diamond eyes

Povestea de azi sună așa.
Mă plimbam prin Cișmigiu când am remarcat o fată cu ochii ca două diamante. Mi-am făcut curaj și am întrebat-o pe mama ei dacă e de acord să-i fac o fotografie.
Doamna m-a evaluat preț de o secundă din spatele ochelarilor de soare și apoi a zis : De ce nu ?

Le-am rugat să se deplaseze câțiva metri într-un loc mai puțin umbros.
Am încercat să o surprind pe fată cât de bine m-am priceput dar de câte ori apăsam pe declanșator, ea, ca la comandă închidea pe jumătate ochii.
Nu m-am putut abține și i-am zis pe un ton de reproș ; Vreau să-ți surprind ochii ăștia sclipitori ca două briliante dar parcă vrei să-mi faci în ciudă că mereu îi închizi.

Fata a zâmbit cumva amuzată și m-a întrebat :
– Cum trebuie să privesc ?

  • Cu ochii larg deschiși, evident, căci în caz contrar nu văd cum mi-ar reuși o fotografie.

A deschis ochii și pe față i-a înflorit un zâmbet superb.
Am fotografiat-o în mare grabă cu teama să nu ratez secunda de aur.

– Bravo, i-a zis mama din spatele meu.

M-am întors să îi mulțumesc dar am rămas așa … cu vorbele suspendate în aer.
Doamna își scosese ochelarii de soare pentru a o evalua mai bine pe fiica ei pe post de fotomodel. Avea niște ochi mari, absolut superbi.
Un gri metalizat cu irizări albastre, la fel ca fata, în care părea că zâna cea bună le picurase niște stropi de argint viu.

Efectiv mi-a fost rușine să-i cer voie să o fotografiez.
Sunt convinsă că femei cu astfel de ochi nu ar trebui să poarte nici o bijuterie în urechi sau la gât.
Ochii lor vor avea întotdeauna mai multe carate ;)

 

o zi grea


În drum spre stația de autobuz am trecut prin stația de tramvai.
Mai mulți călători așteptau nerăbdători. Printre ei am remarcat o femeie tânără cu un copil adormit în brațe.
Fetița avea o figură angelică și mă făcea să-i invidiez somnul fără de griji în care era afundată ca într-o poveste minunată fără de sfârșit.

Mi-am zis că e imposibil să-i imortalizez chipul în mulțimea strânsă pe platforma de așteptare fără să atrag atenția.
Am scos totuși aparatul și am așteptat pe trotuarul de vizavi.
Nu se ivea nici un moment prielnic. Vântul bătea iar tânăra mămică se plimba de ici colo ca să se încălzească și să-și protejeze copilul de rafalele ce se iscau din senin.

Autobuzul meu trecuse.
După mai multe minute a venit în sfârșit tramvaiul. Dorința mea avea să se sfârșească aici. Nu ar fi fost prima dată când pierdeam o astfel de ocazie.

Totuși s-a întâmplat un fapt puțin neobișnuit.
Deși lumea i-a făcut loc să intre în tramvai, nu am înțeles de ce, femeia cu fetița în brațe a rămas la sfârșit. S-a urcat ultima în tramvai.
În acele secunde, fiind cu spatele la mine, am reușit să surprind câteva instantanee cu „frumoasa din pădurea adormită”.

Știu că se va spune că a meritat să pierd autobuzul ;)

 

stare de noiembrie


imagine – Anna Nemoy

 

am o stare din aceea greu de exprimat în cuvinte
în care amintirile vin de-a valma
și pleacă cu greu.

o stare din aceea în care îți vine
să alergi prin ploaie
deși afară nu plouă ;
să cânți la pian
deși nu cunoști nici o notă muzicală
și nici ureche muzicală nu ai.

o stare din aceea în care
simți răceala unei zile cețoase de noiembrie
cum îți taie în două neuronii
și ți se duce Zen-ul pe apa Sâmbetei.

o stare din aceea în care
despre orice ai vorbi
ajungi să vorbești despre unul și același lucru.

o stare din aceea în care ai convingerea că
un pas înainte e imposibil
deoarece el e posibil doar o singură dată
sau niciodată.

privire

 

Această fotografie interesantă e rezultatul manevrării defectuoase a aparatului foto datorată alunecării pe o dală umedă în timp ce-mi urmăream subiectul folosind zoom-ul potrivit ;)
În momentul în care încercam să-mi redresez echilibrul, fără să vreau, am apăsat pe declanșator.
Iată ce a ieșit ;)

poveste fără sfârșit

Am intitulat astfel această postare deoarece am impresia că plagierea portului popular românesc de către designeri străini și case de modă de renume nu se va încheia niciodată.

Astăzi mă voi opri la o piesă din patrimoniul cultural al bistrițenilor.
E vorba de un pieptar cu bumbi, cunoscut și sub numele de pieptar câmpenesc, confecționat manual în India și vândut pe situl Moda Operandi contra sumei de 4392 $.
Problema e că posesoarea brandului Figue, cea care a oferit spre vânzare aceasta minunată piesă vestimentară, a prezentat-o în colecția ei ca fiind o ”gypsy vest”.

Demonstrarea plagiatului îi aparține Alinei Isakovic, fondatoarea brandului IIana (ii Ana).

Deja mă enervasem la aflarea informațiilor referitoare la noul plagiat … dar m-am mobilizat pentru o cercetare mai amplă pe Internet dorind să înțeleg cum de s-a ajuns aici.

Mai întâi am avut bucuria să decopăr că respectivul pieptar din Bistrița-Năsăud a fost inclus în lucrarea Portul Popular de Sărbătoare (1984) scrisă de Elena Secoșan si Paul Petrișor.
Imaginea pieptarului am descoperit-o pe pagina de Facebook Arta Acului la Români.

Nu vă rămâne decât să comparați imaginile.

Apoi am purces în căutarea proprietarei brandului Figue.
Este vorba de Stephanie von Watzdorf. Are o biografie interesantă … dar cel mai mult sunt mulțumită de elucidarea unui semn de întrebare.

Doamna von Watzdorf se naște în 1972 într-o familie multiculturală.  Tatăl ei a fost un comerciant de artă cu origini germane și franceze iar mama o balerină rusoaică. Dar nu o balerină oarecare ci fata renumitului coregraf Leonide Massine, amic cu Picasso și alți artiști ce-l frecventau pe celebrul pictor.

Stephanie von Watzdorf va absolvi  renumita Parsons School of Art and Design obținând din partea lui Calvin Klein premiul Golden Thimble (Degetarul de Aur) și o scrisoare de  recomandare ca intern pentru Yves Saint Laurent.
Cu un așa început promițător în lumea modei era clar că parcursul va fi pe măsură.
Ulterior va lucra pentru nume mari … Giorgio Armani, Ann Taylor, Ralph Lauren și, ce să vezi, din anul 2004 pe post de designer principal  pentru Tory Burch.
Da, exact acea Tory Burch care copiase fără scrupule sumanul din Tismana prezentându-l ca fiind de inspirație africană.

https://exergy33.wordpress.com/2017/08/02/prea-mici-pentru-o-industrie-atat-de-mare/

Am descoperit că ucenica dorea parcă să-și depășească maestra în ”arta plagiatului vestimentar ” ;)
Sunt convinsă că în atelierele de creație Burch a descoperit în amănunt frumusețea portului tradițional românesc.
Totuși nu pot înțelege cum de o persoană cu studii solide de fashion și design se poate coborî atât de jos și fura efectiv un model. Un furt cu bună știință și cu desconsiderarea totală a creatorilor anonimi români.
Am aflat, tot cu ajutorul Internetului, că ea a angajat sute de artizani din Etiopia, Kenya și India pentru a-i realiza ”creațiile”. Aceștia execută piesele vestimentare după desenele date convinși fiind că-i aparțin ei.
Dar nu are rost să mă mir deoarece mi-e foarte clar că, din poziția de designer principal pentru Tory Burch, a participat la furtul  sumanului oltenesc de la Tismana.

Figue înseamnă smochină în franceză.
Stephanie van Watzdorf spune că smochina e fructul preferat și-i aduce aminte de copilărie, de vacanțele petrecute alături de părinți în italia.
Stephanie a declarat că piesele vestimentare create de dânsa se adresează persoanelor neconformiste, boeme, spiritelor libere, călătorilor înnăscuți …
Într-un interviu afirma ; ”The Figue woman is timeless and ageless”.

Sunt convinsă că acest pieptar nu este singura piesă vestimentară furată și apoi trecută pe nume propriu. Sunt convinsă că a plagiat/furat din patrimoniul  țărilor africane, sud-americane, asiatice,  mizând pe faptul că sunt șanse slabe de a fi descoperită și că, chiar dacă cineva îsi va da seama, nimeni nu îi va face nimic și nu va fi trasă nicăieri la răspundere.

Tot despre spinoasa temă a plagiatului in lumea modei puteți citi o mai veche postare.

https://exergy33.wordpress.com/2017/09/19/schileru-versus-valentino/