Birlic … și atât ;)

Ieri, pe 14 februarie, de ziua îndrăgostiților, s-a stins din viață în anul 1970 actorul Grigore  Vasiliu – Birlic.
Întâmplător, dar în totală armonie cu semnificația acestei zile, am descoperit pe net o poezie compusă și recitată de acest actor de o factură, și cu o figură, atât de specială.

gând răzleț de februarie


imagine – Paul Apal’kin

e prea târziu să mai fiu alta;
perseverez în greșeli
cu o ironică plăcere.
nu-mi doresc să fiu altfel
în armonie cu vibrația acestei lumi,
deși, uneori, mă intersectez cu
catastrofalele-i absurdități, și,
atunci, îmi schimb cadența.
… dar asta preț de doar câteva zile … sau câteva secunde.

deseori mă stimulează disprețul nimicitor
pe care îl afișează unii fiindcă sesisez atâta neputință
în strădania lor de a se arăta celorlalți …
mai competenți, mai capabili, mai bine mufați la modernitate …
uitând însă că un telefon de ultimă generație
sau un birou cu aer condiționat și secretară siliconată
nu-i ajută cu nimic în demersul de a părea ceea ce nu sunt
și nu au fost niciodată.

alteori leg conversații cu femei prinse într-o
perpetuă autoadmirație.
descopăr în ele o imunitate la ridicol care mă fascinează.

uneori refuz să gândesc adânc,
să reflectez asupra unor lucruri.
cred că am prea mulți neuroni oglindă
care mă împiedică să văd realitatea
așa cum e ea.

 

culmea culmilor

De multe ori am vorbit despre pictorii iranieni dar, niciodată, nu mi-am putut imagina că cineva care și-a dorit să fie și pictor ar putea ajunge în această situație mai mult decât penibilă.
Cu atât mai mult cu cât cea în cauză e o renumită regizoare, în Top 5 regizori iranieni, și nu înțeleg deloc de ce a ajuns în situația aceasta o persoană celebră în țara ei, cu numeroase premii internaționale la activ, cu filme ce au dat bătăi de cap regimului islamic de la Teheran, cu mulți admiratori și o carieră de invidiat.

Mi-e foarte greu să vorbesc despre felul în care a plagiat o regizoare ale cărei filme le-am admirat, și le admir încă, și nu pot găsi absolut nici o scuză acestei situații ce a survenit de două ori, înlăturând astfel orice posibilitate de simplă coincidență.

Tahmineh Milani s-a născut în 1960 în Tabriz și, în 1986, a absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universitâții de Științe și Tehnologie (Elm-o Sanat University) din Teheran.

Primul contact cu platourile de filmare a fost în 1989 ca secretară de scenă pentru filmul Bachehaye Talagh ( Copiii din Divorț).
Tahmineh Milani (cu accentul pe ultimul i ) nu este doar regizoare ci și scenaristă, producător și director de film,
I-am văzut toate filmele de referință ce se centrează pe lupta femeii într-o familie sau într-o societate patriarhală care îi impune reguli.
Cred că e singurul regizor iranian care a sesizat corect faptul că nu religia e cea care pune piedici afirmării unei femei ci, incredibil, rigiditatea familiei și calapodul patriarhal al unei părți a societății.
În filmele ei întâlnim femei puternice, chiar dacă foarte tinere, ce se luptă cu reminescențele patriarhatului, cu formele agresive de sexism și de discriminare, cu neîncrederea familiei și a societății, dar, în același timp, întâlnim deopotrivă bărbați cu concepții profund europene, chiar dacă nu tocmai tineri și trăind în medii cu o educație săracă, și din acest contrast convingător se poate înțelege de ce iranienii nu sunt ca arabii și, de ce, de mai bine de un deceniu, numărul studentelor în Iran îl surcleasează  pe cel al studenților băieți.
A se vedea statisticile aferente.

Amintesc aici mai multe filme :
Nime-e Penhan (Jumătatea Ascunsă)  – The Hidden Half
– Vakonesh-e Panjom ( A cincea reacție) – The Fifth Reaction
– Dighe Che Khabar ( Și, în rest, ce alte vești/noutăți ? ) –
– Yeki az ma do nafar ( Unul din noi doi/ Una din noi două persoane)
Zan-e ziadi (Femeie nedorită / Femeie în plus ) – The Unwanted Woman
– Atash Bas ( Armistițiu) – The Cease Fire

Filmul Jumătatea Acunsă a primit aprobarea  în timpul președintelui reformator Mohammad Khatami dar, cu toate acestea, regizoarea Tahmineh Milani a fost arestată timp de două săptămâni sub acuzația că ar instiga femeile la revoltă și ar încălca normele de moralitate.
În urma protestelor unor regizori celebri precum Martin Scorsese și Francis Ford Coppola ea a fost eliberată și i-au fost retrase toate acuzațiile.

În septembrie 2018 Tahmineh Milani a organizat o expoziție de pictură la Galeria Eyvan din Teheran ( E1 Gallery).
Atunci a apărut prima acuzație de plagiat, fapt ce a făcut ca regizoarea, sub presiunea directoratului galeriei, să-și închidă expoziția pe 9 septembrie deși contractul prevedea ca lucrările să fie expuse până pe 12 septembrie inclusiv.

În iunie 2019 Tahmineh Milani a organizat o altă expoziție de pictură la Galeria Ariana, cea mai cunoscută galerie privată de artă din Iran, expoziție ce i-a fost fatală.

Iranienii din Iran, dar și cei din diaspora, au fost revoltați după ce oameni de artă și studenții unor facultăți în domeniu au identificat mai multe picturi plagiate.
Tonul l-a dat un masterand în artă,  Mahyar Bahram Asl, care a învinuit-o direct pe celebra regizoare că ar fi furat filonul artistic al unor pictori străini și iranieni.
Tahmineh Milani a reacționat violent și l-a dat în judecată pe studentul în cauză spunând că a jignit-o și că încearcă să-i distrugă reputația.
Inexplicabil, într-un termen extrem de scurt, el a primit o condamnare cu suspendare ce consta în a primi treizeci și cinci lovituri de bici pentru că ar fi atentat la pătarea reputației regizoarei.
Sentința prevedea că aceasta se va executa doar în cazul în care Mahyar Bahrami Asl, în următorii trei ani, s-ar fi făcut vinovat de o acuzație similară sau de o oricare altă acuzație confirmată de o instanță judecătorească.

Campania pornită pe Instagram și pe Twitter de iranienii din diaspora ( ce depășesc patru milioane), dar și grupurile de presiune compuse din oamenii de artă iranieni, au făcut ca același tribunal care l-a condamnat pe masterandul Mahyar Bahrami Asl să o cerceteze și în final să o acuze pe Tahmineh Milani.
Galeria i-a sistat expoziția iar opinia publică s-a arătat revoltată de faptul că o personalitate din lumea artei și-a permis să fure din operele altor artiști.

În continuare prezint două imagini cu protestatarii, una din incinta galeriei și cealaltă pe o alee adiacentă în care se văd trei fete eleve la o școală de artă care se confruntă în mod direct cu Tamineh Milani, acuzând-o la scenă deschisă de plagiat.

Aceste grupuri de presiune și-au atins scopul, adică apărarea dreptului de autor asupra creațiilor artistice.
Ceea ce mă bucură e faptul că instituțiile iraniene, deci instituțiile unui regim islamic, s-au comportat în mod democratic, sau aproape democratic, penalizând furtul artistic.

În final eu rămân doar cu un gust de nisip în gură … pur și simplu nu-mi pot explica ce mecanism interior a făcut-o pe celebra regizoare să copieze în mod uneori grosolan mai mulți pictori străini și iranieni … de parcă nu și-ar fi dat seama că în era Internetului, a globalizării, a liberului schimb de informații, într-o țară cu milione de cetățeni trăind dincolo de frontiere, oameni foarte bine educați și cu posibilități materiale (în SUA iranienii reprezintă a doua cea mai bogată minoritate după evrei), era inevitabil ca toate aceste furturi artistice să nu fie descoperite în secunda doi.

Păcat … păcat să distrugi cu propria mână tot ce-ai realizat decenii de-a rândul ;(

 

nu-mi cere

dacă mi-ai cere azi să uit,
aș face-o –
nu fără o urmă de regret.

dacă mi-ai cere azi să-mi reamintesc,
aș face-o –
nu fără o urmă de diabolică plăcere.

dacă mi-ai cere azi să mă prefac,
aș face-o –
nu fără o urmă de dezamăgire.

dacă mi-ai cere azi să rescriu
o ciudată poveste,
aș face-o –
deși mi-ar lua o veșnicie.

te rog, de o mie de ori te rog,
nu-mi cere nimic din ceea ce nu pot face.

din ceea ce nu pot face,
un singur lucru cu siguranță pot :
să reașez lucrurile așa cum au fost ele odată,
cândva, demult, undeva.

o zi ca oricare alta


Julia Apostolova – The Happy Sol Key

azi e o zi ca oricare alta,
cu nimic mai spectaculoasă decât cea de ieri,
și, poate,
cu nimic mai bună decât cea de mâine.
dar azi, azi, sunt la distanță de o zi în plus față de tine
pentru că azi, azi, deși îmi amintesc
nu mai pot retrăi ceea ce a fost ieri.

din portativul emoțiilor îmi lipsește o linie,
o banală linie,
adică o înșiruire infinită de puncte
de la zero la infinit.

de aceea azi, azi, e o zi ca oricare alta
cu toate că nici o alta nu o poate înlocui.