țara!”

Smaranda, cu lacrimile siroind pe obraz, a desfacut cravata si i-a intins-o.
„Si tu, n-auzi?! Da jos cravata!”
Nu m-am miscat deloc. Nu aveam de gând sa i-o dau.
Vazând ca nu o ascult, dânsa mi-a tras cravata de la gât.
Atunci eu i-am dat peste mână.
A fost o reactie spontana, nu m-am gândit nici la vârsta pe care o are si nici la ‘inalta ei functie de la judet’.
Mirată, si cu ciudă, ea m-a lovit peste cap.
Abia dupa ce m-a lovit si-a dat seama de prostia pe care o facuse.
Nu m-a durut. Am capul tare, la propriu vreau sa zic  rolleyes.gif.
Enervata, tovarășa a coborât zicându-i soferului sa inchida usa si sa nu ne lase sa coborâm deoarece suntem pedepsite.

Smaranda plângea in hohote. Voia sa planteze si ea un copac, sa faca fotografii cu copiii rusi si sa arate fotografiile atunci când se va intoarce in România.
Mi-era mila de ea vazând-o cum plânge pentru nimic.

Soferul cauta un loc de parcare mai la umbra.
Smaranda aproape ca se sufoca de plâns. Degeaba am incercat sa o iau in brate si sa o duc la un geam prin care sa vada mai bine afara.
Corpul i se zguduia de plâns si imi era frica sa nu i se faca rau.

Soferul s-a uitat la noi dupa care, nervos, a iesit afara. Nu a trecut nici un minut si profesorul cel în vârsta a venit la noi.
M-a intrebat ce s-a intâmplat. In trei propozitii i-am zis esentialul, mai putin faptul ca tovarasa mi-a dat cu palma peste cap.
Am vazut cum i se înăspresc trasaturile fetei si cum scrâsneste din dinți.
Si-a scos ochelarii cu rama argintie de pe ochi, a luat-o pe Smaranda în brate si mi-a zis sa vin afara dupa dânsul.
Am coborât împreuna din autocar. El a lasat-o jos pe Smaranda si i-a facut semn sa mearga in directia unui pom pe care il tineau trei baieti rusi.
Smarandei nu-i venea sa creada. Lacrimile i s-au oprit brusc si cu pasi timizi s-a apropiat singura de cei trei rusi, doi blonzi si unul brunet, cel brunet cu trasaturi evident asiatice. Pustanii rusi zâmbeau încântati la gândul ca vor face fotografii cu o fata așa de frumoasa  :)

Nu m-am clintit de pe locul meu. Profesorul stătea lânga mine si urmarea din priviri copiii.
Tovarasa s-a apropiat amenințător de mine.
„Cine ti-a dat voie sa iesi afara?”
In gândul meu i-am raspuns : popa prostul  devil.gif

Dar atunci s-a intâmplat inevitabilul. Profesorul s-a intors spre ea si cu o voce pe care nu am sa o uit niciodata, cu dicția unui judecator care citeste o sentință de condamnare la moarte a spus : „Naiba să te ia de netoată! Nu ti-e rusine de copiii ăștia? „
Tovarășa tremura de furie.
„Am sa te raportez la județ” a zis ea pe o voce gâtuită.
„Să mă raportezi la mă-ta” a răspuns incredibil de calm batrânul profesor.

Tovarășa a plecat cu fața rosie de nervi si cu caciula caragioasa in care capul i se infundase cu totul.
Profesorul si-a trecut ambele mâini prin parul alb si s-a uitat la mine de parca abia acum descoperise faptul ca eram acolo.
„Esti destul de mare sa întelegi ce vreau să-ți spun. Nu e frumos sa vorbesti asa cum am vorbit eu, insa uneori, in raport cu unele femei, un barbat trebuie sa fie puțin nesimtit ca să se faca perfect înțeles.”

Da, eram suficient de mare să-i înțeleg vorbele. Eram suficient de mare să realizez ce ştift uman e tovarășa. Si eram suficient de mare ca să mă opun lucrurilor absurde si sa nu-mi fie frică să reacționez.

Desi au trecut foarte multi ani de atunci, si desi am aruncat sau am pierdut multe lucruri, totusi cravata aceea o am si acum.
Chiar daca e o singura cravata, eu îi spun „cravata lui Peter si Dana”.
Nu e o simpla cravata. E simbolul primului meu act de rezistenta impotriva a ceea ce Einstein se temea ca s-ar putea sa nu aiba limite  :)