genul imposibil

 

era genul acela de persoană
care dădea greș cu mine de fiecare dată.
nu reușeam să înțeleg de ce mereu se întâmpla așa.
într-un final am încetat să mai caut explicații.
și de ce să fi căutat?

știu că există explicații și explicații
… și mai știu că unele pot fi înțelese exclusiv cu inima.

toamnă în culori de toamnă ;)

toamna e anotimpul care-mi amintește cel mai mult de tine,
subtil,
prin culori ce-mi intră direct prin pori
ajungând în final la inimă.
prin mirosuri imposibil de descris
asociate mereu în combinații noi,
asemenea parfumierului în căutarea unei esențe perfecte:
gutui, crizanteme, pelin,
lemn de salcie ud de ploaie alintat pe ritmuri de chitară
și frunze arse în livezi la ceas de seară.

toamna e și anotimpul care te desparte cel mai mult de mine …
precum bine o știi :)

luni … ziua când nici iarba nu crește

 

 

Uneori am impresia că trăiesc într-un plan abstract nepoluat de mărunțișurile vieții.
Sunt destule clipe în care mă bucur de tihna privirii, fără graba, fără interferențe, fără vreun plan în ceea ce privește ziua de mâine.
Uneori ador ziua de luni … ziua când nici iarba nu crește ;)

toamna e pe drum


(foto – realizată pe 21 august în parc )

 

Toamna e pe drum. Și se grăbește să vină.
Poate că îmi va aduce cuvintele acelea așteptate … și îmi va alunga liniștea sufletească de care nu mai am nevoie.

perfecțiunea în defecte

 

Nu-mi spune că niciodată nu ai căzut pradă tentației de a crede că o persoană e perfectă în ciuda tuturor defectelor pe care le are.
E un sentiment puțin la nelalocul lui să trăiești euforia acestei atribuiri iesită cu totul din tiparele logice.
Uneori definiția perfecțiunii, dintr-o anumită perspectivă, e lipsită de sens … iar pefecționismul nu reprezintă decât o latură sumbră, profund periculoasă, a unor ipotetice calități.