trădătoarele …

Acest text l-am scris în 2008, pe forumul HanuAncuței, pe vremea când nu utilizam diacriticele. Sper ca lectura să nu provoace dureri de cap :)
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Clasa a cincea, vacanța de primavara, prima mea iesire in afara granițelor României …

Asteptasem cu multa nerabdare ziua aceasta, nu numai pentru faptul ca urma sa calc pe pamântul unei alte tari, cât pentru faptul ca urma sa vad locul unde a invatat Eminescu: Cernăuţi.

La finalul calatoriei am inteles mai multe lucruri.

Grupul nostru era format din vreo cincisprezece elevi si trei insotitori: o invatatoare de la scoala noastra, un profesor in vârsta pe care nu il cunosteam – pentru ca preda la o alta scoala – si tovarășa de la județ.
Tovarasa era imbracata cu un pardesiu de culoare gri deschis si avea pe cap o caciula de vulpe argintie ce îi venea până pe sprâncene.
Pe mine ma pufnea râsul ori de câte ori ma uitam la dânsa. Afara era destul de cald, era primavara in toata regula. In piata se vindeau zambile, frezii si lalele.
Trecuse anotimpul caciulilor de vulpe dar se pare ca tovarasa ori nu stia, ori isi inchipuise ca va lua privirea rusilor cu blana de pe cap.
Noi eram imbracati in uniforme de pionieri, cravata rosie cu tricolor la gât si berete bleumarin pe cap.

Dimineata se anunta superba. Strazile orasului Cernăuţi mi s-au parut foarte largi iar Universitatea de-a dreptul imensa. Cladirea fusese construita dupa toate rigorile impuse de regimul austro-ungar.
A fost primul lacas de invatamânt superior in care am pus piciorul, caci până atunci nu vazusem cum arata pe dinăuntru o facultate sau o universitate.

De acolo am fost dusi la o sala de spectacole unde urma sa ne intâlnim cu pionierii rusi, dupa care urma sa mergem undeva in afara orasului sa plantam pomii prieteniei  :)

In autocarul nostru erau numai elevi de la a cincea in sus, cu exceptia unei fetite din clasa a doua. Invatatoarea de la scoala noastra a asezat-o pe scaun lângă mine zicându-mi sa am grija de ea,  sa nu se piarda si sa nu care cumva sa o las singura si sa se sperie sau sa inceapa sa plângă.
Nu-mi convenea postul de nanny dar nu aveam încotro.

Avea un par lucios si brunet, tuns pe  linia gâtului, si un breton de sub care ieseau doi ochi verzi si niste gene lungi, foarte feminine.
O chema Smaranda dar mie imi venea sa-i zic Smaralda … din cauza ochilor ei verzi si limpezi ca piatra de smarald.

Ma tinea strâns de mână si, in timp ce cautam niste fotolii libere pe care sa ne asezam pentru a urmari spectacolul copiilor rusi, vorbea incontinuu minunându-se de ceea ce vedea. Cel mai mult era speriata de faptul ca se vorbea intr-o alta limba din care ea nu pricepea nimic.

Am gasit niste locuri aproape de scena, cred ca prin rândul trei sau patru. Ne-am asezat asteptând sa se ridice cortina. Printre scaune era un permanent du-te vino de copii imbracati in costume ciudate.
La un moment dat lânga noi s-au asezat doi rusi, o fata si un baiat.
Fata a intrat in vorba cu mine rostind câteva cuvinte într-o româneasca aproximativă : „Veniti de la Rumunia?”
Acel „de la Rumunia” in loc „din România” avea un farmec aparte.
I-am raspuns ca da si am intrebat-o la rândul meu cum de stie romaneste. Face la scoala limba româna?
Ea mi-a raspuns ca nu, dar ca, in cartierul lor sunt foarte multi copii români, si ca, jucându-se impreuna a invatat puțin românește.
A spus ca o cheama Dana iar pe fratele ei Peter.
Dupa numele lor mi-am dat seama ca dânșii trebuie sa fie de origine germana.
Peter mi-a confirmat supozitia si in mod vadit se simtea foarte bine ca poate sa vorbeasca cu noi.
Mai pe românește, mai pe nemțeasca mea schiopătată, uneori pe ruseste chiar, dialogul nostru continua.
Smaranda nu scotea un cuvânt dar se uita la ei doi cu o privire plina de admiratie.

Spectacolul a fost foarte frumos. Ritmurile muzicala rusesti se amestecau cu cele georgiene, turkmene, moldovenești, ucrainene, lituaniene sau tătare. Dansatorii imbracati in costume multicolore sareau acrobatic prin aer, garmoşca nu apuca sa se odihneasca, luminile se aprindeau si se stingeau scoțând si mai mult in relief grația de caprioare a fetelor din grupul de gimnastica ritmica.
La plecare Dana si Peter au propus sa facem schimb de cravate.
Mi se parea minunat sa am o amintire de la ei, asa ca am scos de la gât cravata rosie de pionier.
Smaranda m-a imitat. Intr-o secunda am înnodat  cravata ruseasca, facuta dintr-un material matasos, altfel la pipait decât cravatele românești.

Am mers la autocar si ne-am asezat pe scaune asteptând sa mergem sa plantam pomii prieteniei.
Probabil ca unul din copii din autocar i-a spus tovarăsei ca noi doua avem cravate rusesti.
Ea a venit la noi cu o falca in cer si una in pamânt.
„Unde va sunt cravatele?”
„Le-am schimbat cu niste copii rusi ?”
„Cum adica le-ati schimbat? TRADATOARELOR !”  a spus ea pe o voce aproape țipată.
Intre timp autocarul a oprit in fata unui spatiu verde si toata lumea a coborât, cu exceptia noastra.
Prin geam vedeam autocarele cu copii rusi, camionul cu puieții pe care urma sa-i plantam si vreo doua masini de miliție.
Tovarășa spumega de furie.
„Imediat sa va dati jos cravatele. Nu aveti voie sa iesiti afara. Stati in autocar până se intorc restul copiilor. Tradatoarelor de tara! Meritati sa fiti pedepsite. V-ati vândut țara!”

Smaranda, cu lacrimile siroind pe obraz, a desfacut cravata si i-a intins-o.
„Si tu, n-auzi?! Da jos cravata!”
Nu m-am miscat deloc. Nu aveam de gând sa i-o dau.
Vazând ca nu o ascult, dânsa mi-a tras cravata de la gât.
Atunci eu i-am dat peste mână.
A fost o reactie spontana, nu m-am gândit nici la vârsta pe care o are si nici la ‘inalta ei functie de la judet’.
Mirată, si cu ciudă, ea m-a lovit peste cap.
Abia dupa ce m-a lovit si-a dat seama de prostia pe care o facuse.
Nu m-a durut. Am capul tare, la propriu vreau sa zic  .
Enervata, tovarășa a coborât zicându-i soferului sa inchida usa si sa nu ne lase sa coborâm deoarece suntem pedepsite.

Smaranda plângea in hohote. Voia sa planteze si ea un copac, sa faca fotografii cu copiii rusi si sa arate fotografiile atunci când se va intoarce in România.
Mi-era mila de ea vazând-o cum plânge pentru nimic.

Soferul cauta un loc de parcare mai la umbra.
Smaranda aproape ca se sufoca de plâns. Degeaba am incercat sa o iau in brate si sa o duc la un geam prin care sa vada mai bine afara.
Corpul i se zguduia de plâns si imi era frica sa nu i se faca rau.

Soferul s-a uitat la noi dupa care, nervos, a iesit afara. Nu a trecut nici un minut si profesorul cel în vârsta a venit la noi.
M-a intrebat ce s-a intâmplat. In trei propozitii i-am zis esentialul, mai putin faptul ca tovarasa mi-a dat cu palma peste cap.
Am vazut cum i se înăspresc trasaturile fetei si cum scrâsneste din dinți.
Si-a scos ochelarii cu rama argintie de pe ochi, a luat-o pe Smaranda în brate si mi-a zis sa vin afara dupa dânsul.
Am coborât împreuna din autocar. El a lasat-o jos pe Smaranda si i-a facut semn sa mearga in directia unui pom pe care il tineau trei baieti rusi.
Smarandei nu-i venea sa creada. Lacrimile i s-au oprit brusc si cu pasi timizi s-a apropiat singura de cei trei rusi, doi blonzi si unul brunet, cel brunet cu trasaturi evident asiatice. Pustanii rusi zâmbeau încântati la gândul ca vor face fotografii cu o fata așa de frumoasa  :)

Nu m-am clintit de pe locul meu. Profesorul stătea lânga mine si urmarea din priviri copiii.
Tovarasa s-a apropiat amenințător de mine.
„Cine ti-a dat voie sa iesi afara?”
In gândul meu i-am raspuns : popa prostul 

Dar atunci s-a intâmplat inevitabilul. Profesorul s-a intors spre ea si cu o voce pe care nu am sa o uit niciodata, cu dicția unui judecator care citeste o sentință de condamnare la moarte a spus : „Naiba să te ia de netoată! Nu ti-e rusine de copiii ăștia? „
Tovarășa tremura de furie.
„Am sa te raportez la județ” a zis ea pe o voce gâtuită.
„Să mă raportezi la mă-ta” a răspuns incredibil de calm batrânul profesor.

Tovarășa a plecat cu fața rosie de nervi si cu caciula caragioasa in care capul i se infundase cu totul.
Profesorul si-a trecut ambele mâini prin parul alb si s-a uitat la mine de parca abia acum descoperise faptul ca eram acolo.
„Esti destul de mare sa întelegi ce vreau să-ți spun. Nu e frumos sa vorbesti asa cum am vorbit eu, insa uneori, in raport cu unele femei, un barbat trebuie sa fie puțin nesimtit ca să se faca perfect înțeles.”

Da, eram suficient de mare să-i înțeleg vorbele. Eram suficient de mare să realizez ce ştift uman e tovarășa. Si eram suficient de mare ca să mă opun lucrurilor absurde si sa nu-mi fie frică să reacționez.

Desi au trecut foarte multi ani de atunci, si desi am aruncat sau am pierdut multe lucruri, totusi cravata aceea o am si acum.
Chiar daca e o singura cravata, eu îi spun „cravata lui Peter si Dana”.
Nu e o simpla cravata. E simbolul primului meu act de rezistenta impotriva a ceea ce Einstein se temea ca s-ar putea sa nu aiba limite  :)

Free website hit counter

conexiuni

foto – René Maltête

M-am reîntors pe meleaguri dâmbovițene după mai multe zile petrecute pe un soi de alte meridiane culturale.
Reîntoarcerea a fost brutală și mi-au trebuit pe puțin douăzeci și patru de ore să prind cadența marșului citadin.

Îmi vine destul de greu să trăiesc o realitate ireală … iar aici mă refer la tot ceea ce se întâmplă pe plan global.

Împotriva urâtului nu se poate lupta decât cu armele frumosului.
De aceea, și nu numai, în zilele următoare voi scoate din cufăr aceste arme ;)

Ciudate sunt conexiunile făcute de creierul uman în situații de criză.

La începutul acestei nebunii, în plină stare de urgență, mama îmi spunea că a visat prima ei călătorie la Cernăuți.

Se întâmpla pe la sfârșitul verii în perioada interbelică.
Așa, pe nepusă-masă, bunicul i-a spus că poimâine va merge la Cernăuți și are de gând să o ia cu el acolo.
Mama era copil, de abia învățase să citească, iar gândul că va merge în acel oraș despre care auzise atâtea povestindu-se la ei în casă a făcut-o să nu mai poată dormi de surescitare.

Dar, îmi spunea ea la telefon, din tot ce a văzut în oraș parcă au dispărut în ceață imaginile acelea cu clădiri impunătoare și fântâni arteziene, cu vitrine în care tronau pălării țepene și cutii colorate cu delicatese.
Ceea ce îi venea acum în minte erau niște copii evrei cu steaua lui David cusută pe haine.
Mergeau împreună discutând în idiș fără să se uite la curioșii care îi priveau de pe trotuar.
Mama nu înțelegea de ce ei sunt obligați să poarte acea stea cusută pe haine iar bunicul încerca să o facă să înțeleagă cine și de ce a dat niște legi absurde.
Mama a ascultat, n-a înțeles aproape nimic, apoi a replicat furioasă : La noi în oraș, la noi la școală, nu se va întâmpla acest lucru.
Bunicul s-a mulțumit să mormăie cu jumătate de gură: Ba bine că da! Vin vremuri grele iar după aceea vremuri și mai grele.
Parcă ar fi bănuit că la sfârșitul războiului aveau să vină comuniștii la putere.
Tot restul zilei mama a fost debusolată.
Când a început școala și-a văzut colegii evrei cu steaua galbenă cusută pe haine.
Până în acea zi, deși colegii de clasă vorbeau acasă în alte limbi și aveau religii diferite, mama nu se gândise că fiecare ar putea fi diferit de celălalt.
Îmi spunea că în clasa lor erau copii din șase etnii și cinci culte religioase. Un mozaic uman din care fiecare avea de învățat câte ceva.

În timp ce vorbeam cu mama la telefon realizam că și eu, la începutul stării de urgență, mă visasem pe mine în clasa a doua.
Vedeam ca aievea clasa noastră, banca în care stăteam (a doua pe rândul de la geam – cu vedere spre parc), catedra învățătoarei, fișetul metalic îngust din colțul clasei, pupitrele din lemn masiv ca o barcă cu două locuri cu scaune rabatabile … auzeam până și trilurile păsărilor din parc, primăvara, sau croncănitul ciorilor, toamna.

Dar cel mai bine văd călimara de cerneală de pe catedra doamnei învățătoare.
O călimară mare, pătrată, din sticlă de culoare închisă, cu fundul gros de vreo trei degete, aveam să aflu că fusese concepută așa ca să nu se răstoarne, închisă cu un capac argintiu filigranat, bombat și ușor țuguiat, terminat cu o piatră de culoare verzui cenușie.
Toate aceste detalii îmi sunt foarte clare deoarece doi ani de zile am privit călimara aceea.
Dar iată povestea ei.

În clasa întâi am avut o învățătoare care nu ne-a lăsat să scriem cu pixul.
Trebuia să scriem doar cu stiloul pentru că, spunea ea, trebuia să învățăm să scriem frumos, caligrafic.
Mereu ne certa atunci când uitam să ne umplem acasă stilourile cu cerneală.
În clasa a doua ne-a venit o altă învățătoare, prima fiind cooptată în nu știu ce comisie la inspectorat, care a continuat să ne ceară același lucru : să scriem doar cu stiloul.
Această nouă învățătoare, frumoasă tânără și brunetă,  venise la noi în oraș împreună cu soțul ei, inginer militar, și avea să rămână doar doi ani.

Spre deosebire de prima învățătoare dânsa nu ne certa dacă uitam să ne punem cerneală în stilou.
A adus o călimară mare și grea, a pus-o pe catedră și ne-a spus că fiecare poate să-și umple stiloul de acolo.
În fiecare dimineață găseam călimara plină cu cerneală, și parcă plină de importanță, nemaifiindu-ne teamă că vom fi certați pentru uităciunile noastre.

Dar învățătoarea noastră nouă mai avea și un alt obicei ciudat.
Când pleca în pauză nu închidea niciodată fișetul metalic.
Acolo ținea tot felul de lucruri … coli de hârtie de desen, creioane, ascuțitori, radiere, foi de sugativă tăiate la dimensiunea unei cărți poștale pe care eram liberi să le luăm, gheme cu sfoară și ațe colorate, clame de birou, un compostor, o perie de haine, cutiuțe albe cu lipici, hârtie creponată, hârtie lucioasă, staniol și resturi de dantele, câteva numere din Arici Pogonici și Luminița, șireturi colorate, zeci de capace și căpăcele …

Bineînțeles că în pauză se găsea cineva să cotrobăie prin dulap și să dea toate peste cap.
Dar doamna învățătoare nu se supăra.
După ore, prin rotație, rămânea câte unul din noi să le pună pe toate în ordine.
Știți ce s-a întâmplat ?
După nici o lună nimeni nu a mai dat iama în dulapul clasei.
Oricine avea nevoie de ceva, își lua, punea apoi la loc, fără ca să fie ținut din scurt de doamna învățătoare.
Ordinea se impusese parcă de la sine după ce, fiecare din noi, făcuse măcar o dată curat în dulapul clasei.

Dar să revin la călimară.
În visul meu călimara era tot acolo, pe catedra învățătoarei, direct în bătaia razelor de soare.
Eu eram singură în clasă, în banca mea, inspirând mirosul de lemn vechi al pupitrelor moștenite cred că din perioada interbelică, cel de cretă și un vag miros de zahăr vanilat de la gogoșăria din parc.

Priveam acea călimară masivă, simbol al stabilității, și-mi spuneam în gând că nimic rău nu poate să se întâmple.
Toate lucrurile erau acolo, la locul lor, ordonate, așteptând să înceapă o nouă zi de școală și toate să curgă pe făgașul lor firesc.

Reamintindu-mi visul cu călimara simt că mă revoltă și mai mult măsurile cu privire la începerea noului an școlar, deși, după părerea unora, nu ar trebui deoarece nu am copii.
Dar atunci când o aud pe sinistra doamnă „ministră” Anisie și propunerile cu privire la scenariile de începere a noului an școlar mi se face efectiv rău.
Păi ei vorbesc de tablete, telefoane smart și învățământ online, de clase cu două schimburi – jumătate la școală și jumătate acasă, de măști purtate de elevi pe tot parcursul orelor, plus distanțarea fizică, toate astea cu scopul de a învinge pandemia, dar fac uitată spinoasa problemă a celor 25% dintre grădinițe și 1180 de școli din România care au încă toalete afară, nu sunt racordate la rețeaua de apă potabilă și nu au un loc amenajat pentru spălatul mâinilor, școli insalubre la care copiii vin pe jos, prin noroaie și zăpadă, mulți … mulți kilometri.
De ce fel de distanțare se face vorbire atunci când îi luam în discuție pe miile de copii care, pe timp de iarnă, se trezesc cu noaptea în cap și din cătune uitate de oficialități vin la școală peste dealuri, prin pădure, pe marginea apelor, strânși unii în alții pentru a face mai bine față vântului, ploilor sau viscolului.

Mă întreb oare în ce realitate trăiesc oamenii ăștia puși să guverneze peste educația copiilor…

Nu am nici un răspuns.

PS.
René Maltête a fost un fotograf extraordinar de versatil și plin de umor.
El a inventat gagul fotografic.
Dacă vreți să vă binedispuneți căutați pe net imaginile surprinse de dânsul.
Un foarte bine scris articol de Cristian Munteanu vă poate ajuta să aflați amănunte despre acest fotograf prea puțin cunoscut/mediatizat la noi.

https://blog.f64.ro/2016/12/30/rene-maltete-sau-fotografia-in-versuri/

Free website hit counter

șalul Posad

cu dedicație pentru Zina.

---

Într-o zi din vacanța de vară am ajutat-o pe bunica să facă curățenie prin dulapul de haine și o comodă masivă în care ținea tot felul de accesorii, suveniruri și mărunțișuri.
Îmi plăcea să pipăi hainele acelea din alte timpuri, înainte de venirea comuniștilor la putere, martore tăcute ale unei lumi … o lume pe care o puteam regăsi doar prin muzee sau în paginile cărților.

La un moment dat bunica a desfăcut un șal mare, înflorat, pe un fond de culoare vișinie.
A privit în el ca într-o oglindă.
Era oare un dar prețios? Era o amintire de familie?
Mă tot întrebam ce poate fi în spatele acelei bucăți de material înflorat de a făcut-o pe bunica să zâmbească.
Am atins marginea înflorată. Simțeam finețea lânii și mă miram cât de subțire poate fi. Vârfurile degetelor memorau textura și aveau să o păstreze pentru totdeauna în memorie.

• Are șalul acesta o poveste? am îndrăznit eu să întreb?
• Ai timp să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare dânsa.

Bineînțeles că aveam. Întotdeauna aveam timp să ascult povestindu-se întâmplări din vremea în care încă nu mă născusem.
Toate acele întâmplări auzite din gura unora și a altora mă făceau să-mi imaginez romane întregi.
Balzac, Sadoveanu, Tolstoi sau Dickens ar fi fost invidioși pe mine ;)

---

Bunica începuse să povestească ținând în poale șalul.

Cu vreo lună în urmă armata română întorsese armele împotriva Germaniei.
Linia frontului se mișca de la o zi la alta iar fotografiile cu convoaiele de  soldați nemți ce se retrăgeau de pe frontul de răsărit deveniseră simple banalități în gazetele ce adulmecau după senzațional.

Era un sfârșit de septembrie încă destul de cald. O moliciune parșivă plutea în aer, atenționând parcă nenorocirile ce aveau să vină.
În acea după-amiază însorită tocmai făcusem plăcinte cu brânză și mărar. Le-am scos afară din casă ca să se răcească mai repede.
Atunci am observat două siluete în spatele gardului, venind de undeva din grădină, deși pe acolo nu a fost niciodată vreun drum de trecere.
Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi hoți. Nu mi-am dus bine gândul până la capăt că am auzit o voce de femeie.
– Acasa sunteti, gospodari? E cineva acasă?

I-am răspuns zicându-i să înconjoare gardul ca să ajungă la poartă.
Atunci când am deschis poarta am avut în fața ochilor o femeie destul de înaltă, cu fața prăfuită și baticul peste ochi, trăgând după ea un fel de cărucior plin cu boccele pe care stătea o fetiță speriată cu mâinile înleștate de o haină groasă pe care, probabil, dormise.
Alături de femeie mai era un copil. Un băiat de vreo șapte opt ani. Copilul purta în picioare ghete de iarnă deși afară era o vreme mai mult de vară.

M-am gândit că veniseră să ceară ceva, căci războiul îi adusese pe mulți în situația asta.
– Vreți ceva de mâncare ? i-am întrebat. Pot să vă dau lapte și plăcinte.

Femeia a mulțumit însă mi-a zis că are o rugăminte mult mai mare.
O fi vorba de bani, m-am gândit eu imediat. Nu știam dacă să le dau sau nu.

Femeia a interpretat tăcerea mea drept încuviințare.
– Ne-am rătăcit pe drum. Uitați ce rugăminte avem. Îngăduiți să stăm noaptea asta aici, în curte sau în stodoală, și dați-ne niște apă caldă să ne spălam.
După ce ne-om hodini, în zori de zi, mergem într-acolo unde ne e drumul.

Nu puteau fi cerșetori. Nu cerșetori oarecare.
Deși murdară și obosită femeia vorbea foarte frumos. Se vedea că avea învățătură de carte.
Fără să-i întreb de unde vin le-am deschis poarta și i-am poftit înăuntru.
Mi-a observat rozariul înfășurat pe încheietura mâinii și cred că și-a dat imediat seama că sunt catolică.
M-a privit două secunde adânc în ochi apoi a pășit în curte trăgând după ea căruțul cu boccele, a dat-o jos pe fetița care de abia se ținea pe picioare, să fi avut puțin peste doi ani, și apoi i-a zis ceva băiatului.
Acesta a dat jos din cărucior o boccea și s-a așezat pe ea ca pe scaun.

M-am dus în casă de unde le-am adus apă să se spele pe mâini. Am pus o oală mare de apă pe foc apoi le-am adus lapte și plăcinte.

Toți trei mâncau în tăcere.
I-am lăsat să mănânce în tihnă și nu am întrebat-o nimic.
Când apa s-a încălzit am deschis ușa la șură și le-am zis că acolo puteau să se spele liniștiți.
Am adus două lighene, o cană mare și o bucată de sâpun.
Femeia s-a uitat lung la săpun.
– E scump, a zis ea. În vremurile astea un kil de săpun costă cât un kil de carne.
– E scump, am zis eu, dar curățenia e mai scumpă decât toate. Multe boli vin din mizerie. Nu vreau să mă înțelegi greșit dar e mai bine să faci tot ce trebuie pentru a scăpa de boli. Să știi că noi îl folosim cu încredere.
Am scos mâna ascunsă la spate și i-am dat o sticluță cu gaz.
Ea s-a uitat la sticlă și a zâmbit amar. Știa pentru ce era gazul. Pentru păduchi.

M-am întors în casă să pun ceva pentru cină. Nu eram bogați dar nici nu duceam lipsă. Bunicul tău știa să se îngrijească de toate.
Am mai trebăluit prin bucătărie și aproape că uitasem de musafirii neașteptați.
Când am ieșit din nou afară am văzut că femeia spălase hainele copiilor și le pusese la uscat.
Totul părea altfel.
Chiar ea arăta cu totul altfel. Mult mai tânără și mult mai frumoasă decât cu nici trei ore în urmă.
Avea un păr castaniu cu bucle mari și ochii de culoarea cerului senin.
Părea cu totul altcineva.

– Vreau să mulțumesc pentru tot. E mai mult decât am sperat vreodată. Tot ce vreau e ca măcar o noapte să doarmă copiii așa cum trebuie. De o săptămână suntem pe drum. Venim tocmai din Basarabia.

– Nu știu cine ești și unde vrei să ajungi dar știu că nu ești o femeie oarecare. Se cunoaște după cum vorbești.
Dacă ai ajuns să pleci de acasă înseamnă că nu e de bine. Poate că dacă mi-ai spune ți-ai ușura inima. Pentru un drum lung ai nevoie de o inimă ușoară.

Atunci, trăgând aer adânc în piept, femeia a început să povestească.
Am aflat de la dânsa că e fiică de preot și învățătoare, la fel ca multe alte fiice de preot.
Soțul îi era pe front dar de multe luni de zile nu mai primise nici o veste de la el. Războiul își schimbase cursul și multă lume din Basarabia vorbea că vor veni comuniștii la putere.
Va fi rău dacă vor veni la putere. Tatăl ei îi spusese deseori ce făcuseră rușii cu profesorii, învățătorii, preoții și scriitorii din Rusia.
Ea nu dorea să ajungă în Siberia, sau în Kazahstan, sau în vreun oraș minier la capătul lumii.
Nu dorea ca cei doi copii ai ei să cunoască Gulagul.
Avea un frate care lucra ca mecanic într-o fabrică din Timișoara.
Se înțelesese cu el ca să ajungă și ea cu copiii acolo. Tatăl îi murise cu doi ani în urmă iar mamă nu mai avea de când se logodise.
Nu avea pentru ce să mai rămână acolo. Presimțea parcă că rușii vor lua Basarabia.
Venise cu ce putuse … cu un tren de marfă alături de alți oameni care mituiseră mecanicul de tren, pe jos, cu o căruță, iarăși pe jos …
Dormise cu copiii prin locuri ferite, să nu-i ia la rost jandarmii sau militarii, având grijă mereu să nu atragă cu nimic atenția.
Avea niște acte dar se temea ca nu cumva cineva să spună că nu sunt bune și să nu-i voie să treacă.
Am vorbit cu dânsa până a venit bunicul tău. I-am povestit repede lui cum stau lucrurile iar el a spus ca va trebui să stea la noi până luni căci luni o va duce el cu docarul la gară. În plus de asta și ea și copiii aveau nevoie să doarmă pe săturate.

Fac o paranteză aici și întrerup relatarea bunicii. Docarul acela, un fel de  șaretă, supraviețuise decenii în magazie … și se transformase într-un loc de joacă pentru noi, verișorii mei și copiii vecini cu bunica.

Bunica a continuat să povestească.
I-am zis că i-am așternut să doarmă în casă dar femeia a refuzat cu încăpățânare. Poate că se temea … poate că se simțea ca la ea acasă acolo în șura cu fân cosit, buruieni de leac legate de grindă și mere puse la uscat pe ață.
Dimineața am ieșit afară să strâng hainele puse pe sârmă, înainte de a cădea roua, și am auzit un plâns înnăbușit din livadă.
Am văzut-o cum plângea îndoită peste roata de la fântână, protejată de semiîntuneric, departe de urechile copiilor.
M-am retras în casă pe vârfuri, fără să fac zgomot, lăsând-o să-și răcorească sufletul.

Ea și copiii au dormit trei nopți la noi.
În ultima seară i-am făcut un pachet pentru drum cu câte ceva ce aveam prin casă. Niște miez de nucă, doi pești uscați, afumați, pe care i-am împachetat bine în hârtie cerată și un borcan de magiun.
Am copt mai multe pâini ca să aibă măcar pentru două zile.
Și mai aveam ceva să îi dau. Un șal pe care îl primisem cu ani în urmă de la o rudă, un fel de mătușă.
De fapt acea mătușă de departe îmi făcuse cadou două șaluri, unul vișiniu cu flori de toamnă iar altul albastru ca cerneala cu flori de culoare albă și roz.
Unul pentru biserică, celălalt pentru plimbare în parc, argumentase mătușa mulțumită de faptul că bunicului tău îi plăcuse cum îmi vin amândouă.
Aveam de gând să-i dau șalul albastru musafirei noastre din Basarabia.
I-am zis să îl ia căci, dacă va avea nevoie de bani, va putea să îl vândă bine în Timișoara deoarece bănățencele au bani și se dau în vânt după baticurile frumos colorate.

L-a luat cu ambele mâini și și-a afundat capul în el. L-a mângâiat ca pe un pisoi. Pe baticul albastru degetele ei albe și lungi alunecau în figuri complicate de dans.
– E atât de frumos, a șoptit femeia mai mult ca pentru sine. E albastru ca speranța mea că într-o zi soțul se va întoarce de pe front și va veni după noi la Timișoara.
Mi-a mulțumit pentru toate spunând ca Cel de Sus i-a îndrumat pașii, rătăcindu-i drumul, făcând-o să ajungă aici.

Dimineața am îmbrățișat-o luându-mi rămas bun de la ea, dorindu-i totodată tot binele din lume.

– Și, am intervenit eu în povestea bunicii, crezi că a putut să vândă pe un preț bun șalul acela?
– Nu, nicidecum, sunt convinsă că nu l-a vândut. Sunt convinsă că l-a păstrat ca pe un talisman. Ba chiar am visat-o purtându-l la braț cu un bărbat chipeș pe o aleea umbrită de castani în floare.

---

Datorită unei fete care vindea produse tradiționale la un târg în București mi-am adus aminte de această întâmplare povestită de bunica mea pe când aveam doar unsprezece ani și tocmai terminasem clasa a cincea.
I-am cerut voie să o fotografiez nu fără să-i spun că știu că poartă un batic de colecție.
Ea s-a arătat surprinsă că am făcut diferența între un batic oarecare și unul  vechi ce se găsește foarte greu de cumpărat, iar cine îl are nu îl vinde.
Mi-a mărturisit că acel batic rusesc e o moștenire de familie dar că mai are încă două, la fel de valoroase.

I-am cerut voie să îl pipăi.
Exact aceeași textură fină. Aceeași textură memorată de degetele mele cu mulți ani în urmă.
Priveam amalgamul de culori și mă întrebam oare ce poveste ar fi putut să-mi spună acest șal Posad.
Am trecut a doua zi și am fotografiat cel de-al doilea batic, superb.

Cred că nu mai e nevoie să spun că fiecare șal, fiecare batic, fiecare maramă și fiecare legătură de cap, indiferent de nume, ascunde o taină, o poveste ;)

Free website hit counter

Ingrid

fotografie – Marc Fuller

 

Am rămas surprinsă cât de bine vorbea românește.
În povestea aceasta o voi numi Ingrid deoarece mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să o cheme așa în acte. Ea, fetița născută dintr-o mamă suedeză și un tată neamț, trăia cu impresia că Ingrid reprezintă numele unei femei puternice. În realitate acest nume vechi scandinav, dar și germanic, este asociat cu ideea de frumusețe.
Ingrid era frumoasă. O frumusețe distantă cu ochi de culoarea argintului viu întunecați de o furtună interioară strunită din greu.

• Știi când am venit în România pentru prima dată ? Aveam doar nouă ani.
  Chiar și acum când rememorez acea vară fantastică am impresia că nimic nu a fost adevărat. Că am trăit o poveste undeva la poala unor dealuri împădurite din Bucovina.

Era pe la începutul anilor 2000. România nu intrase nici in NATO și nici în Comunitatea Europeană.
Eu, mama și o prietenă de-a ei venisem aici pe la sfârșitul verii.

Poate că ar trebui să-ți spun de ce venisem aici. De ce tocmai aici.
Povestea mea e complicată chiar de la început. Vrei un short story sau varianta completă în ediție princeps?

Am zâmbit fără să-i răspund.

• Bine, am înțeles, mi-a răspuns ea legănându-și încet tot corpul cu scaun cu tot.
  Propun să luăm un pahar de vin. Un vin auriu … trebuie să aibă un vin bun aici.

Sticla cu vin își lăsa umbra alungită pe masa de la colțul extrem al terasei.
În fața noastră erau câțiva mesteceni ce-și foșneau încet frunzele în vânt.

• Cu ce să încep?, m-a întrebat ea mângâind cu o mișcare amplă masa de lemn.
• Cu începutul începutului … cu ceea ce îți vine acum în minte.

• Începutul adevărat nu îl știu, dar știu că într-o zi, mai bine zis într-o noapte, am intrat în bucătărie să beau apă.
  Pe atunci locuiam într-o casă de modă veche. Între bucătărie și sufragerie se întindea un hol lung pe care mai erau baia, o cămară  și cele două dormitoare.
  Din sufragerie se auzeau voci. Nu-mi plăcea deloc tonalitatea lor. Știam că e vorba de mama și tata. Știam că se certau.
  Auzeam frânturi din conversație dar nu înțelegeam aproape nimic.
  M-am gândit că dacă aș intra în sufragerie ei s-ar fi oprit.
  Dar în momentul în care am intrat nimeni nu m-a observat.
  L-am văzut pe tata cum o pălmuia pe mama. Palmele curgeau cu viteză uluitoare, urmate de cuvinte în germană … cuvinte neinteligibile pentru mine.
  Am fugit pe holul întuneos speriată de ceea ce vedeam.
  De abia atunci m-a observat tata.  A alergat după mine furios.

• Stai și spionezi la ușă ? Așa te-a învățat mama?

Am încremenit fără să pot să-i răspund. Nu puteam schița nici un gest. Înghețasem pur și simplu de frică.
Atunci el m-a luat și m-a izbit de perete. De mai multe ori. De fiecare dată cădeam pe jos iar mâinile mi se opreau pe parchetul de lemn în căutarea a ceva salvator.
Până să ajungă să mă salveze mama căzusem deja de câteva ori.

Mama m-a luat în brațe și m-a dus în cameră. A încuiat ușa și a stat acolo până dimineața.
Tata a izbit furios cu mâinile și picioarele în ușă o perioadă de timp. Nu știu cât. Inima îmi bătea în timpane ca un ciocan și aveam impresia că patul meu se va prăbuși într-un hău în secunda următoare.

Tatâl meu era inginer iar mama lucra în media.
S-au întâlnit in Suedia și, după o perioada, s-a mutat și el aici.
Primul semn că ceva nu mergea cum trebuie l-am observat în clasa întâi.
Nu-mi spusese nimeni nimic dar intuiția nu putea fi păcălită. Întuiția aceea formidabilă a copiilor …

Trec peste tot ce a urmat.
Pârinții s-au despărțit după ceva timp. Mama îmi ceruse să nu povestesc nimânui scenele violente căci nu dorea ca la locul ei de muncă să i se știrbească imaginea de amazoană. Totul trebuia să rămână între noi.
Nu trebuia să afle nimeni ce se întâmplase. Uneori revedeam secvențe din acea noapte … nu mai simțeam spaimă ci doar o fustrare dureroasă imposibil de transformat în altceva.

Venise vacanța mult așteptată de orice copil. Vacanța trecea parcă prea repede. Prietena mamei aranjase să petrecem câteva zile în România. Ea mai fusese de câteva ori înainte și îi plăcuse atmosfera tihnită a pensiunilor montane.
Muntele nu mă încânta, căci și noi locuiam într-o zonă montană. Aș fi preferat marea.

Totuși până la sfârșitul săptămânii am ajuns în România. Mi s-a părut o țară prăfuită, un fel de joc Lego cu multe piese lipsă … dar totuși atrăgătoare prin oamenii mult mai vorbăreți decât cei din Germania.
Cu o mașină închiriată am ajuns la acea pensiune din Bucovina la care, cu un an în urmă, prietena mamei stătuse mai multe zile.

Satul îmi plăcuse din prima. Casele erau frumoase, îngrijite, aerul mirosea a rășină iar în spatele pensiunii curgea un pârâu al cârui susur se auzea în liniștea nopții ca o incantație magică.
Angajații pensiunii erau binevoitori și am avut surpriza ca o fată de acolo să vorbească limba germană.
Mâncam cu poftă căci tot ce se punea pe masă arăta bine, mirosea bine și avea un gust divin.

Chiar din prima zi m-am cunoscut cu niște copii. Eu vorbeam în suedeză, mai strecuram și câteva cuvinte în engleză, ei vorbeau în română … dar asta nu ne-a împiedicat să ne jucăm împreună.

Mama arăta foarte bine. Fața i se luminase în mod surprinzător și se oferise să ajute fetele de la bucătărie să facă dulceață după o rețetă de-a ei.

Dormisem două nopți într-o cameră la etaj din care puteam vedea împrejurimile.
Cel mai mult îmi plăcea liniștea. Susurul apei se armoniza cu liniștea aceea nemaiîntâlnită de mine nicăieri.
Amintirile trecutului însă se proiectau cu violență pe pereții văruiți în alb, pe cerul mustind a ploaie, pe un ecran imaginar de dimensiuni uriașe ce mă înghițea ca pe o pradă neajutorată.

Se iveau zorile iar eu stăteam în balconul minuscul ascultând pădurea, pârâul, vântul …

O femeie suia dealul pe o cărăruie ce șerpuia din curtea pensiunii până sus pe linia orizontului.
Am coborât scările și am alergat în urma ei. Atunci când aproape că am ajuns-o am văzut că tocmai intrase într-un grajd sau o șură care nu era vizibilă din curtea pensiunii.
Am făcut doi pași înăuntru. Semiîntunericul din jur mi-a produs un fior pe șira spinării. Mirosul de lemn al bârnelor mi-a readus fulgerător în minte imaginea cu mine izbită de pereți și parchet.

Pentru o secundă am avut senzația de prăbușire în gol apoi am simțit pe cineva lângă mine. Mirosea a flori de câmp și a lapte.
Femeia bătrănă m-a privit blând. Nu m-a întrebat nimic … probabil că știa că sunt străină. Noi eram singurele persoane străine de la pensiune.

Cotcodăcitul găinilor ce venea de undeva din capătul șurii a spart tensiunea clipei.
Am început să plâng. Lacrimile veneau ca o eliberare.
Atunci femeia mi-a spus : Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Ciudat că deși nu știam o boabă din limba română am înțeles ce-mi spune.
O intuiție providențială mă ajuta să înțeleg.

Femeia m-a împins ușor înainte. Lacrimile îmi curgeau în stropi mari și se înnodau sub bârbie.
Am ajuns în cuibar. Câteva găini mau erau pe cuibar dar în alte cuibare am zărit câte un ou strălucind palid în semiîntuneric.
Femeia m-a îndemnat să iau unul.
L-am atins cu grijă mirată fiind cât de cald era. Nu mai pusesem niciodată mâna pe un ou din cuibar, doar pe cele refrigerate din supermarket.
Dincolo de coaja fragilă am simțit cum zvâcnește viața si aproape inconștient am murmurat … aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
O ușurare fără margini m-a cuprins.
Am mai luat un ou, apoi altul … și altul. De fiecare dată am murmurat cuvintele spuse de femeie și de fiecare dată am șimțit până în străfundul ființei căldura vieții zvâcnind dincolo de coajă.

Am coborât la pensiune împreună, eu ținând strâns în mână un coș de paie cu ouă proapete iar dânsa împletind din mers o coroniță din flori de câmp.

În loc de patru zile am stat unsprezece. În toate celelalte șapte zile rămase, dis-de-dimineață, am mers în cuibar și am luat unul câte unul fiecare ou pe care l-am găsit.
Sedințele acestea formidabile de terapie m-au vindecat pentru totdeauna.
Căldura simțită în căușul palmei îmi anihila spaimele, amintirile urâte, frustrările …

Brusc s-a așezat tăcerea ]ntre noi. Așteptam totuși ca povestea să continue.

• Să înțeleg că acum ai un iubit român ?

• Oh, nu ! Ce te face să crezi asta ?

• Faptul că vorbești fluent limba română.

• Româna am învățat-o din mers. Veneam destul de des în Romania, ascultam frecvent cântece românești, am vizionat toate filmele de referință din cinematografia românească, m-am mai învârtit prin cercuri de români … nu am fâcut vreun efort special. Pur și simplu am învățat limba cu mare ușurință.
  Chiar și accentul mi s-a șlefuit și-mi face bine să mă pierd în mulțime fără să-și de-a cineva seama că sunt străină.

România e locul în care simt cum mi se întărește ființa interioară, cum devin puternică, de neînvins …. e locul în care nimic rău nu mi se poate întâmpla ;)
Înțelegi ce încredibil e să ai pe lumea asta un loc unde să ai convingerea că nimic rău nu ți se poate întâmpla ?

… ce aș fi putut să spun atunci,  ce aș putea spune acum, în completarea vorbelor spuse de Ingrid ?

Free website hit counter

landoul cu blazon

 

Aveam straniul obicei ca atunci când mă plictiseam, sau eram prinsă în sesiune între două examene dificile, să mă sui  la întâmplare în primul tramvai ce sosea în stație și să merg tur-retur traseul pentru a mă elibera de gândurile negative, stresante pe alocuri.
Indiferent dacă era vorba de Copou, Podu Roș sau Tudor Vladimirescu, executam această călătorie cu efecte tămăduitoare.

În acea zi de primăvară pătrunsă de mirosul narciselor și al liliacului, aproape de înserat, am urcat într-un tramvai pe care scria Dancu, un cartier mărginaș al ”Ieșilor” ;)

M-am așezat pe scaun și am scos din geanta mea ”de poștaș” o carte cumpărată cu o săptămână în urmă : Landoul cu blazon.
Recunosc că m-a intrigat titlul, căci mă ducea cu gândul la cărucioarele de copii, dar după ce am răsfoit-o preț de două minute în librărie mi-am dat seama că e o carte de nota zece.
Autorul se strecura cu multă măiestrie în lumea marii boierimi ieșene, și nu numai, din perioada Unirii principatelor, a războiului de Independentă, a începutului de secol XX.

Am cumpărat-o și chiar în acea seară am citit-o pe nerăsuflate nereușind însă să o diger pe de-a-ntregul.
Stilul narativ mă captiva iar dincolo de cuvinte încercam să-l creionez pe autor.
Nu știu de ce mi-l închipuiam ca pe descendentul uneia din marile familii boierești descrisă în roman, ba chiar mă și întrebam cum de o asemenea carte primise autorizația de a fi tipărită într-o editură a regimului comunist.

Reciteam pe sărite unele pagini, și, din când în când, mă uitam la peisajul dezolant ce se derula paralel cu șinele tramvaiului.
Înserarea se apropia pe nesimțite iar eu eram nevoită să apropii mai mult cartea pentru a putea citi literele destul de mărunte.

Nu l-am observat pe bărbatul în vârstă de pe scaunul de vizavi până în momentul în care s-a ridicat și a ocupat scaunul din fața mea.
S-a întors înspre mine și cu un glas pe jumătate impertinent, pe jumătate curios, m-a întrebat : De ce citești porcăria asta ?

Aș fi vrut să-l reped, căci nu-mi plac deloc cei ce se baga astfel în vorbă, și deși înfățișarea lui mă ducea mai mult cu gândul la un petrecăreț de la Bolta Rece, m-am oprit subit. Avea ochi inteligenți.
Așa că, într-o încercare ilogică și inexplicabilă pentru mine, am început să-i istorisesc cât de mult mă captivase cartea și de ce.
Îmi punea întrebări iar eu îi răspundeam ca o elevă silitoare aflată în fața catalogului deschis,

Deși în vârstă, cu părul grizonat și sprâncene cu fire albe, bărbatul părea cumva mult mai tânăr. Îl ajuta conformația longilină, ușor atletică, voiniciunea glasului și vocabularul elevat.
În ciuda hainelor mototolite personajul avea un soi de prestanță.

Țin minte că-i mărturisisem că nu citisem până atunci nici un roman în această cheie și că, deși eram conștientă că o parte din cele relatate reprezintă pură ficțiune, mă fascina mult stilul narativ, ironia, tentativa de a da viață personajelor istorice – boieri, domnitori, doamne, domnițe, cancelarii, cărturari, junimiști, gazetari, avocați, negustori, servitori  și ibovnice – că tocmai acele pagini cu povești de alcov sau relatări de serate mă făceau să simt efectiv epocile prinse în narațiune.
Lactura îmi dăduse posibilitatea sa intru într-o altfel de lume, o lume cu nume sonore … Cantacuzino, Roznoveanu, Vogoride, Ghica, Rosetti, Keșko, Kogălniceanu, Moruzzi, Pașcanu, …
I-am zis că acea carte avea ceva balzacian dar și un iz de Craii de Curtea -Veche. Finalul ce lua o turnură neașteptată, polițistă, se încria în seria romanelor Agathei Christie.
Nu mă îndoiam de faptul că autorul studiase minuțios epocile și personajele căci altfel nu văd cum le-ar fi putut da viață atât de bine.
I-am expus punctele acestea toate într-o manieră ordonată, ca într-o fișă tehnică de lucru a unui utilaj nou adus în uzină.

Bătrânul mi-a aruncat o privire cumva amuzată.
– Ce să zic ! Nici o scofală să inventezi minciuni care să dea bine pe hârtie. Un roman de doi lei … la fel ca ăla de l-a scris. Nu l-a dus mintea la mai mult.

Rămăsesem fără replică. Mai bine zis nu știam dacă să-i răspund sau nu iar în cazul în care m-aș fi decis să-i răspund,  efectiv nu știam în ce manieră să o fac.
Tonul provocator folosit în ultima parte a discuției mă descurajase cu totul.

Si totuși în încăpățânarea ce mă caracterizează am insistat.

– Vorbiți așa de agresiv … mă întreb dacă nu cumva îi purtați pică autorului ? Îl cunoașteți cumva ?
– Ba bine că da. E un ratat. Un ciripitor la Securitate. Unul care se credea al doilea Sadoveanu dar a eșuat în a scrie elogii la gazeta partidului.

Cerul purpuriu al asfințitului se reflecta în geamurile groase ale tramvaiului. Huruitul vagonului se intensifica la fiecare curbă. Secundă cu secundă aveam impresia că mă desprind de realitatea imediată.
Că eu, cea îmbrăcată cu un pulover de mohair în degrade în nuanțe de roz și alb, la care am trudit vreo două săptămâni cu andrelele, cu geanta mare pe umăr și ochelari în vârful nasului, nu reprezint mai mult decât un abțibild lipit pe această realitate în continuă desfășurare.

Au trecut secunde bune fără să ne spunem nimic.

Dintr-o dată l-am întrebat : Cât de bine îl cunoașteți, de cât timp îl cunoașteți pe autor ca să faceți  asfel de afirmații despre dânsul ? Sau poate că la mijloc e vorba de invidie? Măcar ați citit cartea sau vorbiți doar așa ca să polemizați pe marginea subiectului?

M-a privit calm pe sub sprâncenele stufoase cu fire albe. S-a ridicat în picioare la fel de calm. Probabil avea să coboare la proxima stație.
A făcut un pas și s-a poziționat chiar în fața mea, la nici jumătate de metru de mine.

– Dom_ni_șoa_ră  ci_ti_toa_re. Îl cunosc pe nenorocitul asta așa cum te cunoști tu pe tine însăți. Vorbesc doar depre ceea ce cunosc profund. Cartea am citit-o de mai multe ori decât a citit-o oricare altul. Eu am scris-o.

Deși auzisem ce spusese nu aveam cuvintele la mine pentru a-i răspunde. Pur și simplu se distrase pe seama mea. Sau poate că așa obișnuia să interacționeze … oricum e bine știut faptul că scriitorii, oamenii de artă în general, nu se comportă în mod convențional.

Chiar nu știam ce să-i răspund. Nu eram supărată. Doar uimită de faptul că hazardul mi-l scosese în cale pe cel al cărui roman îl purtam în geantă. O întâlnire neverosimilă, decupată la repezeală din filele unui roman desuet.
M-am ridicat la rândul meu în picioare iar cartea mi-a căzut de pe genunchi cu un zgomot înfundat.
Foarte agil  s-a aplecat și a ridicat-o cu grijă, ca un părinte grijuliu cu copilul său, și mi-a întins-o cu ambele mâini … ca pe un trofeu.
În momentul în care am vrut s-o iau și s-o pun în geantă m-a îmbrățișat scurt, militărește.

-Ține minte ce îți spune unul ca mine hârșit de istorie și viață. Atunci când ti-o fi cel mai greu, când vei simți cum o iei razna, când vei vrea să bagi cuțitul până la plăsele în cineva … scrie.
Nu există leac mai bun pe lumea asta ca scrisul.

N-am apucat să mai spun nimic. A coborât din tramvai fără să se uite în urmă.

Toate astea s-au întâplat înainte de ’89.
Cu foarte multi ani după, absolut întâmplător, am descoperit pe net fascinanta biografie a lui Aurel Leon.

 

Free website hit counter