sufletul ca o tăietură Dedekind


Lucio Fontana, Concetto Spaziale (1949)
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

aș vream să-mi înțelegi mintea
nu, nu ce-i în ea
ci algoritmul după care lucrează,
logica secvențelor aparent ilogice,
sentimentalismul algebrei amintirilor
în serii geometrice convergente,
viteza de derulare a infinitului –
infinitul așa cum îl simt eu -,
înlănțuirea stop-cadrelor,
a gândurilor,
a cuvintelor
și surâsul reverențios de la final.

însoțitorul de pe Mocănița Huțulca


( la Moldovița )

La plecare am stat în ultimul vagon, al treilea în acea zi, pentru posibilitatea de a ieși pe platformă și a fotografia nestingherită împrejurimile de basm. Dealuri verzi acoperite cu voaluri succesive de păpădii galbene, munți cu brazi de o culoare verde închis ce bătea uneori înspre bleumarin sau indigo, și, bineînțeles cerul.
Din păcate planul mi-a fost dat peste cap de mai mulți fumători care au ieșit rând pe rând pe platforma îngustă, neputând rezista patruzeci de minute fără o țigară, dorind parcă  să concureze cu fumurile lor fumul bătrânei locomotive ce trăgea Mocănița pe una din puținele căi ferate cu ecartament îngust din România.
Mecanicul și însoțitorul trenului, ambii la vârsta pensionării, îmi păreau personaje venite dintr-o altă lume.
La întoarcere ne-am așezat în primul vagon, devenit ultimul din cauza schimbării sensului de mers și a poziției locomotivei, sperând ca măcar la întoarcere să am mai mult noroc.

Am reușit câteva cadre pentru a-mi aminti și reaminti traseul iar spre finalul călătoriei am intrat în vagon.
Însoțitorul stătea așezat în fața unui anacronic godin cu lemne care, pe timpuri, se folosea pentru  a-i încălzi pe muncitorii forestieri ce transportau lemnul din pădure la gater.
Bătrânul făcea zilnic acest drum, doua curse dus-întors, dar privea peisajul cu atenția unui turist ce-l admiră pentru întâia dată.
Dialogul cu el s-a înfiripat greu și a durat puțin … doar patru sau cinci minute ;)
Mi-a părut rău că l-am întrerupt din meditație căci, sinceră să fiu, acel privit al lui prin geamul ușor zgâriat avea ceva mistic, filozofic, profund și pur.

PS.
Mocănița de la Moldovița, denumită Huțulca de către localnici, deoarece îi ducea pe muncitorii forestieri huțuli la lucru sus în munte, a fost repusă în functiune ca tren turistic de abia în 2005.
Un tren de poveste cu nume de dans popular …
De aici am luat mai multe informații.

”Calea ferata cu ecartament îngust de la Moldovița a fost construită de un proprietar de gater din Munchen, Louis Ortieb, și dată în folosință în anul 1888 pentru transport de masă lemnoasă de la pădure la gater.

În anul 1909 linia a fost preluată de la fondul bisericesc care a schimbat ecartamentul liniei de la 800 de milimetri la ecartament standardizat 760 de milimetri. Inițial, traseul mocăniței avea 23,9 de kilometri, de la Moldovița la Roșoșa, însă în decursul anilor s-au mai construit o mulțime de variante și tot sistemul a ajuns în anul 1987 cu înființarea porțiunii Râșcovei – Râșca dreaptă + Arsuri la o lungime de 73 de kilometri.

Linia de la Moldovița a fost folosită până în anul 2001 pentru transport de masă lemnoasă. Începând cu iulie 2005, linia este administrată de Asociația pentru păstrarea liniilor înguste din România. În prezent, linia are 10,5 kilometri.”

Dacă doriți să aflați mai multe informații vă sugerez să accesați acest link.
Și dacă tot am pomenit de dansuri, cu toate că știu că nu mulți vor avea timpul necesar să vizioneze toate cele patru variante culese de pe net, le voi posta totuși aici. Primele două variante sunt din Bucovina noastră iar altele două din Bucovina luată de Ucraina.
Am căutat variante dansate și de amatori căci, nu mai e cazul să demonstrez, ele au un farmec aparte.

Huțulca din Sadova

Huțulca din Pojorâta

Hutsulka – Ucraina

Hutsulka – Ucraina (nuntă)

primăvară cu zâmbete


( instantaneu la Muzeul Satului )

De fapt ele pozau pentru altcineva,  dar, fiind amplasată într-o poziție ce-mi oferea un unghi excelent, nu se putea să ratez imortalizarea a două chipuri expresive.
Mamă și fiică, două zâmbete și o legătură sufletească ce nu mai are nevoie de nici un fel de cuvinte.

iarăși despre Andy Warhol

Andy Warhol, Russell Means (1976) – The American Indian Series
Tehran Museum of Contemporary Art

Pe cât de mult se manifestă regimul de la Teheran împotriva Statelor Unite pe atât de mult sunt atrași iranienii de simbolurile vieții americane, de cinematografia americana, de arta americana, de literatura americana, de muzica americană (bineînțeles) și de tot ceea ce înseamnă America și visul american.

Andy Warhol e la Teheran ca la el acasă. Diverse lucrări reprezentându-i  pe Mao, Mick Jagger, Russell Means, Marlyn Monroe sau Tripticul Imperial (Șahul Persiei Mohammad Reza Pahlavi, soția sa Farah Diba, sora lui geamănă Ashraf Pahlavi) se află în colecțiile de artă ale mai multor muzee.
Cu ceva timp în urmă l-am prezentat pe  Mick Jagger expus la  Complexul Muzeal Niavaran.

Nu sunt o admiratoare a curentului Pop-Art, nici a artistului de pretutindeni Andy Warhol, dar recunosc faptul că puterea imagistică a unora din  lucrările sale grafice m-a urmărit împotriva voinței mele.

Azi îl aduc în prim plan pe Russell Charles Means, figură legendară a pieilor roșii din SUA, personaj ce a reușit să-i capteze atenția lui Warhol datorită în primul rând palierelor multiple pe care a activat.

Un portret în cuvinte se cuvine să însoțească portretul în culori realizat de Warhol.
Russell Charles  Means (1939-2012) a fost un personaj important al mișcării American Indian Movement ce milita pentru drepturile indienilor americani și libertatea de a trăi oriunde doresc, nu doar în rezervații.
S-a născut în rezervația Pine Ridge din South Dakota și a avut o viață aventuroasă. Amănunte puteți găsi pe wikipedia.
Eu voi puncta doar câteva aspecte cum ar fi faptul că în 1973 a aocupat în mod simbolic orașul Wounded Knee din Dakota de Sud, oraș în care trupele armatei americane i-au masacrat în 1890 pe indienii Sioux, că a jucat în foarte multe filme din care amintesc doar Ultimul Mohican sau că a lansat un CD cu piese muzicale interesante.
Russel Means a fost un renumit activist și orator, fapt ce a făcut să fie căutat de multe posturi de televiziune.
Nici pictura nu i-a fost străină. A avut chiar expoziții personale despre care s-a vorbit în presă.
În 1995 a publicat o carte autobiografica intitulată Where White Men Fear to Tread.
A fost căsătorit de cinci ori, a crescut zece copii (șapte ai lui și trei înfiați) care i-au dăruit douăzeci și doi de nepoți.
Deci un veritabil patriarh … sau șef de trib ;)

Atât pentru azi …

un model în așteptarea lui Grigorescu (1)

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Se apropia ora 13 dar nici o mișcare nu dădea de înțeles că peste puțin timp va începe programul „Vin Floriile cu soare și soarele cu Florii” pe scena Dumitra din incinta Muzeului Satului.
Era clar că trebuia să mă aștept la o întârziere de cel puțin o oră.
În curtea interioară, amestecate prin mulțime, câteva fete în costume tradiționale desprinse parcă din picturile lui Nicolae Grigorescu se plimbau agale printre mesele meșterilor populari.
Le-am fotografiat cu discreție de la distanță, urmărindu-le la câțiva pași distanță,  realizând faptul că nu eram singura care făcea asta ;)

Fata în ie albastră se oprise și se uita întrebătoare spre scena în aer liber unde câțiva baieți începuseră să monteze boxe și microfoane.
În momentul în care s-au apropiat le-am rugat să-mi pozeze în grup.
Ele au acceptat imediat … si uite așa le-am adus  pe aceste fete pline de energie pozitivă, cu vino-încoace și voci de aur aici pe blog.

 

Chiar dacă florile din păr și cele din coș se cam ofiliseră, membrele Ansamblului Folcloric Dunărica din Năsturelul, Teleorman străluceau ca niște perle dintr-un șirag prețios.
În acele momente, în spatele camerei foto, am înțeles pe deplin expresia „lada de zestre a satului românesc”.