zece


imagine – Craig & Karl

 

 

Iarna aducea cu ea nu doar zăpada imaculată pe care săniile lăsau urme alambicate ci și răceli trecatoare, tuse și dureri de gât.
Nu cred să fi existat vreo iarnă a copilăriei mele în care să nu fi stat măcar doua trei zile la spital, deși, acum sunt convinsă, de cele mai multe ori nu era cazul să fi stat căci gravitatea răcelilor mele nu o depășea pe cea a colegilor de clasă. Mama însă se alarma degeaba la cel mai mic strănut sau dacă termometrul sărea doua liniuțe peste 37 C.
Și uite așa, fără să fi avut timp să protestez, ăa trezeam la spital. Situația a continuat până în clasa a VII-a, an în care m-am răzvrătit și i-am anunțat pe ai mei că nu am de gând să mă las dusa la spital pentru orice fleac smile.gif

Sinceră ăa fiu mie îmi plăcea spitalul. Îmi plăcea atmosfera lui calmă, curățenia, pardoseala în pătrate alb negru, ca de șah, desprinsă parcă din picturile maeștrilor olandezi, ficușii ce străjuiau tăcuți prin unghere, mirosul de ciorba ‘la cazan’, asistentele cu bonete apretate și figuri severe atunci când ne vedeau făcând gălăgie pe coridor, copiii din salon (cei mai mulți veniți din satele limitrofe) și posibilitatea de a auzi din gura lor lucruri care mă uimeau și-mi dădeau șansa să înțeleg că lumea asta nu se reduce la clopotul de sticla sub care trăiam.

Dar mai era ceva care-mi plăcea nespus. Poveștile …
Poveștile spuse de femeile din salonul cu copii mai mici de trei ani.
Aici trebuie să fac o paranteză și să spun că pe vremea aceea secția de copii a spitalului orășănesc, pe lângă saloanele pentru copii, avea și două saloane pentru copiii cu însotțtor, adica copiii mici ce trebuiau alâptați sau cei care nu-și puteau purta singuri de grijă.
Femeile acelea de la țară se strângeau noaptea într-un salon cu luminile stinse, dar cu ușa deschisa pentru a lăsa să se strecoare lumina de pe coridor, și-și spuneau păsurile, povesteau amintiri de la nunta lor, întâmplări fantastice auzite din gura bunicilor, radiografiau os cu os barbații (ai lor sau ai altora), comentau evenimentele zilei și se sfătuiau reciproc în problemele lor mărunte din viața de zi cu zi.

Pe mine nu mă lua somnul mai ales că zumzetul vocilor, ca al unor albine cărora li s-a intezis să muncească, plus susurul râsetelor înnabușite pentru a nu-și trezi copiii bolnavi ce dormeau în pătuțurile cu grilaj înalt, mă atrăgea ca un magnet.

Uneori, întinsă în pat, reușeam să deslușesc ce vorbeau. Alteori însă mă strecuram afară din salonul meu și mă furișam în cel al lor, fără să mă observe, și ascultam ce povesteau.
Mică fiind, nu puteam patrunde sensul vorbelor lor. Mai apoi însă, prin clasa a cincea și a șasea, începusem să mă dumiresc și să le descopar universul vieții.

Cel mai mult îmi plăcea  atunci când căte una își aducea aminte de o întâmplare înspăimântătoare petrecută în satul lor, sau prin împrejurimi, și o relata cu lux de amănunte. Multe întâmplari erau la limita fantasticului, a imaginarului, exercitând asupra mea o atracție pe care am înțeles-o mult mai tarziu, prin liceu, dupa ce am lecturat cate ceva din Mircea Eliade.

Astazi, în timp ce făceam cumpărăturile într-un supermarket aproape de casă, împinâand căruciorul cu rotile, mi-a venit în fața ochilor chipul unei femei … o femeie din „salonul cu povești” de pe vremea când aveam unsprezece ani.
O țin minte deoarece avea un păr superb, doua cozi lungi și groase de culoarea scorțișoarei pe care le încolăcea de doua ori deasupra capului. Coafura îi dădea un aer de regină în ciuda pijamalei vărgate cu doua numere mai mare și a lipsei oricărui fel de podoabă.


Era vorba de o femeie din satul ei de pe vremea cand dânsa era de-o șchioapă.
Acea femeie, dupa ani lungi de așteptare și tratamente medicale făcute sub supravegherea unor ‘doctori mari de la oraș’, rămăsese înăarcinată.
Născu un băiat și dădu o masă mare, ca de nuntă, la care invită tot satul.
Trecu un an și, după cum era obiceiul pe acolo, trebuia tăiat moțul copilului. În acea noapte dânsa avusese un vis straniu : băiatul ei stătea pe un scaun sclipitor la o masa pe care se afla un tort uriaș în care erau înfipte zece lumânări roșii care-și picurau ceara, ca niște picături de sânge, pe frișca albă. Un fior de teamă, ca un ghimpe, îi zgârâie inima.
Întinse mâinile pentru a-l lua pe băiat de acolo, parcă presimțind că se va întâmpla ceva rău, când un val mare de apa se ivi dintr-un perete și-i zmulse copilul ducându-l undeva la vale.

Se trezi din coșmar cu hainele ude de transpirație și dârdâind din dinți.
Totul era bine, copilul dormea la locul lui, așa că își făcu suficient curaj pentru a alunga imaginile din vis.

A doua zi, adică ziua în care urma să fie tăiat moțul copilului, se trezi de dimineață și începu să pregatească casa pentru cei ce urmau să participe la mica ceremonie de familie.
Ieșise afară pentru a aduce din beci încă o cană de vin rece. Cărăruia de la beci înspre pridvorul casei trecea exact pe sub fereastra camerei în care dormea copilul. O fracțiune de secundă se uită înăuntru și văzu valuri până aproape de tavan. Deasupra plutea tortul cu cele zece lumânări iar sub apă, cu ochii bulbucați, își văzu copilul care se înneca.
Ca o furtuna, de abia înghițindu-și strigătul, intră în casă … aproape că scosese ușa din balamale întrând în camera copilului. Totul era bine. Copilul dormea în pătuț și aerul era înmiresmat de vaza cu liliac de pe masă.

Lumea invitată își dăduse seama ca s-a întâmplat ceva. Oricum, dânsa nu le-a dezvaluit nimic, dar celei mai bune prietene i-a povestit visul și vedenia ei.
Amândoua iau hotărârea să meargă la nu știu ce schit sau mânăstire pentru a sta de vorba cu un călugar.
Călugărul le-ar fi spus că e vorba de o cumpănă pe care o va avea băiatul la zece ani, iar dacă va trece de acea cumpănă, va trai mulți ani înainte.
Călugărul o sfătuieste pe femeie să nu-l scape din ochi pe băiat în ziua în care va împlini zece ani.

Din ziua aceea viața femeii se transformă în calvar, o numărătoare inversă spre ziua nefastă.
Nimic nu o bucura, nici casa nouă pe care i-o făcuse soțul, nici livada care dădea rod greu spre invidia vecinilor, nici rezultatele bune la școală ale baiatului, nimic …
Avusese totuși înțelepciunea să ascundă toate astea de familie și vecini și astfel să protejeze psihicul copilului.

Între timp soțul ei află ce o chinuie și se supără foc atunci cănd ea îi mărturisi ce-i spusese călugarul.
El nu credea o iotă din acele vorbe despre cumpănă, viață și moarte … ba mai mult, o amenințase că exact în ziua când va face zece ani își va duce băiatul la râu și-l va azvârli de pe mal exact acolo unde e apa mai mare.
Inutil să mai zic că femeia nu-și lăsa niciodata baiatul la apă, nici măcar pe marginea unui pârâu oarecare, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire.

Zilele treceau greu … dar treceau. Se crăpaseră de ziua zorii acelei zile nefaste.

Pentru a fi sigura că băiatul nu va ieși din casă, îl încuie în camera și puse cheia în buzunarul de la șorț.
Din când în cand intra să-i lase ceva de mâncare sau să-l ducă să-și facă nevoile.
Secundele treceau greu iar acele ceasornicului păreau să tragă după ele bucăți grele de piatră.
Încet încet soarele se rostogolea pe cer și culoarea asfințitului începea să curga peste acoperișurile caselor.
Mai rămasese una sau doua ore până sa se lase noaptea.

Femeia trebăluia în bucătărie cu inima plină de speranță. La un moment dat auzi parcă un zgomot. Urmară altele mai slabe. Se ridică de pe scaun, alergă spre ușa camerei unde-și încuiase baiatul, și, cu măinile tremurănde, băgă cheia în broască.
Deschisese ușa.

Prăvălit peste masă zăcea baiatul care murise înnecat cu o inghițitură de apă.
Pe masă mai era o foaie ruptă dintr-un caiet de școală pe care dânsul desenase un tort cu zece lumânări.

În acel moment, stupefiată, femeia realiza că băiatul aflase de undeva, cumva, ce s-ar fi putut să i se întâmple. Tot timpul acesta, fără să spună cuiva, băiatul trăise cu povara acelui coșmar.

Deseori m-am gândit la întâmplarea acesta adevarată … și nu doar o dată mi-a trecut prin cap ideea că baiatul, de frică, s-a înnnecat bând apă tocmai pentru a-și domoli sentimentul de frică.

Anunțuri

coliba timpului

 

Am avut de făcut unele cumpărături și tot umblând dintr-un pasaj comercial în altul,  de pe o stradă pe alta, am pătruns pe o alee liniștită inundată de un soare strălucitor de amiază. Câteva vile elegante … un rond cu doi arțari pe jumătate desfrunziți  diluîndu-si culoarea frunzelor roșiatice pe fundalul cerului albastru.
Privirea mi-a alunecat pe vitrina unui magazin poziționat exact la colțul aleii.
Am citit literele de bronz conturate cu lac negru : KOLBE-YE- ZAMAN .
Adică Coliba Timpului  (în persană kolbe înseamnă colibă smile.gif … iarăși o asemănare cu limba română)
Am fost curioasă să vad ce se vinde în coliba timpului.  Secunde, zile sau ani ? … la bucată, la duzină sau la kilogram ? wub.gif

Am intrat înăuntru fără nici o idee preconcepută .
Decorul era superb, pe măsura numelui.
Buturugi de copaci, trestii și papură, scoici de dimensiunea unui pepene galben, coarne de cerb și pene de păun discret aranjate pe peretele din spatele casei de marcaj…
Între ele, risipite cu gust, erau expuse câteva piese vestimentare. În aer plutea un parfum ușor, abia simțit, de fân proaspăt cosit și citrice tăvălite prin zahăr vanilat.
Înauntru doi tineri, o fată și un băiat, potriveau niște șnururi cu mărgele din lemn pe jumatate ars.
Interiorul era plăcut, în culorile mele preferate, nuanțe furate parcă din toamna care se pregătește să plece și care se topeau în muzica împrăștiată în aer de un anacronic calculator stingher.
O melodie interpretată la santur  în acele ritmuri ce-ți taie parcă venele  și care te fac să-ți (re)amintești că viața e totuși trecătoare .

Am intrat în vorbă cu ei și am aflat că sunt soț și soție, că s-au căsătorit recent, că au deschis acest magazin cu un împrumut de la stat … că amândoi au terminat facultatea de textile … că au fost un an de zile șomeri … că soția a avut inițiativa și tot ea a umblat să rezolve formalitățile, că amândoi au gândit decorul și tot ei l-au executat, neavând bani să plăteasca un decorator profesionist , … și alți mulți de ”că”

În timp ce-mi împachetau bluza cumpărată eu am pus întrebarea : cine a ales numele magazinului ?
Baiatul a zâmbit și a întors pe furiș capul înspre fată. Un zâmbet și un simplu gest făcut cu capul … suficiente însă a arăta cât de mult o iubește.
Am zâmbit și eu, complice probabil, spunându-i că-mi place nespus de mult acest nume … că sună ca un titlu de roman, de film sau piesă de teatru . smile.gif
Le-am mărturisit că decorul este inedit și că nu mă așteptam să vad atâta risipă de frumos brut și de bun gust într-un magazin de numai câțiva metri pătrați .
Nu ziceam aceste vorbe pentru a le face lor plăcere … pur și simplu simțeam toata acea frumusețe, nu numai a magazinului cât a sufletelor lor, cum îmi pătrunde prin pori … direct în inima .

Ieșind afara m-am gândit la sensul profund al numelui de coliba timpului .

Ce e viața noastră ? … poate că nimic mai mult decât o colibă înjghebată la o răscruce de timp  în care, pentru o noapte ploioasă, ne-am refugiat provizoriu sufletele …

Daca astazi mi-a fost dor de ceva, atunci stiu exact de ce anume.

Decebal Bulmeza


Muzeul Național de Istorie a României, București

*

Din multe puncte de vedere ma consider o persoana fericita deoarece  de-a lungul vietii am avut sansa sa cunosc oameni interesanti, unii chiar deosebiti, si am avut ocazia sa vad locuri pe care in copilarie le admiram doar in reviste, albume, ilustrate sau carti.
Azi navigind pe net gindul m-a dus la un baiat pe care l-am cunoscut intr-o tabara. Ultima mea tabara din ultimul meu an de liceu.

Nu stiu de unde ar trebui sa incep sa povestesc astfel incit povestea sa capete fluiditate. Daca ar fi sa respect cronologia atunci ar trebui sa incep cu prima seara in care s-a tinut cenaclul literar al taberei.
Un baiat potrivit de statura, saten spre blond, cu ochii verzi, imbracat in blugi si cu o camasa cadrilata in nuante de gri si albastru a citit o poezie. Avea un usor accent maghiar.
Pe mine m-a facut sa zimbesc, cu atit mai mult cu cit imi dadeam seama ca respectivul se straduise din rasputeri sa semene ‘la scris’ cu Adrian Paunescu.
Cei ce l-au ascultat si-au dat cu parerea; eu m-am abtinut.

Seara, la cina, am vazut ca vine la masa noastra si cere voie sa se aseze. Noi eram la masa trei fete si tocmai comentam asiduu toaleta unei profesoare care ne placuse.
Dupa citeva replici obisnuite de genul „cum te cheama?”, „de unde esti ?”, etc, dinsul m-a intrebat direct de ma umfla risul la cenaclu ascultindu-i poezia.
Adevarul e ca doar zimbisem si m-am abtinut sa nu rid, desi risul imi daduse ghes de mai multe ori.
I-am zis motivul si am adaugat ca nu-mi plac epigonii lui Paunescu.
El nu a ripostat verbal in nici un fel.

Am uitat sa precizez ca numele lui de familie era unguresc, insa un nume usor de retinut, iar prenumele era latin – nume de imparat roman.  Locuia intr-un oras din Ardeal si tocmai trecea in clasa a IX-a .

A doua zi, a treia zi, mai bine zis toata saptamina am vorbit despre diferite lucruri. Am observat ca mereu incerca sa canalizeze discutiile inspre istorie si mai ales spre istoria Daciei.
Pe mine m-a frapat si m-a impresionat placut sa vad ca un maghiar stie atitea amanunte despre istoria dacilor; unele dintre ele mi-erau total necunoscute. In gluma i-am zis ca s-ar putea sa aiba suflet romanesc fara sa o stie.
Nu a comentat in nici un fel.

Seara nu a mai venit ca de obicei sa manince cu noi iar fetele chiar ii regretau absenta. Era un pusti simpatic care stia cind trebuie sa taca si cind trebuie sa vorbeasca, desi nu avea decit 14-15 ani.
M-am gindit ca poate am zis ceva care l-a suparat, ceva referitor la maghiari si la romani … nu-mi puteam aminti toate lucrurile discutate.
Pe la noua seara a venit la noi in camera si m-a intrebat daca am ceva de facut. Faceam parte din comandamentul taberei si aproape in fiecare seara aveam o mica sedinta de comandament. Dar in acea seara nu se anuntase nici o sedinta.

Am iesit afara caci aveam de gind sa joc volei. Pe teren nu era nimeni cunoscut asa ca ne-am asezat pe o banca in speranta ca isi vor face aparitia si cei de la liceul meu.
Surpriza a venit atunci cind el m-a intrebat daca am rabdare sa ascult o poveste autobiografica, timp in care el va sta cu spatele la mine deoarece pentru doar in acest fel se simte in stare sa povesteasca.
Am raspuns afirmativ.

A inceput cam asa :

  • Stii ? … intr-o zi imi voi schimba numele. Mi-ar place sa ma cheme Decebal Bulmeza.
  • De ce?
  • E un nume suta la suta dacic. Stiu ca Bulmeza suna caraghios insa mie imi place. Daca nu Bulmeza atunci Matula. Decebal Matula.

La faza asta eu am ris si desi incercam sa ma opresc nu puteam, dar in final am reusit sa-l intreb :
– Poate faci efortul sa explici cum de ti-a venit gindul asta, si in acel moment am facut o incrucisare de cuvinte intre numele lui real unguresc si numele dacic.

  • Cum te-ai simti daca intr-o zi cineva ti-ar spune ca nu esti persoana care esti ?
  • Nu inteleg, am raspuns eu. Vorbeste mai clar sa te pot intelege.
  • Nu sunt ungur chiar daca am nume unguresc. Limba mea materna este limba maghiara. Primul cuvint pe care l-am rostit a fost ‘alma’, care inseamna ‘mar’ .
  • Bun , continua .i-am zis vadit interesata de ceea ce putea sa urmeze.

  • Sunt un copil infiat; parintii mei adoptivi sint unguri.

  • Cum s-a intimplat asta? De ce nu au infiat un copil ungur?
  • Intr-o dimineata tatal meu, atunci insa nu stiam ca este adoptiv, mi-a zis ca vrea sa vorbeasca ceva important cu mine. M-a luat cu masina in afara orasului, si acolo, in liniste, in citeva propozitii simple mi-a zis totul. Ei nu puteau avea copii. Mama mea era colega de servici cu ei si erau oarecum in relatii bune.
    Nesansa face ca parintii mei naturali sa plece pe timp de noapte in concediu. Accident de circulatie. Ei morti, eu scapat ca prin minune.
    Atunci parintii mei adoptivi o conving pe singura mea bunica sa renunte la dreptul de tutore asupra mea, spunindu-i ca nu-mi va lipsi nimic, niciodata. Ei isi doreau foarte mult un copil dar nu infiasera pe nimeni pentru ca se temeau sa ia un copil fara sa stie ce fel de parinti ar putea avea. Dupa doua luni de gindire bunica isi da acordul legal.
    Cind m-au luat acasa la ei eu aveam sapte luni.

  • Zi mai departe. Credeam ca evenimente din astea se intimpla numai in filme.

  • Ce sa zic? L-am ascultat pe tatal meu pina la capat. Cind a terminat de povestit m-a cuprins de umeri si mi-a zis zimbind ca acum se simte cu sufletul usurat pentru ca mi-a spus adevarul si ca e mai bine sa aflu de la el decit sa-l aflu de la altcineva. Ca dinsul m-a considerat intotdeauna fiul sau …
  • Tu cum ai reactionat?
  • In acel moment mi-am amintit ca intr-o zi m-am intrebat de ce eu sint blond desi nimeni din familia parintilor mei nu este. In sfarsit aflasem raspunsul.
  • Deci esti moldovean?
  • Asta cum ai dedus-o?
  • Presupun..
  • Da, moldovean .. Sa-ti zic si restul. Ne-am intors acasa si atunci cind am intrat in bucatarie mama tocmai toca niste varza pentru salata. M-am apropiat de ea si am luat-o in brate … ea nu stia ce se se intimpla, de unde efuziunea de sentimente …
    Tatal meu i-a zis sec ca mi-a zis cine sunt de fapt. Atunci dansa cu miinile tremurind si-a scos manusile de plastic si in propozitii neterminate il tot intreba de ce a facut asta. Nu suportam sa o vad ca plinge.

  • S-a schimbat ceva in viata ta dupa ziua aceea ?

  • Nu in sensul in care presupui tu. Eu tin la parintii mei adoptivi si ei tin la mine. Cind eram copil m-au trimis la gradinita in limba romana desi eu plingeam si ceream sa merg la cea maghiara. Pe atunci nu stiam sa vorbesc romaneste, daca poti sa-ti inchipui asa ceva ?!
    Scoala am inceput-o in limba maghiara iar la obiectul de limba si literatura romana aveam printre cele mai mici note din clasa.
    Din clasa a cincea, imediat dupa ce am aflat cine sunt, am mers la o scoala cu predare in limba romana. Stii …? Chiar si dupa aceste evenimente eu continui sa vorbesc acasa in maghiara; nu as putea altfel caci m-as simti strain fata de parintii mei daca nu as face-o.
    Nu am spus nimanui dintre prietenii mei ce e cu mine … nu ar fi avut nici un rost. Nu stiu daca m-ar fi putut intelege.

  • Dupa aceea nu te-ai simtit stingher acasa la tine?

  • Nu. Intotdeauna am simtit ca acolo e casa mea, afectiunea parintilor mei este una reala si chiar formam o familie. Sentimentul ca suntem o familie nu m-a parasit niciodata.
    In fiecare seara ma suna aici in tabara si indiferent de ce cred eu ei ma considera copilul lor. Chiar si dupa ce le-am spus ca la 18 ani, la majorat, imi voi schimba numele in Decebal Bulmeza.

  • Totusi , in biografia ta nu s-a schimbat chiar nimic? Totul s-a desfasurat liniar … pe un drum tot inainte?

  • La citeva zile dupa acea discutia, intr-o noapte, am visat romaneste. In visele mele anterioare nu mi s-a intimplat sa visez pre romaneste,desi vorbeam destul de bine romana si intelegeam aproape totul la televizor … dar aveam unele probleme cu ortografia.
    In acea noapte am visat ca m-am ratacit pe un deal la poala unei paduri. Era iarna si zapada era mare. Doream sa ma intorc in oras dar oricit mergeam in sus si in jos nu intilneam pe cineva care sa ma indrume. Atunci, de undeva din neant, a aparut un lup argintiu care cu glas de om mi-a zis : ” Nu te teme Bulmeza. Asta e doar un vis.”

  • Povestea ta e atit de neverosimila ca ma intreb daca cineva ar putea sa o creada !

  • Nu e nevoie sa ma creada cineva.

La sfirsitul taberei, chiar in ziua in care urma sa mergem la gara, parintii lui Decebal Bulmeza au venit cu masina sa-l ia acasa.
Atunci el mi-a facut cunostinta cu ei si i-a atentionat, in romaneste, in prezenta mea, ca mi-a zis povestea lui. Aveau o anume austeritate dar si distinctie. Privindu-i pe ei trei impreuna mi-am dat seama ca formeaza intr-adevar o familie. La despartire, mama lui, mai in gluma mai in serios a spus : grabeste-te moldovene… ca ne prinde noaptea pe drum!

Nu am dat numele real desi mi-l amintesc perfect.
O perioada ne sunam reciproc. Dupa care eu am mers la facultate si am dat uitarii pustiul cu ochii verzi cu nelipsita camasa cadrilata.
As vrea sa stiu ce mai face si daca intradevar si-a schimbat numele in Decebal Bulmeza sau Decebal Matula …

Daca ar citi acest text s-ar recunoste imediat. Mi-ar place sa aflu ca visele i-au devenit realitate.

 

legea junglei


imagine – Rafał Olbiński

*

Mai ramasesera citeva zile pina sa se incheie anul scolar. Peste vreo doua saptamini avea sa se sfirseasca si clasa a saptea.
Vremea era superba iar apa ne imbia la scaldat, nu la invatat smile.gif
Tin minte intimplarea asta in toate amanuntele ei.

Ora de educatie fizica se terminase dar nimeni nu se grabea sa-si schimbe hainele si sa plece in sala de clasa. Urma ora de matematica. Nu stiu citi din colegii mei reusisera sa-si faca integral tema pentru acasa. Nici eu nu rezolvasem toate exercitiile pe care ni le daduse doamna profesoara, nu pentru ca ar fi fost cine stie ce dificile, ci pentru ca mi se pareau de-a dreptul plictisitoare.

Andrei, colegul nostru de care ceilalti baieti se cam temeau, se dadea bine pe linga fete ca sa-l lase sa copieze exercitiile. Ele il refuzau cu jumatate de gura trimitindu-l sa scrie tema de la baieti.
Discutia avea toate sansele sa degenereze in cearta. La un moment dat, nervos, el le-a replicat : sunteti una mai proasta ca cealalta !

Eram doar la citiva pasi in spatele lui. Pentru citeva secunde am vazut rosu in fata ochilor, ca si cum m-as fi scufundat intr-un pahar de vin.
Fetele nu l-au luat in serios, chicotind mai departe.
Si mai nervos el s-a intors brusc. Ne-am trezit fata in fata.
„Ce stai in fata mea? !, mi-a strigat si m-a impins dind sa plece mai departe. Lovitura din umar m-a facut sa-mi pierd pe jumatate echilibrul.

Asta a fost scinteia care a declansat explozia.
L-am privit o secunda in ochi si am simtit o nevoie acuta sa-i dau doi pumni drept in fata.
Ah ! Ce rau e sa fii fata si sa trebuiasca sa inghiti toate magariile, caci, nu-i asa, o domnisoara nu se bate cu baietii … mi-am amintit de fraza asta pe care sunt convinsa ca toate fetele le-au auzit la viata lor.

Prefer sa nu fiu o domnisoara bine crescuta, mi-am zis in gind,  l-am prins de tricou si apoi l-am aruncat la pamint.

Socat de comportamentul meu, fara sa se ridice, repeta strigind : Nu ti-am zis nimic tie. Nu ti-am zis nimic … le-am zis celorlalte fete …

Mie sau oricarei alte fete, e tot aia, i-am raspuns pe acelasi ton, si am inceput sa-l trag de tricou pe aleea proaspat umpluta cu pietricele de riu.
Andrei nu avea suficienta forta sa-mi contrabalanseze furia. De cite ori se ridica in picioare il trinteam din nou la pamint si il trageam peste pietrele ascutite. Nu m-am oprit nici atunci cind am vazut ca tricoul s-a patat de singe, desi i-am zarit zgiriiturile de pe spate.

Baietii se retrasesera intr-o parte, fetele in cealalta, formind impreuna un semicerc in jurul meu. Nimeni nu intervenea. Baietilor nu le venea sa creada ca-l vad la pamint pe Andrei, un tip sportiv ce putea fi luat oricind drept elev de liceu, si cu care se fereu ca sa intre in conflict … iar fetele se simteau intr-un fel razbunate pentru toate ironiile pe care le-au suportat din partea diversilor colegi de scoala.

Atunci cind i-am dat drumul si l-am privit facut ghem pe jos nu mi-a venit sa cred ca am fost in stare sa tirasc pe jos acest munte de carne.
Eu eram vai de capul meu … nu cred ca pe vremea aceea ajungeam la patruzeci de kilograme.

Stiam ca mama va afla de isprava mea, asa ca eram pregatita sa suport consecintele.

Spre seara Andrei impreuna cu mama lui au sunat la usa.
Nu are rost sa repet niste dialoguri pe care cred ca le banuiti.

Mama lui Andrei isi inchipuia ca baiatul ei e un inger, habar nu avea de limbajul suprasaturat de termeni anatomici rolleyes.gif pe care il folosea odrasla ei.
Nu avea rost sa ma apar, stiam prea bine, dar in viltoarea acelor discutii am avut timp sa-i spun ca daca il mai aud vorbind inca o data asa il voi bate cu adevarat, de-o sa ma tina minte.
Biata femeie facuse ochii mari nevenindu-i sa creada urechilor. Mama mea ma trimitea in cealalta camera in timp ce o asigura pe mama lui Andrei ca voi fi pedepsita.

Dupa ce au plecat ei mama a intrat in camera mea tremurind de nervi.
„Sa stii ca nu ai sa scapi cu una cu doua! Cind vine tata acasa mai bine sa-i spui tu ce s-a intimplat decit sa-i spun eu!”

Nu ma speriau amenintarile astea. Ma simteam foarte bine si racorita.
Cum ma puteau pedepsi? Nu ma vor lasa sa merg in tabara sau la rudele preferate.
Mare brinza! N-am sa mor din atit.

Dupa ce a terminat de mincat, i-am povestit tatei varianta mea. Mama i-a povestit varianta auzita de la mama lui Andrei.
Ma asteptam sa se enerveze, sa izbucneasca violent chiar.
Ne privea cu o figura impasibila incit ajunsesem sa ma intreb daca intelesese ce se intimplase si daca urmarise firul actiunii mele reprobabile.
S-a uitat la mine masurindu-ma din cap pina in picioare, de parca acum ma vedea in premiera, si a zis : Bine i-ai facut.

„Cum adica bine i-a facut?, a intervenit mama suparata. Stii ca nu-mi place ca exergy sa se bata cu copiii.

Venise rindul meu sa ma enervez.
Pina acum de cite ori m-am batut cu cineva, ca sa nu-ti placa?
Niciodata.
Si nici azi nu m-am batut. L-am tras prin curte pina i-a venit rau, pentru ca nu am de gind sa suport orice. Atunci cind a injurat-o pe Crina in gura mare, si a aflat diriginta, ce i-a facut?
Nimic.
Ba chiar a zis ca ea e de vina, si ca trebuia sa plece, nu sa se certe cu el.
E normal sa aiba curaj sa spuna orice pentru ca stie ca nu i se va intimpla ceva.

Puteti sa ma pedepsiti oricum, am bravat eu, dar sa stiti ca nu am de gind sa tremur de frica in fata oricarui nesimtit.

„Pleaca la tine in camera”, mi-a zis mama clatinind a neputinta din cap. „Nu stiu ce-am sa ma fac cu tine … „

M-am asezat pe burta pe pat privind in gol la tapetul de pe perete.
Vocile parintilor mei razbateau din camera alaturata …

vocea mamei … ziceai ca nu vrei ca fetele tale sa creasca ca niste plante de sera. Le-ai lasat sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimic. Poftim, nu te poti incumeta sa te apropii de ele. Iti place ce cactusi au iesit?
vocea tatei … nu le pling de grija. Tu nu ai alte lucruri de care sa te ocupi?
vocea mamei … ce lucruri?
vocea tatei … o dulceata de capuni, un sirop de trandafiri … o inghetata …. o budinca …
vocea mamei … observ ca azi nu se poate discuta serios cu tine.
vocea tatei … nu vad nimic serios in povestea asta.
vocea mamei … sa nu-mi zici ca nu trebuie pedepsita.
vocea tatei … de ce?
vocea mamei … cum de ce? Chiar nu intelegi, sau esti de acord cu ea? Trebuie sa invete ca diferendele nu se rezolva prin violenta.
vocea tatei … da’ prin ce se rezolva?
vocea mamei … suntem in oras nu in padure. Nu sunt adepta legii junglei.
vocea tatei … serios?! De aia ursul asta de Andrei isi permite orice, ca in loc de padurari cu pusca in mina se intilneste cu profesoare coafate dupa ultimul jurnal si cu pantofi italieni pe tocuri cui.
vocea mamei … in afara de ironii ieftine mai ai si altceva de spus?
vocea tatei … draga, ma lasi sa termin de citit ziarul, sau nu?
vocea mamei … vorbesc foarte serios. Ma mir ca nu observi. Sau poate ca nu vrei sa observi. Nu inteleg de ce-i tii partea.
vocea tatei … bine i-a facut. … daca aveam acasa un papa-lapte ca asta, si venea sa se plinga pentru lucruri minore, il mai articulam si eu inca o data ca sa invete minte ce inseamna atunci cind o fata matura curtea cu tine.

L-am auzit ca ma striga. Cu lehamite m-am ridicat si am mers la ei in camera.

Ai avut noroc, mi-a zis tata. Ca daca era un baiat ca lumea nu statea sa faci cu el tot ce vroiai. Daca era altcineva, putea sa se ridice si sa-ti dea vreo doua ca nu te mai adunai asa usor de pe jos. La asta nu te-ai gindit? Ca putea sa-ti rupa capul sau oasele?

Nu, i-am zis eu. In acel moment nu m-am gindit la nimic.

Cum de nu a crapat ceva in tine?, a continuat el mirat. Cred ca are de doua ori greutatea ta. Cum l-ai tirit prin curte ?

Nu stiu de a unde a venit energia. Il simteam la fel de usor ca un balon. Cind ma gindesc ca tremurau baietii de frica lui, imi vine sa rid. Ca sa vezi de cine le era frica ! … doar gura de el. smile.gif
Nu doar gura. Si fizicul, am adaugat imediat. In rest nimic. Chiar ca e un papa-lapte, am continuat eu, facindu-mi-se brusc rusine.

„Victoria” mea isi pierdea din dimensiunea initiala si,  incet incet, am vazut lucrurile asa cum trebuiau vazute de la bun inceput.

Romeo și Despina (epilog)


Tamara de Lempicka, Surrealist Hand (1989)

Private Collection, USA
*

Nu toate povestile se termina cu “… si au trait fericiti pina la adinci batrineti”.

Imediat dupa ce a terminat liceul Despina s-a casatorit cu cineva din alta parte. A plecat din oras si ani de zile nu am mai vazut-o desi auzisem ca se reintorsese deseori sa-si viziteze bunicii.
In acea perioada locuiam la Iasi dar foarte multe zile de vacanta le petreceam acasa, singurul loc unde arhitectura mea interioara se armoniza de la sine cu cele mai nearmonioase lucruri.

Dupa un numar de ani, nu mai stiu citi, din masina, in viteza, am zarit o silueta si o figura ce-mi parea cunoscuta. N-am recunoscut-o instantaneu.
Isi tunsese parul foarte scurt, baieteste … mi-a adus aminte de anii din clasele primare, cind, privind loturile sportive ale japonezilor si coreenilor, nu reuseam sa-mi dau seama care sunt fete si care baieti …

Despina insa isi pastrase alura si supletea. Aceeasi silueta fina … acelasi pas saltat. Pe ea parul scurt o dezavantaja si-i rapea din feminitate. Pacat ca si-l taiase.
Tinea de mina un baietel de citiva anisori si-i explica ceva prin gesturi largi insotite de zimbete. Copilul ii rapundea si se lipea strins de dinsa.
Pentru citeva secunde am reusit sa-i zaresc chipul. Un oval luminos si trasaturi destinse in spatele carora nu era greu de ghicit ca se ascund stropi multi de multumire … de fericire chiar.

Anii trec si nu pot sa ma abtin sa nu fac o socoteala simpla : acum baiatul ei e mai mare decit Romeo la virsta la care ii fusese prieten.

Lucrurile se aseaza in matca lor nu asa cum le doresc oamenii, dar in cele din urma asezate le dezvaluie adevaruri si frumuseti pe care, anterior, erau incapabili sa le vada.

Parca undeva, in spatele cortinei imaginare a Timpului, un spiridus obraznic se distreaza aruncind alandala evenimente in fata muritorilor, iar apoi se ascunde iarasi in spatele cortinei rizind pe ascuns urmarindu-le reactiile.

Intr-un concediu imi propusesem sa fac ordine printre cartile de acasa. Simpla atingere a copertilor unor carticele de citeva pagini citite in clasa intii imi provoca o senzatie de bine. Pe unele, cu litere inegale, imi scrisesem numele, ca pe un insemn de proprietate. De fapt singurele mele proprietati de scolarita carora le acordam valoare.
Am ramas surprinsa la vederea cartii de bridge a lui Coriolan Neamtu printre alte carti inghesuite in partea de jos a bibliotecii, locatie pe unde nu mai umblasem de multa vreme.
Era vorba de cartea imprumutata lui Romeo.
Dar ce cauta aici? Cum de ajunsese din nou la mine?

Mama uitase sa-mi spuna ca cineva o adusese cu mai multe luni in urma.
– Cine? am intrebat-o.
– Un domn inalt cu masina alba.

Un domn inalt cu masina alba. Un portret foarte sumar ce nu ma ajuta deloc.
Mama nu-i intelesese numele desi “aducatorul” se recomandase.

Ma gindeam ca trebuia sa fi fost Romeo. Ce pacat ca nu ne-am intilnit!
E singurul personaj din povestea aceasta despre care nu stiu absolut nimic.
Romeo e personajul acela care, pentru mine, va trai mereu in trecut iar numele său va fi atasat pentru totdeauna numelui Despinei.

Romeo si Despina … intr-un anume nod al existentei ei trebuiau sa se intilneasca.
Si s-au intilnit.
Acesta e cel mai important lucru, nu faptul ca s-au despartit.