tristeţe cu gust de tutun

 

Fumul dens nu poate lua cu el parerile de rau, amintirile decolorate de timp, dorintele considerate cindva esentiale, gustul amar al nereusitelor, cenusiul cotidian  sau amortirea gindurilor.

Cu nedisimulat interes, uneori pe furis, ii privesc pe cei ce se retrag intr-un colt cu scopul de a savura in liniste o tigara. Miscarile lor au ceva ritualic.

I-am vazut deseori pe peronul garilor, la petreceri zgomotoase – unde se simteau stingheri, pe o banca retrasa in parc, in curtea facultatii asezati jos pe bordura, pe pervazul ferestrelor unui inconfortabil apartament de bloc, in piete asurzitor de aglomerate, pe culoarul trenurilor in viteza, in parkingurile aeroporturilor dar si in intimitatea unei camere.

Indiferent de virsta si sex, de pregatire si situatie materiala, de preferinte si fobii, de inclinatii si abilitati, ei au ceva in comun : acea privire golita de expresie, incercanata de rotocoale de fum, anesteziata temporar de nicotina … acel scâncet interior mascat de imobilitatea muschilor faciali.

Pentru citeva  clipe trecutul le infuzeaza prezentul … scrumul se scutura de la sine pe mâna intepenita, timpul capata vâscozitate mierii de albine, secundele inainteaza greu … amintirile au ajuns pâna la filtru … un ultim fum inspirat cu sete … si …  nu a mai ramas nimic de ars.

Imediat pupilele li se dilata. Ies din transa cu repeziciunea sagetii slobozita dintr-un arc bine intins …

Dupa ce fumul placut mirositor se risipeste, totul dispare in neant. Ghilotina prezentului, amenintatoare, le sta iarasi deasupra capetelor.

Citeam undeva ca, pentru femei, tigara e antidotul impotriva lacrimilor. Nu pot nici sa fiu de acord, nici sa infirm, deoarece nu fumez.
Desi nefumatoare fiind totusi ma intreb : pentru barbati ce e?  Nu acelasi lucru?

Tristete cu gust de tutun … ai putea picta-o oare?

imagine blog – Mark Kostabi

 

Anunțuri

căutătorul de greşeli

 

TheEndofDoubleIndemnity.JPG

imagine – Mark Kostabi

Viata ii oferea incredibil de putin din ceea ce rareori indraznea sa doreasca. Sau asa i se parea. Sau habar nu avea ce inseamna viata. Sau avea habar dar nu mai avea energie. Sau le avea pe amandoua, lipsindu-i insa stropul acela minuscul de candoare care sa-l transforme in copil macar o clipa pe zi.
Cine stie?

Mai intai fusese un joc nevinovat ce degenerase lent intr-un hobby interesant, mai tarziu o pasiune bolnavicioasa ce deviase brusc intr-o obsesie distrugatoare … un viciu ascuns la care nu mai putea renunta.
Ajunsese sa nu-i poata privi pe oameni intr-un alt mod. Esential era ca in primul rand sa le descopere defectele, sa le răstoarcă si sa le întoarcă pe toate feţele, sa se amuze pe seama lor si apoi sa le clasifice in dosare meticulos arhivate.

Preocupat peste masura cu procesarea dosărelelor  nu-si dadu seama ca inima i se facuse iască.

Anii treceau si dosarele se inmulteau. Prăfuite si atent ordonate ele reprezentau dovada efortului depus. Dovada  palpabila a sutelor de nopti albe de cautari, etichetari si indexari. Nici o greseala, fie cat de marunta, nu trebuia omisa. Ajunsese un expert in fraze maliţioase. Nu stiu daca realiza faptul ca sensibilitatea exacerbata din faza initiala luase forma unei rautăţi abil camuflate.

Ajunsese sa creada ca, pentru el, oamenii nu mai au taine, si o afirma cu dezinvoltura aceea caracteristica neştiutorului atoatestiutor. Credea ca le poate patrunde in „intimitate” asa cum patrunde un şoricel in cămara cu bunătăţi, aţâţat de aromele din intuneric.

Ii diplacea spiritul de turma. El insusi lasa sa se inteleaga ca e un „lup singuratic”. Multi il considerau inadaptat. De fapt, la inceput,  fusese cate putin din fiecare, îmbibat insa de o gingăşie bizara – defectul sau major. Rareori se straduia sa o ascunda. Iar atunci cand se straduia o punea si mai mult in evidenta.
In realitate era un ratacitor prin propriile-i ganduri ce-i napadisera viata  precum iedera năpădeşte peretii scorojiti ai unei vile candva aratoase.

Zilele se derulau ca pe o pista automobilistica fara radar.
Depasise borna ridicolului si cu toata viteza se indrepta spre penibil. Undeva in subconstient realiza pericolul. Uneori se oprea si privea dârele lasate in urma de frânele apasate cu furie in curbele cu unghi inchis ale existentei.
De ce nu se putea opri?
Era oare in cautarea unui model al perfectiunii?

Dacă îl întâlniţi spuneţi-i că, asa, cu imperfectiunile lor, oamenii se bucura de viata. Trăiesc. Ei nu cauta fericirea intre coperti de mucava.
Spuneţi-i că trăirile  nu pot fi îndosariate, trase la xerox, filmate si artistic photoshopate – pentru a arata bine in ochii cuiva, ca nu pot fi postate în pauza de masă pe un blog savant conceput sau trimise printr-un mail de dimineaţă – avand in dreapta o ceaşcă aburindă de cafea.

HB

 

Mark Kostabi – Drawn to the Edge

Pentru a putea scrie si desena dupa bunu-i plac,  creionul clasic e dependent  de ascutitoare.
Fara de ea, dupa un timp nu prea indelungat, zadarnic va zgaria hartia cu varfu-i tocit.

Morala?
… muchiile taioase sunt periculoase.  Dar si mai periculoasa e lipsa lor.

Evele cu merele …

Two Cultures – Mark Kalev Kostabi
Mesajul lucrarii lui Kostabi e limpede, direct … si enervant.
Oare intradevar sa fi ajuns la concluzia ca emanciparea femeii a stricat ordinea lumii?
Greu de crezut.

fata cu coadă de cal

 

Revin la Mark Kostabi.
In galeria de personaje am descoperit-o pe fata cu coada de cal :)
Cu un corp aerodinamic, putin visatoare, putin trista, uneori obosita, alteori plina de energie si vitalitate, ea revine insistent intr-o serie de compozitii de data mai recenta.
Citeva le-am ales pentru a ilustra acest blog.
Prima imagine, intitulata Geometria Alla’Orizzonte, mi-a placut cel mai mult. Nu doar pentru ca imi place geometria. Mi-a placut felul in care a vazut-o artistul.
Pozitia picioarelor si incordarea gambelor aminteste de finetea figurile de balet sau de dificultatea celor de gimnastica iar scaunul conic pe care sta ma trimite la o adresa precisa : omul cu tichie tuguiata.
Nu stiu daca la genul acesta de subtilitati s-a gindit Kostabi … eu da :)
In aceasta prima ipostaza o vad putin trista, stinghera … nehotarita chiar.

Urmatoarea lucrare o proiecteaza pe fata cu coada de cal intr-un univers compus din litere multicolore. E singura fata din grup si in opozitie spatiala cu ceilalti membri participanti la discutie.
Titlul lucrarii, Tapestry of the wits, se preteaza  la mai multe interpretari.

Nici in urmatorul tablou Kostabi nu se dezminte in ceea ce priveste şaradele:

o domnisoara de curte desprinsa din tablourile lui Velazquez  sta teapana in fundal, o camera cu gratii la fereastra si usa barata in interior:), omul cu tichie tuguiata inchis la rindu-i intr-o colivie suspendata, iar in prim plan EA si o pisica …
 Iarasi pisica :)

Titlul e incitant : Two cats make plans. 
Doua pisici fac planuri … de evadare oare? Daca da, unde vor evada ?
Mai exista oare un loc in care se poate evada?
Poate doar in lumea interioara caci cea exterioara s-a transformat pe nesimtite intr-o  inchisoare.
Omul cu tichie tuguiata face orice ca sa-i cistige dragostea.
Ironica si in acelasi timp trista  ipostaza lor.
Intr-un decor marginit la dreapta de elemente preluate din picturile lui Giorgio de Chirico, si la stinga de silueta fabricii Kostabi, omul cu tichie tuguiata o duce in brate pe fata cu coada de cal.

Fata vorbeste impasibil la celular privind cerul. Atitudinea aminteste de infirmitatea afectiva  a omului postmodern, imposibilitatea lui de a simti si a iubi. Un cuplu format dintr-un sclav cu tichie tuguiata si o infirma pe plan afectiv, exista oare altceva mai trist? (cu exceptia cuplului complementar – el cu infirmitate afectiva, ea sclava lui)
Sub greutatea geamantanelor incarcate de nimicurile costisitoare ce o fac fericita pe ea, omul cu tichie tuguiata, aproape frint, paseste inainte.
Aici introduc un citat din Cioran pentru a usura cumva intelegerea mesajelor picturilor lui Kostabi :

„În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.”

Acest tablou, intitulat The Labor of Lost Love, reprezinta un mod subtil, marcat de umor si amaraciune, de a arata sclavia barbatului postmodern.
Sa nu rideti.
Am intilnit astfel de sclavi si astfel de cupluri si de aceea imi permit sa vorbesc despre ei.
Intr-o societate compusa din oameni cvazi-autisti, cuplurile de acest gen trec in general neobservate.
Voi inchide blogul cu o imagine despre care nu voi spune nimic, cu exceptia titlului.
They have everything at Tiffany’s