aniversarea

cu dedicație pentru Adi ;)


În general primăvara te îndeamnă să ieși din casă, să te plimbi măcar pentru două ore într-o ținută mai lejeră, să îngâni în gând țăcănitul pantofilor cu toc pe trotuar și să renunți total la parfum pentru a putea sorbi prin toți porii esența pomilor ce dau în floare și aerul încărcat de nebănuite promisiuni.

Deci era primăvară, una din multele primăveri din perioada echinocțiului de primăvară, ce coincide cu No Ruz – Anul Nou în stil iranian sărbătorit pe 21 martie, una din multele primăveri petrecute în Teheran.

Mă plimbam prin parc în căutarea unor amănunte inedite care să mă facă să înțeleg mai bine cea mai importantă sărbătoare din istoria Persiei și, mai apoi, din cea a Iranului, chiar și după revoluția islamică.
Pe vremea aceea nu mă pasiona fotografia, era Internetului era abia la început iar credinciosul meu aparat Yashica îl lăsasem acasă deoarece nu aveam rolă de film în el.

Mă plimbam pur și simplu admirând de la distanță culmile înzăpezite ale munților Alborz și decorațiunile specifice de No Ruz din parc.

Era destul de devreme, căci în Teheran ora zece e considerată încă o oră de dimineață, și prea puțină lume ieșise să se bucure de lumina unui soare absolut generos.
Am trecut de pe o alee pe alta nu fără să observ că o fată stătea nemișcată pe o bancă alături de o cutie legată cu o fundă vernil savant înnodată.
Știam că e o cutie de prăjituri … acele prăjituri multicolore ce luau ochii cumpărătorilor veniți să facă cumpărături pentru No Ruz.

Mi-am continuat traseul și am înconjurat banca pe care stătea fata, trecând la câțiva metri buni prin spatele ei, nu fără să mă întreb curioasă pe cine aștepta.
Ea s-a întors brusc și mi-a făcut cu mâna.
Veniți aici, mi-a strigat peste aleea și spațiul verde care ne despărțea, veniți un minut aici.

Mirată m-am uitat lung în direcția ei pentru a mă asigura că vorbește cu mine.
Cu mine vorbea căci în apropiere nu se vedea țipenie de om.

Am schimbat direcția și m-am apropiat de bancă. Atunci i-am remarcat ochii mari, ca două măsline negre, și eșarfa în culori închise cusută din loc în loc cu perle false mărunte, elipsoidale, de culoare plumburie.

  • Luați loc, m-a invitat ea. Trăiesc cu impresia că sunteți în căutarea unei povești.

Am fost incapabilă să-i răspund ceva. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva are darul de a citi gândurile oamenilor, sau poate că nu stătea acolo întâmplător.

Mă privea direct în față, fără nici o reținere, ca și cum ne-am fi cunoscut de mai multă vreme.
– Dacă sunteți de acord vă invit la o aniversare, a spus ea și a desfăcut dintr-o mișcare funda invitându-mă să iau o prăjitură din cutia cartonată

M-am conformat aproape mecanic.
Am întrebat, mai mult ca să rup tăcerea, câți ani sărbătorește, pentru a realiza în secunda următoare că am făcut o greșeală impardonabilă căci în Iran e un semn de proastă creștere să întrebi o femeie câți ani are.

– Optsprezece, mi-a răspuns ea sec.

Imposibil să fi avut doar atât. Mi se părea că are în jur de douăzeci și cinci.
Nu am comentat nimic. Nici ea.

– Simt că sunteți în căutarea unei povești. Dacă aveți timp vă pot spune una.
– Da, i-am răspuns eu, chiar vreau să ascult o poveste.

Bine, a răspuns interlocutoarea necunoscută din parc.
Iată cum s-au întâmplat lucrurile.

Și atunci, ca și acum, era o zi frumoasă de primăvară.
Cerusem voie părinților să ieșim în parc, eu și sora mea mai mică.
Ea avea doar trei ani iar eu în jur de doisprezece, deci mă simțeam aproape ca o mămică.
Îmi plăcea să o ajut să coloreze desene, să-i împletesc părul și să-i explic la ce folosește fiecare obiect din casă.

Ne-am dus în parc. Parcul e la nici cincizeci de metri de casa noastră. Trebuia doar să trecem strada și să înconjurăm un rond cu arbuști decorativi și flori.
Ne-am jucat în parc alături de alți copii și ne-am stropit bine la fântâna arteziană apoi am mers la havuzul cel mare cu mozaic turcoaz. Acolo erau zeci de pești roșii, mari și mici, și o grămadă de lume strânsă de jur împrejur.

Am stat și noi câteva minute după care ne-am hotărât să mergem să cumpărăm înghețată cu șofran, miere de albine și frișcă.
Am mâncat împreună înghețatele, încet, după cum ne spunea mereu mama, pentru a nu avea apoi dureri de gât.
Sora mea ar fi vrut să ne dăm în roata cea mare dar din păcate nu era pusă în funcțiune. Probabil că după amiază, când parcul se va umple de părinți cu copii, o vor pune în funcțiune.
– Știi ceva, ce-ar fi să mă învârți tu ?
– Bine, i-am răspuns eu, vino aici la mijloc pe iarbă ca să avem loc destul.
Am prins-o de încheietura mâinilor și am început să mă învârt cu ea, din ce în ce mai repede.
Dânsa râdea … un gâlgâit vesel ca trilul unei păsări.
Mi-am dat seama că din cauza vitezei strânsoarea mâinilor se slăbea. Am încercat să mă opresc … dar nu am reușit.
În secunda următoare mâinile s-au desfăcut încet. În timp ce se desfăceau o stare ciudată a pus stăpânire pe mine. Blestematele acelea de forțe centrifuge și centripete despre care aveam să învăț mai târziu la școală.

Un moment … doar atât. O frântură infinit de mică a timpului ce mi-a schimbat existența.
M-am învârtit în gol eliberată de greutatea trupului ei … și în acea piruetă în dezechilibru am zărit-o cum s-a izbit de stâlpul de beton împodobit cu jardiniere cu flori de tot felul.
Înainte de a ajunge la ea am știut că s-a întâmplat un lucru rău … cel mai rău lucru.

Eram incapabilă să strig după ajutor, Ochii deschiși și fața plină de sânge, sângele acela ce era supt cu sete de firele crude de iarbă, liniștea asurzitoare din jur … toate acestea laolaltă mă paralizaseră cu totul.
Nu știu la cât timp și din ce direcție a venit cineva care de la prima privire a înțeles cât de gravă e situația.
Ambulanță a sosit destul de repede. După expresia paramedicului am înțeles că nu mai e nimic de făcut.

Nu vreau să povestesc ce a urmat după aceea.
Faptul că oamenii îmi spuneau cu gura că a fost vorba de ceasul rău în timp ce simțeam cu întreaga ființă că ei mă învinovățesc pe mine de moartea ei, îmi producea o durere surdă.

Părinții m-au dus de la un psiholog la altul. După mai mult timp părea că-mi revenisem. Dar nu era deloc așa.
Cu cât creșteam cu atât mai mult realizam oroarea … într-un fel, fără voia mea, eram o criminală.
Acesta e cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie ceea ce sunt.

An  de an, în ziua aceasta, vin aici ca să-i sărbătoresc ziua de naștere.
Dacă ar fi trăit ar fi împlinit optsprezece ani.
În fiecare an aleg pe cineva din parc pentru a-i povesti odioasa întâmplare … e un fel de exorcizare în efortul de a mai rezista încă un an din condamnarea pe viață la care nu pot face recurs.
Spunându-vă toate astea mă simt ceva mai bine.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat. De azi înainte sunteți părtașa acestei povești. Poate părea lipsit de sens dar cu fiecare persoană în plus devenită părtașă la tristul meu secret mă amăgesc cu gândul că vina mea devine mai suportabilă … chiar dacă cei din jur îmi spun fără convingere că nu aș fi de vină.

– Din contra, i-am întrerupt mărturisirea, chiar sunteți de vină.
Logic, așa cum o dovedesc fără tăgadă faptele, sunteți de vină.

Interlocutoarei mele i s-a schimonosit fața într-un rictus ce prevestea hohote de plâns. Hohotele însă se lăsau așteptate.

Trebuia să-mi continui ideea.
– Vina însă nu a presupus discernământul.
Discernământul a venit după aceea, din ce în ce mai mult și mai clar, ceea ce a dus și la amplificarea sentimentului de vinovăție.
Nu sunt psiholog, nici medic, și nici nu am experiență de viață … sunt poate cu vreo cinci ani mai mare.
De un lucru însă sunt convinsă … ați descoperit o supapă de eliberare formidabilă.
Și nu e o falsă impresie … povestind în fiecare an tragica întâmplare câte unei persoane necunoscute, aleasă aleatoriu, eliberați puțin câte puțin energia negativă care vă macină în mod constant.
Și mai știu un lucru … iertarea vine din interior, nu de la cei din jur, nu de la un judecător …
– Aș vrea să știu cum o chema, am insistat privind-o fix în ochi.
Mina, mi-a răspuns ea. Mina.

Cu o mișcare grațioasă a ridicat un capăt al eșarfei … apoi și-a îngropat fața în materialul moale.
Plângea liniștit, fără sughițuri, fără suspine, fără zgomot. Doar umerii se ridicau spasmodic din când în când.
Degetele apăsau cu putere eșarfa pe fața udă de lacrimi.
Pe inelar i-am văzut verigheta iar la încheietura mâinii o brățară de aur dintr-un lanț cu zale pătrate de care era prinsă o literă … mim.
Litera mim din alfabetul persan … litera cu care începea numele Mina / مینا‎ .

PS.
În limba persană/Farsi numele Mina înseamnă azur, email/emailat … acele emailuri albastru turcoaz sau de culoarea cerului care au adus faimă mozaicurilor și obiectelor de artizanat din perioada dinastiei safavide.
Acele nuanțe de peruzea și azur care au adus celebritate orașului Isfahan, capitala Persiei safavide.

 

Pataghița

sursă imagine

cu dedicație pentru Potecuța ;)

Acum câțiva ani, într-o vacanță toridă în care am părăsit Teheranul cu speranța că voi găsi o gură de aer proaspăt în România, m-am întâlnit întâmplător în aeroport cu un fost vecin.
Și el venea acasă pentru miros de cetină, de mămăliguță la ceaun și o pastramă de berbecuț stropită cu must proaspăt.

Am povestit de unele și de altele trecând în revistă cunoștințele comune și amintiri din perioada liceului.
La un moment dat m-a întrebat brusc :
– Îl mai ții minte pe Pataghel?
– Cum să nu, i-am răspuns eu. Țin minte toate persoanele atipice din orașul nostru și, ce să vezi, am avut destui oameni care au dat culoare unui mic târg provincial pe care nu l-aș schimba cu nici o mare metropolă a lumii.
De foarte multe ori m-am gândit la ei, așa cum îi țin minte de la grădiniță, apoi de la școală … așa cum i-am perceput cu mintea și intuiția mea de atunci.

Fostul meu vecin a privit absent în urma unui pasager care trăgea cu o ușurință ieșită din comun două trolere mari ca și cum ar fi tras două mașinuțe legate cu sfoară.

Am căzut pe gânduri.
Pataghel ?! … cum să nu. Îl țineam minte bine.
Chiar dacă era zidar și zugrav, cel puțin mie, îmi lăsa impresia unui înalt funcționar de stat. Avea o seriozitate și distincție care ieșea în evidență imediat.
Dar cine era acest meșter zugrav înalt poreclit Pataghel?

Iată în câteva cuvinte biografia romanțată a personajului ;)

Pataghel venea dintr-un sat din apropiere. La oraș spera să găsească ceva de lucru căci la C.A.P nu i-ar fi plăcut să muncească.
Nu se vedea lucrând pământul, nici la vite, nici la livadă …
Îmi dau seama că a fost un tânăr isteț căci de la simplu muncitor necalificat în construcții a reușit să facă o școală profesională iar mai apoi liceul la seral.
Nu îl obligase nimeni dar el, din ambiție, mergea seară de seară pentru a învăța lucruri pe care nu avea cum să le învețe pe șantier.
Într-o zi a intrat într-un magazin pentru o pereche de pantofi și pe lângă pantofi s-a ales cu o soție.
Viața în societatea socialistă curgea lin fără prea multe evenimente ieșite din comun.

A cumpărat undeva în oraș un loc de casă și, într-un timp relativ scurt, ajutat de colegii de șantier, și-a ridicat una.
O vilă aș îndrăzni să spun eu, căci avea etaj cu balcon, un fel de cerdac în stil brâncovenesc, pe care destui vecini o invidiau puțin.

Pataghel câștiga bine. Lucra în construcții, mai făcea lucrări de zidărie și zugrăveli pe cont propriu, ba chiar mergea și pe la tatăl său în sat pentru a-l ajuta la munca pământului.
La primul copil s-a bucurat nespus. Avea o fetiță neastâmpărată care îi semăna leit.
La puțin timp a venit pe lume un băiat.
Pataghel se simțea împlinit cu acești doi copii. Nu avea probleme financiare. Ba din contra. Avea mai mult decât ar fi avut nevoie.
Nenorocirile au început din ziua în care a intrat într-un cerc de tineri cheflii.
La un pahar de vin avea cu cine sta de vorbă. Băieții nu erau deloc proști, unii erau chiar studenți, și discutau lucruri interesante despre care nu se spunea nimic la televizor.

Atunci când a aflat că vor avea încă un copil Pataghel s-a întristat. Nu pentru că nu ar fi avut bani să îl crească ci pentru că se gândea la viitorul lui.
Despre un avort nu putea fi vorba. Pe timpul acela un avort descoperit se pedepsea cu închisoarea. Dar nu acesta ar fi fost principalul impediment ci chiar soția, o femeie religioasă care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea lucru.
Așa că a venit pe lume al treilea lor copil, o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Soția a fost nevoită să renunțe la munca de la magazin pentru a avea grijă de cei trei copii preșcolari.

A mai trecut un an sau doi. Pataghel se simțea din ce în ce mai deprimat iar vestea că șoția e din nou însărcinată i-a produs o veritabilă criză de nervi.
În acea zi s-a îmbătat cu adevărat pentru prima oară. Mai fusese amețit, dar nu atât de rău încât să nu ajungă pe picioarele lui acasă.
Dar în seară aceea picioarele nu l-au ascultat. A căzut sub un copac în parc unde a dormit până dimineața când l-au găsit doi muncitori de la spațiul verde.

Dar seara în cauză nu a fost un accident regretabil. Din ce în ce mai des Pataghel experimenta seri de beție.
S-a născut cel de-al patrulea copil. Un băiat. Pataghel l-a acceptat cu resemnare. Nu că nu l-ar fi iubit dar se simțea strivit de greutatea unei nebuloase necunoscute pe care doar alcoolul o putea diminua.

În câțiva ani de zile Pataghel ajunsese de nerecunoscut.
Purta o barbă neîngrijită și deseori dormea pe o bancă pe undeva fiind incapabil să ajungă acasă.
Soția l-a dus la dezalcoolizare, demers nefinalizat deoarece Pataghel a evadat din spital și s-a refugiat la el în sat.

Copii mulți, certuri dese, nopți de beție … toate astea îi agravau starea în care intrase.
La beție Pataghel nu era violent. În viața lui nu-și lovise măcar o dată soția sau pe vreun copil.
Atunci când era beat era ca o legumă … dar se simțea bine. El singur spunea că doar atunci putea vedea lumea în toată putreziciunea ei.

Dar s-a întâmplat un lucru imposibil.
Am aflat cu stupoare că soția lui Pataghel a murit în urma unei come alcoolice.
Cum se putea așa ceva?
Toată lumea știa că era religioasă și doar de sărbători sau la evenimente deosebite bea, mai bine zis abia își înmuia buzele în vin.
Dar chiar așa s-a întâmplat. Țin minte bine evenimentele deoarece eram în ultima clasă de liceu.
Fata lor cea mare a povestit cum a decurs totul.
În disperarea de a-și opri soțul, de a-l face să nu mai bea, mama l-a amenințat că va bea ca să vadă și el ce însemnă să trăiești sub același acoperiș cu cineva în asemenea hal.

Culmea e că și-a pus în practică nesăbuita hotărâre.
Nu i-a trebuit mult pentru a intra în comă alcoolică … lumea vorbea că ar fi avut și o intoleranță la alcool.

Oricum, faptele s-au derulat cu repeziciune, ca într-un roman de duzină, Pataghel trezindu-se peste noapte singur cu patru copii.
După înmormântare Pataghel nu a pus în gură nici un strop de alcool vreo două sau trei săptămâni.
Toată lumea credea că șocul prin care trecuse îl lecuise. Dar nu a fost să fie.
A venit imediat și ziua în care copiii s-au trezit acasă cu tatăl care abia dacă mai putea sta în picioare.
Zi după zi istoria se repeta.
A intrat pe fir statul care trebuia să decidă ce urma să se întâmple cu copiii deoarece Pataghel, în urma unei anchete sociale, a fost declarat iresponsabil și incapabil de a avea grijă de ei.

Patru copii care urmau a fi duși la orfelinate, fetele la un orfelinat sau casă de copii de fete, băiatul școlar la una pentru băieți iar cel mai mic la un leagăn de copii de creșă.
Scenariul fusese scris, urma doar să fie pus în aplicare.

Dar în acel moment dramatic al vieții, sora cea mai mare, care nici nu împlinise treisprezece ani, a hotărât să lupte cu sistemul comunist.
Mi se pare incredibil tot ce a reușit să facă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai incredibil.
Fata lui Pataghel nu era o elevă excepțională la școală dar nici nu rămăsese corigentă vreodată. Ba chiar la fizică și matematică avea note bunicele iar dacă s-ar fi străduit ar fi putut mai mult.
Dar indiferent de note, nimeni nu a negat vreodată faptul că fata lui Pataghel avea în ea ceva de lider, un spirit organizatoric pe care îl observai foarte bine atunci când intra în joc în echipa de handbal a școlii.

Fata lui Pataghel a vorbit cu cel ce venise să facă ancheta socială.
A aflat că singura lor șansă de a nu fi despărțiți ar fi ca o rudă să capete dreptul de tutore și să-i crească până la vârsta la care cel mai mare copil ar deveni major și ar avea un loc de muncă stabil.
Nu avea cine să-i ia în grijă. Bunicul era prea bătrân, cele două surori ale tatălui locuiau la bloc și aveau și ele câte doi copii.
Mama nu avusese frați sau surori. Nici bunici din partea mamei nu mai avea. Alte rude disponibile nici atât.
Și cine ar fi putut lua la el patru copii. Iar dacă, prin absurd, s-ar fi găsit patru persoane care să ia fiecare câte un copil tot nu ar fi fost cine știe ce mare realizare. Ei vor fi despărțiți și vor crește mare parte a timpului departe unii de alții.
Situația lor era cu adevărat imposibilă.

Având tatăl în viață, statul va opri din salariul lui o sumă de bani, atât cât permitea legea,  pentru cheltuielile de întreținere la casele de copii unde urmau a fi plasați.

Fata lui Pataghel nu dormea noaptea, derulând în minte zeci de scenarii, așteptând să se întâmple o minune … căci altceva nu mai era de așteptat.
Dosarul lor avea să se finalizeze în câteva săptămâni.

Culmea e că și în viața reală se întâmplă minuni, nu doar în romane sau filme.
O idee nebunească i-a străfulgerat prin minte. La câteva case distanța de ei locuia o femeie văduvă, fără copii,  care trăia dintr-o pensie de urmaș de pe urma soțului.
Era o femeie la aproape cincizeci de ani, nu prea vorbăreață, dar care în ultimele săptămâni le-a adus câte ceva bun și dulce … cozonac, gogoși, cornulețe cu magiun, ciocolată de casă …
Fata lui Pataghel s-a hotărât să-i vorbească. Putea fi o șansă. Trebuie să fie o șansă.

Nimeni nu știe ce au vorbit și ce minuni a făcut fata lui Pataghel de a convins-o să accepte o uriașă responsabilitate.
Se știe însă că sora cea mare, devenită de nevoie cap al familiei, i-a promis că toate muncile din casă le va face ea.
Curățenie, cumpărături, mâncare, spălat și călcat haine, dus și adus copiii la școală, controlat temele copiilor, și așa mai departe…
Bineînțeles că aceste lucruri nu au fost spuse nici doamnei psiholog care venise să o evalueze pe fata lui Pataghel, nici domnilor de la inspectorat sau ce departament o fi fost pe vremea aceea similar cu Protecția Copilului din ziua de azi.

Evaluările au ieșit bine, vecina a primit aviz pozitiv iar legea a hotărât ca un cuantum de bani să fie oprit direct de pe statul de plată al tatălui și apoi să fie virat într-un cont deschis la CEC pe numele doamnei. Tot ea urma să încaseze și alocațiile.

Din acea toamnă viața fetei lui Pataghel urma să se schimbe în mod dramatic.
Făcuse așa cum promisese.
Pe fratele cel mai mic l-a înscris la o creșă cu program săptămânal, pe sora cea mică o ducea și o aducea zilnic de la școală – căci era de abia în clasa întâi, doar cu fratele mijlociu era mai liberă deoarece copilul avea aproximativ zece ani și se putea descurca singur.
Fata lui Pataghel își tunsese părul. O tunsoare băiețească care o făcea să pară mai slabă și mai înaltă … care o făcea să semene foarte mult cu tatăl ei în tinerețe.

Într-o zi cineva a numit-o Pataghița. Cred că asemănarea fizică cu tatăl, accentuată mult de noua tunsoare, îi adusese această poreclă.
Nu i se adresau așa în mod direct dar când vorbeau între ei unii copii se făceau că au uitat cum o cheamă și foloseau doar porecla Pataghița.
Pataghița aflase cum i se spune pe ascuns dar nu dădea mare importanță unui fapt banal.
Avea altele pe cap, mult mai grele, lucruri serioase care trebuiau gestionate rapid de la o zi la alta.

Deci Pataghița lua banii tatălui depuși în acel cont CEC și făcea liste de cumpărături : alimente, rechizite, săpun, șampon, pastă de dinți, ghete de iarnă, uniforme, pantaloni, tricouri și bluze, bilete la câte un film … liste kilometrice din care mereu era nevoită să taie câte ceva.
Pataghița făcea cumpărături, tot ea făcea mâncare și spăla vasele, spăla hainele copiilor, apoi le călca, seara le verifica temele, dimineața o ducea pe cea mică la școală iar vineri seara îl lua pe cel mic de la creșă fericită că vor petrece un sfârșit de săptămână laolaltă.
Vecina o mai ajuta, și chiar dorea sincer să o ajute mai mult, dar Pataghița avea mândria că se poate descurca singură spunându-i mereu să nu o mai trateze ca pe neputincioasă deoarece ea trebuie să se impună în fața fraților mai mici.

Lumea privea cu îndoială, dar și cu admirație, eforturile Pataghiței.
Pataghița se schimbase extrem de mult în doar o lună de zile.
Primul lucru care i-a intrigat pe concetățenii noștri a fost faptul că Pataghița i-a interzis tatălui să vină beat acasă.
„Să dormi la ăia cu care ai băut și să nu vii aici să te vadă copiii în ultimul hal”, i-ar fi strigat ea într-un acces de furie.
Iar Pataghel, tatăl iresponsabil și pe jumătate alcoolic, s-a conformat.

Apoi Pataghița și-a dat seama că banii primiți nu îi ajung pentru cheltuieli, chiar dacă ei nu își cumpăra nimic.
Știa bine că tatăl putea câștiga încă un salariu dacă ar fi lucrat ca zugrav, în particular, iar în orașul nostru chiar era nevoie de zugravi.
Dar în halul în care ajunsese rareori  mai primea Pataghel vreo propunere de lucru.
Atunci Pataghița l-a luat din scurt, ca și cum s-ar fi inversat rolurile, spunându-i că trebuie să se apuce din nou de zugrăvit și că îi va găsi comenzi cu condiția ca măcar o zi pe săptămână să nu bea nimic și banii câștigați să îi ia dânsa direct de la client.
Măcar atât poți face pentru copiii tăi, nu să-i lași la mila altora”, i-a spus dânsa pe un ton de ultimatum.

Pataghel s-a conformat conștient fiind că fata lui cea mare are perfectă dreptate.
Cred că Pataghița a fost printre primii contractori din orașul nostru.
Ea îi găsea de lucru tatălui, negocia ziua și prețul, încasa banii și dădea garanții că orice neplăceri ulterioare vor fi rezolvate gratuit.
Încet și sigur lumea începuse să-i acorde încredere. Multe din negocieri le făcea cu femei, căci femeile știau cum vor să le fie zugrăvită casa, și de foarte multe ori, pe lângă banii negociați, mai primea cadou câte un borcan de dulceață, zacuscă sau murături, slănină afumată, o bucată de caș proaspăt de la țară, ba chiar și cartofi noi sau căpșuni de grădină.
Pataghița mulțumea frumos pentru tot.
Nu considera că le primea din milă, acea milă generată de neajutorare, ci mai degrabă că lumea dorea să-i încurajeze și să-i îndulcească demersurile zilnice la care trebuia să facă față.

– Pe Pataghița ti-o amintești ?, m-a trezit din lumea amintirilor întrebarea vecinului meu.
– Bineînțeles, i-am răspuns imediat, cine ar putea să o uite pe Pataghița?

Fostul meu vecin și-a concentrat privirea pe mărgelele colorate din coafura alambicată a unei negrese care s-a așezat pe scaun exact în fața noastră.
Tocmai despre Pataghița doream să-ți povestesc ceva.
Pe vremea aceea eram bun prieten cu un băiat din clasa ei care îmi tot povestea ce a zis sau ce a făcut Pataghița.
Nu o prea înghițea deoarece trăia cu impresia că profesorii o iartă atunci când nu știe să răspundă, și nu-i pun note mici în catalog, în timp ce el și alții din clasă sunt taxați cu nota patru din prima.
Împreună cu acel prieten din copilărie ne grăbeam la serbarea Pomului de Iarnă.
De pe o alee au răsărit în fața noastră Pataghița și sora ei mai mică, gătită pentru serbare.
De sub palton se zărea o fustă dantelată cu sclipici iar în păr avea prinsă o fundă mare albă.
Prietenul meu începuse să improvizeze niște versuri, după părerea lui inspirate, pe care începuse să le lălăie ritmat în spatele lor :

Pataghița, Ghița,
și fata cu fundița,
albă ca alvița …

Și tot continua să recite versurile stupide încântat nevoie mare că Pataghița s-a uitat nervoasă în spate de mai multe ori.
Pataghița s-a oprit din mers așteptând să ne apropiem.
– Măi Găvănel, i s-a adresat dânsa sec, poți să-mi spui cum vrei atunci când sunt singură. Nu mă interesează.
Dar atunci când sunt cu copiii abține-te să mai behăi în spatele meu. Ai înțeles?
Dar Găvănel nu înțelegea nimic. Reîncepu rimele absurde maimuțărindu-se în fața lor.

Pataghița nu a zis nimic. Și-a mușcat ușor buza de jos apoi am văzut o rafală de palme.
Nu am numărat câte palme i-a tras lui Găvănel, care la scurt timp se dezechilibrase și intrase cu fața în troianul de zăpadă de pe marginea trotuarului.
– Astea au fost pentru întărirea memoriei, i-a zis Pataghița scuturându-și mâna din încheietură, pentru că am văzut de la școală că ai probleme cu ținerea de minte.
Dacă te prind că te iei de frații mei sau mă poreclești de față cu ei, ai cuvântul meu că nu o să-ți rămână nici un dinte în gură.

Încercam să-mi imaginez cum s-a derulat altercația.
Încercam să creionez personajele și realizam că a trecut un secol de atunci ;)

Unde am ajuns eu să trăiesc ?
Dar pe unde trăia fostul meu vecin?

– Chiar așa, m-am pomenit întrebând, pe unde mai trăiești tu?
– Pe unde? Ce întrebare! Pe acolo pe unde m-a dus soarta ca să-mi dea lecții de viață.
Mai mulți ani am lucrat în Germania, asta înainte să între Romania în UE.
În anul de grație 1999 am ajuns în Germania împreună cu mai mulți alții, printre care și Găvănel,  aflând de la cineva de o firmă care angajează instalatori în construcții pentru un mare complex rezidențial.
Ne-am prezentat la firma în cauză. Câteva zeci de muncitori așteptau acolo. Muncitori de rase diferite, religii diferite, vorbitori de limbi diferite … dar cei mai mulți erau români.
Aveam cu noi pe cineva care oficia postul de translator, dar și pe cel de intermediar, un român  stabilit de mai mulți ani în Germania.

Am fost introduși într-o sală cu mese și scaune, exact ca o sală de examen, și am așteptat minute bune până a venit un tip cu niște formulare.
A mai trecut vreun sfert de așteptare fără să fi completat nimic.
Ni s-a spus că va veni un reprezentant de la firmă ce va explica condițiile de angajare, specialitățile prioritare, acte necesare, etc.

Ușa s-a deschis din nou și au intrat în încăpere un domn și o doamnă bine. Doi capitaliști veritabili.
Doamna a lăsat în urmă o dâră de parfum scump care costa cred cât salariul meu de mizerie pentru o jumătate de lună de muncă în România.
– Sunt chiar patronii, a spus într-o engleză deficitară cineva din spate. Patroana e inginera care va recepționa lucrările.
O știu de data trecută.

Am luat la cunoștință că se cereau faianțari, muncitori care se pricepeau să instaleze chiuvete, dușuri, toalete și, la mare căutare, muncitori calificați pentru ascensoare.
Mă întrebam ce să completez, nu mă încadram nicăieri, eu sperând să fie nevoie și de muncitori necalificați.
Diploma mea de profesor de geografie nu-mi era de folos, nici peste hotare și nici acasă.

Împreună cu ceilalți români ne consfătuiam ce și cum să completăm în acele blestemate de formulare.
Exact ca la un examen, trebuia să predăm individual formularul și să semnăm într-un registru.

Am crezut că nu e adevărat ce aud. Nu. Probabil că mintea mi-o luase razna. În cea mai curată limbă română, fără nici un accent, am auzit:
– Bună Găvănel ? Ai venit să te angajeze Pataghița ?

Pentru o clipă am închis ochii.
Da. Câtu-i roata de pătrată tot se-învârte ea o dată, m-am trezit spunând eu cu voce tare.
Și ce s-a întâmplat după aceea ? Ați fost angajați ?
Da, mi-a răspuns fostul meu vecin. Mi-a fost atunci o rușine ca niciodată.
Deși nici unul din noi nu avea vreo calificare în construcții, și nici practic nu știam să facem mare lucru, Pataghița ne-a dat să mâncam o pâine în acei ani negri.

Și cu Pataghel s-a întâmplat un lucru inexplicabil.
După ’89 nu l-a mai văzut nimeni beat.
Așa, pur și simplu, fără doctori și fără spitale s-a reîntors la felul lui de dinainte.

 

busola


sursa imaginii

cu dedicație pentru Suzana ;)


Mă suisem în ultimul moment în acel autobuz aglomerat. Ușile s-au închis silențios exact în spatele meu într-o mișcare ce m-a făcut să-mi caut un nou punct de echilibru.
Lângă mine era o doamnă tânără cu o fetiță de grădiniță care avea în spate un mic rucsac cusut cu paiete argintii și doi domni foarte în vârstă prinși într-o discuție pe marginea unui imobil ce urma să fie reabilitat.
Era o zi caldă de iunie și cu toate astea aerul condiționat nu funcționa.
Trebuia să suport câteva stații bune și mă tot căzneam să găsesc o modalitate pentru a avansa undeva la mijlocul autobuzului.
La stația următoare au mai urcat câțiva pasageri printre care și o femeie zveltă cu un tricou simplu bleu însoțită de un băiat blonduț cu privirea ageră și o față zâmbitoare ca într-o reclamă de dulciuri.

Am auzit exclamații multiple din fața și din spatele meu.
Doamnele cu cei doi copii se cunoșteau și din frânturile de conversație recepționate printre frânele neașteptate și nemulțumirile verbale exprimate de călători la culoarea roșie a semaforului mi-am dat seama că nu se văzuseră de ceva vreme.

Copiii se cunoșteau de asemenea. S-au apropiat și au început să-și povestească cine știe ce.
Eram exact lângă ei dar nu reușeam să aud ce vorbesc. Zumzetul din autobuz le acoperea vocile.
Fetița mi se părea îndrăzneață și nu puteam să nu-i admir părul castaniu deschis cu reflexe roșcate ce-i încadra ovalul fin al obrazului într-o tunsoare care îmi amintea de Mireille Mathieu.
Dar ceea ce atrăgea cel mai mult atenția erau ochii de culoarea mierii de albine tiviți de niște gene lungi închise la culoare, rimelate parcă, lucru absurd pentru un copil de vârsta ei.
Ochii aveau o culoare rar întâlnită … miere de albine, chihlimbar, aur patinat … dar și o lumină extraordinară, scânteietoare și caldă.

Cele două tinere doamne nici nu remarcau zăpușeala din autobuz sau traficul din intersecții.
Dialogau vădit încântate de faptul că s-au revăzut în mod neașteptat.
Fetița și băiatul conversau cu o mină extrem de serioasă.
Mai era puțin până la următoarea stație.
Mama și fetița urmau să coboare. Mi-am dat seama după limbajul corpului.
La un moment dat băiatul a mângâiat-o pe fetiță ușor pe față. Ca bătaia aripilor unui fluture.
Gestul lui tandru mi-a furat un zâmbet involuntar..
Fetița i-a surâs o clipă apoi a închis ochii. Trăiam cu impresia că așteaptă.
Pleoapele tivite de genele lungi închise la culoare aveau finețea unei picturi vechi olandeze.
Băiatul s-a apropiat și a sărutat-o abia atingându-i obrazul. Puritatea sărutului i-a electrizat pe cei câțiva călători care au surprins momentul.
Gesturile lor erau încărcate de un erotism dens dar în același timp erau atât de inocente.
Un fluid magnetic părea să-i învăluie izolându-i de materialitatea lumii.
Pentru câteva secunde pasagerii de lângă mine și-au ținut respirația.
Era o frumusețe indescriptibilă în gesturile celor doi copii.
Simțeam chiar o legătură tainică și trainică între ei.

Mama băiatului a surprins scena și a ridicat din sprâncene extrem de surprinsă dar nu a comentat nimic. Nici nu mai avea timp deoarece prietena ei și-a luat fetița de mână și a coborât din autobuz luându-și la revedere din mers.

Ușile s-au închis din nou.
O să fie iubăreț băiatul dumneavoastră, și-a dat cu părerea o doamnă pensionară ce stătea confortabil pe scaun ținând în brațe un cactus cât Casa Poporului.
Cred că seamănă cu tatăl lui, a răspuns pe un ton glumeț mama băiatului, căci doar el mă aștepta la șase dimineața cu flori și clătite calde în fața blocului.

Cei din jur au zâmbit sau au râs, fiecare după caz, amintindu-și poate de primele lor flirturi din tinerețe.
Nimic de zis, a comentat cineva din spatele meu, dar și fetița e frumușică foc.
La fel ca mama ei, în caz că nu ați observat.
Nu mă mir că băiatului îi place de dânsa. O fetiță ca o prințesă din cărțile de povești.

Pasagerii din jur au chicotit complice.
Prietena mea o ființă atât de bună, a completat mama băiatului.
Nu știu dacă soțul ei își dă seama cu ce fată deosebită s-a însurat.
O cunosc de doi de ani, de la grădiniță. Fetița e cu un an mai mică decât băiatul meu.
Am fost împreună la mai multe serbări și activități dar de când băiatul merge la școală nu am mai avut timp să mă întâlnesc cu ea decât pe fugă.
Poate că acum, cu vacanța, vom avea timp să ieșim în parc la plimbare și discuții.

Băiatul privea cu ochii lui albaștri fețele călătorilor. Ochii ageri urmăreau buzele și cuvintele.
În prima pauză dintre cuvinte a intervenit cu o notă de nemulțumire în glas.

– Nu pentru că e frumușică îmi place de dânsa.
– Dar de ce ? a întrebat malițios unul din cei doi bătrâni din drepta mea.
Pentru că e singura fată care a știut ce e aia o busolă și a putut să-mi explice cum funcționează și la ce se folosește.

Un zumzet s-a intersectat cu chicotelile pasagerilor.
Nu am auzit ce s-a comentat cu ocazia acelei remarci deoarece cu părere de rău a trebuit să cobor din autobuz.
Am rămas însă cu un sentiment extraordinar.
Nu pot să-l numesc. Pot să-mi reamintesc și să-l retrăiesc ori de câte ori vreau.

 

șalul Posad

cu dedicație pentru Zina.


Într-o zi din vacanța de vară am ajutat-o pe bunica să facă curățenie prin dulapul de haine și o comodă masivă în care ținea tot felul de accesorii, suveniruri și mărunțișuri.
Îmi plăcea să pipăi hainele acelea din alte timpuri, înainte de venirea comuniștilor la putere, martore tăcute ale unei lumi … o lume pe care o puteam regăsi doar prin muzee sau în paginile cărților.

La un moment dat bunica a desfăcut un șal mare, înflorat, pe un fond de culoare vișinie.
A privit în el ca într-o oglindă.
Era oare un dar prețios? Era o amintire de familie?
Mă tot întrebam ce poate fi în spatele acelei bucăți de material înflorat de a făcut-o pe bunica să zâmbească.
Am atins marginea înflorată. Simțeam finețea lânii și mă miram cât de subțire poate fi. Vârfurile degetelor memorau textura și aveau să o păstreze pentru totdeauna în memorie.

  • Are șalul acesta o poveste? am îndrăznit eu să întreb?
  • Ai timp să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare dânsa.

Bineînțeles că aveam. Întotdeauna aveam timp să ascult povestindu-se întâmplări din vremea în care încă nu mă născusem.
Toate acele întâmplări auzite din gura unora și a altora mă făceau să-mi imaginez romane întregi.
Balzac, Sadoveanu, Tolstoi sau Dickens ar fi fost invidioși pe mine ;)


Bunica începuse să povestească ținând în poale șalul.

Cu vreo lună în urmă armata română întorsese armele împotriva Germaniei.
Linia frontului se mișca de la o zi la alta iar fotografiile cu convoaiele de  soldați nemți ce se retrăgeau de pe frontul de răsărit deveniseră simple banalități în gazetele ce adulmecau după senzațional.

Era un sfârșit de septembrie încă destul de cald. O moliciune parșivă plutea în aer, atenționând parcă nenorocirile ce aveau să vină.
În acea după-amiază însorită tocmai făcusem plăcinte cu brânză și mărar. Le-am scos afară din casă ca să se răcească mai repede.
Atunci am observat două siluete în spatele gardului, venind de undeva din grădină, deși pe acolo nu a fost niciodată vreun drum de trecere.
Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi hoți. Nu mi-am dus bine gândul până la capăt că am auzit o voce de femeie.
– Acasa sunteti, gospodari? E cineva acasă?

I-am răspuns zicându-i să înconjoare gardul ca să ajungă la poartă.
Atunci când am deschis poarta am avut în fața ochilor o femeie destul de înaltă, cu fața prăfuită și baticul peste ochi, trăgând după ea un fel de cărucior plin cu boccele pe care stătea o fetiță speriată cu mâinile înleștate de o haină groasă pe care, probabil, dormise.
Alături de femeie mai era un copil. Un băiat de vreo șapte opt ani. Copilul purta în picioare ghete de iarnă deși afară era o vreme mai mult de vară.

M-am gândit că veniseră să ceară ceva, căci războiul îi adusese pe mulți în situația asta.
– Vreți ceva de mâncare ? i-am întrebat. Pot să vă dau lapte și plăcinte.

Femeia a mulțumit însă mi-a zis că are o rugăminte mult mai mare.
O fi vorba de bani, m-am gândit eu imediat. Nu știam dacă să le dau sau nu.

Femeia a interpretat tăcerea mea drept încuviințare.
– Ne-am rătăcit pe drum. Uitați ce rugăminte avem. Îngăduiți să stăm noaptea asta aici, în curte sau în stodoală, și dați-ne niște apă caldă să ne spălam.
După ce ne-om hodini, în zori de zi, mergem într-acolo unde ne e drumul.

Nu puteau fi cerșetori. Nu cerșetori oarecare.
Deși murdară și obosită femeia vorbea foarte frumos. Se vedea că avea învățătură de carte.
Fără să-i întreb de unde vin le-am deschis poarta și i-am poftit înăuntru.
Mi-a observat rozariul înfășurat pe încheietura mâinii și cred că și-a dat imediat seama că sunt catolică.
M-a privit două secunde adânc în ochi apoi a pășit în curte trăgând după ea căruțul cu boccele, a dat-o jos pe fetița care de abia se ținea pe picioare, să fi avut puțin peste doi ani, și apoi i-a zis ceva băiatului.
Acesta a dat jos din cărucior o boccea și s-a așezat pe ea ca pe scaun.

M-am dus în casă de unde le-am adus apă să se spele pe mâini. Am pus o oală mare de apă pe foc apoi le-am adus lapte și plăcinte.

Toți trei mâncau în tăcere.
I-am lăsat să mănânce în tihnă și nu am întrebat-o nimic.
Când apa s-a încălzit am deschis ușa la șură și le-am zis că acolo puteau să se spele liniștiți.
Am adus două lighene, o cană mare și o bucată de sâpun.
Femeia s-a uitat lung la săpun.
– E scump, a zis ea. În vremurile astea un kil de săpun costă cât un kil de carne.
– E scump, am zis eu, dar curățenia e mai scumpă decât toate. Multe boli vin din mizerie. Nu vreau să mă înțelegi greșit dar e mai bine să faci tot ce trebuie pentru a scăpa de boli. Să știi că noi îl folosim cu încredere.
Am scos mâna ascunsă la spate și i-am dat o sticluță cu gaz.
Ea s-a uitat la sticlă și a zâmbit amar. Știa pentru ce era gazul. Pentru păduchi.

M-am întors în casă să pun ceva pentru cină. Nu eram bogați dar nici nu duceam lipsă. Bunicul tău știa să se îngrijească de toate.
Am mai trebăluit prin bucătărie și aproape că uitasem de musafirii neașteptați.
Când am ieșit din nou afară am văzut că femeia spălase hainele copiilor și le pusese la uscat.
Totul părea altfel.
Chiar ea arăta cu totul altfel. Mult mai tânără și mult mai frumoasă decât cu nici trei ore în urmă.
Avea un păr castaniu cu bucle mari și ochii de culoarea cerului senin.
Părea cu totul altcineva.

– Vreau să mulțumesc pentru tot. E mai mult decât am sperat vreodată. Tot ce vreau e ca măcar o noapte să doarmă copiii așa cum trebuie. De o săptămână suntem pe drum. Venim tocmai din Basarabia.

– Nu știu cine ești și unde vrei să ajungi dar știu că nu ești o femeie oarecare. Se cunoaște după cum vorbești.
Dacă ai ajuns să pleci de acasă înseamnă că nu e de bine. Poate că dacă mi-ai spune ți-ai ușura inima. Pentru un drum lung ai nevoie de o inimă ușoară.

Atunci, trăgând aer adânc în piept, femeia a început să povestească.
Am aflat de la dânsa că e fiică de preot și învățătoare, la fel ca multe alte fiice de preot.
Soțul îi era pe front dar de multe luni de zile nu mai primise nici o veste de la el. Războiul își schimbase cursul și multă lume din Basarabia vorbea că vor veni comuniștii la putere.
Va fi rău dacă vor veni la putere. Tatăl ei îi spusese deseori ce făcuseră rușii cu profesorii, învățătorii, preoții și scriitorii din Rusia.
Ea nu dorea să ajungă în Siberia, sau în Kazahstan, sau în vreun oraș minier la capătul lumii.
Nu dorea ca cei doi copii ai ei să cunoască Gulagul.
Avea un frate care lucra ca mecanic într-o fabrică din Timișoara.
Se înțelesese cu el ca să ajungă și ea cu copiii acolo. Tatăl îi murise cu doi ani în urmă iar mamă nu mai avea de când se logodise.
Nu avea pentru ce să mai rămână acolo. Presimțea parcă că rușii vor lua Basarabia.
Venise cu ce putuse … cu un tren de marfă alături de alți oameni care mituiseră mecanicul de tren, pe jos, cu o căruță, iarăși pe jos …
Dormise cu copiii prin locuri ferite, să nu-i ia la rost jandarmii sau militarii, având grijă mereu să nu atragă cu nimic atenția.
Avea niște acte dar se temea ca nu cumva cineva să spună că nu sunt bune și să nu-i voie să treacă.
Am vorbit cu dânsa până a venit bunicul tău. I-am povestit repede lui cum stau lucrurile iar el a spus ca va trebui să stea la noi până luni căci luni o va duce el cu docarul la gară. În plus de asta și ea și copiii aveau nevoie să doarmă pe săturate.

Fac o paranteză aici și întrerup relatarea bunicii. Docarul acela, un fel de  șaretă, supraviețuise decenii în magazie … și se transformase într-un loc de joacă pentru noi, verișorii mei și copiii vecini cu bunica.

Bunica a continuat să povestească.
I-am zis că i-am așternut să doarmă în casă dar femeia a refuzat cu încăpățânare. Poate că se temea … poate că se simțea ca la ea acasă acolo în șura cu fân cosit, buruieni de leac legate de grindă și mere puse la uscat pe ață.
Dimineața am ieșit afară să strâng hainele puse pe sârmă, înainte de a cădea roua, și am auzit un plâns înnăbușit din livadă.
Am văzut-o cum plângea îndoită peste roata de la fântână, protejată de semiîntuneric, departe de urechile copiilor.
M-am retras în casă pe vârfuri, fără să fac zgomot, lăsând-o să-și răcorească sufletul.

Ea și copiii au dormit trei nopți la noi.
În ultima seară i-am făcut un pachet pentru drum cu câte ceva ce aveam prin casă. Niște miez de nucă, doi pești uscați, afumați, pe care i-am împachetat bine în hârtie cerată și un borcan de magiun.
Am copt mai multe pâini ca să aibă măcar pentru două zile.
Și mai aveam ceva să îi dau. Un șal pe care îl primisem cu ani în urmă de la o rudă, un fel de mătușă.
De fapt acea mătușă de departe îmi făcuse cadou două șaluri, unul vișiniu cu flori de toamnă iar altul albastru ca cerneala cu flori de culoare albă și roz.
Unul pentru biserică, celălalt pentru plimbare în parc, argumentase mătușa mulțumită de faptul că bunicului tău îi plăcuse cum îmi vin amândouă.
Aveam de gând să-i dau șalul albastru musafirei noastre din Basarabia.
I-am zis să îl ia căci, dacă va avea nevoie de bani, va putea să îl vândă bine în Timișoara deoarece bănățencele au bani și se dau în vânt după baticurile frumos colorate.

L-a luat cu ambele mâini și și-a afundat capul în el. L-a mângâiat ca pe un pisoi. Pe baticul albastru degetele ei albe și lungi alunecau în figuri complicate de dans.
– E atât de frumos, a șoptit femeia mai mult ca pentru sine. E albastru ca speranța mea că într-o zi soțul se va întoarce de pe front și va veni după noi la Timișoara.
Mi-a mulțumit pentru toate spunând ca Cel de Sus i-a îndrumat pașii, rătăcindu-i drumul, făcând-o să ajungă aici.

Dimineața am îmbrățișat-o luându-mi rămas bun de la ea, dorindu-i totodată tot binele din lume.

– Și, am intervenit eu în povestea bunicii, crezi că a putut să vândă pe un preț bun șalul acela?
– Nu, nicidecum, sunt convinsă că nu l-a vândut. Sunt convinsă că l-a păstrat ca pe un talisman. Ba chiar am visat-o purtându-l la braț cu un bărbat chipeș pe o aleea umbrită de castani în floare.


Datorită unei fete care vindea produse tradiționale la un târg în București mi-am adus aminte de această întâmplare povestită de bunica mea pe când aveam doar unsprezece ani și tocmai terminasem clasa a cincea.
I-am cerut voie să o fotografiez nu fără să-i spun că știu că poartă un batic de colecție.
Ea s-a arătat surprinsă că am făcut diferența între un batic oarecare și unul  vechi ce se găsește foarte greu de cumpărat, iar cine îl are nu îl vinde.
Mi-a mărturisit că acel batic rusesc e o moștenire de familie dar că mai are încă două, la fel de valoroase.

I-am cerut voie să îl pipăi.
Exact aceeași textură fină. Aceeași textură memorată de degetele mele cu mulți ani în urmă.
Priveam amalgamul de culori și mă întrebam oare ce poveste ar fi putut să-mi spună acest șal Posad.
Am trecut a doua zi și am fotografiat cel de-al doilea batic, superb.

Cred că nu mai e nevoie să spun că fiecare șal, fiecare batic, fiecare maramă și fiecare legătură de cap, indiferent de nume, ascunde o taină, o poveste ;)

oferte de mărțișoare


imagine – Judith Clay

 

Mai demult, cu ceva ani în urmă, am început o listă cu titlurile unor texte pe care aș fi dorit să le scriu.
Acea listă cuprinde amintiri din copilărie, vise ciudate, întâmplări, amintiri despre unii oameni pe care i-am cunoscut bine sau, alții, cu care m-am intersectat preț de câteva ore sau numai câteva minute.

De-a lungul timpului am reușit să aștern pe filele virtuale ale blogului câteva din cele propuse.
Mi-au mai rămas însă destule. Așa că, într-o clipă de inspirație, mi-a venit ideea să ofer la alegere câteva titluri … pe post de mărțișoare ;)
Fiecare cititor va putea alege doar un singur titlu iar eu îi voi scrie acea povestire … cu dedicație. Va fi ca un fel de loterie deoarece titlul poate induce în eroare.
Sper să nu dezamăgesc pe nimeni.
Au prioritate prietenii cu vechime ai blogului ;) … ei vor primi primii mârțișorul virtual.

Iată o primă tranșă :

1 – Soția avocatului
2 – Izabela cu „zed”
3 – Pataghița
4 – Busola
5 – Cyrus cu haină de piele neagră
6 – Lecția de patriotism
7 – Lilith
8 – Aniversarea
9 – Reportaj absurd
10 – Un castron cu cireșe amare
11 – Șalul Posad
12 – Nona
13 – Mănăstire într-un picior
14 – Corina … balerina
16 – Concert improvizat
17 – Panorea și sora ei
18 – Un viitor inventator
19 – 2×4
20 – Doi pești într-o pungă de plastic
21 – Scaun cu rotile
22 – Zosya
23 – Posedare
24 – Maria și fiul ei

Aștept provocările voastre !

Mai am câteva titluri ce se cer scrise în foileton … trei sau patru episoade fiecare.
Pentru acestea însă trebuie să mă decid într-o bună zi.
Îmi trebuie un plus de energie, nu doar inspirație.
Într-o primă fază am decis titlurile :
1 – Arni de la ferma lui Tarno
2 – Legionarul
3 – Sultana, Stănescu și Ursa Mare

Later Edit

Dacă cineva dorește să citească unele din vechile mele povestiri le poate găsi accesând următoarele etichete : a fost odată, întâmplări, cercul de desen, vise.