șalul Posad

cu dedicație pentru Zina.


Într-o zi din vacanța de vară am ajutat-o pe bunica să facă curățenie prin dulapul de haine și o comodă masivă în care ținea tot felul de accesorii, suveniruri și mărunțișuri.
Îmi plăcea să pipăi hainele acelea din alte timpuri, înainte de venirea comuniștilor la putere, martore tăcute ale unei lumi … o lume pe care o puteam regăsi doar prin muzee sau în paginile cărților.

La un moment dat bunica a desfăcut un șal mare, înflorat, pe un fond de culoare vișinie.
A privit în el ca într-o oglindă.
Era oare un dar prețios? Era o amintire de familie?
Mă tot întrebam ce poate fi în spatele acelei bucăți de material înflorat de a făcut-o pe bunica să zâmbească.
Am atins marginea înflorată. Simțeam finețea lânii și mă miram cât de subțire poate fi. Vârfurile degetelor memorau textura și aveau să o păstreze pentru totdeauna în memorie.

  • Are șalul acesta o poveste? am îndrăznit eu să întreb?
  • Ai timp să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare dânsa.

Bineînțeles că aveam. Întotdeauna aveam timp să ascult povestindu-se întâmplări din vremea în care încă nu mă născusem.
Toate acele întâmplări auzite din gura unora și a altora mă făceau să-mi imaginez romane întregi.
Balzac, Sadoveanu, Tolstoi sau Dickens ar fi fost invidioși pe mine ;)


Bunica începuse să povestească ținând în poale șalul.

Cu vreo lună în urmă armata română întorsese armele împotriva Germaniei.
Linia frontului se mișca de la o zi la alta iar fotografiile cu convoaiele de  soldați nemți ce se retrăgeau de pe frontul de răsărit deveniseră simple banalități în gazetele ce adulmecau după senzațional.

Era un sfârșit de septembrie încă destul de cald. O moliciune parșivă plutea în aer, atenționând parcă nenorocirile ce aveau să vină.
În acea după-amiază însorită tocmai făcusem plăcinte cu brânză și mărar. Le-am scos afară din casă ca să se răcească mai repede.
Atunci am observat două siluete în spatele gardului, venind de undeva din grădină, deși pe acolo nu a fost niciodată vreun drum de trecere.
Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi hoți. Nu mi-am dus bine gândul până la capăt că am auzit o voce de femeie.
– Acasa sunteti, gospodari? E cineva acasă?

I-am răspuns zicându-i să înconjoare gardul ca să ajungă la poartă.
Atunci când am deschis poarta am avut în fața ochilor o femeie destul de înaltă, cu fața prăfuită și baticul peste ochi, trăgând după ea un fel de cărucior plin cu boccele pe care stătea o fetiță speriată cu mâinile înleștate de o haină groasă pe care, probabil, dormise.
Alături de femeie mai era un copil. Un băiat de vreo șapte opt ani. Copilul purta în picioare ghete de iarnă deși afară era o vreme mai mult de vară.

M-am gândit că veniseră să ceară ceva, căci războiul îi adusese pe mulți în situația asta.
– Vreți ceva de mâncare ? i-am întrebat. Pot să vă dau lapte și plăcinte.

Femeia a mulțumit însă mi-a zis că are o rugăminte mult mai mare.
O fi vorba de bani, m-am gândit eu imediat. Nu știam dacă să le dau sau nu.

Femeia a interpretat tăcerea mea drept încuviințare.
– Ne-am rătăcit pe drum. Uitați ce rugăminte avem. Îngăduiți să stăm noaptea asta aici, în curte sau în stodoală, și dați-ne niște apă caldă să ne spălam.
După ce ne-om hodini, în zori de zi, mergem într-acolo unde ne e drumul.

Nu puteau fi cerșetori. Nu cerșetori oarecare.
Deși murdară și obosită femeia vorbea foarte frumos. Se vedea că avea învățătură de carte.
Fără să-i întreb de unde vin le-am deschis poarta și i-am poftit înăuntru.
Mi-a observat rozariul înfășurat pe încheietura mâinii și cred că și-a dat imediat seama că sunt catolică.
M-a privit două secunde adânc în ochi apoi a pășit în curte trăgând după ea căruțul cu boccele, a dat-o jos pe fetița care de abia se ținea pe picioare, să fi avut puțin peste doi ani, și apoi i-a zis ceva băiatului.
Acesta a dat jos din cărucior o boccea și s-a așezat pe ea ca pe scaun.

M-am dus în casă de unde le-am adus apă să se spele pe mâini. Am pus o oală mare de apă pe foc apoi le-am adus lapte și plăcinte.

Toți trei mâncau în tăcere.
I-am lăsat să mănânce în tihnă și nu am întrebat-o nimic.
Când apa s-a încălzit am deschis ușa la șură și le-am zis că acolo puteau să se spele liniștiți.
Am adus două lighene, o cană mare și o bucată de sâpun.
Femeia s-a uitat lung la săpun.
– E scump, a zis ea. În vremurile astea un kil de săpun costă cât un kil de carne.
– E scump, am zis eu, dar curățenia e mai scumpă decât toate. Multe boli vin din mizerie. Nu vreau să mă înțelegi greșit dar e mai bine să faci tot ce trebuie pentru a scăpa de boli. Să știi că noi îl folosim cu încredere.
Am scos mâna ascunsă la spate și i-am dat o sticluță cu gaz.
Ea s-a uitat la sticlă și a zâmbit amar. Știa pentru ce era gazul. Pentru păduchi.

M-am întors în casă să pun ceva pentru cină. Nu eram bogați dar nici nu duceam lipsă. Bunicul tău știa să se îngrijească de toate.
Am mai trebăluit prin bucătărie și aproape că uitasem de musafirii neașteptați.
Când am ieșit din nou afară am văzut că femeia spălase hainele copiilor și le pusese la uscat.
Totul părea altfel.
Chiar ea arăta cu totul altfel. Mult mai tânără și mult mai frumoasă decât cu nici trei ore în urmă.
Avea un păr castaniu cu bucle mari și ochii de culoarea cerului senin.
Părea cu totul altcineva.

– Vreau să mulțumesc pentru tot. E mai mult decât am sperat vreodată. Tot ce vreau e ca măcar o noapte să doarmă copiii așa cum trebuie. De o săptămână suntem pe drum. Venim tocmai din Basarabia.

– Nu știu cine ești și unde vrei să ajungi dar știu că nu ești o femeie oarecare. Se cunoaște după cum vorbești.
Dacă ai ajuns să pleci de acasă înseamnă că nu e de bine. Poate că dacă mi-ai spune ți-ai ușura inima. Pentru un drum lung ai nevoie de o inimă ușoară.

Atunci, trăgând aer adânc în piept, femeia a început să povestească.
Am aflat de la dânsa că e fiică de preot și învățătoare, la fel ca multe alte fiice de preot.
Soțul îi era pe front dar de multe luni de zile nu mai primise nici o veste de la el. Războiul își schimbase cursul și multă lume din Basarabia vorbea că vor veni comuniștii la putere.
Va fi rău dacă vor veni la putere. Tatăl ei îi spusese deseori ce făcuseră rușii cu profesorii, învățătorii, preoții și scriitorii din Rusia.
Ea nu dorea să ajungă în Siberia, sau în Kazahstan, sau în vreun oraș minier la capătul lumii.
Nu dorea ca cei doi copii ai ei să cunoască Gulagul.
Avea un frate care lucra ca mecanic într-o fabrică din Timișoara.
Se înțelesese cu el ca să ajungă și ea cu copiii acolo. Tatăl îi murise cu doi ani în urmă iar mamă nu mai avea de când se logodise.
Nu avea pentru ce să mai rămână acolo. Presimțea parcă că rușii vor lua Basarabia.
Venise cu ce putuse … cu un tren de marfă alături de alți oameni care mituiseră mecanicul de tren, pe jos, cu o căruță, iarăși pe jos …
Dormise cu copiii prin locuri ferite, să nu-i ia la rost jandarmii sau militarii, având grijă mereu să nu atragă cu nimic atenția.
Avea niște acte dar se temea ca nu cumva cineva să spună că nu sunt bune și să nu-i voie să treacă.
Am vorbit cu dânsa până a venit bunicul tău. I-am povestit repede lui cum stau lucrurile iar el a spus ca va trebui să stea la noi până luni căci luni o va duce el cu docarul la gară. În plus de asta și ea și copiii aveau nevoie să doarmă pe săturate.

Fac o paranteză aici și întrerup relatarea bunicii. Docarul acela, un fel de  șaretă, supraviețuise decenii în magazie … și se transformase într-un loc de joacă pentru noi, verișorii mei și copiii vecini cu bunica.

Bunica a continuat să povestească.
I-am zis că i-am așternut să doarmă în casă dar femeia a refuzat cu încăpățânare. Poate că se temea … poate că se simțea ca la ea acasă acolo în șura cu fân cosit, buruieni de leac legate de grindă și mere puse la uscat pe ață.
Dimineața am ieșit afară să strâng hainele puse pe sârmă, înainte de a cădea roua, și am auzit un plâns înnăbușit din livadă.
Am văzut-o cum plângea îndoită peste roata de la fântână, protejată de semiîntuneric, departe de urechile copiilor.
M-am retras în casă pe vârfuri, fără să fac zgomot, lăsând-o să-și răcorească sufletul.

Ea și copiii au dormit trei nopți la noi.
În ultima seară i-am făcut un pachet pentru drum cu câte ceva ce aveam prin casă. Niște miez de nucă, doi pești uscați, afumați, pe care i-am împachetat bine în hârtie cerată și un borcan de magiun.
Am copt mai multe pâini ca să aibă măcar pentru două zile.
Și mai aveam ceva să îi dau. Un șal pe care îl primisem cu ani în urmă de la o rudă, un fel de mătușă.
De fapt acea mătușă de departe îmi făcuse cadou două șaluri, unul vișiniu cu flori de toamnă iar altul albastru ca cerneala cu flori de culoare albă și roz.
Unul pentru biserică, celălalt pentru plimbare în parc, argumentase mătușa mulțumită de faptul că bunicului tău îi plăcuse cum îmi vin amândouă.
Aveam de gând să-i dau șalul albastru musafirei noastre din Basarabia.
I-am zis să îl ia căci, dacă va avea nevoie de bani, va putea să îl vândă bine în Timișoara deoarece bănățencele au bani și se dau în vânt după baticurile frumos colorate.

L-a luat cu ambele mâini și și-a afundat capul în el. L-a mângâiat ca pe un pisoi. Pe baticul albastru degetele ei albe și lungi alunecau în figuri complicate de dans.
– E atât de frumos, a șoptit femeia mai mult ca pentru sine. E albastru ca speranța mea că într-o zi soțul se va întoarce de pe front și va veni după noi la Timișoara.
Mi-a mulțumit pentru toate spunând ca Cel de Sus i-a îndrumat pașii, rătăcindu-i drumul, făcând-o să ajungă aici.

Dimineața am îmbrățișat-o luându-mi rămas bun de la ea, dorindu-i totodată tot binele din lume.

– Și, am intervenit eu în povestea bunicii, crezi că a putut să vândă pe un preț bun șalul acela?
– Nu, nicidecum, sunt convinsă că nu l-a vândut. Sunt convinsă că l-a păstrat ca pe un talisman. Ba chiar am visat-o purtându-l la braț cu un bărbat chipeș pe o aleea umbrită de castani în floare.


Datorită unei fete care vindea produse tradiționale la un târg în București mi-am adus aminte de această întâmplare povestită de bunica mea pe când aveam doar unsprezece ani și tocmai terminasem clasa a cincea.
I-am cerut voie să o fotografiez nu fără să-i spun că știu că poartă un batic de colecție.
Ea s-a arătat surprinsă că am făcut diferența între un batic oarecare și unul  vechi ce se găsește foarte greu de cumpărat, iar cine îl are nu îl vinde.
Mi-a mărturisit că acel batic rusesc e o moștenire de familie dar că mai are încă două, la fel de valoroase.

I-am cerut voie să îl pipăi.
Exact aceeași textură fină. Aceeași textură memorată de degetele mele cu mulți ani în urmă.
Priveam amalgamul de culori și mă întrebam oare ce poveste ar fi putut să-mi spună acest șal Posad.
Am trecut a doua zi și am fotografiat cel de-al doilea batic, superb.

Cred că nu mai e nevoie să spun că fiecare șal, fiecare batic, fiecare maramă și fiecare legătură de cap, indiferent de nume, ascunde o taină, o poveste ;)

Ingrid


fotografie – Marc Fuller

 

Am rămas surprinsă cât de bine vorbea românește.
În povestea aceasta o voi numi Ingrid deoarece mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să o cheme așa în acte. Ea, fetița născută dintr-o mamă suedeză și un tată neamț, trăia cu impresia că Ingrid reprezintă numele unei femei puternice. În realitate acest nume vechi scandinav, dar și germanic, este asociat cu ideea de frumusețe.
Ingrid era frumoasă. O frumusețe distantă cu ochi de culoarea argintului viu întunecați de o furtună interioară strunită din greu.

  • Știi când am venit în România pentru prima dată ? Aveam doar nouă ani.
    Chiar și acum când rememorez acea vară fantastică am impresia că nimic nu a fost adevărat. Că am trăit o poveste undeva la poala unor dealuri împădurite din Bucovina.

Era pe la începutul anilor 2000. România nu intrase nici in NATO și nici în Comunitatea Europeană.
Eu, mama și o prietenă de-a ei venisem aici pe la sfârșitul verii.

Poate că ar trebui să-ți spun de ce venisem aici. De ce tocmai aici.
Povestea mea e complicată chiar de la început. Vrei un short story sau varianta completă în ediție princeps?

Am zâmbit fără să-i răspund.

  • Bine, am înțeles, mi-a răspuns ea legănându-și încet tot corpul cu scaun cu tot.
    Propun să luăm un pahar de vin. Un vin auriu … trebuie să aibă un vin bun aici.

Sticla cu vin își lăsa umbra alungită pe masa de la colțul extrem al terasei.
În fața noastră erau câțiva mesteceni ce-și foșneau încet frunzele în vânt.

  • Cu ce să încep?, m-a întrebat ea mângâind cu o mișcare amplă masa de lemn.
  • Cu începutul începutului … cu ceea ce îți vine acum în minte.

  • Începutul adevărat nu îl știu, dar știu că într-o zi, mai bine zis într-o noapte, am intrat în bucătărie să beau apă.
    Pe atunci locuiam într-o casă de modă veche. Între bucătărie și sufragerie se întindea un hol lung pe care mai erau baia, o cămară  și cele două dormitoare.
    Din sufragerie se auzeau voci. Nu-mi plăcea deloc tonalitatea lor. Știam că e vorba de mama și tata. Știam că se certau.
    Auzeam frânturi din conversație dar nu înțelegeam aproape nimic.
    M-am gândit că dacă aș intra în sufragerie ei s-ar fi oprit.
    Dar în momentul în care am intrat nimeni nu m-a observat.
    L-am văzut pe tata cum o pălmuia pe mama. Palmele curgeau cu viteză uluitoare, urmate de cuvinte în germană … cuvinte neinteligibile pentru mine.
    Am fugit pe holul întuneos speriată de ceea ce vedeam.
    De abia atunci m-a observat tata.  A alergat după mine furios.

  • Stai și spionezi la ușă ? Așa te-a învățat mama?

Am încremenit fără să pot să-i răspund. Nu puteam schița nici un gest. Înghețasem pur și simplu de frică.
Atunci el m-a luat și m-a izbit de perete. De mai multe ori. De fiecare dată cădeam pe jos iar mâinile mi se opreau pe parchetul de lemn în căutarea a ceva salvator.
Până să ajungă să mă salveze mama căzusem deja de câteva ori.

Mama m-a luat în brațe și m-a dus în cameră. A încuiat ușa și a stat acolo până dimineața.
Tata a izbit furios cu mâinile și picioarele în ușă o perioadă de timp. Nu știu cât. Inima îmi bătea în timpane ca un ciocan și aveam impresia că patul meu se va prăbuși într-un hău în secunda următoare.

Tatâl meu era inginer iar mama lucra în media.
S-au întâlnit in Suedia și, după o perioada, s-a mutat și el aici.
Primul semn că ceva nu mergea cum trebuie l-am observat în clasa întâi.
Nu-mi spusese nimeni nimic dar intuiția nu putea fi păcălită. Întuiția aceea formidabilă a copiilor …

Trec peste tot ce a urmat.
Pârinții s-au despărțit după ceva timp. Mama îmi ceruse să nu povestesc nimânui scenele violente căci nu dorea ca la locul ei de muncă să i se știrbească imaginea de amazoană. Totul trebuia să rămână între noi.
Nu trebuia să afle nimeni ce se întâmplase. Uneori revedeam secvențe din acea noapte … nu mai simțeam spaimă ci doar o fustrare dureroasă imposibil de transformat în altceva.

Venise vacanța mult așteptată de orice copil. Vacanța trecea parcă prea repede. Prietena mamei aranjase să petrecem câteva zile în România. Ea mai fusese de câteva ori înainte și îi plăcuse atmosfera tihnită a pensiunilor montane.
Muntele nu mă încânta, căci și noi locuiam într-o zonă montană. Aș fi preferat marea.

Totuși până la sfârșitul săptămânii am ajuns în România. Mi s-a părut o țară prăfuită, un fel de joc Lego cu multe piese lipsă … dar totuși atrăgătoare prin oamenii mult mai vorbăreți decât cei din Germania.
Cu o mașină închiriată am ajuns la acea pensiune din Bucovina la care, cu un an în urmă, prietena mamei stătuse mai multe zile.

Satul îmi plăcuse din prima. Casele erau frumoase, îngrijite, aerul mirosea a rășină iar în spatele pensiunii curgea un pârâu al cârui susur se auzea în liniștea nopții ca o incantație magică.
Angajații pensiunii erau binevoitori și am avut surpriza ca o fată de acolo să vorbească limba germană.
Mâncam cu poftă căci tot ce se punea pe masă arăta bine, mirosea bine și avea un gust divin.

Chiar din prima zi m-am cunoscut cu niște copii. Eu vorbeam în suedeză, mai strecuram și câteva cuvinte în engleză, ei vorbeau în română … dar asta nu ne-a împiedicat să ne jucăm împreună.

Mama arăta foarte bine. Fața i se luminase în mod surprinzător și se oferise să ajute fetele de la bucătărie să facă dulceață după o rețetă de-a ei.

Dormisem două nopți într-o cameră la etaj din care puteam vedea împrejurimile.
Cel mai mult îmi plăcea liniștea. Susurul apei se armoniza cu liniștea aceea nemaiîntâlnită de mine nicăieri.
Amintirile trecutului însă se proiectau cu violență pe pereții văruiți în alb, pe cerul mustind a ploaie, pe un ecran imaginar de dimensiuni uriașe ce mă înghițea ca pe o pradă neajutorată.

Se iveau zorile iar eu stăteam în balconul minuscul ascultând pădurea, pârâul, vântul …

O femeie suia dealul pe o cărăruie ce șerpuia din curtea pensiunii până sus pe linia orizontului.
Am coborât scările și am alergat în urma ei. Atunci când aproape că am ajuns-o am văzut că tocmai intrase într-un grajd sau o șură care nu era vizibilă din curtea pensiunii.
Am făcut doi pași înăuntru. Semiîntunericul din jur mi-a produs un fior pe șira spinării. Mirosul de lemn al bârnelor mi-a readus fulgerător în minte imaginea cu mine izbită de pereți și parchet.

Pentru o secundă am avut senzația de prăbușire în gol apoi am simțit pe cineva lângă mine. Mirosea a flori de câmp și a lapte.
Femeia bătrănă m-a privit blând. Nu m-a întrebat nimic … probabil că știa că sunt străină. Noi eram singurele persoane străine de la pensiune.

Cotcodăcitul găinilor ce venea de undeva din capătul șurii a spart tensiunea clipei.
Am început să plâng. Lacrimile veneau ca o eliberare.
Atunci femeia mi-a spus : Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Ciudat că deși nu știam o boabă din limba română am înțeles ce-mi spune.
O intuiție providențială mă ajuta să înțeleg.

Femeia m-a împins ușor înainte. Lacrimile îmi curgeau în stropi mari și se înnodau sub bârbie.
Am ajuns în cuibar. Câteva găini mau erau pe cuibar dar în alte cuibare am zărit câte un ou strălucind palid în semiîntuneric.
Femeia m-a îndemnat să iau unul.
L-am atins cu grijă mirată fiind cât de cald era. Nu mai pusesem niciodată mâna pe un ou din cuibar, doar pe cele refrigerate din supermarket.
Dincolo de coaja fragilă am simțit cum zvâcnește viața si aproape inconștient am murmurat … aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
O ușurare fără margini m-a cuprins.
Am mai luat un ou, apoi altul … și altul. De fiecare dată am murmurat cuvintele spuse de femeie și de fiecare dată am șimțit până în străfundul ființei căldura vieții zvâcnind dincolo de coajă.

Am coborât la pensiune împreună, eu ținând strâns în mână un coș de paie cu ouă proapete iar dânsa împletind din mers o coroniță din flori de câmp.

În loc de patru zile am stat unsprezece. În toate celelalte șapte zile rămase, dis-de-dimineață, am mers în cuibar și am luat unul câte unul fiecare ou pe care l-am găsit.
Sedințele acestea formidabile de terapie m-au vindecat pentru totdeauna.
Căldura simțită în căușul palmei îmi anihila spaimele, amintirile urâte, frustrările …

Brusc s-a așezat tăcerea ]ntre noi. Așteptam totuși ca povestea să continue.

  • Să înțeleg că acum ai un iubit român ?

  • Oh, nu ! Ce te face să crezi asta ?

  • Faptul că vorbești fluent limba română.

  • Româna am învățat-o din mers. Veneam destul de des în Romania, ascultam frecvent cântece românești, am vizionat toate filmele de referință din cinematografia românească, m-am mai învârtit prin cercuri de români … nu am fâcut vreun efort special. Pur și simplu am învățat limba cu mare ușurință.
    Chiar și accentul mi s-a șlefuit și-mi face bine să mă pierd în mulțime fără să-și de-a cineva seama că sunt străină.

România e locul în care simt cum mi se întărește ființa interioară, cum devin puternică, de neînvins …. e locul în care nimic rău nu mi se poate întâmpla ;)
Înțelegi ce încredibil e să ai pe lumea asta un loc unde să ai convingerea că nimic rău nu ți se poate întâmpla ?

… ce aș fi putut să spun atunci,  ce aș putea spune acum, în completarea vorbelor spuse de Ingrid ?

landoul cu blazon

 

Aveam straniul obicei ca atunci când mă plictiseam, sau eram prinsă în sesiune între două examene dificile, să mă sui  la întâmplare în primul tramvai ce sosea în stație și să merg tur-retur traseul pentru a mă elibera de gândurile negative, stresante pe alocuri.
Indiferent dacă era vorba de Copou, Podu Roș sau Tudor Vladimirescu, executam această călătorie cu efecte tămăduitoare.

În acea zi de primăvară pătrunsă de mirosul narciselor și al liliacului, aproape de înserat, am urcat într-un tramvai pe care scria Dancu, un cartier mărginaș al ”Ieșilor” ;)

M-am așezat pe scaun și am scos din geanta mea ”de poștaș” o carte cumpărată cu o săptămână în urmă : Landoul cu blazon.
Recunosc că m-a intrigat titlul, căci mă ducea cu gândul la cărucioarele de copii, dar după ce am răsfoit-o preț de două minute în librărie mi-am dat seama că e o carte de nota zece.
Autorul se strecura cu multă măiestrie în lumea marii boierimi ieșene, și nu numai, din perioada Unirii principatelor, a războiului de Independentă, a începutului de secol XX.

Am cumpărat-o și chiar în acea seară am citit-o pe nerăsuflate nereușind însă să o diger pe de-a-ntregul.
Stilul narativ mă captiva iar dincolo de cuvinte încercam să-l creionez pe autor.
Nu știu de ce mi-l închipuiam ca pe descendentul uneia din marile familii boierești descrisă în roman, ba chiar mă și întrebam cum de o asemenea carte primise autorizația de a fi tipărită într-o editură a regimului comunist.

Reciteam pe sărite unele pagini, și, din când în când, mă uitam la peisajul dezolant ce se derula paralel cu șinele tramvaiului.
Înserarea se apropia pe nesimțite iar eu eram nevoită să apropii mai mult cartea pentru a putea citi literele destul de mărunte.

Nu l-am observat pe bărbatul în vârstă de pe scaunul de vizavi până în momentul în care s-a ridicat și a ocupat scaunul din fața mea.
S-a întors înspre mine și cu un glas pe jumătate impertinent, pe jumătate curios, m-a întrebat : De ce citești porcăria asta ?

Aș fi vrut să-l reped, căci nu-mi plac deloc cei ce se baga astfel în vorbă, și deși înfățișarea lui mă ducea mai mult cu gândul la un petrecăreț de la Bolta Rece, m-am oprit subit. Avea ochi inteligenți.
Așa că, într-o încercare ilogică și inexplicabilă pentru mine, am început să-i istorisesc cât de mult mă captivase cartea și de ce.
Îmi punea întrebări iar eu îi răspundeam ca o elevă silitoare aflată în fața catalogului deschis,

Deși în vârstă, cu părul grizonat și sprâncene cu fire albe, bărbatul părea cumva mult mai tânăr. Îl ajuta conformația longilină, ușor atletică, voiniciunea glasului și vocabularul elevat.
În ciuda hainelor mototolite personajul avea un soi de prestanță.

Țin minte că-i mărturisisem că nu citisem până atunci nici un roman în această cheie și că, deși eram conștientă că o parte din cele relatate reprezintă pură ficțiune, mă fascina mult stilul narativ, ironia, tentativa de a da viață personajelor istorice – boieri, domnitori, doamne, domnițe, cancelarii, cărturari, junimiști, gazetari, avocați, negustori, servitori  și ibovnice – că tocmai acele pagini cu povești de alcov sau relatări de serate mă făceau să simt efectiv epocile prinse în narațiune.
Lactura îmi dăduse posibilitatea sa intru într-o altfel de lume, o lume cu nume sonore … Cantacuzino, Roznoveanu, Vogoride, Ghica, Rosetti, Keșko, Kogălniceanu, Moruzzi, Pașcanu, …
I-am zis că acea carte avea ceva balzacian dar și un iz de Craii de Curtea -Veche. Finalul ce lua o turnură neașteptată, polițistă, se încria în seria romanelor Agathei Christie.
Nu mă îndoiam de faptul că autorul studiase minuțios epocile și personajele căci altfel nu văd cum le-ar fi putut da viață atât de bine.
I-am expus punctele acestea toate într-o manieră ordonată, ca într-o fișă tehnică de lucru a unui utilaj nou adus în uzină.

Bătrânul mi-a aruncat o privire cumva amuzată.
– Ce să zic ! Nici o scofală să inventezi minciuni care să dea bine pe hârtie. Un roman de doi lei … la fel ca ăla de l-a scris. Nu l-a dus mintea la mai mult.

Rămăsesem fără replică. Mai bine zis nu știam dacă să-i răspund sau nu iar în cazul în care m-aș fi decis să-i răspund,  efectiv nu știam în ce manieră să o fac.
Tonul provocator folosit în ultima parte a discuției mă descurajase cu totul.

Si totuși în încăpățânarea ce mă caracterizează am insistat.

– Vorbiți așa de agresiv … mă întreb dacă nu cumva îi purtați pică autorului ? Îl cunoașteți cumva ?
– Ba bine că da. E un ratat. Un ciripitor la Securitate. Unul care se credea al doilea Sadoveanu dar a eșuat în a scrie elogii la gazeta partidului.

Cerul purpuriu al asfințitului se reflecta în geamurile groase ale tramvaiului. Huruitul vagonului se intensifica la fiecare curbă. Secundă cu secundă aveam impresia că mă desprind de realitatea imediată.
Că eu, cea îmbrăcată cu un pulover de mohair în degrade în nuanțe de roz și alb, la care am trudit vreo două săptămâni cu andrelele, cu geanta mare pe umăr și ochelari în vârful nasului, nu reprezint mai mult decât un abțibild lipit pe această realitate în continuă desfășurare.

Au trecut secunde bune fără să ne spunem nimic.

Dintr-o dată l-am întrebat : Cât de bine îl cunoașteți, de cât timp îl cunoașteți pe autor ca să faceți  asfel de afirmații despre dânsul ? Sau poate că la mijloc e vorba de invidie? Măcar ați citit cartea sau vorbiți doar așa ca să polemizați pe marginea subiectului?

M-a privit calm pe sub sprâncenele stufoase cu fire albe. S-a ridicat în picioare la fel de calm. Probabil avea să coboare la proxima stație.
A făcut un pas și s-a poziționat chiar în fața mea, la nici jumătate de metru de mine.

Dom_ni_șoa_ră  ci_ti_toa_re. Îl cunosc pe nenorocitul asta așa cum te cunoști tu pe tine însăți. Vorbesc doar depre ceea ce cunosc profund. Cartea am citit-o de mai multe ori decât a citit-o oricare altul. Eu am scris-o.

Deși auzisem ce spusese nu aveam cuvintele la mine pentru a-i răspunde. Pur și simplu se distrase pe seama mea. Sau poate că așa obișnuia să interacționeze … oricum e bine știut faptul că scriitorii, oamenii de artă în general, nu se comportă în mod convențional.

Chiar nu știam ce să-i răspund. Nu eram supărată. Doar uimită de faptul că hazardul mi-l scosese în cale pe cel al cărui roman îl purtam în geantă. O întâlnire neverosimilă, decupată la repezeală din filele unui roman desuet.
M-am ridicat la rândul meu în picioare iar cartea mi-a căzut de pe genunchi cu un zgomot înfundat.
Foarte agil  s-a aplecat și a ridicat-o cu grijă, ca un părinte grijuliu cu copilul său, și mi-a întins-o cu ambele mâini … ca pe un trofeu.
În momentul în care am vrut s-o iau și s-o pun în geantă m-a îmbrățișat scurt, militărește.

-Ține minte ce îți spune unul ca mine hârșit de istorie și viață. Atunci când ti-o fi cel mai greu, când vei simți cum o iei razna, când vei vrea să bagi cuțitul până la plăsele în cineva … scrie.
Nu există leac mai bun pe lumea asta ca scrisul.

N-am apucat să mai spun nimic. A coborât din tramvai fără să se uite în urmă.

Toate astea s-au întâplat înainte de ’89.
Cu foarte multi ani după, absolut întâmplător, am descoperit pe net fascinanta biografie a lui Aurel Leon.

 

Mihăiță (ultima parte)

 

Fiecare om are ceva unic in felul lui de a fi … iar daca te uiti atent, adesea, iti poti da seama si ce anume. In ce a constat unicitatea lui Mihaita?  N-am aflat niciodata. Nu am sa aflu vreodata.

„Ce citesti ?”  l-am intrerupt eu din lectura, batindu-l pe umar si facindu-l atent sa intoarca fata inspre mine.
„O poveste cu extraterestri. Tu ce crezi ? Crezi ca ei exista ? … sau astea sunt inchipuiri?”
Ma privea iscoditor sa-mi ghiceasca raspunsul nu din cuvinte, ci de altundeva … din expresia fetei, poate.

„Tu ? „ i-am intors intrebarea comprimind-o intr-un singur cuvint.
„Nu stiu, dar imi place sa citesc despre ei.”
„Povesteste-mi ce-ai citit”
l-am rugat eu  luindu-i din mina cartea si rasfoind-o sa vad despre ce e vorba.
„Bine. Uite cum incepe. Pilip si Jane fac pregatiri sa plece pe o planeta … undeva foarte departe..”
„Stai. Stai putin. Sa stii ca trebuie sa spui Filip si Gein, Gein intr-o singura silaba, nu cum pronunti tu : Pilip si Ja-ne. Nu-i corect sa spui Pilip si Ja-ne.”

Mihaita se uita la mine lung, total zapacit. A luat cartea si cautind febril printre pagini mi-a aratat cu degetul numele lor.
M-am uitat la el si el s-a uitat la mine. Nu stiu de unde am mostenit talentul asta de a complica lucrurile. Acum va trebui sa-i explic.

„Mihaita, fii atent. Povestea asta nu se petrece in Romania, se intimpla in America. In America oamenii vorbesc alta limba. Engleza. In limba lor cuvintele nu se pronunta la fel ca in limba noastra. Noi scriem c h i , si spunem chi, … urechi. Scriem trei litere , g h e , dar spunem ghe , … gheata. Ei scriu p h si spun f , Philip/Filip, scriu Jane , dar spun Gein. Totul e ca un joc. Poti sa intelegi asta?”
„Da”, mi-a raspuns Mihaita. ” Avem in clasa un baiat ungur pe care il cheama Ianoş, dar numele lui se scrie asa … „.
S-a ridicat aproape in fuga alergind in pasi marunti spre malul apei … si-a bagat amindoua miinile in prundis in cautatarea unei pietre cu virful mai ascutit. A gasit una si, tot in fuga, s-a intors la mine. A stat putin si s-a gindit, dupa care a scris pe nisip cinci litere de tipar : JANOS.
Nu stiu exact de ce am zimbit. Cel mai probabil din cauza propriei mele limite.

„Nu vii in apa?” m-a intrebat el.
„Ba da” i-am raspuns eu. „Destul cu cititul, hai sa sarim la trambulina!”

Vorba vine „trambulina” caci ceea ce numeam noi trambulina erau de fapt doua lespezi de piatra infipte in malul riului. Lespedea Mare era cam la o inaltime de om fata de luciul apei. Lespedea Mica era mult mai joasa. Daca stateam pe ea ca pe banca picioarele ne ajungeau la apa.
Mihaita avea un fel curios de a sari de pe lespezi. Nu-si lua avint ca restul copiilor. Venea pina aproape de marginea lespezii, facea o bataie scurta, ridicindu-si ghenunchiul drept pina aproape de piept … dupa care se arunca in apa, cu corpul oblic, usor aplecat spre stinga.
Inota bine, cu ritm … si rezista foarte mult sub apa. Cred ca cel mai mult dintre noi toti.

Trecuse ora prinzului insa nu ma induram sa ma dezlipesc de acolo. Nu stiu cit de mult as fi rezistat sa stau, dar in gluma, ai mei mi-au zis sa nu ma mir daca intr-o zi ma voi trezi din somn si voi vedea ca degetele imi vor fi prinse intre ele cu o pielita, la fel ca la giste si rate.

„Surpriza neplacuta. De vreo doua ore nu avem curent „ m-a informat sora mea cu o voce nervoasa. „S-a dus naibii si inghetata care-am facut-o pentru Mihaita.”
Mincam povestind cind de unele, cind de altele.
Ca de obicei Mihaita s-a retras in micul lui paradis, covorul din biblioteca.
Eu am luat ziarele pe care postasul tocmai le adusese si cautam sa vad ce film se va da diseara la Telecinemateca.
La un moment dat am auzit zgomot de motor. M-am uitat pe geam si am vazut ca o masina de la IRE si citiva muncitori oprindu-se in fata stilpului de linga casa noastra. Venisera in sfirsit sa-l repare.
Nu le-am acordat atentie dar dupa citeva minute zgomotele s-au intetit. Un muncitor cu picamer spargea fundatia stilpului. Ferice de Mihaita care doarme dus si nu aude nimic, mi-am zis in gind. Sora mea se trezise in culmea nervilor. „Sa vezi ca astia nu termina nici pina miine…”

Nu puteam nici sa citesc si nici sa fac altceva. Zgomotul era foarte enervant. Incepuse sa ma doara undeva, intr-un punct aproape de timple.
Dar la un moment dat, la fel ca Arhimede, in pragul unei descoperiri, am inceput sa strig. Nu, nu strigam Evrika, ci-l strigam pe Mihaita.
Ii strigam agitata numele… faza la care sora mea m-a intrebat cu un ton de misto: „Ce-i cu tine? Am impresia ca nu ti-e bine… sau ai uitat ca Mihaita nu aude? ”
„Du-te si trezeste-l imediat. Mi-a picat fisa!”
i-am zis eu.
Desi dupa figura ei mi-am dat seama ca nu intelege nimic, totusi a mers si l-a adus pe Mihaita cu ochii inca lipiti de somn. Mihaita se uita jur imprejur crezind ca s-a intimplat ceva.

„Mihaita, fii te rog foarte atent la mine si la ce-ti spun. Tii minte ziua cind am vorbit despre zgomote? Cind am aruncat pietrele in apa? Cind ai spus ca aerul se misca in cercuri? … tii minte?”
„Da”
a raspuns el si a asteptat sa vada ce urmeaza.
„Uite, cred ca pot sa-ti explic si sa intelegi cum fac zgomotele ca aerul sa se miste.
Fii atent! Vezi masina si pe oamenii de afara? Omul acela cu ochelari care sparge betonul … il vezi?”
„Da”
mi-a raspuns el … si a asteptat.
„Obiectul acela cu care sparge betonul se cheama picamer. Acuma lucreaza cu picamerul. Picamerul face zgomot. Mult zgomot. Ne doare capul de la zgomot.”
M-am oprit din explicatii si din gesticulat si am privit la el si la sora mea ce statea in spatele lui, si care se uita la mine cu o privire, cu care, de obicei, te uiti la un exaltat religios.


„Picamerul face zgomot iar zgomotul face ca aerul sa se miste in cercuri. Aerul se misca, se misca … se misca si loveste tot ce intilneste in cale … peretii, copacii, ferestrele…”

I-am luat palmele si i le-am lipit de sticla ferestrei. Vibratiile erau puternice iar Mihaita a tresarit surprins.
A stat incordat citeva secunde apoi si-a lipit si obrazul. A stat asa lipit de fereastra, privind afara … fara sa ne spuna nici un cuvint.
Electricianul s-a oprit pentru citeva secunde din lucru. Vibratiile au incetat, iar Mihaita, cu o uimire nedisimulata, a sesizat lucrul acesta.
Peste citeva minute muncitorul si-a continuat nestingherit lucrul facind sa zgrangane toata casa. Mihaita se lipise cu totul de fereastra … sticla oglindea figura lui, amplificindu-i zimbetul care-i inundase fata.
Atunci eu, intr-o stare vecina cu exaltarea i-am zis ca mai demult a fost un om pe nume Şaliapin,  cintaret de opera,  care a reusit sa sparga niste pahare de cristal cu vocea lui. Si i-am mai zis ca daca zgomotele sunt puternice se poate intimpla ca sa se sparga geamurile. Ca asa se intimpla deseori cind explodeaza o bomba. I-am vorbit de rezonanta si de unde sonore, de intensitatea si energia lor mecanica …
Ii vorbeam nu ca unui neauzitor, nu ca unui copil de clasa a treia …

Mihaita asculta ca fermecat cu fata strins lipita de sticla, clipind usor din gene atunci cind tremurul se intetea … incercind parca sa absoarba prin piele fiecare vibratie. Cind ele deveneau puternice Mihaita isi ridica mina sus spunind cu vocea gituita de emotie :”zgomot puternic”, iar cind acestea incetau continua ca pentru sine cu explicatii … „acum nu-i zgomot”.

M-a luat prin surprindere gestul lui. Imi prinsese miinile de incheietura si mi le tragea inspre pieptul lui.
„Inima mea face zgomot. Auzi?”

Ce adevaruri fundamentale ies uneori din gura copiilor.
Da Mihaita!  Si inima mea face zgomot. Mult zgomot … uneori insa pentru nimic. smile.gif

Mihăiță (4)

 

Desi numai cu vreo doi-trei ani mai mare decit Mihaita, sora mea se purta cu el ca o matusa iubitoare, si desi eu i-am interzis, ea il alinta peste masura, probabil dintr-un sentiment de mila amestecat cu dorinta de a-l face sa se bucure. Mereu o auzeam spunind : ” Mihaita vrei sa mergem acolo?… ce vrei sa maninci? … daca vrei ceva sa-mi spui … Mihaita-n sus … Mihaita-n jos. ”

Aproape in fiecare zi la prinz il luam pe Mihaita la noi acasa unde raminea pina spre seara, in cazul in care nu plecam si dupa amiaza pe malul apei.
De obicei se retragea sub un copac rasfoind tot felul de reviste sau ne asista la bucatarie in timp ce noi faceam dulceata de cirese amare sau gem de prune.
Am observat ca are o buna memorie vizuala si ca tine minte cam tot ce se gaseste prin sertare. Fara nici o greseala ne aducea sarea de lamaie, scortisoara, aparatul de scos simburi, foliile de celofan, ata ceruita sau lingurile de lemn …

Il puneam sa sara coarda in curte, aratindu-i citeva moduri diferite de a face sport cu o simpla bucata de sfoara. Speram ca astfel sa-si recapete pofta de mincare, pentru ca din punctul nostru de vedere el minca foarte putin.
Dupa masa mergea in biblioteca si in mod invariabil se intindea pe covor, privind fara sa se plictiseasca modelele covorului, pe care le urmarea cu degetele pina il fura somnul.

Pe vremea aceea sora mea asculta zi lumina Chris de Burgh. Avea toate casetele lui si cred ca-i stia pe de rost textele melodiilor. Dar eu nu o lasam sa dea drumul la muzica pe timpul cit Mihaita dormea. Ea se revolta, si pe buna dreptate, caci el nu avea cum sa auda. Chiar daca cineva ar fi trintit usa sau ar fi aruncat cu o piatra in geam, Mihaita nu s-ar fi trezit pentru ca sunetele nu ajungeau pina in lumea tacerii lui. Si totusi nu o lasam sa dea drumul la combina. smile.gif

Stateam si ma intrebam ce poate intelege cineva in situatia lui Mihaita despre sunete si zgomote, despre muzica, despre fosnete si despre tonalitati?

Cit de usor ne poate cuceri o voce placuta … si cit de repede, o alta, ne poate induce o stare de teama sau de repulsie!

Evaluam oamenii si dupa vocile lor sau dupa tonul discutiei la care iau parte. Aceasta abilitate le lipseste total celor fara auz. Ce altceva o poate suplini? O poate suplini oare ceva?

O persoana normala, sau una care si-a pierdut auzul la un moment dat, nu este egala cu o persoana care nu a auzit niciodata. Capacitatile lor de a intelege lumea vor fi diferite. Puterea lor de abstractizare va fi total diferita.
Cred ca tocmai asta ma atragea la Mihaita. Diferentele. Nu vroiam sa-l transform intr-un cobai. Vroiam sa-l observ de la distanta si sa interactionez cu el intr-un mod care sa-l faca sa gindeasca altfel.
Mereu ma intrebam ce intelege el cind citeste sau cind ii aude pe altii ca pronunta cuvinte ca : zgomot, claxoneaza, sunete, muzica, striga, sopteste, țipă, telefonul suna, afara tuna, frunzele fosnesc, usa scirtiie, vreascurile trosnesc …

Intr-o zi, stind pe lespedea mica si privind la cei din apa, l-am intrebat cum intelege el cuvintul zgomot.
S-a uitat la mine pentru o fractiune de secunda, apoi a batut din palme.
„Altceva?”, am continuat eu cu intrebarile.
S-a gindit putin, apoi si-a tuguiat buzele si a scos un fluierat ascutit. Toata lumea a intors capul inspre noi. Mihaita a inceput sa rida. Iar risul lui avea ceva nefiresc, nu pot explica exact ce anume, dar se deosebea mult de felul cum rideau copii normali.

Simteam nevoia sa-i spun mai multe despre sunete si capacitatea de a auzi. Dar cum? Cum sa-i explic asta?
Daca ar veni cineva si ar incerca sa-mi explice cum functioneaza un simt necunoscut, cu numele de garabara, spre exemplu, ce as putea sa inteleg eu din moment ce nu posed si nu am posedat niciodata acel simt fictiv garabara?
Ma gindeam ca e inutil sa-i vorbesc unui copil de noua ani, lipsit de auz, despre unde si despre felul in care se propaga ele in spatiu. In mod cert ca nu ar intelege mare lucru. Dar in acelasi timp o ambitie inexplicabila ma punea sa incerc sa o fac chiar daca imi dadeam seama ca nu ma pricep deloc in astfel de probleme.
Greseala oamenilor normali este ca-i trateaza pe cei cu un handicap fizic ca si cum acestia ar avea un handicap psihic, o inteligenta redusa , … ori lucrurile nu stau deloc asa.

Natura ofera intotdeauna raspunsuri, chiar si la cele mai absurde intrebari si situatii.

Am luat o piatra si am aruncat-o in apa.
„Vezi cercurile din jurul ei?”, l-am intrebat pe Mihaita.
„Da”, a raspuns el, neintelegind unde bat eu … dar presimtind ca discutia va avea o continuare.
„Arunca si tu una” l-am indemnat eu. A aruncat o piatra privind la valurile pe care le facea.
„Cercurile acelea de deasupra se cheama unde. Fiecare cerc e o unda ”
„Undă ?”
a repetat el cu o voce nesigura .
Am scris pe nisip cuvintul. L-a privit lung. Aveam impresia ca il silabiseste in gind. L-a mai repetat de citeva ori vrind sa se asigure ca il pronunta asa cum trebuie.
„Arunca cu o piatra mai mare” i-am zis eu si am ridicat o piatra din prundisul de pe mal.
A aruncat-o desi nu intelegea ce vreau sa-i demonstrez cu asta.
„Acum arunca pietricica asta mica si alba”, si in timp ce-i vorbeam il impingeam mai aproape de apa. S-a conformat fara cuvinte. Eu am facut acelasi lucru. Aruncam pe rind, cind o piatra mare, cind una mica. Speram ca el sa-si dea seama de ce. Aveam incredere in inteligenta lui Mihaita.
La un moment dat s-a intors spre mine cu fata surprinsa … suprinsa de descoperirea ce tocmai o facuse.
„Pietrele mari fac cercuri mai mari decit pietrele mici, nu-i asa?”
„Da”, i-am replicat eu. „Pietrele mari fac unde mai mari. Cind le arunci in apa ele cad la fund, insa cu cit sunt mai mari cu atit mai mari vor fi cercurile pe care le fac pentru ca pietrele mari si grele pot face sa se miste mai multa apa. Apa din jurul lor se misca incet-incet si la un moment dat cercurile dispar de pe apa. Acelasi lucru se intimpla atunci cind vorbim si cind strigam. Vorbele noastre lovesc aerul, aerul se misca in unde in jurul nostru si undele astea care poarta sunetele pleaca de la mine si ajung pina la urechea ta. Acolo, inauntru, exista ceva care seamana cu o perdea subtire care tremura atunci cind sunetele intra in ureche. Tremurul asta este trimis mai departe pina la creier” i-am zis eu oprindu-ma din gesticulatie si ducindu-mi ambele palme spre timple.
„Totul lucreaza exact ca o masina. La tine ori ceva lipseste, ori ceva este defect, pentru ca zgomotele nu ajung la creierul tau.”

„Stiu asta, ne-au spus la scoala. Uite, daca inchid ochii nu vad nimic. La fel ca orbii. Dar totul depinde de mine. Pot sa inchid si sa deschid ochii de cite ori vreau … dar tu nu poti sa opresti vorbele sa-ti intre in cap, … numai daca iti pui degetele in urechi. Nu depinde de tine ca sa le lasi sa intre sau sa le opresti. Nu poti sa-ti inchizi urechile asa cum iti inchizi ochii.
Stii ceva? … Nu inteleg cum zgomotele pot face aerul sa se miste. Nu se vede nimic. Tu de unde stii? De ce crezi ca e la fel ca apa?”
„Mihaita, as vrea sa te fac sa intelegi, insa nu stiu cum. Eu nu ma pricep sa-ti explic asa cum iti explica doamna Mihaela” am adaugat eu, aducind in discutie numele uneia din invatatoarele pomenite de mai multe ori si al carei baiat l-a invatat cum sa fluiere.
Nu stiu daca doamna Mihaela era logoped, dar Mihaita ne-a povestit ca atunci cind ei nu pot pronunta cum trebuie cuvintele, ea le apasa limba cu degetele sau le tine maxilarul in pozitia corecta, in asa fel incit sa iasa sunetele cum trebuie. Pentru mine a fost uimitor sa descoper faptul ca Mihaita-i foarte atasat de scoala si de invatatoarele si invatatorii de acolo. Mereu incerca sa ne spuna ce anume a invatat de la ei. Ne descria figurile lor, felul in care se imbraca , in care merg … iar uneori imita si mimica fetei lor.
I-am zis ca cei ce predau la scoala lor nu sunt invatatori obisnuiti si ca acesti invatatori au invatat inainte in ce fel trebuie sa explice toate lucrurile pentru ca ei, copiii lipsiti de auz, sa priceapa. I-am zis ca eu nu pot sa ma compar cu invatatoarele lui.

” Ba da. Daca vrei, poti. Gindeste-te si fa-ma sa inteleg de unde stii ca zgomotele lovesc aerul si aerul se misca in cercuri. Nu se vede nimic… De ce trebuie sa te cred pe tine?”

Ce puteam oare sa-i spun? Ma simteam total neajutorata, si pe de alta parte vroiam atit de mult sa-l fac sa inteleaga conceptul de unde sonore.
Expresia ‘aerul se misca in cercuri’ mi s-a parut tulburator de frumoasa.
In propozitia aceasta simpla, arta poetica se intrepatrundea cu legile fizicii, iar cel care a spus-o a intuit fenomenul, prin analogie cu undele de pe suprafata apei.
Mie nu-mi raminea decit sa-i demonstrez ca intradevar asa este.
Dar oare eram in stare?