despre podoaba capului, dar nu numai …

Sălișteancă (Sibiu)
autor necunoscut (1906 )
(Maria Soră – Peligrad, câștigătoarea primului concurs de frumusețe organizat în România în 1906)

Azi, când e din ce în ce mai greu să găsești o coafeză – căci e plin de „hair styliste,” sau vreo frizerie – aproape toate au devenit „barber shop-uri”, m-am gândit că e cazul să răscolesc în fototeca mea virtuală în căutarea imaginilor care să demonstreze faptul că în lumea ancestrală a satului românesc estetica podoabei capilare era la rang de mare preț.

Încep acest periplu cu imaginea unei fete din Săliștea Sibiului, un chip cu trăsături nobile, ca o sfidare a tuturor exagerărilor chirurgiei plastice pe care le vedem la ora actuală pe micul ecran, pe stradă și în social-media.
Este vorba despre Maria Soră,  Peligrad după căsătorie, o fată dintr-o familie de meșteșugari din Siliștea care a câștigat primul concurs de frumusețe organizat ad-hoc în România.
Maria, rămasă orfană de tată de la vârsta de treisprezece ani, a început să coase costume tradiționale pentru a ajuta financiar familia.
În anul 1906 a participat la un mare eveniment organizat în Parcul Filaret (azi Parcul Carol) cu prilejul aniversării a patruzeci de ani de domnie ai regelui Ferdinand, unde a prezentat o casă și câteva costume din zona ei.
A fost organizat ad-hoc un concurs de frumusețe cu participantele la acel eveniment, concurs câștigat de Maria Soră – Peligrad care purta un costum confecționat de ea însăși.
Maria din Săliștea i-a dăruit principesei Maria, viitoarea regină Maria a României, un costum tradițional din Siliștea Sibiului confecționat chiar de dânsa.
Dacă ar concura azi, cred, ar face o concurență serioasă participantelor din secolul XXI.

Următoarea coafură simplă, frumoasă și ingenioasă este concepută spre a arăta de la distanță statutul marital al persoanei, pentru ca, potențialii pețitori, șă nu greșească cumva și să se uite la vreo tânără nevastă.


Fată în port de sărbătoare din Mogoș, județul Alba
Fotografie de Denis Galloway (1932)

Coada bogată de pe frunte e  un veritabil afront adus extensiilor de păr din ziua de azi. Parcă pe atunci  femeile aveau un păr mai sănătos, cu firul mai plin, mai lucios și mai bine pigmentat – indiferent de culoarea lui naturală.

Denis Galloway a fost un fotograf etnografic din Marea Britanie care a înregistrat  între 1914 – 1950 aspecte etnografice și porturi tradiționale din România.
El a locuit efectiv în România aproape un sfert de secol (1926 – 1950) și a lucrat pentru Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
A realizat sesiuni foto-etnografice în diverse regiuni : Hațeg, Ținutul Apusenilor, Țara Calatei, Bistrița Năsăud, Oaș, Bucovina, Țara Bârsei și Banat.

Următoarea imagine îi aparține unui fotograf român ce a devenit celebru în lume grație unui proiect de reinterpretare în Photoshop a fotografiilor lui, proiect realizat de fotografa de origine australiană Jane Long.
Este vorba de fotograful ialomițean Costică Acsinte, care are o biografie formidabilă ce merită a fi citită.

Jane Long a găsit pe internet fotografiile digitale prezentate de „Arhivele Costică Acsinte”, unde au fost transpuse fotografiile originale de pe suport fizic în format digital, și fascinată de personajele din aceste fotografii a realizat un proiect intitulat Dancing with Costică.

Portret de fată în costum tradițional românesc
Fotografie de Costică Acsinte (1939)

Acest portret de fată șezând pe pervazul ferestrei, cu o coafură ce îi vine ca o mănușă, și cu un chip care efectiv vorbește cu ochii, a fost propus de Flickr pentru  concursul aniversar din anul 2021 pentru a  marca aniversarea a treisprezece ani de activitate al platformei Flickr.

Se poate observa ușor diferența dintre fizionomia acestei fete, fizionomia ei proprie dăruită la naștere, și multe din fizionomiile contemporane ieșite parcă de pe liniile de fabricație ale păpușilor Barbie, în care se ghicesc ușor silicoanele puse în varii părți ale corpului, botoxul, extensiile de păr, genele false, unghiile false, zâmbetele false … ce deseori se transformă în grimase.

Dar poate că una din cele mai bune lecții de hair styling o dau fetele din Țara Oașului.


Fete în port de sărbătoare din Cămărzana, județul Satu-Mare
Fotografie de Denis Galloway (193 – 1931)

Părul împletit în zeci și zeci de codițe, ce urmăresc o geometrie complicată, poate chiar sacră, presupune o viziune spațială excelentă a stilistelor care au reușit să execute asemenea veritabile opere de artă.

Cartea lui Gheorghe Focşa – „Spectacolul nunţii în Ţara Oaşului” (Editura Muzeului Sătmărean, 1999), le dedică un subcapitol special intitulat „Găteala miresei, momentului ritualic specific ceremonialului tradiţional de nuntă”:

„În găteala capului la mireasă se contopesc împreună două categorii de elemente distincte, părul împletit după o tehnică arhaică, într-o structură cu totul particulară şi originală, neîntâlnită în nici o altă parte a ţării cu această înfăţişare, şi seria elementelor de împodobire: cunună, zgărzi, barşoane, salbe de bani, şiruri de mărgele, flori artificiale şi flori naturale, ca rozmarinul şi struţii din flori de muşcate şi de busuioc” .

Anuţa Pop  din Turţ, Maria Nichituţ din Gherţa Mică şi Mărie Mireselor din Racşa sunt cele trei mari specialiste în găteala capului din Țara Oașului.

Atașez o fotografie de dată recentă găsită pe net, pe care am prelucrat-o în sepia, pentru a ilustra și mai bine ce înseamnă hair styling-ul pentru femeile oșence.

De la aceste coafuri complicate voi trece la una extrem de simplă, care, mie personal, mi se pare foarte modernă.


Fată din satul Drăguș, județul Brașov
autor necunoscut
( a apărut pe coperta revistei „Viața Ilustrată”, iunie 1935, sub titlul „Țărăncuță din Drăguș – Făgăraș” )

Nu pot trece nepăsătoare pe lângă un alt chip, cu ochi vii și părul strâns împletit în două cozi căzând spate, ce emană siguranță de sine, puritate și inteligență nativă.


Fată din Fundu Moldovei în port câmpulungean
autor necunoscut – perioada interbelică
colecția Vasile Ursache

Bundița ornamentată cu blană de dihor, sau de jder, specifică zonei  Câmpulung Moldovenesc,  brodată cu motive tradiționale și bătută cu mărgele, adaugă un plus de distincție acestei fete care se uită fără teamă direct în obiectivul aparatului fotografic, parcă bănuind că o fărâmă din ea va pleca undeva departe, în viitor.

Mi-a atras atenția și următorul portret de tânără nevastă, atât prin aspectul original al podoabei capilare și al acoperământului capului, cât și prin expresivitatea figurii. Această ființă nu mai există azi în lumea fizică, dar ea, grație etnologul Romulus Vuia, ne privește de acolo … din lumea satului ei și a timpului ei.

Tânără nevastă din Uricani, județul Hunedoara
Fotografie de Romulus Vuia ( cca 1923)

Următoarea fotografie veche de un secol, realizată tot de Romulus  Vuia, prezintă o podoabă capilară aranjată într-un mod inedit, pentru noi, cei din zilele de azi.
De remarcat precizia geometrică a codițelor împletite, cât și toca cu acel simbol ancestral prinsă pe ceafă, care adaugă un plus de echilibru vizual întregii compoziții.


Țărancă din Răchitova, județul Hunedoara
Fotografie de Romulus Vuia (1922)

Romulus Vuia a fost unul din cei mai de seamă etnologi ai României, realizator a numeroase studii etnografice, profesor la Universitatea din Cluj, și cel ce a înființat „Muzeul Etnografic” și „Parcul Etnografic din Cluj”.
A fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia care a votat actul unirii din 1 Decembrie 1918.
Biografia profesorului Romulus Vuia merită a fi citită, doar și pentru a face o comparație cu deputații care populează azi Parlamentul României, mulți dintre ei cu doctorate obținute la universități de debara, cu lucrări plătite să fie concepute și redactate de alții, sau plagiate în cel mai primitiv stil.

Voi încheia cu o fotografie realizată de Adolphe Chevallier, un fotograf  cu o mamă româncă și un tată elvețian, născut în Broșteni – pe atunci în județul Neamț, azi în județul Suceava – care abia la vârsta de cincizeci și nouă de ani a obținut cetățenia română din partea regelui Carol al II-lea.

Fată de pe Valea Bistriței (zona Neamț)
Fotografie de Adolphe Chevallier (1920 – 1930 )

Adolphe Chevallier este cunoscut pentru fotografiile etnografice realizate în zona Neamțului și acea zonă a Sucevei din imediata vecinătatea Neamțului, dar și pentru o serie de portrete ale unor importante personalități : George Enescu, regele Ferdinand și regina Maria, generalul Berthelot.

La toate fotografiile postate am analizat doar aspectele legate de podoaba capului deoarece aspectele legate de eleganța  portului tradițional sar în ochi la prima vedere.

Aș dori să punctez și detaliile ce țin de postura personajelor, de felul în care privesc, de acea aură pe care o au, chiar după decenii și decenii.

Știu că timpurile s-au schimbat, obiceiurile sociale s-au schimbat, că dezinhibarea a căpătat accente vulgare iar selfi-urile au devenit instrumente de promovare a propriei persoane.
Tocmai de aceea nu pot să nu remarc ipostazele stupide în care pozează unele din așa numitele vedete autohtone, și nu numai …. cu limba scoasă, cu buzele țuguiate exagerat de mult, punându-și uneia alteia coarne, îndoite de mijloc într-un mod caraghios astfel încât fundul să iasă cât mai mult în evidență, cu gene false nefiresc de lungi realizate dintr-un material de proastă calitate, cu o privire tâmpă care nu comunică aproape nimic personal.

Ele nu comunică senzația că ar fi ființe individuale, cu personalități distincte și visuri proprii; ele nu au prospețime, așa cum au personajele din fotografiile de epocă prezentate în această postare.

Un survol pe net și pe rețelele de socializare aduc în prim plan „produse tehnologice feminine de serie”, în diverse variante de tip Barbie, ștanțate într-un mod destul de asemănător, cu aspect gonflabil, fără acel vino-încoace natural, inconfundabil și magic, pe care îl posedă femeile care nu au ajuns sclavele canoanelor estetice impuse de societatea de consum.

Și cu toate astea, chiar și pe străzile Bucureștiului, întâlnești atâtea femei ce captează atenția prin felul lor unic de a fi.

Pentru a vedea în detaliu imaginile vă invit să intrați în mini-galeria virtuală :)

 

 

vigilența la români

colecția de vinuri Zaiafet
creator imagine: D-studio

Nu e un secret faptul că înainte de era Coronavirus participam destul de des la evenimente care implicau într-un fel sau altul spectacole folclorice, expoziții etnografice, expoziții de artă organizate la MNAR sau orice alt muzeu din București,  expoziții de fotografie, târguri de turism, târguri de carte sau tot felul de alte evenimente ce mi se păreau interesante.

Urmăream calendarul evenimentelor de la Muzeul Satului, vizitam în week-end Muzeul Țăranului Român, nu ratam manifestările stradale sau din parcuri ca B-Fit în the Street, La pas pe Calea Victoriei, Muzici și Tradiții în Cișmigiu, Zilele Bucureștiului, etc și de abia așteptam să vină Festivalul Ambasadelor, Târgul de Crăciun, Târgul de Paște sau orice alt târg.

Vizitele la Muzeul Satului urmau jaloane binecunoscute : Ziua Națională, Festivalul datinilor și obiceiurilor de iarnă, Dragobetele, Mărțișorul, Floriile, Ziua națională a portului românesc, Sânzienele, Sfinții Petru și Pavel, Cârstovul Viilor, Târgul de Sf. Dumitru, Târgul de Sf. arhangheli Mihail și Gavril … plus alte evenimente intercalate la care m-am mai dus (Festivalul Thailandez, Ziua Națională a Tunisiei, Ziua Națională a Rusiei – ce timpuri! ).

Frenezia și energia cu care participam la toate aceste evenimente, spectacole, târguri și expoziții își avea rădăcina undeva în subconștient și cred că avea ca scop principal recuperarea condensată a perioadei lungi de timp în care am trăit departe de România. Doream să umplu cumva în mine acea Românie din care absentasem.

Am făcut această amplă introducere pentru a  spune că, după un cincinal de astfel de periple, ajungi nu doar să-i cunoști pe artiștii care urcă pe scenă și repertoriul lor, sau pe meșterii populari cu mâini de aur, ci și publicul care gustă astfel de evenimente. Recunoști fețele lor, și, uneori, chiar te saluți cu ei, în virtutea unei legături dincolo de cuvinte.

Pe unii din artiști și ansambluri cred că i-am văzut de vreo zece ori … Fluierașii din Dobrotești (Teleorman), doamnele de la șezătoarea din Avrig  (Sibiu), Ansamblul Țara Vrancei, căiuții din Vorona (Botoșani)), colindătorii din Maramureș sau ansamblurile comunităților aromâne (macedo-române) și megleno-române.

Așa se face că m-am mirat de faptul că la Cârstovul Viilor de anul acesta, în programul folcloric al ansamblului Țara Vrancei a lipsit un dans … jocul ciobanilor.

Pe moment nu am întrebat pe nimeni de ce, presupunând că s-a schimbat repertoriul.
Seara, atunci când m-am întors de la Muzeul Satului, am intrat pe pagina lor de Facebook.

Am urmărit filmările urcate acolo, și, cu spiritul ingineresc care mă caracterizează în unele momente din viață, am constatat că de pe 6 august, în nici o filmare nu mai apare acest joc tradițional.

Am dat o căutare pe net și am descoperit oroarea. Vă invit să citiți singuri. Capturile de ecran sunt făcute de mine și nu au o bună calitate, dar am convingerea că se va înțelege esențialul

„Costumele populare purtate de artiștii Ansamblului Folcloric „Țara Vrancei” au brodate semne și motive tradiționale românești ale căror origini vin din arta dacică. Directorul Ansamblului Folcloric „Țara Vrancei”, Maria Murgoci, a adus clarificări asupra simbolurilor brodate pe pelerinele folosite la evenimente de artiștii populari focșăneni. Costumele sunt realizate de creatori vrânceni, unele fiind țesute în urmă cu zeci de ani și respectă tradițiile populare din Țara Vrancei.

Precizările au avut loc în contextul în care au fost transmise sesizări online către presă și conducerea Primăriei despre simbolul Z de pe pelerinele folosite de artiști la recitalul organizat în Piața Unirii în cadrul evenimentului „August artistic”. În fapt, simbolul apare în lista de semne primordiale folosite la țesături, îmbrăcăminte, podoabe sau în arhitectura tradițională din spațiul carpatic. Simbolul care are forma literei Z este menționat ca atare în lucrarea „Semiotica română” a profesorului Virgil Vasilescu. În lista de semne se regăsește și unul de forma literei S. Originea formei Z se pierde în timp, ornamente în forma acestei litere fiind menționate și în ceramica culturii Cucuteni. Pelerinele folosite de artiștii focșăneni în dansul popular au o funcție dublă, fiind folosite și ca traistă. „Semnul respectiv este un simbol solar, cu origini în cultura geto-dacică. Pelerinele respective sunt realizate acum 25-30 de ani de o creatoare de la Năruja și au fost brodate cu motive tradiționale românești”, a explicat directorul Maria Murgoci. Așadar, Z-ul de pe pelerine nu are nicio legătură cu invazia rusă în Ucraina.”

monitoruldevrancea.ro/2022/08/09

Iată și exemplificarea acestor simboluri prezentate pe blogul Semne Cusute.

http://semne-cusute.blogspot.com/2012/07/

 

Vigilența la români … cât de ”vigilent” cu oiștea-n gard și neuronii-n gropi trebuie să fii, tu, acela care ți-ai închipuit măcar pentru o clipă că dansatorii din ansamblul Țara Vrancei fac propagandă putinistă războiului din Ucraina ?!?

Ca urmare a temerilor vehiculate de acești ”vigilenți”, ansamblul nu a mai dansat dansul mai sus menționat, sau nu l-a mai dansat în costumația tradițională consacrată.

Nu știu ce ar mai fi de comentat. A devenit oare litera Z cea mai infamă literă a alfabetului nostru ?  Ar trebui scoase de pe piață afișele, tricourile și măștile cu Zorro ? Poate chiar și vinurile Zaiafet ar trebui scoase de pe raft și re-etichetate !

Nu-i așa că dacă vă uitați cu mai mare atenție descoperiți că sticlele acelea de vin nu sunt pe atât de inofensive cum par „nevigilenților” ?
Seamănă cu niște focoase de rachetă

Zilele trecute am văzut o mașină care avea o plăcuță cu numărul de înmatriculare ce conținea trei de Z … adică Z Z Z.
Nu s-a sesizat încă poliția ? Oare nu ar trebui să-i suspende pe viață permisul de conducere acelei persoane inconștiente care umblă prin oraș afișând cu ostentație „putinistă” trei de Z ?

Pe de altă parte, nu vi se par dubioase două elemente chimice, zinc și zirconiu, cum stau ele trufașe în Tabelul lui Mendeleev, afișând disprețuitor litera Z ?
Zn și Zr … dacă ar fi după voi, cred că ați fi în stare să propuneți redenumirea lor.

Apropo de chimie … am asistat în urmă cu puțin timp la un dialog halucinant.

Pe scaunul din fața mea, în tramvai, o doamnă vorbea șoptit la telefon. Am auzit ce spunea deoarece am auzul bun, care-mi compensează vederea slabă ;)

Ea se plângea interlocutorului că directoarea școlii unde predă băiatul ei i-a sugerat lui ca la clasă să nu mai folosească expresia Tabelul lui Mendeleev, ci denumirea Tabelul Periodic al elementelor, pentru că așa le-a fost recomandat … de mai sus.

Efectiv nu-mi venea să cred ce aud. Nu înțeleg ce vină are Mendeleev că s-a născut rus și nu olandez sau australian.

Cred că la ora actuală Uniunea Europeană a ajuns în punctul în care ori se face bine cu capul, ori se duce naibii.

Toate ca toate, triste toate, dar am înțeles și mai bine acum cum a fost stigmatizat simbolul cunoscut în Europa sub numele de zvastică/svastică.

Ce vină are un popor, în cazul acesta mai multe popoare, că unul din simbolurile lor ancestrale a fost folosit de un scelerat care a împărțit specia umană în Übermensch și Untermensch ?

Dacă mâine, prin absurd, cineva va folosi simbolul coloanei infinitului a lui Brâncuși, pentagrama, speira (spirala grecească) sau celticul triquetra pentru promovarea unor atrocități, omenirea ar trebui să scoată din patrimoniul ei umanistic aceste simboluri?

Dau un link unde puteți viziona jocul ciobanilor începând cu minutul 22, aproximativ.

https://fb.watch/gbRvIQNooT/

Mikhail pentru Raisa

Fiind studentă la Iași, în perioada în care programul Televiziunii Române era redus la maximum, a fost ceva normal să-mi petrec multe zile și seri urmărind programele televiziunilor din Chișinău și  Moscova.

Deci pot spune, fără să greșesc prea mult, că am trăit în umbră cu Glasnost (Transparența) și Perestroika (Restructurarea), cu Gorbaciov, Alla Pugaciova/Pugacheva, cu Grigore Vieru, Leonida Lari, Andrei Vartic, Ion Druță, Nicolae Dabija, Anatol Doga, Anastasia Lazariuc, Doina și Ion Aldea-Teodorovici … și mulți alții.

Nume importante dar care, pentru marea parte a românilor de cealaltă parte a Prutului (partea vestica vreau sa spun), ori spun prea puțin, ori nu spun nimic.

Acolo am văzut prima dată imaginea microscopică a virusului HIV (pe vremea când în România de abia se vorbea despre el), l-am văzut, dublat în rusă, pe comisarul Cattani în celebrul serial denumit Sprut (serialul Caracatița/La Piovra)

Am trecut simbolic și eu, alături de milioane de basarabeni, de la grafia cu alfabet chirilic la grafia cu alfabet latin, m-am bucurat pentru Declarația de Independență a Moldovei sau puciul nereușit împotriva lui Gorbi.

Toate acestea s-au întâmplat parcă într-o altă viață. Mi se par atât de departe acei ani încât parcă nu am curaj să mă uit în urmă.

Azi am făcut o excepție pentru a posta o secvență din tumultul acelei epoci și o scrisoare de dragoste pe portativ.

Mikhail Gorbaciov/Gorbachev a înregistrat melodia după moartea Raisei.

… și încă o melodie.

șoimi, șoimari și șoimărițe în miniatura persană

Șoimarul (detaliu)- miniatură persană din perioada safavidă (cca 1575-80)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
autor : Mirza Ali
Muzeul de Artă din Boston, SUA

A trecut destulă vreme de când nu am mai scris ceva despre miniatura persană.
Într-o lume urâțită de tot felul de viruși, de prefigurate crize (energetică, alimentară, etc), de război și de abdicarea de la normalitate, cred că aceste imagini care au străbătut secolele reprezintă o binemeritată excursie virtuală în universul frumosului.

Șoimul reprezintă un simbol utilizat frecvent în arta, istoria și  literatura persană/iraniană.

În limba persană modernă, denumită de americani Farsi, această pasăre nobilă poartă denumirea de shahin/șahin/شاهین. Chiar numele duce cu gândul la șah, căci, din cele mai vechi timpuri, șoimul a fost considerat drept pasărea de însoțire a regilor.

Tânăr cu șoim
miniatură persană din perioada dinastiei safavide (cca 1600)

Shahin, ca nume de băiat, este utilizat și azi în societatea iraniană, chiar și după islamizarea forțată începută după învingerea dinastiei sasanide de către triburile arabe, … chiar și după revoluția islamică din 1979.

Primele reprezentări ale șoimului apar pe diverse monezi emise de regii dinastiei ahemenide și cei din dinastia parților (Parthian dynasty).

În limba persană veche (avestană) șoimul se numea „baz” iar crescătorul/dresorul de șoimi era numit „bayzar” sau „bazdar”.

Tânăr cu șoim
miniatură persană, perioada safavidă, cca 1570-1580
Muzeul Luvru, Paris

Șoimul, ca simbol numismatic, apare pentru prima dată pe monezile Yehud emise în sec al IV-lea î.Hr. în provincia Iudeea, care în acea perioadă a fost cucerită și transformată într-o provincie a imperiului persan.
Șoimul mai apare și pe o serie de monezi, denumite drahme, emise de regii parți în perioada secolelor  II și III î.Hr. Este celebră tetradrahma care îl reprezintă pe regele Mitradates I ce stă pe tron ținând pe brațul său un șoim.
În perioada sasanidă (224-651 d.Hr), șoimul apare pe diverse obiecte, stucco, monezi, sigilii și incizii în piatră, drept un simbol al suveranității, regalității și gloriei dinastiei.

Tânăr șoimar
miniatură contemporană (2013)
autor : Laureen Topalian (Franța)

Regele Ardeshir/Ardashir I (224-242 d.Hr.) – fondatorul dinastiei sasanide,  și fiul său  Shapur I (239-270 d.Hr.), au pus în circulație monezi în care cei doi apar purtând un acoperământ de cap cu simbolul șoimului.
Tot în perioada dinastiei sasanide, ultima dinastie persană înainte de invazia arabilor și islamizarea Persiei, apar informații în cascadă privitoare la vânătoarea cu șoimi, creșterea șoimilor pentru curtea regală și cotarea șoimului ca un dar de preț pentru rege și aristocrați.
După cucerirea arabă, tradiția șoimăritului a continuat. Deși religia islamică interzicea reprezentările grafice umane și pe cele ale animalelor mari, persanii au încălcat frecvent aceste reguli în diverse opere de artă (obiecte de ceramică, obiecte decorative metalice, covoare, cărți ilustrate cu miniaturi). Astfel, șoimul ca un prețios dar regal, apare pe mai multe obiecte de ceramică realizate în perioada timpurie de islamizare a Persiei.

Curtean cu șoimul său (perioada dinastiei safavide)
autor : (probabil) Habib-Allah al Mashhadi (1595-1610)
ucenicul lui Hussain Khan Shamlou (activ în Qazvin – Iran și Herat (azi în Afganistan)
Muzeul Bibliotecii Morgan

Că ținutul în care s-a născut  șoimăritul îl reprezintă platoul iranian, nu există nici un dubiu, deoarece lingvistica aduce probe în acest sens.
Creșterea șoimilor s-a extins de pe teritoriul actualului Iran în alte zone precum Armenia, ținuturile Asiei Centrale și ținuturile locuite de triburile arabe.

Șoimărița
miniatură persană contemporană
autor: Hossein Behzad (1894 – 1968)

În Talmudul evreiesc apare menționată denumirea de „shakar bazay” într-un paragraf în care e descrisă o vânătoare cu șoimi. Cele două cuvinte sunt preluate din limba persană avestană (limba persană veche utilizată în scrierea celebrei cărți Avesta) : shakar provine din shekar – care înseamnă vânătoare iar bazay provine din baz care înseamnă șoim,  bazay însemnând șoimar.

Cuvântul „baz” apare în diverse limbi, fapt ce atestă că acesta a fost preluat ca atare din ținuturile locuite de persani simultan cu preluarea tehnicii creșterii șoimilor și dresarea lor pentru vânătoare.

Exemple în acest sens îl constituie cuvântul baz, cu sensul de șoim, care se regăsește în armeană veche, siriacă, ebraică, gruzină, turcă, arabă, Hindi, Bengali, Pashtun.
Cuvântul shahin/shaheen a fost împrumutat din persană în foarte multe limbi (armeană, turca otomană, turca modernă, Hindi, Urdu, arabă, rusă, sârbo-croată.

Nobil persan care își dezmiardă șoimul
miniatură persană
autor anonim

E binecunoscut faptul că principalele activități de la curțile regale ale regilor persani le reprezentau grandioasele partide de vânătoare, urmate de ospețe pe măsură, iar principalele activități recreative ale copiilor de regi și nobili le reprezentau însușirea diverselor tehnici de luptă (cu sabia, cu arcul, cu buzduganul), călăria, partidele de polo pe cai (denumite chogan în limba persană)  și șoimăritul.
Așa cum noi avem astăzi câte un telefon mobil, tot așa, în acele perioade, fiecare aristocrat își avea șoimul său însoțitor. Asta în afara zecilor de șoimi crescuți la curte și special antrenați pentru partidele de vânătoare.

Șoimar călare
platou ceramic din perioada dinastiei ilkhanide ( sec XII – sec XIII)
vândut la o licitație a casei Sotheby

Fac aici o paranteză pentru a spune că dinastia ilkhanidă (dinastia hanilor) nu este o dinastie persană/iraniană ci una mongolă. Ea a fost fondată de Hulagu Han, unul din nepoții lui Ginghis Han, și a durat pe perioada anilor 1265-1357.

Dar să revin la importanța șoimilor în cadrul partidelor de vânătoare regale din Persia.
În istorie este consemnată o partidă de vânătoare organizată de regele Khosrou al II-lea (dinastia sasanidă) la care au participat 700 de șoimari cu șoimi.


Șoimar înarmat de la curtea regală
perioada dinastiei safavide (sfârșitul sec al XVI-lea)
Școala de miniatură din Qazvin, Iran
colecția British Museum

Șoimarii care antrenau șoimii pentru curtea regală erau considerați curteni, și, cea mai mare parte dintre ei, obțineau și grade militare sau alte titluri administrative prin intermediul cărora șahul le asigura o pensie pe viață.


Tânăr cu șoim – schiță (detaliu)
autor anonim, perioada safavidă (sfârșitul sec al XVI-lea – începutul sec al XVII-lea),
scoala de miniatură din Qazvin sau din Isfahan
Muzeul Walters, Baltimore, SUA

Un fapt interesant este acela că și fetele din familia regală și familiile aristocratice își însușeau tehnica șoimăritului. La curte se organizau adesea concursuri la care, fiecare odraslă de nobil, încerca să-și demonstreze măiestria prin felul în care șoimul răspundea la comenzile date.


Tânără din suita regală cu șoim
miniatură persană contemporană
autor Mirza Agha Emami (1881-1955)

Șoimul era considerat drept o pasăre nobilă dotată cu inteligență, persanii având convingerea că un șoim nu se va așeza niciodată pe mâna sau umărul unui om rău, viclean sau mincinos.

Tânăr cu șoimul său
miniatură persană din perioada safavidă, sec al XVII-lea
vândută de casa de licitații Christie

În miniaturile persane sunt foarte ușor de identificat prinții și prințesele. Aceștia poartă întotdeauna pe cap o egretă sau o diademă cu pană lungă.
Se poate observa diferența prin comparație cu miniatura de la British Museum în care este redat un șoimar (instructor de șoimi ;) ) care poartă un soi de pălărie.
Ceilalți nobili, curtenii și militarii cu grade înalte, purtau un penaj mai mic ca dimensiune – în funcție de grad sau rang social.

Prince resting while hunting with a hawk. Persian miniature, 18th century,  Bibliotheque Nationale, Paris, France

Includ în această postare și o miniatură realizată în perioada dinastiei Qajare pentru a observa în ce fel a evoluat îmbrăcămintea purtată de familiile nobiliare din Persia.

Prinț cu șoim
miniatură persană, perioada Qajară, cca 1820

Voi încheia cu o miniatură din colecția Muzeului Metropolitan din New York realizată de Mirza Ali – adică de miniaturistul care a realizat miniatura de deschidere a blogului.


Vânătoare regală cu șoimi (cca 1570 -80)
miniatură persană din perioada dinastiei safavide
autor : Mirza Ali, școala de miniatură din Qazvin
colecția Muzeului Metropolitan.

Pentru a putea observa detaliile miniaturilor vă recomand să accesați galeria virtuală. Doar așa se pot identifica acele elemente care fac diferența și se extrage informațiile codificate de miniaturiști.

PS. Atașez un clip video unde se anunță deschiderea primului club profesionist de șoimărit din Iran.

 

 

ce-mi place ?

îmi place ploaia,
ploaia în toate formele ei – ca o magică incantație;
crizantemele galben-arămii,
toamna cu cerul ascuțit de albastru
și aerul scrijelit de miresme.

îmi plac fotografiile în sepia
ce-mi aduc în auz melodii desuete de patefon;
casele cu miros de lemnărie veche,
cafeaua făcută pe îndelete într-un ibric greu din cupru
și ciocolata cu caramel sărat.

îmi plac puloverele largi din cașmir:
să merg cu viteză mică, într-un taxi, noaptea,
în timp ce afară plouă … și să ascult un playlist cu melodii de jazz … pian, trompetă, saxofon, banjo, tobe africane, bas, clarinet, iarăși saxofon …

îmi place sentimentul acela de nepăsare în fața știrilor alarmiste;
persoanele cu simțul umorului,
ceștile cilindrice de cafea,
mirosul de pelin, gustul de mure, aroma inconfundabilă de gutui, vibrația corzilor de chitară clasică,
atingerea de mătase naturală pe umeri și brațe,
norii plumburii, verdele de smarald, Omar Khayyam, bărbații care știu să fie eleganți fără cravată și felul în care sună pașii pe pietrișul mărunt.

îmi place gustul succeselor mărunte, vocile grave, privirile directe, iile autentice, oamenii autentici, cărțile fără coperți colorate … pline de conținut dar fără fațadă comercială.

îmi place mersul pe jos, vinul băut dintr-o cană de lut, vitrinele avangardiste, caii în galop, parfumurile cu esență de bergamote și grepfrut, catifeaua violet închis, dangătul clopotelor, vântul de seară … de aprilie sau de început de septembrie.

îmi plac râșcovii făcuți pe jar, povestirile lui Cehov,
oamenii care știu să spună lucruri multe în cuvinte puține, inginerii care se pricep să facă complimente,
bijuteriile în stil brutalist și camerele cu ferestre spre asfințit.

îmi place ceaiul Oolong băut din cești albe și simple de porțelan, în timp ce afară plouă mărunt … așa cum doar pe țărmul Mării Caspice plouă.

îmi place haosul,
alteori ordinea desăvârșită;
să-i ascult pe cei ce povestesc …
și în timp ce-i ascult să le urmăresc intonația vocii, mimica, mișcarea trupului și a mâinilor,
dar mai ales felul în care-și farmecă auditoriul.

îmi plac râurile,
mișcarea hipnotizantă a apei care curge,
la fel cum curge și viața mea … sau a ta.

îmi place la nebunie sentimentul acela ilogic, ireal și repetativ … cum că viața mea adevărată va începe de abia mâine.