dor de ducă …

A venit primăvara … după cum bine se observă ;)
Aerul proaspăt cu miros de pământ reavăn, cerul senin pe care pomii înfloriți desenează pasteluri suave ca niște domnișoare de pension, chiar și ploaia ce vine pe furiș noaptea mă îndeamnă să plec. Să plec, să tot plec, fără vreun program anume.
Un dor de ducă mă cuprinde de fiecare dată în această lună ingrată, așa că, fără prea multe regrete, îmi pun ”tastatura ” în cui, închid geanta de voiaj și trolerul plin cu lucruri mai mult sau mai puțin trebuincioase (mai mult netrebuincioase dacă ar fi să mă iau după soțul meu), îmi verific ustensilele foto, pașaportul și buna dispoziție … și închid ușa.
Ne întâlnim după ce mă întorc. Sper.

primăvară în stil japonez


*
Dincolo de primăvara japoneză pe care o surprinde obiectivul iscoditor al aparatului foto, și dincolo de orice fel de gânduri melancolice, descopăr zenul ascuns în adâncul meu.
E ca oglinda unui patinoar luminat de aurora boreală. Dacă aș avea acum patinele în picioare m-aș avânta în câteva piruete înlănțuite cu pași de dans.
Mi-aș consuma apoi energia în salturi mai îndrăznețe, fără tema că m-aș poticni la aterizare, si chiar dacă unii s-ar uita puțin dezaprobator la mine tot aș face un tur de patinoar în pași alternativi de simplu Lutz.

Nu-i așa că primăvara asta îți ridică multe semne de întrebare ?

radiografie din umbră


imagine – Kumi Yamashita

Gesturile binevoitoare nu mă mai induc în eroare, de unde se poate deduce că au existat vremuri în care m-au indus. Dar vremurile alea duse sunt.

Drumurile drepte nu mă tentează de nici o culoare și, sinceră să fiu, nu m-au tentat niciodată.
Le prefer oare pe cele complicate?
În aparență da, în realitate însă nu le pot ocoli. Ele îmi provoacă imaginația, îmi ascut punctele de vedere, îmi scot din hibernare latura poetică, îmi dau șansa de a ieși din tiparele în care mă împinge societatea, îmi activează senzorii primejdiei, îmi pun în mișcare râșnița ideilor … care lucrează zglobie până se alege praful din ele.

Calculele corecte nu mi se mai par greșite, așa cum mi se păreau ori de câte ori încercam să le integrez într-un algoritm.
Vestea bună e că numai cele greșite mă cuceresc prin artificiile meșteșugite cărora le pot da de capăt doar cu inima ;)

conjugat la "prezentul trecut"

imagine – David Graux 

erai ca un măr verde
ce se rostogolea tăcut prin fâneața proaspăt cosită
înrouată de aburul dimineții,
sau ca o filă de carte veche
cu chenar filigranat si iz de flori presate.

erai mai înverșunat ca o ploaie deposedată de anotimp
ce se dezlănțuise în clipele-n care nu-mi găseam locul.

erai pauza dintre cuvintele pe care acum le scriu
deși acum ești doar punctul ce încheie fraza.

acolo unde-mi sunt gândurile

home-design_182

 

e timpul să lăsăm viitorul în urmă
și să ne trăim trecutul
nu ca victima și criminalul mulțumiți că
au făcut tot ce se poate
pentru a se integra în scena confuză regizată de destin,
ci altfel,
poate ca doi sportivi
care vâslesc la o lungime de barcă
dar în direcții opuse.

azi simt nevoia să vorbesc ce nu trebuie,
exact când nu trebuie și cui nu trebuie.

ar trebui să luptăm cu toate armele
ca să nu ne dezumanizăm
să nu devenim doar un profil pe Facebook
sau o verigă în lanțul de relații
ce ne ancorează în cotidian.

în fiecare zi eu încerc să fiu acolo
unde-mi sunt și gândurile,
acolo unde mă simt în largul meu și nu dau socoteală nimănui
pentru că port o demodată cămașă kaki
cu gulerul bătut în ținte metalice,
pentru că-l ascult pe Vîsoțky, care nici el nu mai e la modă;
să fiu acolo unde aromele îmi amintesc de oameni cu o personalitate puternică
sau de o poveste de dragoste cu sfârșitul în continuă desfășurare.

eu vreau să fiu acolo unde viteza de scurgere a nisipului în clepsidră
nu-mi înfluențează deciziile
pentru că mâine va veni oricum prea devreme
și mi-e teamă cumva să nu provoc o avalanșă în pulberea viselor
atunci când îți spun:
bună dimineața
azi e o nouă și mereu aceeasi zi!