tristeţe cu gust de tutun

 

Fumul dens nu poate lua cu el parerile de rau, amintirile decolorate de timp, dorintele considerate cindva esentiale, gustul amar al nereusitelor, cenusiul cotidian  sau amortirea gindurilor.

Cu nedisimulat interes, uneori pe furis, ii privesc pe cei ce se retrag intr-un colt cu scopul de a savura in liniste o tigara. Miscarile lor au ceva ritualic.

I-am vazut deseori pe peronul garilor, la petreceri zgomotoase – unde se simteau stingheri, pe o banca retrasa in parc, in curtea facultatii asezati jos pe bordura, pe pervazul ferestrelor unui inconfortabil apartament de bloc, in piete asurzitor de aglomerate, pe culoarul trenurilor in viteza, in parkingurile aeroporturilor dar si in intimitatea unei camere.

Indiferent de virsta si sex, de pregatire si situatie materiala, de preferinte si fobii, de inclinatii si abilitati, ei au ceva in comun : acea privire golita de expresie, incercanata de rotocoale de fum, anesteziata temporar de nicotina … acel scâncet interior mascat de imobilitatea muschilor faciali.

Pentru citeva  clipe trecutul le infuzeaza prezentul … scrumul se scutura de la sine pe mâna intepenita, timpul capata vâscozitate mierii de albine, secundele inainteaza greu … amintirile au ajuns pâna la filtru … un ultim fum inspirat cu sete … si …  nu a mai ramas nimic de ars.

Imediat pupilele li se dilata. Ies din transa cu repeziciunea sagetii slobozita dintr-un arc bine intins …

Dupa ce fumul placut mirositor se risipeste, totul dispare in neant. Ghilotina prezentului, amenintatoare, le sta iarasi deasupra capetelor.

Citeam undeva ca, pentru femei, tigara e antidotul impotriva lacrimilor. Nu pot nici sa fiu de acord, nici sa infirm, deoarece nu fumez.
Desi nefumatoare fiind totusi ma intreb : pentru barbati ce e?  Nu acelasi lucru?

Tristete cu gust de tutun … ai putea picta-o oare?

imagine blog – Mark Kostabi

 

dor de ducă …

A venit primăvara … după cum bine se observă ;)
Aerul proaspăt cu miros de pământ reavăn, cerul senin pe care pomii înfloriți desenează pasteluri suave ca niște domnișoare de pension, chiar și ploaia ce vine pe furiș noaptea mă îndeamnă să plec. Să plec, să tot plec, fără vreun program anume.
Un dor de ducă mă cuprinde de fiecare dată în această lună ingrată, așa că, fără prea multe regrete, îmi pun ”tastatura ” în cui, închid geanta de voiaj și trolerul plin cu lucruri mai mult sau mai puțin trebuincioase (mai mult netrebuincioase dacă ar fi să mă iau după soțul meu), îmi verific ustensilele foto, pașaportul și buna dispoziție … și închid ușa.
Ne întâlnim după ce mă întorc. Sper.

primăvară în stil japonez


*
Dincolo de primăvara japoneză pe care o surprinde obiectivul iscoditor al aparatului foto, și dincolo de orice fel de gânduri melancolice, descopăr zenul ascuns în adâncul meu.
E ca oglinda unui patinoar luminat de aurora boreală. Dacă aș avea acum patinele în picioare m-aș avânta în câteva piruete înlănțuite cu pași de dans.
Mi-aș consuma apoi energia în salturi mai îndrăznețe, fără teama că m-aș poticni la aterizare, si chiar dacă unii s-ar uita puțin dezaprobator la mine tot aș face un tur de patinoar în pași alternativi de simplu Lutz.

Nu-i așa că primăvara asta îți ridică multe semne de întrebare ?

radiografie din umbră


imagine – Kumi Yamashita

Gesturile binevoitoare nu mă mai induc în eroare, de unde se poate deduce că au existat vremuri în care m-au indus. Dar vremurile alea duse sunt.

Drumurile drepte nu mă tentează de nici o culoare și, sinceră să fiu, nu m-au tentat niciodată.
Le prefer oare pe cele complicate?
În aparență da, în realitate însă nu le pot ocoli. Ele îmi provoacă imaginația, îmi ascut punctele de vedere, îmi scot din hibernare latura poetică, îmi dau șansa de a ieși din tiparele în care mă împinge societatea, îmi activează senzorii primejdiei, îmi pun în mișcare râșnița ideilor … care lucrează zglobie până se alege praful din ele.

Calculele corecte nu mi se mai par greșite, așa cum mi se păreau ori de câte ori încercam să le integrez într-un algoritm.
Vestea bună e că numai cele greșite mă cuceresc prin artificiile meșteșugite cărora le pot da de capăt doar cu inima ;)

conjugat la "prezentul trecut"

imagine – David Graux 

erai ca un măr verde
ce se rostogolea tăcut prin fâneața proaspăt cosită
înrouată de aburul dimineții,
sau ca o filă de carte veche
cu chenar filigranat si iz de flori presate.

erai mai înverșunat ca o ploaie deposedată de anotimp
ce se dezlănțuise în clipele-n care nu-mi găseam locul.

erai pauza dintre cuvintele pe care acum le scriu
deși acum ești doar punctul ce încheie fraza.