nu, niciodată …

david-barnes-double-profile
imagine, David Barnes

niciodată nu te-am iubit cum te-am iubit azi.
Azi.
azi când cerul e mohorât
când aerul rece ascunde în el arome de citrice si crengi de brad
de zahăr ars și tămâie,
când nu-ți știu chipul
nici visele
nici planurile pentru ziua de mâine sau cea de ieri.
nicicând nu te-am iubit mai mult decât azi,
azi când culorile se răzvrătesc împotriva curcubeului
și curcubeul împotriva ploii
și ploaia împotriva uitării
și uitarea împotriva ta
Tu, legat de un lanț al consecințelor
de care niciodată nu te vei putea elibera.

în timp ce …

zen-garden-shapiro-2-468x351

viața e ca un film fără subtitrare,
spunea cineva în glumă
sau poate că în serios.
nu știu.

știu însă că ”viața e așa cum e” doar în parte
căci viața e și așa cum te străduiești să o faci,
cum ți-o închipui în timp ce se scurg secundele,
în timp ce scade sau crește cursul de referință al dolarului
în timp ce explodează mugurii copacilor
sau bagaje capcană în stații de metrou.
e așa cum e atunci când îți bate inima
pentru făptura ce-ți întrețese poznaș toate gândurile.

e așa cum e în timp ce ploile de noiembrie se preling pe geam
în indescifrabile caligrafii japoneze, de sus în jos,
sau în timp ce te gândești în fugă … ba la una, ba la alta,
la tot scenariul pe care l-ai parcurs până în clipa de față
și al cărui protagonist, mai mult sau mai puțin talentat, ești ;)

de câte ori ?


*

de câte ori să-ți repet că viața-i o iluzie ?
că ceea ce vezi nu e adevărat
iar ceea ce nu poți vedea
nu poți înțelege.

de câte ori să-ți repet
să nu te încrezi în ceea ce poți înțelege
ci doar în ceea ce simți ?

de câte ori să repet
să-ți încui creierul într-un seif de modă veche
apoi, în zorii înrourați,
să arunci cheia pe o pajiște cu margarete ?
*


imagine –  Malika Favre

scrânciobul toamnei

*
toamna e singura care
poate preschimba clorofila în aur și apoi aurul în rugină.
e un alchimist ce posedă secrete nescrise în cărți
și dorințe abia schițate
desprinse parcă din miniaturile chinezești,
cu vise mirosind a mere roșii crețești, cafea la ibric
și semințe de mărar
plus senzația de abandon
într-un scrânciob care dându-se peste cap
îți dă peste cap inima ;)

(re)stanțe de toamnă

*
acolo unde se duc toți anii aceștia
nimeni nu poartă haine Burberry sau accesorii Gucci,
și nici diavolul nu se îmbracă de la Prada.
ca să ajungi acolo trebuie să treci granițe succesive de crizanteme arămii
și mesteceni desfrunziți.

în loc de pașaport îți trebuie o iluzie
după care să fi alergat dintotdeauna,
și-n loc de viză un pahar de vin de culoarea chihlimbarului
iar ca bilet de călătorie
toate strofele vieții
cu rime mai puțin reușite
sau cu parabole pe care nu le ceri nimănui să le înțeleagă
deși dorești nebunește ca cineva să le pătrundă sensul adânc.
*

 

acolo depărtarea e atât de aproape încât
te sufocă prin prezența ei.

acolo oamenii nu sunt mai culți,
nici înfumurați, nici bogați,
nici binevoitori, nici gata să te ajute
să-ți reciclezi greșelile fără de voie.

acolo e atât de ciudat încât îți dai seama
că nici o zi nu e mai bună ca ziua de Mâine,
pentru că nu-i îmbrăcată în haine demodate sau de prost gust;
pentru că ea poartă la rever speranța și ține în mână
un evantai de tentații.

oprește-te, îți spun, sau te rog abia șoptit,
nu alege deocamdată nimic.
mai ai rabdare douăzeci și patru de ore
și vei vedea că nu-ți va lasa nimic din ceea ce ți-ai dorit.
*