unde sunt focurile toamnelor de altădată ?


Ion Andreescu – Coacăze (1874)
Muzeul Național de Artă al României, București
*

Aerul din sectia de pictura romaneasca a muzeului avea o caldura si o umiditate ce depasea in mod sigur curba de confort termic.
Dar in cateva minute m-am obisnuit cu atmosfera, fapt la care au contribuit picturile de pe pereti ce, pas cu pas, imi purtau gandurile prin locuri diferite.

In acea vacanta imi propusesem sa vad Bucurestiul cu ochii unui turist strain, nelegata sentimental de trecut, nelegata in vreun fel de lucruri care m-ar fi facut sa trec cu vederea toate aspectele negative ale acestei capitale, care, desi are ce arata lumii, zace de mai bine de doua decenii intr-o baltoaca de delasare.

Am vizitat Muzeul National de Arta, Palatul Cotroceni, Biserica Cutitul de Argint si Parcul Carol, Biserica Curtea Veche, Biserica Italiana, Manastirea Casini, Parcul Herestrau si Muzeul Satului,  Biserica Cretulescu, Muzeul Zambaccian, alte cateva biserici si piete cunoscute ale Bucurestiului, cautand sa le privesc cu detasare, asa cum incercam sa privesc cu detasare alte lucruri ce tineau de viata personala.

Stiu că peste memorie nu se poate trece cu buretele. Nici cu buldozerul. Dar la fel de bine stiu că dupa ce-si pierd misterul, oamenii si locurile isi pierd din farmec, isi pierd din puterea de atractie si se transforma in simple fotograme ce revin când si când pe retina memoriei.

O pictura de dimensiuni mici, asezata intre alte picturi in coltul dedicat lui Andreescu, m-a atras ca un magnet.
Cateva coacăze rosii … o cheie invizibila s-a rasucit in mintea mea deschizandu-mi drumul spre toamna din clasa a X-a.

Pentru cei ce vin pe acest blog si nu stiu ce inseamna „practica agricola” textul de față li se va parea un non-sens si de ce sa nu recunosc că textul de azi e scris pentru cei cu care am in comun amintirea practicilor agricole de la inceputul fiecarui an scolar.

Pentru mine toamna, ca anotimp si ca stare sufleteasca, e legata si de aceste „practici” … doua saptamani de libertate inainte de a intra cu cutitul in materiile noului an scolar.
Pare ridicol sa afirm ca aceste doua saptamani reprezentau o excelenta perioada de socializare a noilor veniti cu „veteranii” liceului, a infiriparii unor idile de scurta sau de mai lunga durata, a schimburilor de informatii si de impresii de peste vacanta … dar adevarul e ca in practica agricola imi puteam dezvolta cunostintele de psihologie si patrundeam in intelesul adanc a ceea ce inseamna „natura umana”.

Noi eram dusi la practica in mai multe locuri. Zic ca „eram dusi” deoarece dimineata ne astepta un autobuz sau un camion care ne ducea la locul stabilit, insa dupa amiaza, dupa ce ne terminam norma :), ne intorceam pe jos in oras.
„Intorsul” dura cateva ore, desi distanta putea fi parcursa la pas normal in mai putin de o ora, pentru că noi gaseam intotdeauna pe traseu locuri in care să ne adunam, să facem un foc la care să spunem povesti, să radem din orice, să ne simtim bine indiferent de realitatea din jur.

Pe atunci orasul nostru nu ducea lipsa de astfel de locuri. Intre timp lucrurile s-au schimbat. De vina au fost industrializarea, poluarea si, dupa ’89, lasarea de izbeliste a pamantului.

Pe noi ne duceau la culesul porumbului, in livada de mere, la strans de cartofi si, mai rar, la ferma pentru a scoate varza, sfecla si morcovii.
Livada de mere se afla in partea de vest, pe niste dealuri frumoase demne de pensula impresionistilor francezi. De jur imprejur cresteau tufe de mure cu ruguri de inaltimea noastra si tufe de coacăze ce împraștiau o aromă dulce acrișoară făcându-ne să salivam intens.
In varful dealului, si pe dealurile invecinate, se intindea padurea … iar padurea avea ciuperci.  Toamna ducea in trena ei nu doar frunze arămii si țipete de pasari calatoare ci infasura radacina copacilor cu ghebe marunte si catifelate.

Gașca noastra din liceu se specializase in făcutul jarului … jar pe care coceam ciupercile ce raspandeau in aer un miros apetisant ce-mi staruie si acum in minte.

In partea de est si nord est se aflau câmpurile de cartofi si ferma de legume. Pe camp adunam tot ce se putea arde si faceam focuri mari, cu mult fum, in care coceam cartofi mărunti in coaja. Gustul lor de cenusa si fum nu l-as schimba nici pe cea mai fina ciocolata :)
Interesant ca desi ni se aducea mancare calda pe campul cu cartofi, deoarece ramaneam acolo pana la ora trei, uneori pana la patru dupa amiaza, nu prea ne tenta sa bagam lingurile din aluminiu in castroanele metalice cu chiftelute in sos de rosii cu mazare.
Cartofii copti in coaja, pe jarul facut de noi, ni se pareau mult mai buni.

La vest se intindeau lanurile cu porumb. Vântul trecea printre rânduri producand un zgomot surd, metalic. Aveam senzatia ca înăuntrul porumbiștei câțiva luptatori si-au incrucisat sabiile.
Porumbul fusese strâns, noi trebuia doar sa rupem știuleții si sa-l curatam de pănușe. Munca era placuta deoarece stăteam pe niste cosuri ce serveau drept scaune iar galbenul auriu al boabelor, aranjate in randuri precise pe fiecare știulete, crea o subtila buna dispozitie. Chiar si mirosul ce plutea in aer ne facea sa ne simtim bine.
Mai ales mirosul de porumb copt pe jar :)

Uneori, cand ne terminam norma mai repede, reuseam sa o stergem inainte de a veni autobuzul ce ne ducea in oras. Spun „stergem” deoarece ni se interzisese sa ne intoarcem singuri din cauza distantei mari.
Insa noi, chiar si dupa cinci sase ore de munca „la coș”, aveam suficienta energie sa ne abatem din drum si sa mergem ‘la apa’. Pe malul râului, din loc in loc, sălcii pletoase ne imbiau la filozofie.
Filozofia mergea excelent cu un pește la grătar :)
Peștele il cumparam de la pescarii norocosi ce-si petrecusera ziua pe malul râului.
Dar pestele cerea un pahar de vin :)
Si vin reuseam sa facem rost, chiar foarte bun, caci in apropiere se afla un loc de agrement ce se respecta, in sensul ca aducea Merlot, Busuioaca de Bohotin, Cotnari si Feteasca facuta pentru export.
Eram minori, deci era interzis sa consumam bauturi alcoolice, insa chestiunea acestea ‘legislativă’ nu ne deranja deloc.

Ramaneam pe malul apei pana la asfintit. Dintr-o data râul lua foc in departare iar noi, preț de cateva minute, nu mai spuneam nimic. Ne uitam doar in zarea din care izvora focul ce aprindea cerul si pamantul.

Anunțuri

”p” de la percepție, ”P” de la Praga


Maurits Cornelis Escher, Fish

*

Stăteam de mai bine de-o ora în curtea spitalului, tot schimbând băncile din spațiul verde destul de bine întreținut din fața clădirii principale, așteptându-l pe soțul meu să-și ridice rezultatul analizelor și să intre apoi la doctorul care l-a trimis să și le facă.

Iarna se materializa doar cu numele căci afară adia un aer primăvăratic, cu miros de zambile și pământ reavăn, a sălcii proaspăt înverzite și a scorțișoară.
Mirosul de scorțișoară venea probabil de la cantina spitalului, pe care însă nu reușisem să o identific printre celelalte clădiri construite la început de secol XX. Spitalul în sine aducea mai mult a muzeu sau a centru cultural decât a instituție spitalicească și dacă nu ar fi fost multitudinea de studenți și studente în halate albe cu mape străvezii sub braț, ce pășeau plini de importanță în urma câte unui doctor renumit al urbei, sau vociferând pe tonuri diferite în jurul asistentelor ce urmau să-i duca în saloanele bolnavilor, nu mi-aș fi dat seama că e vorba de un templu al lui Hypocrate.

Timpul trecea greu. Minutarele ceasului încastrat în fațada clădirii se mișcau leneș și chiar ajunsesem să mă întreb dacă obiectul în cauză funcționează ori ba :)

Am deschis telefonul mobil și cu stupoare am constatat ca funcționează, dacă nu la secundă, atunci la minut în mod sigur.

Un bătrân mă confudase cu o doctoriță și imediat ce m-a vazut că intru în clădirea ”de urgențe” a alergat după mine și, precipitat, și-a scos din buzunarul halatului un flacon întrebându-mă la câte ore trebuie sa ia pastilele, căci nu înțelesese ce-i spusese asistenta de salon, și peste câteva ore avea să se externeze.
Purta un halat in patrate de șah, vișiniu cu albastru, și privindu-i figura nedumerită la auzul că mă confundase, am zâmbit involuntar. Semăna cu un arlechin batrân săturat de viață.

Am ieșit din nou afară, printr-o altă ușă, și m-am așezat pe altă bancă. Aici era umbră iar lemnul băncii păstra un soi de umezeală enervantă pe care o simțeam prin stofa subțire a sacoului.
O familie numeroasă discuta aprins în capătul aleii ce tăia părculețul în doua părți egale. Femeile purtau esarfe înflorate, de primăvară, si pantofi cu toc înalt, în timp ce bărbații nu renunțaseră la scurtele lor groase și la fularele scoțiene înfășurate de două ori în jurul gâtului.

Am zâmbit din nou. Deci și anotimpurile reprezintă o chestie de percepție, nu o delimitare strict calendaristică.

M-am ridicat iarăși. Nu-mi găseam locul, nu aveam chef să navighez pe net cu ajutorul celularului, nu îmi era foame, nu simțeam nevoia să fac conversație … și deși tot încercam să mă concentrez asupra unui lucru, nu reușeam deloc să-mi adun gândurile. O mână nevăzută le împrăștia cu abilitate râzându-și parcă de încercările mele repetate care nu duceau nicăieri.

Mergeam agale printre bănci, printre mașinile din parcare, printre bolnavii grăbiți și asistentele cu figuri severe, printre studentele în halate albe cu croieli moderne, anume parcă să sfideze restricțiile impuse de regim, printre stâlpii de iluminat cu feronerie veche, autentică, ce păreau decupați de pe planșeta unui pictor Art Nouveau  … mă deplasam fără țintă în acest univers minuscul delimitat de curtea spitalului.

Undeva în capătul spațiului verde, aproape de peretele de cărămidă din spatele căruia răzbăteau zgomote de mașini și glasurile copiilor ce tocmai ieșeau de la școală, am depistat doua bănci la o distanță relativa de trei patru metri.
Pe una din ele stătea o studentă in halat alb, butonând de zor un telefon, cu corpul ghemuit în mod nefiresc și picioarele stânse in X pe be bara de jos a băncii.

M-am așezat pe banca liberă eliberată de febra gândurilor. Ramurile copacilor păreau confecționate din sârme subțiri de aluminiu, lucind strident în soarele prea obraznic pentru luna ianuarie, și printre ele, de o frumusețe calmă, senină, se întindea albastrul cerului.
Simțeam că-mi dau lacrimile de atâta albastru.

Fata de pe banca de alături nu-și terminase butonatul. Cred că trimitea SMS-uri. La intervale egale de timp o auzeam cum își trage nasul. Zgomotul mă agasa și mă intrebam de ce naiba nu și-l șterge, tocmai ea, studentă la medicină sau la secția de asistente medicale. Halal igienă, am exclamat în gând.
Dânsa însă nu părea să remarce că mai există cineva în proxima-i vecinătate. Butona fără încetare și-și tot trăgea nasul, uneori cu răsuflarea întretăiată și cu o expirare zgomotoasă a aerului.

Primul impuls a fost acela să mă ridic și să-i dau un șervețel, gândindu-mă că nu avea unul la îndemână. M-am oprit însă căci gestul meu, fără nici un fel de conotații, putea fi interpretat și altfel.

M-am uitat într-o doară la dânsa. Purta un halat bine scrobit, cu o croială ce-mi amintea de o rochie Fendi, poate din cauza multitudinii de  fermoare fine cu biluțe argintii la capete, si avea unghiile lungi lăcuite într-o nuanță ciudată … un arămiu pastelat.

Continua să tasteze. Câteva lacrimi i s-au scurs pe obraz în timp ce viteza de tastare i se dublase.

Am început să speculez. Posibil să fie vorba de o poveste de dragoste. Părea cel mai probabil să fie așa. Îmi imaginam cu zel pe cel de la capătul invizibill al firului … un coleg de facultate, sau medic, sau unul din tinerii ce frecventau același mediu cu dânsa.
Multă lume își închipuie că în Iran, din cauza restricțiilor religioase, fetele și băieții nu au nici un fel de contacte, dar nu e deloc așa. Facultățile, în mare majoritate, sunt mixte. Dar chiar și fetele de liceu din orașele mai mari au câte un boyfriend, dacă nu chiar mai mulți :), și nici măcar familia nu le poate împiedica să nu participe la party-urile private, desi dânsele sunt minore, iar în paranteză fie spus, la multe din aceste petreceri în cadru restrâns nu se petrec fapte tocmai ortodoxe … iar consumul de stupefiante sau produse halucinogene a devenit prea banal ca să mai fie luat în discuție de mass-media.
Pe mine nu încetează să mă uimească lipsa aceasta de inhibiții si nu de puține ori am ajuns la concluzia că percepția mea are de suferit din cauză că din start mi-a fost distorsionată de propaganda vestică ce și-a axat mult timp discursul politic pe lipsa de libertate a femeilor iraniene.
Mi-a trebuit mai bine de un an de zile să mă conving că realitatea nu corespunde cu imaginea propagandistică. În sfârșit, asta-i însă altă poveste…

”Deci relația lor a ajuns în impas !” am filozofat pentru sine antrenată de comportamentul personajului de lângă mine.
Din când în când lacrimi mari, de mărimea mărgelelor – fără nici o exagerare literară sau de altă natură, îi șiroiau înspre bărbie. Nasul i se înfundase cu totul iar mâinile înțepeniseră pe telefon. Se lăsă în jur o tăcere cleioasă, ca de gelatină.

” Cât suferă ființa asta! ” m-am pomenit că o admir în gând. Doream să-i văd chipul, ochii în special, dar in poziția chircită în care stătea nu reușeam să-i vad decât creștetul capului, îmbrăcat cu o magne de culoare neagră, genunchii încordați ce se reliefau uniform sub materialul pantalonilor albi mulați pe corp, și telefonul din poală pe ecranul căruia se odihneau de câteva secunde degetele ei lungi cu unghii atent lăcuite.

Ecranul telefonului se luminase. De la celalalt capăt, acel cineva nevăzut, îi trimisese un alt mesaj.
Simțeam cum îl citea cu înfrigurare.
Știam că nu va dura mult și va începe să plângă. Se uita fix pe ecran. O liniște înșelătoare se strecurase în acel colț cu pomi desfrunziți.  Aș zice o liniște tensionata, exact ca aceea premergătoare unei dezlănțuiri atmosferice, iar tensiunea momentului mă cuprinsese în mod bizar și pe mine.

Pentru o secundă mi-a trecut prin minte un gând nebunesc : dacă l-aș cunoaște pe cel ce o făcea să sufere, i-aș fi spart în cap o cărămidă.
Am rămas surprinsă de violența și stupiditatea gândului, căci nu mă mai recunoșteam deloc pe mine – acea ființa imperturbabilă ce privea lumea printr-un periscop invers, și căutam cu febrilitate o scuză acestei ieșiri intempestive pe portativul prost acordat al sentimentelor.

În liniștea perfectă s-a auzit trilul prelung, în descrescendo, al unei păsări. Ea incepuse să plângă în hohote. Un plâns nestăvilit, nu cu furia la care mă așteptasem, mai degrabă un plâns dezlănțuit, în rafale cu încărcătură afectivă din ce în ce mai mare, care s-a încheiat pe neașteptate, neconcordând deloc cu finalul pe care îl imaginasem.

Nu știu ce se petrecea în sufletul ei însă un lucru îmi clar: acceptarea. Dânsa acceptase ceea ce se întâmpla. Iar ceea ce se întâmpla o făcea să sufere profund. Atât de simplu la prima vedere … dar în adânc ?
În structura intimă a ființei – acolo unde armăturile trecutului trebuiesc sudate cu cele ale prezentului iar cele ale viitorului făcute compatibile cu cele ale prezentului – cât de complicat și elaborat, energofag și cronofag, se derulează acest proces al acceptării.

Pe pavajul bicolor cadența unor pași hotărâți m-a scos din meditație.

– Afsaneh, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Fata de pe bancă și-a ridicat pentru o clipă privirea spre colega ei. Atunci i-am zărit ochii. Negri, mari și lucioși. Ca doua masline scoase din ulei. Din ei izvora ura. Neagră și fierbinte ca smoala iadului.
A spus pe un ton incredibil de calm:
– Au închis cafeneaua Praga.

S-a ridicat de pe bancă și-au mers împreună spre parcare, trecând pe lângă mine ca și cum nu aș fi existat, iar în momentul în care au dispărut din câmpul vizual m-am întrebat dacă nu cumva am avut o halucinație … o reverie de primăvară sau un vis de scurtă durată.

Vorbele ei imi reverberau in timpane …. au închis cafeneau Praga, au închis cafeneaua Praga, au închis ….
În mod automat mâna mi-a alunecat în geantă prin deschizătura fermoarului, a pescuit telefonul și l-a scos de acolo cu nerăbdare, zgâriindu-se ușor în timp ce ieșea afară.

Am deschis IE si am tastat cuvintele cheie. În câteva secunde atotputernicul Google mă informa că autoritățile au închis definitiv cel mai reușit și intim loc al tineretului boem din Teheran, Cafeneaua Praga, pe motiv că proprietarul a refuzat să instaleze camere de supraveghere video la care să aibă acces forțele de poliție.

Oricine  a băut o cafea la Praga, pe ritmuri live de chitară, muzicuță sau setar/sitar … niciodată nu o va uita.

PS1. În limba persană numele feminin Afsaneh înseamnă Legendă … acum Cafeneaua Praga s-a transformat în legendă.

PS2. Aparențele înșeală … și cât de mult !

 

octombrie cu grație de felină

*

 

Atunci cand toamna isi face simtita prezenta prin aromele de fructe date in pârg, sau prin stropii de ploaie ce se preling pe frunzele parca iesite din atelierul unui pictor impresionist, amintirile din anii de scoala si din vacantele ce au trecut prea repede pentru a le simti cu adevarat gustul de nepăsare si lipsă de griji, ma inunda din toate partile.
Nu le pot povesti pe toate, desi as vrea … as vrea ca prin exercitiul scrierii sa retraiesc macar o particica din ceea ce e imposibil sa mai traiesc acum.
An de an ma schimb si sunt constienta de propria mea schimbare dar, undeva in adanc, exista un miez nesupus nici unei schimbari. Toate firele fiintei mele duc acolo, la cutia neagra ce a rezistat impactului cu viata … locul de unde-mi pot recupera copilaria.

Da, era  o zi de toamna. O zi incredibil de insorita pentru sfarsit de octombrie. Copacii aproape ca nu mai aveau frunze iar diminetile isi lasau bruma argintie pe crengile dezgolite si pe iarba uscata, conferind temporar peisajului o lumina rece, diamantina.
Dar dupa vreo doua ore vremea se incalzea incredibil de mult si, in jurul pranzului, aveam senzatia ca ma aflu din nou la sfarsitul lunii august.

Cercul de desen isi incepuse activitatea de cateva saptamani bune si urma ca in acea zi profesorul sa ne duca la un targ in aer liber ce se tinea la marginea orasului.
Urma sa mergem cu Enola Gay, numele sub care era cunoscut aerodinamicul autocar al echipei locale de fotbal, un vehicul prea chic pentru orasul nostru si incompatibil cu toate standardele esteticii socialiste.
Deci nu e de mirare ca asteptam cu emotie sa ne suim in jinduitul autocar cu care se plimbau ‘celebritatile’ autohtone.

Profesorul ne dusese la târg cu scopul de a ne face cunostinta cu mesterii populari si creatiile lor.
Chilimurile, fețele de masa cu broderii inflorate, ceramica simpla sau cea smaltuita, impletiturile din nuiele si pănușe, mici obiecte de bucatarie sculptate in lemn – unele decorate cu pirogravuri de o savantă complexitate, chimire țintate, piei de astrahan ce emanau un miros specific, ba chiar si icoane pictate pe sticla, ne faceau sa exclamam la fiecare chiosc special amenajat.

Din nu stiu ce fonduri profesorul cumparase niste castronase adanci din ceramica, dar atat de mici ca le puteam acoperi gura cu palma.
La urmatoarea sedinta a cercului de desen fiecare a primit cate doua vase pe care urma sa le pictam din imaginatie. Un vas trebuia pictat pe interior, celalalt pe partea exterioara.
Mi se parea mai interesant sa pictez ceva pe fundul castronului … si mai usor :)  Deci am inceput treaba cu pictatul pe partea interioara a primului vas. Pentru a-l decora am ales trei culori : alb, negru si verde inchis. Motivele geometrice au fost inspirate cumva de un vas pe care il descoperisem in cartea de istorie din clasa a cincea.
Cand ne-am terminat ‘capodoperele’ profesorul a inspectat cu privirea rezultatele, dupa care a scos din dulap o cutie cilindrica ca de spray si a atomizat un lac fin peste picturile noastre. Ne-a spus ca le putem lua acasa ca amintire de la târg. A doua incercare insa urma sa intre in colectia scolii.
Sub stratul transparent de lac desenele capatasera o alta prestanta :)

Am dus castronul acasa si cateva zile l-am tinut pe masa unde-mi scriam temele.
Intr-o zi l-am pus pe banca din curte cu scopul de a-l desena, caci nu prea aveam ce face mai interesant.
Sora mea se juca cu pisica unor vecini.
Pisica asta, ca de altfel toate pisicile, ma calca pe nervi. Nu, nu era neagra. Era o pisica vargata, in nuante de cenusiu inchis si cenusiu deschis, cu ochii de culoarea chihlimbarului. Nu mai tin minte cum o chema in realitate dar sora mea o poreclise Tigruța.
La inceput ii tot dadea de mancare, crezand ca pisica-i flamanda, dar dupa cateva saptamani ne-am convins ca vecinii aveau grija de dansa si-i dadeau sa manance pe saturate. Ne-am dat seama ca Tigruța venea la noi din cauza ca nu avea cu cine sa se joace, sora mea fiind singura care-i satisfacea aceasta pofta … și Tigruța chiar avea pofta de joaca. Vecinii nu aveau copii, si probabil nici timp prea mult la dispozitia felinei.

Spuneam ca ma enerva. E adevarat. Dar e adevarat ca avea si ceva ce ma atragea, ceva ce apreciam si admiram la dânsa.
Rareori Tigruța se invrednicea sa manance la noi, dar cand bea cateva guri de lapte sau mesteca vreo chifteluta, se stergea tacticos pe bot si se uita la noi foarte serioasa, de parca luase parte la un dineu oficial.

Pisica asta niciodata nu miorlaia si nici nu se baga printre picioarele noastre. Venea pe tiptil in curte, se aseza pe trepte sau pe banca, si astepta cuminte sa iasa cineva afara.
Daca nu iesea sora mea, caci doar ea se juca cu pisica, nu reactiona in nici un fel. Astepta cuminte in continuare fara sa deranjeze pe nimeni.
Atunci cand sora mea iesea in curte, Tigruța se ridica de pe locul unde se tolanise in asteptarea ei  si o urma cu un mers de mare ducesa.
Avea un fel princiar de a pasi. De fapt, sincera sa fiu, pisica aceea avea ceva princiar in atitudine si privire. Nu exagerez daca afirm ca avea o demnitate umana.

De ce am intrerupt povestirea ca sa-ti fac cunostinta cu Tigruța ? Pentru ca pisica asta vargata mi-a demonstrat ca si animalele poseda inteligenta, ca nu actioneaza doar din instinct.

Prin usa intredeschisa auzeam cum suna telefonul. Am intrat in casa sa raspund. Era o colega de clasa cu care am stat putin la taclale.
Intre timp sora mea turnase niste lapte in castronelul meu si il daduse pisicii.
Cand am iesit din nou in curte am asistat la o scena interesanta : pisica terminase de mancat laptele dar continua sa se uite pe fundul vasului, ca si cum ar fi admirat decoratiile in alb-negru-verde.

Sora mea se distra copios si de abia putea sa-mi spuna printre hohote de ras : Madam Picasso, vezi ca ai dat-o gata pe Tigruța !
Nu am zis nimic si am luat castronul din fata pisicii, m-am dus in bucatarie, l-am spalat si l-am asezat din nou la mine pe masa.

A doua zi Tigruța s-a infiițat iarasi la noi. Am vazut-o ca statea acolo atunci cand m-am intors de la scoala.  Am lasat-o sa stea desi imi venea sa o prind de coada vargata si s-o invart prin aer.
Am intrat si iesit de vreo cateva ori, cu toate ca nu aveam nici o treaba pe-afara, doar sa vad cum reactioneaza pisica. Dar dumneaei era cufundata intr-o meditatie budista, profunda, si nu mi-a aruncat nici o privire.

Mai tarziu a sosit si sora mea. Tigruța s-a ridicat imediat si a urmat-o pana in cadrul usii.
Era teribila pisica asta. Niciodata nu intra in casa. Parca stia ca nu are voie.
Dupa ce s-a dezbracat de uniforma, sora mea a iesit sa se joace cu pisica. Dar pisica nu dorea sa se joace. O privea intr-un fel anume. Nu stiu cum de dânsa si-a dat seama ca Tigruța vrea sa manance din castronul pictat.
Chestia asta m-a infuriat si i-am zis ca nu-i dau voie sa puna mana pe strachina mea colorata.
Pisica asista la discutia noastra si ne privea de parca intelegea despre ce vorbim.
S-a apropiat de sora mea si i s-a lipit de picioare intr-un fel rugator.
Dânsa mi-a zis ca sunt inumana si ca vreau s-o chinui pe Tigruța pentru a ma razbuna pe toate pisicile care se tin dupa mine pe strada.
Mi-am zis ca nu are rost sa discut in contradictoriu si am dat sa intru in casa.
In acel moment Tigruța a reactionat in mod imprevizibil. S-a strecurat pe hol si s-a asezat pe preșul de sters picioarele. Am vrut sa o scot afara dar nu se dădea dusa. Am luat preșul cu tot cu pisica, cu gandul s-o arunc afara. Dar se prinsese strans cu ghearele de preș si nu cred ca as fi reusit sa o desprind.
Sincera sa fiu i-am admirat felul in care se confrunta cu mine si inteligenta de care dadea dovada.

In final n-am avut incotro si a trebuit sa fiu de acord sa-i dea sa manance din opera mea de arta :)
Dar ca sa nu ma retrag total invinsa de pe campul de lupta i-am zis ca-i voi aduce lapte chiar eu. Stiam ce aveam de facut.
Am turnat lapte pana la buza castronului. Castronul era destul de adanc, incapea mult lapte acolo si eram sigura ca pisica nu va putea sa-l bea pe tot … deci nu va ajuge sa vada desenul de pe fundul vasului !

Am pus castronul plin ochi pe scarile de la intrare. Pisica s-a apropiat, s-a uitat la vas, s-a uitat la mine, a inconjurat de doua ori vasul, s-a uitat din nou la mine si si-a zbarlit nervoasa mustatile.
In acel moment am stiut, nu spun am simtit, spun am stiut deoarece am stiut ca pisica mi-a ghicit gandurile.
Au trecut cateva secunde de suspans dupa care am asistat la un eveniment memorabil pentru mine.
Tigruța s-a apropiat de castron, a pus o labuta pe marginea lui, l-a inclinat usor si a lasat sa se scurga tot laptele pe scarile de beton.
Ma uitam fascinata cum isi duce la capat operatiunea. Cand s-a scurs aproape tot laptele a lasat vasul sa se reaseze in pozitia initiala, l-a lins tacticoasa, dupa care s-a asezat cu capul exact deasupra lui si a inceput sa-l priveasca fix.
Nu stiu ce vedea in desenul meu. Nu stiu daca ii placea ( si scriind aceasta chiar zambesc la gandul ca ar fi putut exista o astfel de posibilitate) sau daca nu cumva motivul geometric, sau combinatia de culori, ii aminteau de ceva (asta in cazul in care pisicile, nu doar oamenii, au amintiri).

Actiunea Tigruței m-a bulversat, mi-a rasucit gandurile, mi-a provocat furnicaturi pe dosul palmelor si dureri la radacina parului.

Nu stiu cat timp a stat nemiscata pe marginea castronului, dar cand s-a ridicat de acolo a venit langa mine, iar eu stateam in picioare intepenita ca o coloana in stil doric, și și-a incolacit coada de piciorul meu.
Nu stiu. Era un semn de multumire? O dorinta de a o baga in seama, de a o mangaia? Un gest reflex fara vreo semnificatie anume?

In orice caz, m-am aplecat si i-am mangaiat coada bicolora si spatele moale ca de catifea.
Tigruța m-a privit cateva secunde prin fanta chihlimbarie a ochilor, s-a desprins de mine si cu o gratie de balerina a traversat curtea si s-a indreptat spre casa stapanilor ei.

Am ramas in continuare impietrita, cu mintea golita, intr-o stare de cvazi-amnezie.

M-a trezit vocea tatei care se intorsese de la serviciu :
– Ce-i cu mizeria asta aici? Nu-i nimeni acasa sa curete treptele?

De abia atunci am constientizat dârele de lapte, unele uscate pe alocuri, si frunzele galben oranj ce cazusera din teiul din fata portii si se lipisera pe betonul umed.
Un colaj interesant, mi-am zis in gand si am zambit rememorand actiunea Tigruței.  Insa nu am apucat sa-mi duc gandul pana la capat caci o rafala de vant iscata pe neasteptate l-a spulberat fara urma.

… urma a rămas in inima mea.

viața începe în fiecare zi


imagine – Salvador Dali
*

Extraordinar ! … exclamase dânsul cu voce tare presându-și degetele osoase pe gâtul intepenit de trei ore de asteptare pe banca incomoda de langa arteziana decorata cu ingerasi din ghips.
In trei ore nici o femeie interesanta nu a trecut pe aici.
Da, vremurile s-au schimbat. Categoric ca ne apropiem de sfarsitul lumii.

Isi amintea de fermecatoarele aparitii feminine pe vremea cand era adolescent si razboiul de abia incepuse.
Aparitii de vis cu parul strans in cocuri sofisticate, sau cu zulufi rebeli, invesmantate in rochii fluide, vaporoase, indraznete chiar, cu voci cristaline ce vibrau descrescendo si lasau in urmă dâre de parfumuri discrete egalate doar de ploile repezi de vara ce răpeau intr-o clipa mireasma narciselor, liliacului, trandafirilor si iasomiei.

Isi intoarse capul distras de zgomotul pasilor.
Uite-o si pe asta ! Doar piercingul ii lipsea – isi zise in gând privind o secunda nasul acvilin, putin prea mare, strapuns de o veriga metalica decorata cu un cristal Swarovski.

Parcul pustiu la amiaza il deprima. Isi amintea cum chiuleau de la scoala ca sa le vada pe domnisoarele de la Scoala Normala sau, mai tarziu, de ceaiurile pe muzica de patefon si primele scrisorele de dragoste.
Reflectă nostalgic … dragostea dă buzna atunci când o aștepți cel mai puțin. E un fenomen total independent de rațiune, un fenomen a cărui singură explicație plauzibilă, dacă accepti ideea că ar exista una, e că se intruchipează haotic respectând legile reacțiilor spontane. Paradoxul e tocmai aici. Dragostea functioneaza dupa niste principii imuabile. De aceea nu poate fi impusa, nici oprita. Se exercită fără autorizația personală, împotriva propriei tale ființe, parcă spre a-i face în ciudă sau a o pedepsi. De aceea sfidează normele morale, de vârstă, de religie, de pozitie socială, tabuurile si ingradirile de orice fel.

Pe banca de alaturi se asezasera doua femei trecute de prima tinerete. Râsetele lor stridente ii perforau timpanul. Cuvintele intrerupte de râsete ii provocau furnicaturi pe piele. Se simtea prost ascultandu-le vulgaritățile.
Cea blonda si grasa imbracase niste pantaloni cu talia joasa ce-i lasau la vedere pernițele de grasime din jurul taliei si o jumatate din tatuajul de pe șold. Prietena ei spargea toate canoanele cromatice caci in vestimentatie si accesorii puteai identifica mai toate culorile primare, secundare si terțiare.
S-a ridicat de pe banca, a facut cativa pasi, indecis daca sa iasa din parc sau sa mai ramana, ca in cele din urma sa se reașeze intr-un loc umbros ferit de privirile rarilor trecatori.

Aici era mult mai bine. Rotogolul amintirilor e o povara prea grea atunci cand nu-l poti imparti cu nimeni. Rotogolul lui de amintiri cântarea tone de singuratate, de exil, de incompatibilitate si neputinta de a se contopi cu societatea in care mereu visase sa traiasca. Dar mai ales purta greutatea unei vinovății de care nu-l putea absolvi nimeni.

Razboiul se incheiase insa răul de abia din acel moment avea sa prinda contur, un contur sumbru schitat in taina de cei ‘trei mari’ ce-si dadusera intalnire la Yalta.
Plecase in vest inainte ca sa nu se mai poata pleca legal. Comunismul il cunoscuse numai din programele de stiri si revistele citite mai mult in fuga la sfarsit de saptamana.
Avea tot ceea ce altii isi doreau si cu toate astea nu avea nimic din ceea ce el insusi isi dorise, desi, aparent,  obtinuse. Lasase in urma o lume al carei loc gol nu putuse fi umplut de nici o alta lume.

Pe bordura de lânga mesele de șah o fata energica, machiata prea strident, executa simultan patru actiuni : sărea pe bordura, mânca inghetata, vorbea la celular si cu talpa pantofului il mângâia pe cățelusul alb ce-o urma vesel din urma.
Generatia viitorului, a conchis pentru sine bătrânul nostalgic. Titanium, polietilena, Internet, globalizare, Gucci, hamburger, Coca Cola, Ecstasy ….
A mai privit-o scurt inca o data spre a se convinge ca o etichetase corect. Da, fata asta era sanatoasa la minte si trup, in ciuda faptului ca se manifesta cam zgomotos, fara sa-i pese de cei doi baieti care o priveau amuzati cum se joaca cu cățelul.

Undeva in parcarea din spate se auzeau ritmuri lascive de blues. Muzica dădea o nota de prospetime bancilor cu vopseaua scorojita si destindea trasaturile incordate ale trecatorilor grabiti sa ajunga in statia de troleibuz.
Se lăsă purtat de notele muzicale.

Un copil cu șapcă colorata pedala asiduu o bicicleta cu coarnele răsucite. Să fi avut vreo patru cinci ani. Respecta cu strictete un traseu in forma de 8 dar isi schimba viteza de deplasare punând din cand in cand frâne bruște.

Gândurile l-au prins iarasi in volbura lor. Simțea in aerul prăfos aceeasi bucurie adolescentina din ziua in care si-a dat bacalaureatul.
Numai ca pe atunci in parc canta fanfara, femeile purtau rochii din creton cu nasturi sidefati si afisau un aer plin de incredere.

Zbang ! Un adidas cât o palma a aterizat exact pe genunchii lui.
Copilul se oprise cu bicicleta la mica distanta nemaiîndrăznind sa se apropie de batranul cu figura de bancher care se incruntase o secunda in directia de unde zburase obiectul de incaltaminte.

  • Vai, imi pare sincer rau!
    Vocea aceea cu timbru cald, usor răgușit, îi lovise frontal zidul amintirilor.
    Cât de mult semana cu o alta voce a tinereții sale.
    Imediat a auzit-o din nou ;
  • Cere-i scuze domnului si hai sa plecam acasa ca te-ai jucat destul azi.
    Apoi i se adresa lui :
  • Va rog s-o iertati pe strănepoțica mea dar cred ca eu sunt de vina pentru ca nu i-am legat cum trebuie șireturile.

Batranul privi avid creatura din față cu o emoție ce-l sufocase si-i adusese tot sangele in obrajii ridați.
Abia putu sa îngâne : Adeline …

Femeia ramasese țintuită locului cu adidasul intr-o mână si cu cealalta mână sprijinindu-se pe capul copilului.

  • Tu ești?! Nu-mi vine sa cred … murmura ca pentru sine.

Bătrânul o privi speriat. Fără îndoiala ca era Adeline … Adeline, fata de care fusesera indragostiti verisorii lui.
Imaginea de atunci se suprapunea peste cea de acum si cele doua Adeline, la distanta de saizeci de ani, ii zambeau simultan si-i vorbeau in fraze ce-si amestecau cuvintele facandu-le neinteligibile.

„Adeline – cea de atunci”, asa cum o tinea minte ultima oara la receptia Domnului G, comenta cu naturalete evenimentele politice. Rochia din moar verde ii punea in evidenta parul blond in timp ce ochii intunecati, ca taciunele, pareau la nelalocul lor pe chipul balai.
Ceea ce atragea atentia asupra ei era eleganța exprimarii, a gesturilor mărunte acompaniate de vocea cu timbru inconfundabil, catifelat si grav totodata.

„Adeline – cea de acum” il privea cu aceiasi ochi intunecati. Parul argintiu coafat in cateva bucle savante, asimetrice si extrem de moderne, era inca bogat si cu firul lucios.
O privea pe Adeline cu privirea lacoma a arheologului ce descopera dupa ani de cautari un obiect extrem de râvnit, insa in momentul in care il descopera nu indrazneste sa-l atinga ca nu cumva sa-i pericliteze integritatea.
O privea pe octogenara Adeline ce se incăpățânase sa-si pastreze farmecul si nu renunțase la nici un accesoriu al eleganței, vrând sa demonstreze parca oricui ca vârsta nu o împiedică sa se bucure de viață.

Ramasese la fel de inalta si dreapta iar fusta din crep negru, lunga pana aproape de glezne, ii conferea o suplețe tinerească. Purta o bluza eleganta gri-perle, extrem de simpla, la baza gatului, ce lasa se se intrevada un lantisor fin din aur alb cu un semn zodiacal.
Lobul urechilor era impodobit cu doua smaralde discrete, taiate cabochon, intr-o montura delicata de briliante. Parul emana o aroma de cafea proaspat râșnită si ciocolata amaruie.
La varsta ei Adeline nu renuntase la pantofii cu toc. E drept ca nu aveau decat câțiva centimetri insa pielea fina cenușie si modelul cu vârf ascutit le faceau pe trecatoarele „bicentenare” sa le remarce frumusetea.

Adeline facea parte din jocul de puzzle al unei lumi disparute.
Oare câți din generatia lor mai supraviețuiau încă ?

Se ridica in picioare si-i prinse cu delicatețe ambele mâini. Fu mirat de moliciunea pielii ei in contrast cu pielea lui pergamentoasa, aspra la pipăit, înțesată de vinișoare albastrii ca mucegaiul branzeturilor Roquefort.
Verigheta lui Adeline, nimic mai mult decât o sârmă aurita, ii reamintea ca o avea in față pe cea mai râvnită fata din orasul tinereții sale.
Cât de inciudat fusese ca-l refuzase la ultimul dans atunci la receptie … si cât de bulversat acum de aceasta incredibila întâlnire.

Teama inițiala se diluase. Adeline se comporta puțin cam ciudat, de parca se vazusera ultima oara cu cateva zile in urma la cofetaria din colț.
O urmă de anxietate persista totuși. Limba nu i se dezlega dar simtea efectiv cuvintele cum se lovesc zgomotos de coșul pieptului ca niste albine speriate prinse in spatele unui geam de sticla.

S-au asezat in tacere pe banca. Stranepoțica lui Adeline isi legase singura sireturile, se suise din nou pe bicicleta bucuroasa de faptul ca strabunica statea de vorba cu cineva iar dânsa e liberă să pedaleze in viteza printre rondurile de flori.
Pălăria colorata ii alunecase pe ceafa scoțând la iveală un smoc de par negru sârmos prins intr-un pieptene cu mărgeluțe rosii cât boabele de coacăze.

  • Unde locuiesti acum ?
    Adeline nu parea grabita sa-i dea un raspuns. Il privea cu o bucurie nedisimulata si-n ochi ii jucau boabe de lacrimi mai sclipitoare decat briliantele cerceilor.

  • La Paris, a raspuns intr-un tarziu, desprinzandu-si mâinile din stransoarea mâinilor lui. De cincizeci si doi de ani locuiesc la Paris. Inainte am trait cu totii opt ani in Argentina. Acolo au murit mama si tata si tot acolo m-am casatorit cu un geolog. Cand i s-a terminat contractul ne-am mutat la Paris.

  • La Paris ?! Unde anume in Paris?
  • Palais Bourbon, Rue de Lille.
  • Imposibil. Stăm in acelasi arondisment si nu ne-am vazut niciodata. De trei decenii locuiesc la o jumatate de ora distanta de tine. Cum de nu te-am văzut? Aveam impresia ca ii cunosc din vedere pe toti românii stabiliti in zona, pe cei din generația noastra vreau sa zic.

  • As putea sa te intreb acelasi lucru. Cum de nu m-ai vazut in tot acest rastimp, cum de nu te-am intalnit la cumparaturi sau intr-o cafeneaua din cartier ? Nu e ciudat jocul destinului ?
    Sa venim de la mii de kilometri pentru a ne auzi din nou glasurile dupa saizeci de ani … nu ți se pare de neinchipuit faptul ca saptamanal, poate chiar zilnic, am trecut pe acelasi bulevard fara sa presupunem nici o secunda ca am putea fi atât de aproape unul de celalalt ?

Sunt foarte obosita, a adăugat ea incet. Nu mai am douazeci de ani desi subconstientul meu a ramas intepenit acolo.
A scos grabita din poseta un stilou demodat, cu peniță, si a notat ceva pe spatele unei carti de vizita.
– Uite adresa mea si numarul de telefon. Oricand te astept cu plăcere sa-mi faci o vizita, dar cu o  conditie : nu-mi vorbi niciodata despre trecut, despre ce s-a intamplat atunci … nu încerca sa-mi demonstrezi lucruri pe care le-am înțeles singura dupa o jumatate de veac.
Si mai ales nu incerca iarasi sa ma amagești. Nu vreau sa te cred din nou.

Batranul isi simtea gura uscata. Ochii ii ardeau in cap cu o intensitate insuportabila. Era coplesit de intalnire, șocat chiar.
Dupa aproape zece de ani de exil cineva ii spusese ca Adeline si familia ei murisera undeva in Baragan la muncă silnică.
Suferise ca un câine la gândul ca nu-si va putea cere niciodata iertare. Se simtea umilit de propria-i josnicie, de egoismul ce-i ghidase actiunile nechibzuite, de mizeria in care isi inglodase visele.
Suferinta sporea de la an la an si cu cât urca mai sus pe scara socio-profesionala cu atât mai mult se simtea sufocat de culpabilitate.

  • Și daca nu voi respecta conditia? E dreptul meu sa-ti vorbesc si sa indrept, chiar daca tardiv, lucrurile. Nu voi incerca sa ma disculp dar vreau sa-ti vorbesc si sa-mi eliberez sufletul. Noi nu am divorțat niciodata. Oficial sunt încă soțul tau.
    Crezi ca-mi poti refuza aceasta dorinta ?  Ce se va intampla daca nu-ți voi respecta condiția ?

Ultima intrebarea a sunat nefiresc datorita tonului amenintator cu care se incheiase. Adeline a intors mirata capul.

  • Gresesti. Doi ani am fost casatorita cu un om bun care-ți purta numele.  Omul acela a murit in ziua in care a inceput sa planuiasca cum sa treaca granița cu avutul familiei mele.
    Nu esti obligat sa accepti conditia dar ia în calcul faptul ca nu mai ai timp sa astepti alti șaizeci de ani pentru a descoperi de ce strănepoțica mea iti poarta numele.

Ca prin vis o auzi cum isi ia la revedere si se indeparteaza in directia copilului. Corpul nu mai asculta comenzile date de creier. In zadar incercase sa se ridice si s-o strige. Zacea inert pe banca de lemn incapabil sa-si miste membrele.

Orizontul se inmuiase subit. Cladirile se lichefiau si intrau in pamant una cate una. Un văl negru acoperea cu iuțeala cerul iar venele i se umflasera sub pielea pergamentoasa gata sa crape.
Batranul de abia respira. Delira oare ?
Viata lui nu putea semana cu un scenariu de film indian. Negatia nu-i folosea la nimic din moment ce realitatea confirma cruzimea si stupiditatea scenariului. Eroul principal era el insuși, un individ fara scrupule ce-si inchipuise cândva ca banii reprezintă ingredientul de baza in formula fericirii, caci fara bani nu poti fi cineva, nu ti se deschid usile dorite si nimeni nu-ti vede multiplele capacitati. Banii reprezentau catalizatorul societatii in care dorea sa intre, avea nevoie de ei pentru a fi acceptat in creuzetul magic al celor ce-si contabilizau valoarea umana  in conturi bancare cu cat mai multe zeouri, derivate aproape toate din imensul zerou al sufletului.

Simtea cum pocneste in propria-i piele ca intr-o haina prea stramta din jaratec si limbi de foc.
Ii veni in minte ziua in care fugise cu multe din obiectele de valoare pe care care tatal Adelinei le pusese deoparte in eventualitatea unei schimbari precipitate de domiciliu intr-o tara neatinsa de flagelul rosu.
Peste doua luni avea sa abdice regele.
Dânșii ramasesera acolo …  el ajunsese dincolo. Era tânăr, șarmant, liber, avea o diploma ce-i asigura prestigiul si bani suficienti pentru a-si croi viitorul mult visat.

In urechi ii rasunau vorbele babei Safta, slujnica bătrâna din casa parintilor Adelinei.
„Conașule, fii cu mare băgare de seamă, pe nefericirea altora nu-ti poti face casă. E ca si cum ai bate piroane de fier in păreți de fum. ”
Zambise afabil desi il iritase faptul ca baba aia batrana il citise ca-n palma. Cum de-i banuise intentiile si cum de avusese curajul sa-i zica verde in față ce gândea ?!

Pesonajele trecutului, purtand măști grotesti ce le acopereu parțial chipul, prinsesera sa danseze in jurul său. Se apropiau privindu-l cu viclenie, șoptindu-i vorbe grele, apoi il loveau cu un lanț gros de fier drept in moalele capului. Simțea cum ii vibra creierul iar durerea loviturilor ii intuneca vederea.
Nu putea fi adevarat. Precis era un coșmar, unul din multele coșmaruri care-l aduseseră in pragul nebuniei.
Nu exista nici o Adeline. Adeline murise demult undeva in Baragan. Nu avea cum sa-l inculpe.
Era liber si tanar, era bogat si traia la Paris. Nu trebuia decat sa faca un efort pentru a deschide pleoapele ca sa se convinga ca se află in vila lui din Rue de Varenne.

Ar fi vrut sa strige dar in afara de o saliva vâscoasă, in gură nu se afla altceva. Înfricosat își duse mâna la buze. Cu degetele pipăia locul unde ar fi trebuit sa fie limba. Simți un loc loc gol cleios si nimic altceva.
Îngrozit de faptul ca-i lipseste limba o striga in gând pe Adeline. Chiar daca nu-i poate vorbi îi va scrie. Îi va povesti detaliat cum se chinuise in toti acesti ani. Nu spera sa-l ierte, ea insa trebuia sa afle ca el isi plătise greselile prin suferință.
Avea in buzunarul sacoului un pix. Trebuia sa-i scrie neaparat, chiar acum, nu-si permitea sa mai iroseasca nici o secunda.
Un strigat gâtuit ii intinsese la maximum coardele vocale. Îsi privi speriat bratele. Nu mai avea degete. Palmele i se topisera si franjuri inegale de piele arsă spanzurau din maneca sacoului.


Fata urmată de cațelul alb a alergat in directia bătrânului. Mișcarile spasmodice incetasera. Ochii sticlosi priveau fix cerul albastru de vara iar degetele i se infipsera in firele de iarba de sub banca de pe care alunecase.
A ingenuncheat si i-a atins usor gâtul.  Simti pulsul slab ce-i confirma faptul ca batranul era inca in viață.
Cățelul gasise ceva in iarba si se invartea ca un titirez in locul cu pricina. Fara sa priveasca, fata ridicase bucata de carton alb si-o bagase mecanic in buzunarul de la spate al blugilor. De ar fi venit odata masina !

Ambulanța a sosit dupa opt minute din momentul telefonarii. L-au asezat pe brancarda cu grija. In timp ce se deplasau inspre sectia de urgență medicul de pe ambulanță i-a pipăit buzunarele in cautarea unui act de identitate.
– Hm! Francez. A mormait cumva nemultumit de descoperire. La varsta lui trebuia sa fi stat acasa. Nu stiu zău ce-i face pe occidentalii astia ramoliți sa-si petreaca vacanțele in Romania!
Daca as avea banii lor m-as duce in insulele Canare, in Bahamas, la Polul Nord sau oriunde altundeva … nicidecum n-as veni in Bucuresti.

Fata l-a privit mustrator. Cațelul a lătrat scurt.

  • L-am auzit vorbind românește, i-a spus dânsa medicului. Sunt convinsa ca l-am auzit vorbind românește.
  • Prostii, a replicat medicul. E francez getbeget. Uite ce scrie in pasaport, si i l-a intins demonstativ. Nascut in 1922 la Lyon.

Fata l-a respins cu dosul palmei. În sinea ei era convinsa ca batranul e român.
Ambulanța ajunsese la destinatie. L-au transportat intr-o camera cu perfuziile gata pregatite. Nu avea rost sa mai rămână langa necunoscutul din parc dar nici sa-l abandoneze n-o lasa inima.


Plutea intr-o apa rece si alba ca laptele. Curentii ii duceau trupul intr-un loc necunoscut. Nu avea cum sa se impotriveasca. Nu avea brațe cu care sa se agațe de ceva, nu avea limbă cu care sa strige dupa ajutor …
Incet incet apa devenea trasparenta si putea zari malurile râului. Malurile deveneau tot mai inguste. Trupul plutea inghesuit intre maluri ca intr-un sicriu cu miros de alge si scoici.
Sicriul avea geamuri ce-l lasau sa vada privelistea de afara. Niste plopi inalți dincolo de o fereastra semideschisa si o fată cu plete blonde. Nu putea fi Adeline. Adeline murise cu mulți ani in urma. Avusese din nou un coșmar iar fantoma din parc ce luase chipul Adelinei facea parte din cosmar.
Precis că fusese o criză si fusese dus din nou la spital.

Bâlgui cateva cuvinte fetei asezata pe marginea patului, o asistenta probabil, desi ii lipsea uniforma. Oricât se căznea nu reusea să vorbesca. Sunetele neinteligibile pe care le rostea anevoie ii consumau ultimii stropi de energie. Epuizat isi lasa capul pe pernă.
Fata îngână ceva intr-o franceza aproximativa apoi i se adresa românește :
– Nu-i asa ca sunteti roman?
El confirma cu o usoara inchidere a pleoapelor.

Îi intinse un carton alb.
– Cred ca e al dumneavoastra. L-am gasit la locul unde ați avut colaps.

Cu varful degetelor lua cartea de vizita. Numele Adelinei il sageta din inima si până in varful unghiilor.
Deci intalnirea din parc nu facea parte din cosmar !
Ar fi preferat sa faca. Ar fi dorit sa nu se fi întâlnit. Ar fi dorit sa nu fi aflat niciodata ca in momentul in care a parasit-o ca un laș Adeline astepta un copil.
Dar de ce nu-i spusese? E drept ca in saptamana dinaintea receptiei de la Domnul G se ciondanisera serios dar un copil insemna un alt motiv serios pentru a pune capat diferendelor.
Sau poate ca nici dânsa nu stiuse ?
Se trezise intr-o dimineata singura, fara soț, fara bani, fara sprijin, cu un copil nenascut si parintii ingroziti la gândul unei arestari iminente.

Vocea fetei il scoase din volbura gândurilor.
– Doriti sa telefonez la numarul scris de mână pe cartea de vizita ?

Nici el nu stia ce dorea. Era rupt intre doua lumi iar in falia ce le despărțea se scurgea propria-i existenta.
Fata astepta un raspuns. In cele din urma incuviinta inclinând usor capul sprijinit pe pernă.

O auzea cum vorbea incet in coltul de lânga usa si cum povestea insiruirea de evenimente. In pauzele dintre cuvinte ea urmarea cu privirea crapaturile fine de pe tavan si se legana alene cand pe un picior cand pe altul.

Obosit a inchis ochii. Se inserase de-a binelea. Simtea in nări aerul umed prevestitor de ploaie.
Afara se auzea lătratul unui cățel și o voce care admonesta pe cineva.
– Doamnă, nu puteți intra impreună cu câinele. Spuneți-i să rămână afara, va rog, aici e totuși un punct medical.
Nu mi-ați spus ce vă pot ajuta? Nu vă simțiți bine cumva?

Pe hol se facu dintr-o data liniste, doar undeva sus se auzea un scârțâit enervant ca un instrument muzical dezacordat.
– Am venit pentru persoana internata aici cu trei ore in urmă. Cea adusă din parc cu ambulanța.

Batrânul ciuli urechile. Inima incetase sa-i bata. Nu-i mai auzea ritmul, in schimb aerul inspirat producea un vuiet ce-l impiedica sa audă conversația.
– Aaa ! La domnul acela francez vă referiți ! Sunteti ruda cu dumnealui sau doar cunoștință ?
În așteptarea răspunsului tăcerea devenea insportabilă. Bătrânul număra secundele … unu doi trei patru …

Vocea Adelinei vibră inconfundabil pe holul mozaicat cu miros de alcool si cloroform.
– E soțul meu.

Se facu din nou liniste. Linistea fu despicata in doua de un fulger. Ii vazu lumina albastrie alunecînd in viteza pe pereti. Din inaltul cerului răsună un tunet al cărui ecou se prelungea amenințător. Urmă al doilea tunet, mai puternic decât primul.
Prin crăpătura fereastrei patrundea aerul ozonat. Cerul s-a deschis dintr-o dată si stropii de apă au atacat pamântul. Ii auzea cum se izbesc de asfaltul infierbântat, de pereti, de ferestre, de frunzișul copacilor si acoperișurile cladirilor.
Se intreba oare cât îi va mai fi îngăduit să trăiască. Noaptea următoare? Încă o zi? Un an? Cât? Oare cât i-a mai rămas pe răbojul timpului?

Acum, când Adeline era aici si îl fixa cu ochii ei umbrosi din cadrul ușii, ar fi dorit să trăiască o veșnicie.