deducție eronată

Mai întâi am zărit-o pe fetița blondă care stătea pe bordură și se juca cu un obiect minuscul, răsucindu-l la nesfârșit între degete.
I-am făcut o fotografie de la acea distanță.
Apoi, la câțiva metri mai încolo, am zărit o doamnă blondă vorbind la telefon. Am dedus că e mama. M-am apropiat și am întrebat-o dacă pot fotografia fetița.
A întrerupt pentru o clipă discuția telefonică și și-a dat acordul.
De abia după aceea am observat că mai era o fetiță pe bordură.
I-am făcut semn să se așeze lângă cealaltă, pentru a le fotografia împreună, dar ea părea să nu fi auzit … sau poate că urmărea cum se lungea obiectivul aparatului foto și clicurile prelungite ale celor trei cadre consecutive setate expres pentru a le fotografia pe ele.

Mirată m-am întors spre doamna cu telefonul și am întrebat-o :
– Nu sunt surori?

Hainele lor erau oarecum asemănătoare și de aici și deducția mea.

Nu, mi-a răspuns doamna. Sunt nepoată și mătușă.

Preț de două trei secunde, din cauza surprizei, nu am reușit să formulez o propoziție.
Păi cum să fii mătușă la vârsta asta? Cum să-i spui cuiva „mătușă” când persoana în cauză este doar cu doi trei ani mai mare decât tine?

Nu ar fi trebuit să fiu mirată căci în Iran am întâlnit nenumărate cazuri de acest fel, ba chiar și cazuri unde unchiul sau mătușa erau mai mici decât nepoții.
Dar, în Romania, în aceste timpuri, mi se părea imposibil.

Le-am fotografiat pe fete cu mai multă atenție așteptând ca fetița blondă să-și ridice privirea pentru a-i putea surprinde ochii ca două nestemate.

 

Reclame

Lipovence din Jurilovca

Nu numai Dunărea e albastră ci și costumele fetelor și femeilor din Jurilovca sunt albastre  ;)

ultima zi din primul an de școală (2)

… povestea aici ;)

ultima zi din primul an de școală

Fotografia e rezultatul unei pure întâmplări, una fericită după cum se vede.
Făcusem o plimbare în Parcul Herăstrău și deși era mijlocul săptămânii m-am gândit să intru la Muzeul Satului. Știam că majoritatea evenimentelor se organizează la sfârșitul săptămânii.
Dar în acea zi, spre norocul meu, o clasă de copii ce tocmai absolviseră primul lor an de școală își sărbătoreau finalul de an pe scena Dumitra, o scenă în aer liber amplasată chiar la intrarea în muzeu.

Am asistat și eu la programul lor artistic care m-a surprins prin inedit. Nu prin ineditul cântecelor, poeziilor sau dansurilor ritmate ci prin felul inedit în care se comportau copiii și învățătoarea lor.
Nimeni nu era stresat sau speriat că ar putea să greșească. Orice mică greșeală, ezitare sau bâlbâială,  era urmată de aplauze și încurajări din partea învățătoarei și colegilor. Ba chiar am observar că se bucurau și de abia așteptau ca cineva sa greșească pentru a se putea manifesta zgomotos pe scenă prin urale, aplauze și gesturi de voioșie,

Apoi am asistat la o paradă a alfabetului. Fiecare copil din clasă a prezentat o literă, fie litera cu care începea numele său, o literă care se regăsea în numele sau prenumele său, sau o literă de care copilul se simțea mai atașat din varii motive.

Apoi a urmat premierea. Toți copiii, dar absolut toți copiii au fost premiați.
Nimeni nu a luat premiul I, nici premiul II sau III.
S-au dat premii interesante, unele chiar ciudate, care au stârnit aplauze și urale din partea părinților așezați pe scaunele din fața scenei.
Cea mai bună actriță, cel mai prietenos băiat, cel mai bun desenator, cea mai prietenoasă fată, cel mai bun povestitor, cel mai sportiv băiat, cel mai descurcăreț copil, cel mai bun dansator, cea mai bună dansatoare, cel mai sensibil băiat, cea mai sensibilă fetită, matematicianul clasei, umoristul clasei, meșterul clasei, recitatorul clasei, cel mai bun organizator, sportiva clasei, cea mai frumoasă voce, psihologul clasei, inginerul clasei … și tot așa.

Deși premierea se terminase nimeni nu se dădea dus de pe scenă.
I-am observat pe îndelete cum se comportau. Toți copiii erau dezinvolți, nimeni nu era stingher sau retras. Se trageau unul pe altul la dans, se strigau pe nume, se îngrămădeau să facă fotografii știind să pozeze în grupuri mici sau mai mari, roiau în jurul învățătoarei ca niște albine în jurul unei flori, discutau gălăgios făcând semne de efuziune în direcția părinților contaminați la rândul lor de energia debordantă și bucuria copiilor.
Toți erau frumoși. Cele mai multe fetițe purtau coronite de flori iar majoritatea băieților aveau cămăși albe cu papioane colorate.

Deși în chioșcul dedicat sunetiștilor părinții amenajaseră un bufet cu sucuri, apă minerală, dulciuri, mici gustări, fructe și cafea … copiii păreau să-l ignore.
Foarte rar câte unul venea să ia ceva, în special apă, căci toți, exact ca albinele, transformaseră scena într-un stup. Roiau în pași de dans discutând foarte siguri pe ei diverse lucruri.
Nu am văzut pe nici unul să stea retras. Așa împreună îmi induceau ideea unui grup foarte bine sudat. Un liant misterios îi ținea împreună.
Nu știu dacă realizau valoarea învățătoarei lor. Poate că în subconștient da, căci limbajul corporal al fiecăruia în parte vorbea despre apropierea față de cea care-i învățase ceva la fel de important, dacă nu chiar mai important, decât alfabetul.
Să fie ei înșiși :)

 

timpul care zboară

Mă aflam în Parcul Herăstrău în fața scenei unde se desfășura un concert folcloric.
Căutam chipuri interesante printre artiștii de pe scena dar și prin mulțimea adunată să-i asculte.
La un moment dat le-am remarcat pe ele două, probabil nepoată și bunică, dându-mi silința să le prind în obiectiv scăldate de acea lumină specială a după-amiezii ce fuge spre înserare.
Acesta e momentul zilei de care mă simt cel mai legată, nu pentru că mi-ar ieși fotografiile ceva mai bine, căci, în astfel de momente, trăiesc sentimentul că preț de căteva minute timpul stă în loc iar amintirile se îngrămădesc la apelul de seară.

În acele momente viața mi se pare mai frumoasă ca oricând :)

Bunica era complet desprinsă de realitatea înconjurătoare. Părea că se teleportase în timpul tinereții ei amăgită fiind de melodiile interpretate pe scenă de Ștefania  Rareș, Floarea Calotă sau Mioara Velicu.
Fetița însă se uita curioasă de jur împrejur la oameni, la copiii cu biciclete, baloane și jucării, la căsuțele cu produse tradiționale, la decorațiunile multicolore sau la cerul albastru protector.

La un moment dat m-a observat că le fotografiez. Pentru o secundă s-a încruntat ușor,  întrebătoare și nedumerită,  fix în direcția mea.
Am avut noroc să surprind momentul.