cugetări persane

imagine – Aydin Aghdashloo

 

Cugetări Persane … așa se numește cartea din care am spicuit câteva proverbe.
Pe vremea când am cumpărat-o nici prin cap să-mi treacă că într-o zi voi ajunge să trăiesc pe acele meleaguri.
Volumul despre care fac vorbire a fost publicat în 1983 în colecția Cogito a editurii Albatros.

E o carte foarte interesanta în ceea ce privește editarea deoarece nu este paginată. Paginile cărții nu sunt numerotate !
Proverbele, zicătorile, cugetările marilor poeți și filozofi persani sunt numerotate de la 1 la 4553, respectându-se o ordine alfabetică  a subiectelor.
Eu însă le-am ales aleatoriu răsfoind cartea aseară.

În ulcior va plescăi ceea ce în el se află.
Ritmul e în mâna toboșarului.
Pisica neagră cu săpun nu se albește.
Orbul vede totul în casa lui.
Durerile de dinți și datoriile sînt totuna – ori îi scoți, ori le plătești, doar atunci te liniștești.
Trântorul și pe Allah îl scoate din răbdări.
Nevasta te face om dar și ticălos.
Iubirea și urșilor le sucește capul.
La război un pas costă o sută de ani.
Grâu e pretutindeni dar brutar bun doar ici-colo.
Întâi înțelege-te cu starostele, apoi jefuiește satul.
Oamenii mărunți greșesc, cei de seamă iartă.
Copilăria e vremea când se învață cartea și respectul.
Oricât ai spune ”halva-halva” în gură dulce nu se face.
La ea acasă femeia are drepturile regelui Solomon.
Și la moara tatălui tău respectă rândul.
Iertarea e mai grea decât păcatul însuși.
Cine nu știe cânta la surlă suflă unde nu trebuie.
Vesel sau amărât … tot trebuie să trăiești.

sweet turquoise

 

L-am surprins undeva la umbră în Parcul Jamshidieh ( Geamșidie ) din Teheran.
Sper că nu v-am făcut poftă de o acadea turcoaz ;)

mesajul de dimineață

Takashi Okada – Black Bird

Acum că a trecut toată nebunia cu referendumul, boicotul, intoxicările și manipulările media ori din spațiul online, m-am gândit să povestesc o întâmplare personală.

Cu ani în urmă activam pe forumul Hanu Ancuței (odihnească-se în pace), loc unde încercam să scriu în limba română pentru a nu uita regulile gramaticale dar și pentru a-mi reaminti clipe mai deosebite din viața mea.
Ani buni de zile am trăit într-un spațiu geografic în care eram singura vorbitoare nativă de limbă română și deși acasă vorbeam cu soțul meu doar românește, acest lucru nu era suficient.
Așa că scriam tot felul de texte în jurnalul deschis acolo  – poezii, proză scurtă, impresii de călătorie însoțite de imagini – și participam la discuțiile pe diferite subiecte ce mă interesau – istorie, lingvistică, psihologie, artă, știință & tehnică chiar… mai puțin politică, sport, turism, muzică, filme, etc
Pe atunci scriam mai mult și, am convingerea că, ceva mai bine.
Miile de kilometri distanță de casă îmi amplificau inspirația, acuitatea sentimentelor și nevoia de a spune în cuvinte puține cât mai mult din ceea ce gândeam, trăiam sau retrăiam.

Faptul că nu am ascuns faptul că locuiesc în Iran îmi aducea aproape zilnic tot felul de mesaje … persoane curioase să afle cum e cu adevărat să trăiești într-o țară atât de hulită, mesaje cu jigniri voalate, mesaje admirative din partea iubitorilor de literatură, mesaje cu ”cereri” prin care mi se propunea, dacă e posibil, să scriu despre un subiect anume.

Într-o dimineață am găsit în căsuța de mesaje câteva cuvinte din partea unui forumist mai neconvențional.
Din ceea ce postase pe forum – iar eu știu să pun cap la cap toate informațțile ce-mi trec prin mână și să adaug liantul intuitiv pentru a obține profilul interlocutorului virtual – știam că locuia undeva pe continentul nord-american, că lucra la o multinațională, că făcea deplasări frecvente, că avea o cultură foarte bună și că, cel mai neobișnuit element al profilului său, era gay.
Nu ascunsese niciodată acest lucru, ba chiar își povestea viața amoroasă cu amănunte pe care nu cred că în lipsa libertății și anonimatului oferit de spațiul virtual ar fi avut curajul să le povestească anturajului hetero din viața reală.

După cum spuneam, într-o dimineață m-am trezit cu un mesaj din partea lui.
Îmi spunea că-i place mult cum scriu, că de la o lună la alta scriu mai bine si că a ajuns cumva dependent de textele din jurnal și că atunci când se întoarce seara de la birou intră imediat pe Han curios să vadă ce am mai scris.
Mesajul se încheia cu o propoziție scurtă : Păcat că ești femeie !

În primele secunde n-am putut înțelege dacă scopul lui a fost acela al unei lovituri din umbră sau nu.
Am râs și am închis calculatorul nemaiputând să mă concentrez pentru a scrie ceva.
Am zis să trec peste moment, așa cum trecusem peste multe altele, dar se pare că nu era chiar așa ușor.
Efectul cuvintelor l-am simțit spre sfârșitul zilei, așa cum simți durerea unei lovituri de abia după un timp. Pe moment ai impresia că nu s-a întâmplat ceva grav dar, după câteva ore, locul se învinețește și începe să te doară.

Nu știam cum să reacționez.
Puteam să-i răspund printr-un mesaj ironic, sau chiar înțepător, căci pe atunci aveam toate cuvintele la mine … dar acesta nu mi se părea a fi cel mai indicat lucru.
Puteam să nu-i răspund deloc … dar parcă nu mă lasa inima să-i ignor cuvintele.
Oscilam între aceste două posibilități fără a mă putea hotărî ce să fac și cum să fac.
Dar, după cum bine se știe, întotdeauna noaptea e un sfetnic bun.

În următoarea dimineață am tastat mesajul meu. O singură propoziție. O propoziție ce s-a scris de la sine:  Mă simt bine în pielea mea de femeie.

Mi-a răspuns în timp real.
”Touché. Spre deosebire de mine care nu mă simt.”

Nu i-am mai răspuns. Nici el nu mi-a mai trimis alte mesaje.
Nu știu dacă îmi mai citea textele din jurnal și dacă a scăpat de dependența mărturisită. Știu însă că m-a făcut să înțeleg un lucru. Că sufletul lui nu se simțea bine în corpul dăruit la naștere.

 

taiko drummer

 

Un român la tobe japoneze reprezintă un lucru rar întâlnit ;)

Tobele taiko i-au însoțit pretutindeni pe japonezi. Au fost utilizate în ceremoniile legate de artele marțiale, în război – pentru a insufla curaj soldaților și a-i speria pe dușmani -, la evenimente ținute în templele shintoiste și budhiste, în teatrul Kabuki … ba chiar și în așa numitele „case ale plăcerii” din regiunea Yukaki, în fond niște bordeluri ceva mai rafinate.

Numele taiko provine din limba chineză și înseamnă pur și simplu tobe.
În Japonia acest termen este folosit pentru a desemna instrumentele de percuție tradiționale.
O clasificaare detaliată poate fi găsită pe Wikipedia.

În grupul de muzicieni patronat de Centrul de Studii Româno-Japonez ”Angela Hondru” au evoluat interpreți din ambele țări care au cântat împreună într-o armonie ritmică superbă.
Mi-a plăcut foarte mult acest gen de muzică bazat doar pe tobe, fără sprijinul nici unui alt instrument muzical.

Vă invit să vizionați o demonstrație grăitoare găsită pe youtube, din păcate filmată de un amator ;)
A se observa trăirea artistică a copiilor, eliberarea de energie, suflul pozitiv amplificat de fiecare băț ce lovește toba, pofta aceea primitivă de viață și sfidare a morții.

 

parfum de toamnă

 

Undeva în București o fetiță stătea pe o bancă de lemn, cu ochii închiși, înspirând aerul toamnei.
Era ceva magic și mistic în concentrarea ei. Îmi sugera un ritual păgân, străvechi … și brusc mi-am adus aminte că de foarte multe ori am făcut același lucru, aceleași gesturi finalizate printr-o cunoaștere profundă. Acel tip de cunoaștere pe care cărțile sau prelegerile nu ți-l pot da.

Undeva în fundal se auzeau zgomote înfundate – ghinde și castane cădeau din copaci la adierea vântului – peste care se suprapunea un saxofon rebel într-un exercițiu reușit de improvizație.

Oare de ce aromele toamnei ne fac nostalgici  … dar fericiți ?