și ei au trecut prin viață – 8

Cuplu, perioada interbelică
(verso – Foto-Lux, Calea Griviței 131, București, Tel 5.49.62)
37452 – probabil nr comenzii
– colecție personală –

Postarea de azi ar putea fi intitulată „ O cronică de familie”.
Prezint fotografiile în ordinea în care le-am descoperit într-un maldăr de fotografii vândut de o doamnă bine, cu care am și conversat ulterior.

Atunci când am găsit fotografia cu cei doi miri am fost puțin surprinsă, deoarece amândoi zâmbeau larg, dezinvolt, fapt ce contrasta cu fotografiile similare din epocă în care mirii stăteau rigizi în fața camerei fotografice.

Tot căutând prin maldărele de fotografii, puse la grămadă, am descoperit-o pe aceasta … și imediat mi-am dat seama că e vorba de mirii descoperiți anterior. Nici nu era greu de realizat acest lucru. Femeia are o fizionomie aparte, o dezinvoltură demnă de o actriță de cinema atunci când se află în fața obiectivului foto, un zâmbet larg, cu gura întredeschisă, care contravine canoanelor acelor timpuri.
Tânăra femeie mi se părea cunoscută … dar nu știam de ce.

O tânără familie, perioada interbelică
(verso – Foto-Lux, Calea Griviței 131, București, Tel 5.49.62)
38549 – probabil nr comenzii
– colecție personală –

Se poate deduce imediat din fotografie că e vorba de o familie fericită.
Soțul și fetița zâmbesc și ei, fără să fie intimidați de fotograf.

Însă atunci când am descoperit cea de a treia fotografie, am fost cumva dezamăgită. Cu greau mi-am dat seama că e vorba de aceeași familie, mărită cu un membru, deoarece zâmbetul femeii se stinsese aproape cu totul. Nu cred că e vorba de tristețe sau supărare, ci mai degrabă de îngrijorare. Chipul ei are ceva din picturile renascentiste cu Madona.
În timp ce privirea ei e undeva pierdută, ambii copii privesc direct spre camera foto.
Fetița care în prima fotografie părea să aibă în jur de patru ani, aici are, cred, în jur de șapte sau opt ani, și o coafură oarecum asemănătoare cu cea din fotografia precedentă. Seamănă mult cu mama ei … și are același zâmbet.
Băiețelul probabil că se întreabă cine e cel din față care fixează lumina reflectoarelor pe ei.

 

– colecție personală –
fără detalii pe verso

Atunci când am dat de această ultimă fotografie, am descoperit și răspunsul la întrebarea care mă frământa. Mi-am dat seama că dânsa aduce cu Julia Roberts în filmul Pretty Woman, și de acolo sentimentul că aș cunoaște-o de undeva.

(verso – Foto-Lux, Calea Griviței 131, București, Tel 5.49.62)
37452 – probabil nr comenzii
– colecție personală –

 

 

și ei au trecut prin viață – 7

Grup de eleve în uniformă, cca 1920
Atelier High Life S. Korn, Bucuresci, Calea Victoriei 29
~ colecție personală ~

Pentru a doua parte a postării de azi voi avea nevoie de ajutorul vostru.

După cum bine se vede, prima fotografie reprezintă un grup de eleve, iar cineva, a marcat cu o cruciuliță sus și una jos pe una dintre fete.
Pe verso este scris : Antipa bunica (elevă).

În următoarea fotografie sunt prezentate, de asemeni, un grup de fete, de data aceasta fără uniformă.

Grup de fete (Antipa, Maria și Elena) – 12/25/920
autor necunoscut
~
colecție personală ~

Pe verso sunt trecute o serie de detalii.

Scumpei noastre soră ca semn de dragoste și iubire.
Antipa Maria și Elena.

La destinatar scrie
Pt. Radu
Bunica Antipa

Este evident că e vorba de o altă caligrafie, și că, mulți ani după realizarea fotografiei, bunica Antipa i-a dat această fotografie nepotului Radu, sau, cineva din familie i-a dat fotografia – precizând că e vorba de bunica Antipa.

Acum urmează cererea mea de ajutor: Care din cele trei fete credeți că este Antipa ?

Să dau și câteva informații despre fotograf.

Samuel Korn a fost un fotograf austriac de origine evreiască  care a fost activ în București în perioada 1885 – 1923 (aproximativ).
Inițial a avut atelierul pe Calea Victoriei 144, apoi s-a mutat la numărul 29.

Ținând cont de fizionomia personajelor, se poate deduce că ambele fotografii au fost realizate cam în aceeași perioadă.

Pe cea de a doua fotografie este trecută data: 12/25/920 … ceea ce înseamnă 25 Decembrie 1920 … prima zi de Crăciun a anului 1920.

Mai jos este trecut un nume: Mitreni.
Căutând pe net am descoperit că Mitreni este o comună din Călărași situată la 45 km distanță de București.

Ceea ce mi se pare neobișnuit e chiar numele fetei, Antipa, deoarece acesta reprezintă un nume de familie, și, mai rar, nume monahal.

Un alt aspect ce merită a fi discutat este numele Bucuresci, care, în urma reformei ortografice impuse de Academia Română în 1904 prin introducerea diacriticelor, a condus la grafia utilizată și la ora actuală: București.

Prima fotografie nu poate fi realizată înainte de 1904, deoarece nu concordă cu cea de a doua, deci, mai mult ca sigur, fotograful nu și-a  schimbat grafia cu informațiile referitoare la atelier.
Ca să mă conving, am căutat pe internet fotografii realizate de Samuel Korn după 1904, și am descoperit că, într-adevăr, dânsul nu și-a actualizat niciodată grafia adresei în conformitate cu reforma ortografică.

 

și ei au trecut prin viață – 6

 Fotografie (23×17,5 cm) din perioada interbelică, Familia Smântânescu
verso : Vineri 11 Iunie 1943 București, Familia C. Smântănescu, Amintire.-
Ștampila aplicată pe verso conține următoarele informații: Sellman Photos, Panaitescu & Comp, S.I.N.C
Strada Lahovari 1 (colț cu Cal Victoriei lângă Bis. Albă)
~ colecție personală ~

*

În urmă cu vreo trei săptămâni, norocul mi-a surâs, ca să nu zic că am avut un noroc chior, și am cumpărat fotografia aceasta.

În prostia mea, sunt convinsă că am ratat o serie de scrisori valoroase, care ar fi putut fi ale mele, dacă aș fi știut cine e Smântânescu.

Povestea s-a derulat în felul următor.
Am văzut un tip tânăr care vindea niște vechituri din două cutii mari de mucava, puse direct pe asfalt. Printre toate acele nimicuri și hârtii, am remarcat două fotografii de mari dimensiuni, și alte două mai mici, pe care le-am cumpărat pe un preț de nimic  … cinci lei fiecare fotografie mare, doi lei fiecare fotografie mică.
Am ignorat însă vraful de scrisori și vederi din cutie.

De abia acasă, căutând pe net, și descoperind faptul că Dan Smântânescu a fost o perioadă de timp secretarul particular al lui Nicolae Iorga, timp în care și-a dat și doctoratul, mi-a venit să-mi dau două palme pentru ignoranță și grabă. Spun grabă, deoarece, dacă aș fi avut măcar un neuron funcțional care să lucreze cu jumătate de normă, aș fi dat o căutare pe Google, căci realizasem faptul că familia din fotografie poate fi una importantă.
Dar nu am făcut acest lucru, și, poate că am ratat o serie de scrisori valoroase.
Prof. Dan Smântânescu a fost, în tinerețe, unul din profesorii Clasei Palatine – special înființată pentru educarea viitorului rege Mihai I al României.

Totuși, mă bucur că am avut inspirația să răscolesc prin acele mormane de vechituri și am avut norocul să descopăr fotografiile, cu atât mai mult cu cât, căutând ulterior pe internet, nu am găsit nici o fotografie de a lui Dan Smântânescu din tinerețe. din perioada interbelică.
Am descoperit însă că și soția lui, Atena Smântânescu, a fost profesor universitar și traducător de valoare.
Dan Smântânescu și soția lui sunt poziționați în colțul stâng al fotografiei.

Ziua de 11 iunie, în care a fost făcută fotografia, nu este una oarecare. Familia Smântânescu se strânsese laolaltă pentru a sărbători începutul revoluției pașoptiste. Pe 11 iunie 1848, la București, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat „Proclamația de la Islaz”, care va deveni noua Constituție.

Căutând să aflu măcar ceva despre Atena Smântânescu, am dat de un Monitor Oficial, publicat pe 12 Novembrie 1945.

 

Ca să mă îndepărtez de subiectul postării de azi, vreau să spun că, ceea ce m-a frapat în acel monitor, a fost numărul mare de evrei care cereau schimbarea numelor lor de familie (evreiești) cu nume românești … și asta după declararea păcii ce a urmat celui de al Doilea Război Mondial.
Am descoperit și alte monitoare din perioada acelor ani, care prezentau același fenomen frapant pentru mine, nu atât pentru scop (pe care îl știu), cât prin numărul mare al solicitanților.

Biografia profesorului Dan Smântânescu am preluat-o de pe https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

„Profesor de limba şi literatura romană la clasa palatină (probabil după 1937), Dan Smântănescu  (n. 3 ianuarie 1909, București – d. 15 ianuarie 2000, București) a fost un publicist, traducător și istoric literar.

A urmat la București Liceul „Matei Basarab”, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind licențiat magna cum laude în 1931.
A devenit, în an anul următor (1932), diplomat „cu distincție” al Institutului Superior de Arhivistică și Paleografie.

În perioada 1931-1940 a fost secretar particular al lui Nicolae Iorga, în răstimp, în 1936, luându-și doctoratul.

Bibliotecar la Arhivele Statului (1933-1934) și la Academia Română (1934-1937), profesor de limba română la Colegiul „Sf. Sava”, Liceul „Matei Basarab”, Liceul „Mihai Viteazul”, Institutul Militar Muzical din București (1933-1955), funcționar la Straja Țării (1938-1940), din 1956 a predat istoria literaturii universale și istoria artelor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

Veteran al celui de-al doilea război mondial.
Autor a zeci de cărți, sute de prelegeri și mii de articole publicate”.

Pentru a vă informa în legătura cu activitatea literară, publicistică și de cercetare istorică, vă invit să accesați https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

Un fragment de interviu cu Prof.dr. Dan Smântânescu poate fi vizionat la : https://www.europeana.eu/ro/item/2051917/data_euscreenXL_EUS_589ECDBAC617A38286F22F9D021048E1

 

punctul zero

 

24 februarie 2022 – Aeroportul Internațional Istanbul

 

În urmă cu un an, fix în ziua de 24 februarie, dimineața în jur de ora unu, aterizam pe aeroportul din Istanbul.

Noul aeroport este imens, în comparație cu cel din Otopeni, și străbătând distanța kilometrică de la poarta estică –  unde a aterizat avionul de la Teheran, pentru a ajunge la porțile vestice – ca să mă îmbarc spre București, m-am oprit în zona comercială pentru a vedea dacă s-au afișat informațiile referitoare la chek-in -ul zborului care mă interesa.

Primul lucru ce mi-a atras atenția a fost acela că toate zborurile spre Ucraina erau anulate.

Absolut toate … spre Kiev și Harkov, spre Lvov și Odesa ….

Știam despre tensiunile dintre Rusia și Ucraina, și deși presa din România nu vorbise în ultimele două săptămâni despre iminența unui atac din partea Rusiei, căci urmărisem știrile chiar și din Iran și nimic nu dădea de înțeles că ar putea urma o nenorocire, fix cu cinci zile înainte am fost surprinsă de un telefon de acasă care mă sfătuia să mă întorc cât mai repede în țară.

Explicațiile cu avioanele românești, care survolau frecvent orașul și zona de graniță, uneori chiar și de cinci ori pe zi, până pe fâșie, m-au făcut să zâmbesc.

Mă bazam pe un soi de fler, care nu a dat greș în ceea ce privește povestea cu Covidul, și eram convinsă că Putin nu va ataca nici o țară, fiind conștient că războiul este un eveniment pe care noi, europenii acestui mileniu, îl asociem cu țările asiatice, cu dictaturile din America Latină sau cu guvernele de tip tribal din Africa.

Sora mea îmi vorbea de iminența unui atac, căci tot orașul nu vorbea decât despre asta, iar eu râdeam și o contraziceam, zicându-i să nu se mai ia după aceste scenarii fanteziste.
Dar nu era vorba doar de avioanele armatei române ce se plimbau mai mult ca niciodată peste oraș, ci și informațiile venite din vamă. Oamenii de acolo erau foști colegi de școală, vecini, cunoștințe bune – pe care îi știam de o viață.

La noi în oraș, cu cel puțin trei zile înainte de a fi atacată Ucraina, a început exodul ucrainenilor. Al celor cu foarte mulți bani, în special.

Parcările din oraș deveniseră pline de mărci scumpe de automobile iar cei de la Lidl rămăseseră fără produsele de lux, care, în mod uzual, se vindeau mult mai greu populației autohtone.

Asta se întâmpla înainte de începerea războiului.

Și totuși, acolo, în aeroport, la ora două dimineața nimeni nu vorbea clar de un atac cu rachete, de un bombardament, de orice …

Așa că, am fost convinsă că e o prevedere generată de o alarmă falsă, și că, după câteva ore, sau cel mult o zi, zborurile spre Ucraina vor reintra în normal.

În concluzie, fără prea mult stres, am pășit într-un spațiu central, situat între branduri celebre ca Hermes, Vuitton, Bvlgari, unde am remarcat mai multe tablouri de mari dimensiuni.
Era vorba de o expoziție extrem de interesantă, prin tehnica realizării operelor de artă dar și prin mesajul transmis.

 

Deniz Sağdıç – Tablou realizat din deșeuri/componente electronice


Deniz Sağdıç
este o artistă din Turcia care a inaugurat pe 12 ianuarie 2022 o expoziție inedită, amplasând în zona comercială a Aeroportului Internațional din Istanbul o serie de tablouri realizate din diverse deșeuri adunate de personalul de curățenie al aeroportului.

Expoziția avea un nume sugestiv : ”0” Zero Point.

 

Deniz Sağdıç – tablou din expoziția Zero Point

 

Pentru a realiza cele 20 de tablouri de mari dimensiuni, ce reprezintă fizionomiile a 20 de etnii care tranzitează frecvent aeroportul, artista plastică a folosit  ambalaje din plastic; piese electronice de la diverse echipamente abandonate în aeroport; bilete de avion; plicuri diverse; haine abandonate sau uitate în aeroport; cabluri electrice; petice obținute din denim; pliante și reviste; pungi din plastic; nasturi colorați; fermoare; pahare de unică folosință; capace de la sticlele cu răcoritoare; uniforme vechi ale personalului din aeroport, etc.

 

Deniz Sağdıç – tablou din expoziția Zero Point

 

Deniz Sağdıç a reușit cu succes să adauge valoare estetică celor mai banale deșeuri. Următorul tablou, realizat din cabluri electrice și sârme, reprezintă doar unul dintre multele exemple.

 

Deniz Sağdıç – Tablou realizat din cabluri electrice


Am pus și câteva imagini de ansamblu, pentru a putea aproxima dimensiunile geometrice ale tablourilor în raport cu spațiul expozițional creat ad-hoc în aeroport.

 

Deniz Sağdıç – expoziția Zero Point

 

Deniz Sağdıç – Tablou realizat din plicuri colorate

 

Chipurile sunt foarte expresive, cu ochi vii, care parcă încearcă să-ți capteze privirea și să stabilească un contact vizual – de la om la om.

 


Deniz Sağdıç – Tablou realizat din deșeuri textile

 

Deniz Sağdıç – tablou din expoziția Zero Point

 

Fotografiile le-am făcut cu un vechi aparat Samsung, pe care îl iau cu mine oriunde mă duc, dar din cauza oboselii nu am modificat setările pentru spațiile cu lumină artificială, de unde și calitatea slabă a imaginilor. Din păcate nu au valoare artistică, doar una documentar – sentimentală …

 

Deniz Sağdıç – Tablou realizat din capacele sticlelor de răcoritoare și apă

 

Deniz Sağdıç – Tablouri din expoziția Zero Point, 2022

 

Dimineața, în jur de ora șapte, am trecut de chek-in. Din sala de așteptare, înainte de a fi conduși la avion, am făcut această fotografie. Cerul plumburiu și ploaia rece de afară parcă prevesteau evenimentele rele ce aveau să vină în cascadă peste lumea europeană.

 

Nu am obiceiul să fac fotografii din avion, am încercat și nu mi-au ieșit bine, dar ploaia ce se scurgea pe geam atingea undeva în mine o coardă romantică.

 

 

Atunci când am aterizat la Otopeni am avut grijă să completez on line stupidele acelea de formulare pentru întoarcerea din călătorie, pe care dacă nu le completai, sau nu puteai să faci dovada că le-ai completat, te trezeai și cu o amendă.

Am avut surpriza să nu-mi lucreze datele mobile. Acolo, pe holul aeroportului, am prins un tip îmbrăcat în haine militare și i-am zis problema.

El mi-a spus să folosesc Wi-Fi-ul aeroportului din cauză că, din motive de securitate, în zona aeroportului, nu se poate folosi internetul prin date mobile
Văzând că am o problemă în recepționarea mesajului a adăugat sec :  Rusia a atacat Ucraina.

Chiar și după ce auzisem știrea, mi se părea imposibil.  Mi se părea prostesc faptul ca o țară europeană să declare război, să atace o altă țară.

Câteva zile după aceea, în timp ce descărcam fotografiile pe laptop, am realizat că titlul expoziției din aeroport căpăta pentru mine o altă semnificație.

”0” Zero Point … Punctul zero. Punctul din care va începe o nouă eră.

Punctul în care Europa se va spăla de entropie și va încerca să se restructureze pe baze șubrede, și dincolo de toată agitația creată de eveniment, exact ca și în cazul precedent (cu pandemia), se vor regrupa în mare viteză batalioane de afaceriști și industriași cu scopul de a profita înmiit de toată nenorocirea.

Punctul zero … punctul în care oamenii simpli, asemenea deșeurilor și lucrurilor abandonate în aeroporturi, vor fi folosiți în tablouri sociale noi, după reguli noi, aranjați acolo de „artiști” ce bântuie ca strigoii pe diverse culoare politice.

Mi-am amintit de profesorul de Economie Politică din facultate, în perioada anterioară lui 1989, care ne explica tot felul de teorii, scenarii și idei fanteziste, de ne miram toți cum de nu l-au dat comuniștii afară din facultate.

El ne spunea că războaiele au constituit, și vor constitui și în viitor, evenimente absolut necesare în dezvoltarea economică, în evoluția societăților umane și a organizațiilor statale.

Dânsul afirmă că, fără războaie, omenirea ar fi fost și azi undeva la stadiul de maimuță, și că toate marile invenții sau materiale performante pe care le folosim la ora actuală, inclusiv în bucătărie, au fost inițial concepute și fabricate pentru industria militară … și că banalul Teflon, un material strategic la începutul secolului XX, a fost folosit prima oară pentru garniturile de etanșare ale primului reactor nuclear.

 

 

și ei au trecut prin viață – 5

Fotografie din perioada interbelică, Eduard Popp (Ploiești)
~ colecția personală~

Despre fotografia postată azi nu vă pot spune multe detalii. Nu este datată și nici nu conține vreun text scris pe verso.

Totuși, numele fotografului, este afișat în partea de jos a portretului.
Eduard Popp a fost unul din fotografii ploieșteni ce a activat în perioada interbelică, și puțin timp după aceea, cam până la începutul anilor 1950 – după cum am citit mai demult o postare pe Facebook.
Studioul lui fotografic, cum se numeau în acea perioadă atelierele foto, era situat undeva pe strada Mihail Kogălniceanu.

De remarcat este ortografierea numelui orașului. Denumirea „Ploești” a fost folosită în mod oficial până la instaurarea regimului comunist.

Domnișoara sau doamna din imagine respectă în mod vădit canoanele estetice impuse de peliculele cinematografice ale timpului : sprâncene arcuite extrem de subțiri, buzele rujate astfel încât gura să pară foarte mică, părul coafat în bucle lipite de cap ….

Imaginea pare familiară deoarece subconștientul nostru o identifică secvențial în mai multe filme pe care,cei din generația mea, le-au văzut de-a lungul timpului.
Fizionomia ei mă duce cu gândul la acele flapper girls (flappers), așa cum sunt și cele din următoarele imagini:

https://ro.pinterest.com/pin/528750812473510350/
https://ro.pinterest.com/pin/812970170250653125/
https://ro.pinterest.com/pin/777082110724141433/