Ingrid


fotografie – Marc Fuller

 

Am rămas surprinsă cât de bine vorbea românește.
În povestea aceasta o voi numi Ingrid deoarece mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să o cheme așa în acte. Ea, fetița născută dintr-o mamă suedeză și un tată neamț, trăia cu impresia că Ingrid reprezintă numele unei femei puternice. În realitate acest nume vechi scandinav, dar și germanic, este asociat cu ideea de frumusețe.
Ingrid era frumoasă. O frumusețe distantă cu ochi de culoarea argintului viu întunecați de o furtună interioară strunită din greu.

  • Știi când am venit în România pentru prima dată ? Aveam doar nouă ani.
    Chiar și acum când rememorez acea vară fantastică am impresia că nimic nu a fost adevărat. Că am trăit o poveste undeva la poala unor dealuri împădurite din Bucovina.

Era pe la începutul anilor 2000. România nu intrase nici in NATO și nici în Comunitatea Europeană.
Eu, mama și o prietenă de-a ei venisem aici pe la sfârșitul verii.

Poate că ar trebui să-ți spun de ce venisem aici. De ce tocmai aici.
Povestea mea e complicată chiar de la început. Vrei un short story sau varianta completă în ediție princeps?

Am zâmbit fără să-i răspund.

  • Bine, am înțeles, mi-a răspuns ea legănându-și încet tot corpul cu scaun cu tot.
    Propun să luăm un pahar de vin. Un vin auriu … trebuie să aibă un vin bun aici.

Sticla cu vin își lăsa umbra alungită pe masa de la colțul extrem al terasei.
În fața noastră erau câțiva mesteceni ce-și foșneau încet frunzele în vânt.

  • Cu ce să încep?, m-a întrebat ea mângâind cu o mișcare amplă masa de lemn.
  • Cu începutul începutului … cu ceea ce îți vine acum în minte.

  • Începutul adevărat nu îl știu, dar știu că într-o zi, mai bine zis într-o noapte, am intrat în bucătărie să beau apă.
    Pe atunci locuiam într-o casă de modă veche. Între bucătărie și sufragerie se întindea un hol lung pe care mai erau baia, o cămară  și cele două dormitoare.
    Din sufragerie se auzeau voci. Nu-mi plăcea deloc tonalitatea lor. Știam că e vorba de mama și tata. Știam că se certau.
    Auzeam frânturi din conversație dar nu înțelegeam aproape nimic.
    M-am gândit că dacă aș intra în sufragerie ei s-ar fi oprit.
    Dar în momentul în care am intrat nimeni nu m-a observat.
    L-am văzut pe tata cum o pălmuia pe mama. Palmele curgeau cu viteză uluitoare, urmate de cuvinte în germană … cuvinte neinteligibile pentru mine.
    Am fugit pe holul întuneos speriată de ceea ce vedeam.
    De abia atunci m-a observat tata.  A alergat după mine furios.

  • Stai și spionezi la ușă ? Așa te-a învățat mama?

Am încremenit fără să pot să-i răspund. Nu puteam schița nici un gest. Înghețasem pur și simplu de frică.
Atunci el m-a luat și m-a izbit de perete. De mai multe ori. De fiecare dată cădeam pe jos iar mâinile mi se opreau pe parchetul de lemn în căutarea a ceva salvator.
Până să ajungă să mă salveze mama căzusem deja de câteva ori.

Mama m-a luat în brațe și m-a dus în cameră. A încuiat ușa și a stat acolo până dimineața.
Tata a izbit furios cu mâinile și picioarele în ușă o perioadă de timp. Nu știu cât. Inima îmi bătea în timpane ca un ciocan și aveam impresia că patul meu se va prăbuși într-un hău în secunda următoare.

Tatâl meu era inginer iar mama lucra în media.
S-au întâlnit in Suedia și, după o perioada, s-a mutat și el aici.
Primul semn că ceva nu mergea cum trebuie l-am observat în clasa întâi.
Nu-mi spusese nimeni nimic dar intuiția nu putea fi păcălită. Întuiția aceea formidabilă a copiilor …

Trec peste tot ce a urmat.
Pârinții s-au despărțit după ceva timp. Mama îmi ceruse să nu povestesc nimânui scenele violente căci nu dorea ca la locul ei de muncă să i se știrbească imaginea de amazoană. Totul trebuia să rămână între noi.
Nu trebuia să afle nimeni ce se întâmplase. Uneori revedeam secvențe din acea noapte … nu mai simțeam spaimă ci doar o fustrare dureroasă imposibil de transformat în altceva.

Venise vacanța mult așteptată de orice copil. Vacanța trecea parcă prea repede. Prietena mamei aranjase să petrecem câteva zile în România. Ea mai fusese de câteva ori înainte și îi plăcuse atmosfera tihnită a pensiunilor montane.
Muntele nu mă încânta, căci și noi locuiam într-o zonă montană. Aș fi preferat marea.

Totuși până la sfârșitul săptămânii am ajuns în România. Mi s-a părut o țară prăfuită, un fel de joc Lego cu multe piese lipsă … dar totuși atrăgătoare prin oamenii mult mai vorbăreți decât cei din Germania.
Cu o mașină închiriată am ajuns la acea pensiune din Bucovina la care, cu un an în urmă, prietena mamei stătuse mai multe zile.

Satul îmi plăcuse din prima. Casele erau frumoase, îngrijite, aerul mirosea a rășină iar în spatele pensiunii curgea un pârâu al cârui susur se auzea în liniștea nopții ca o incantație magică.
Angajații pensiunii erau binevoitori și am avut surpriza ca o fată de acolo să vorbească limba germană.
Mâncam cu poftă căci tot ce se punea pe masă arăta bine, mirosea bine și avea un gust divin.

Chiar din prima zi m-am cunoscut cu niște copii. Eu vorbeam în suedeză, mai strecuram și câteva cuvinte în engleză, ei vorbeau în română … dar asta nu ne-a împiedicat să ne jucăm împreună.

Mama arăta foarte bine. Fața i se luminase în mod surprinzător și se oferise să ajute fetele de la bucătărie să facă dulceață după o rețetă de-a ei.

Dormisem două nopți într-o cameră la etaj din care puteam vedea împrejurimile.
Cel mai mult îmi plăcea liniștea. Susurul apei se armoniza cu liniștea aceea nemaiîntâlnită de mine nicăieri.
Amintirile trecutului însă se proiectau cu violență pe pereții văruiți în alb, pe cerul mustind a ploaie, pe un ecran imaginar de dimensiuni uriașe ce mă înghițea ca pe o pradă neajutorată.

Se iveau zorile iar eu stăteam în balconul minuscul ascultând pădurea, pârâul, vântul …

O femeie suia dealul pe o cărăruie ce șerpuia din curtea pensiunii până sus pe linia orizontului.
Am coborât scările și am alergat în urma ei. Atunci când aproape că am ajuns-o am văzut că tocmai intrase într-un grajd sau o șură care nu era vizibilă din curtea pensiunii.
Am făcut doi pași înăuntru. Semiîntunericul din jur mi-a produs un fior pe șira spinării. Mirosul de lemn al bârnelor mi-a readus fulgerător în minte imaginea cu mine izbită de pereți și parchet.

Pentru o secundă am avut senzația de prăbușire în gol apoi am simțit pe cineva lângă mine. Mirosea a flori de câmp și a lapte.
Femeia bătrănă m-a privit blând. Nu m-a întrebat nimic … probabil că știa că sunt străină. Noi eram singurele persoane străine de la pensiune.

Cotcodăcitul găinilor ce venea de undeva din capătul șurii a spart tensiunea clipei.
Am început să plâng. Lacrimile veneau ca o eliberare.
Atunci femeia mi-a spus : Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Ciudat că deși nu știam o boabă din limba română am înțeles ce-mi spune.
O intuiție providențială mă ajuta să înțeleg.

Femeia m-a împins ușor înainte. Lacrimile îmi curgeau în stropi mari și se înnodau sub bârbie.
Am ajuns în cuibar. Câteva găini mau erau pe cuibar dar în alte cuibare am zărit câte un ou strălucind palid în semiîntuneric.
Femeia m-a îndemnat să iau unul.
L-am atins cu grijă mirată fiind cât de cald era. Nu mai pusesem niciodată mâna pe un ou din cuibar, doar pe cele refrigerate din supermarket.
Dincolo de coaja fragilă am simțit cum zvâcnește viața si aproape inconștient am murmurat … aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
O ușurare fără margini m-a cuprins.
Am mai luat un ou, apoi altul … și altul. De fiecare dată am murmurat cuvintele spuse de femeie și de fiecare dată am șimțit până în străfundul ființei căldura vieții zvâcnind dincolo de coajă.

Am coborât la pensiune împreună, eu ținând strâns în mână un coș de paie cu ouă proapete iar dânsa împletind din mers o coroniță din flori de câmp.

În loc de patru zile am stat unsprezece. În toate celelalte șapte zile rămase, dis-de-dimineață, am mers în cuibar și am luat unul câte unul fiecare ou pe care l-am găsit.
Sedințele acestea formidabile de terapie m-au vindecat pentru totdeauna.
Căldura simțită în căușul palmei îmi anihila spaimele, amintirile urâte, frustrările …

Brusc s-a așezat tăcerea ]ntre noi. Așteptam totuși ca povestea să continue.

  • Să înțeleg că acum ai un iubit român ?

  • Oh, nu ! Ce te face să crezi asta ?

  • Faptul că vorbești fluent limba română.

  • Româna am învățat-o din mers. Veneam destul de des în Romania, ascultam frecvent cântece românești, am vizionat toate filmele de referință din cinematografia românească, m-am mai învârtit prin cercuri de români … nu am fâcut vreun efort special. Pur și simplu am învățat limba cu mare ușurință.
    Chiar și accentul mi s-a șlefuit și-mi face bine să mă pierd în mulțime fără să-și de-a cineva seama că sunt străină.

România e locul în care simt cum mi se întărește ființa interioară, cum devin puternică, de neînvins …. e locul în care nimic rău nu mi se poate întâmpla ;)
Înțelegi ce încredibil e să ai pe lumea asta un loc unde să ai convingerea că nimic rău nu ți se poate întâmpla ?

… ce aș fi putut să spun atunci,  ce aș putea spune acum, în completarea vorbelor spuse de Ingrid ?

numărul

Ajunsesem în stația de tramvai amețită de căldură și cu o sfârșeală amplificată de sete.
Am intrat sub copertină în speranța unei protecții împotriva soarelui ce-și arunca fără greș sulițele drept în creștetele trecătorilor.
Aparatul foto atârna la gât mai greu ca o ghiulea.

O fată cu plete castanii ce-i acopereau din plin umerii, îmbrăcată cu o bluză alba fără mâneci și o fustă mini tot de culoare albă, părea să se simtă excelent în căldura toropitoare de sub copertina de plastic.
Avea picioarele subțiri, ușor bronzate, puse în evidență de niște sandale albe cu toc pătrat și catarame aurii. Niște sandale de firmă, mi-am zis în gând.
Ținea sub braț o poșetă din petice colorate din piele iar cu mâna liberă tasta cu mare dexteritate ceva pe telefonul mobil.

Când și-a întors capul i-am remarcat ochelarii care ascundeau parțial ochii expresivi, negri, umbriți de gene lungi naturale.
Nu era deloc machiată, sau poate că purta un machiaj subtil care să dea iluzia naturalului, și tocmai de aceea medalionul mare din sidef închis la gât pe un șnur de catifea neagră îți atrăgea imediat atenția.

Totuși mie mi-au atras atenția ochelarii. Voi explica de ce.
Fac aici o mărturisire vinovată. Îmi atrag imediat atenția poșetele și ochelarii femeilor.
Cred că le-aș putea creiona personalitatea pornind de la aceste două obiecte.

Ochelarii i-am remarcat imediat deoarece am vrut și eu să-mi fac unii asemănători dar, de două ori, în țări diferite, mi s-a spus că dioptriile pe care le port nu se așează bine într-o astfel de ramă.
E prea mult spus ramă deoarece acești ochelari nu au ramă. Lentilele șlefuite sunt prinse pe șaua metalică de pe nas și ce cele două brațe care vin după ureche.

Mi se părea că fata purta dioptrii mai mari decât ale mele și mă întrebam unde oare i-a făcut.
O priveam cu puțină invidie, dar și admirație, căci modelul acela de ochelari îi venea atât de bine. O avantaja din toate punctele de vedere, O făcea foarte feminină – dar în același timp hotărâtă, îi confereau un aer copilăresc – dar și o tușă ușor savantă, îi confereau o alură pariziană și un chic pe care doar obiectele minimaliste le conferă persoanelor potrivite în a le purta.
Iar dânsa era o persoană foarte potrivită ;)

Doi băieți gălăgioși au traversat strada și au ajuns în refugiu.
Vorbeau de-ale lor cu voce tare, doar doar fata le va acorda un minimum de atenție. Ea însă își vedea mai departe de telefonul ei.

Ei tot insistau pentru a intra în vorbă. Unul i s-a adresat direct.
– Nu vrei să-ti dau numărul meu? Poate-mi trimiți un mesaj … sau o melodie măcar. Ce zici ?

La un moment dat cel mai mare, să fi avut vreo douăzeci de ani, cu o chică de păr blond ce cred că nu văzuse pieptenul de la începutul săptămânii, a exclamat pe un ton vesel ;
– Ce cool! Uite că și-a tatuat numărul de telefon pe mână. Stai așa o clipă să mi-l notez.

Fata si-a întrerupt pentru o secundă acțiunea de tastare, privindu-l scurt peste lentilele incolore, apoi și-a continuat calmă mesajul pe telefon.

Băiatul cel mic, care părea că recent și-a scos buletinul, s-a apropiat de fată și a privit insistent mâna ei.
A vociferat la rândul lui ;
– Ia te uite, are un B în față, deci e număr de mașină. B de la București … ce cool !
Suedezul cu placa de înmatriculare a lansat o modă se pare … hai că-i bună !

Fata l-a privit în ochi și i-a zis :  B-ul nu e de la București, e de la Birkenau.

Ha! a exclamat puștiul. Au și club de fotbal acolo ? Dacă da, vin și eu.

Într-un gest de neputință fata și-a desfăcut bratul cu telefonul lasându-l moale pe lângă corp.
În acel moment am zărit numărul tatuat.

Simțeam nevoia să intervin.

– Acela nu e un număr de mașină. Ce-i așa greu de priceput?
Dar ce e? a inistat puștiul

Fata a intervenit. De abia atunci am remarcat că graseia ușor cuvintele.
– E numărul pe care l-a avut străbunicul în lagărul de la Birkenau.

Puștiul nu a reacționat în nici un fel. Nu cred că digerase informația. Prietenul lui cu părul blond însă știa ce vrea să spună fata.

– E vorba de un lagăr de exterminare al nemților din cel de-al doilea război mondial. Te-ai prins acum ? Lagăre din alea unde-i omorau pe evrei, polonezi, țigani și comuniști.

Puștiul privea total dezorientat, când în stânga când în dreapta.

B-ul și A-ul din acele numere făceau diferențierea sexelor, din câte știu. Nu are legătură cu numele lagărului, am adăugat eu în dorința de a mă lămuri.

Fata a răspuns graseind muzical cuvintele.
– Nu întotdeauna. Nu întotdeauna s-au respectat literele pentru sexe. B-ul nu are absolut nici o legătură cu numele lagărului, căci literele s-au folosit în mai multe lagăre pentru înregistrarea deținuților, dar, pentru mine una, această literă semnifică doar acel lagăr. Lagărul de la Birkenau.

Tramvaiul a sosit în stație. Eu și băieții am urcat. Fata a rămas jos sprijinită de un stâlp al copertinei din plastic.

Ușile s-au închis și vagonul s-a pus în mișcare.

De abia atunci băiatul blond a izbucnit.

– Mă simt ca ultimul om. Tâmpit și impertinent. Nici măcar nu mi-am cerut scuze. Ce tâmpit am putut fi. Naiba să mă ia !

– Uite, acum la semafor cere-i vatamanului să-ți deschidă ușa. Poate că ți-o va deschide. Poate o mai prinzi în stație. Încearcă măcar.

E unul din acele sfaturi nelalocul lor pe care am prostul obicei de a le da din când în când unor necunoscuți în momente critice.

La semafor ușa tramvaiului s-a deschis.
Am zărit chica blondă tâșnind prin ușa întredeschisă. Priveam prin geamul din spate al  tramvaiului. Din păcate nu-mi puteam da seama dacă fata în alb mai era sau nu acolo.
Imediat am scos capacul aparatului foto și am făcut de urgență un zoom.

Da, fata era acolo. Iar băiatul blond mai avea doar câțiva pași până la dânsa.

 

unde sunt focurile toamnelor de altădată ?


Ion Andreescu – Coacăze (1874)
Muzeul Național de Artă al României, București
*

Aerul din sectia de pictura romaneasca a muzeului avea o caldura si o umiditate ce depasea in mod sigur curba de confort termic.
Dar in cateva minute m-am obisnuit cu atmosfera, fapt la care au contribuit picturile de pe pereti ce, pas cu pas, imi purtau gandurile prin locuri diferite.

In acea vacanta imi propusesem sa vad Bucurestiul cu ochii unui turist strain, nelegata sentimental de trecut, nelegata in vreun fel de lucruri care m-ar fi facut sa trec cu vederea toate aspectele negative ale acestei capitale, care, desi are ce arata lumii, zace de mai bine de doua decenii intr-o baltoaca de delasare.

Am vizitat Muzeul National de Arta, Palatul Cotroceni, Biserica Cutitul de Argint si Parcul Carol, Biserica Curtea Veche, Biserica Italiana, Manastirea Casini, Parcul Herestrau si Muzeul Satului,  Biserica Cretulescu, Muzeul Zambaccian, alte cateva biserici si piete cunoscute ale Bucurestiului, cautand sa le privesc cu detasare, asa cum incercam sa privesc cu detasare alte lucruri ce tineau de viata personala.

Stiu că peste memorie nu se poate trece cu buretele. Nici cu buldozerul. Dar la fel de bine stiu că dupa ce-si pierd misterul, oamenii si locurile isi pierd din farmec, isi pierd din puterea de atractie si se transforma in simple fotograme ce revin când si când pe retina memoriei.

O pictura de dimensiuni mici, asezata intre alte picturi in coltul dedicat lui Andreescu, m-a atras ca un magnet.
Cateva coacăze rosii … o cheie invizibila s-a rasucit in mintea mea deschizandu-mi drumul spre toamna din clasa a X-a.

Pentru cei ce vin pe acest blog si nu stiu ce inseamna „practica agricola” textul de față li se va parea un non-sens si de ce sa nu recunosc că textul de azi e scris pentru cei cu care am in comun amintirea practicilor agricole de la inceputul fiecarui an scolar.

Pentru mine toamna, ca anotimp si ca stare sufleteasca, e legata si de aceste „practici” … doua saptamani de libertate inainte de a intra cu cutitul in materiile noului an scolar.
Pare ridicol sa afirm ca aceste doua saptamani reprezentau o excelenta perioada de socializare a noilor veniti cu „veteranii” liceului, a infiriparii unor idile de scurta sau de mai lunga durata, a schimburilor de informatii si de impresii de peste vacanta … dar adevarul e ca in practica agricola imi puteam dezvolta cunostintele de psihologie si patrundeam in intelesul adanc a ceea ce inseamna „natura umana”.

Noi eram dusi la practica in mai multe locuri. Zic ca „eram dusi” deoarece dimineata ne astepta un autobuz sau un camion care ne ducea la locul stabilit, insa dupa amiaza, dupa ce ne terminam norma :), ne intorceam pe jos in oras.
„Intorsul” dura cateva ore, desi distanta putea fi parcursa la pas normal in mai putin de o ora, pentru că noi gaseam intotdeauna pe traseu locuri in care să ne adunam, să facem un foc la care să spunem povesti, să radem din orice, să ne simtim bine indiferent de realitatea din jur.

Pe atunci orasul nostru nu ducea lipsa de astfel de locuri. Intre timp lucrurile s-au schimbat. De vina au fost industrializarea, poluarea si, dupa ’89, lasarea de izbeliste a pamantului.

Pe noi ne duceau la culesul porumbului, in livada de mere, la strans de cartofi si, mai rar, la ferma pentru a scoate varza, sfecla si morcovii.
Livada de mere se afla in partea de vest, pe niste dealuri frumoase demne de pensula impresionistilor francezi. De jur imprejur cresteau tufe de mure cu ruguri de inaltimea noastra si tufe de coacăze ce împraștiau o aromă dulce acrișoară făcându-ne să salivam intens.
In varful dealului, si pe dealurile invecinate, se intindea padurea … iar padurea avea ciuperci.  Toamna ducea in trena ei nu doar frunze arămii si țipete de pasari calatoare ci infasura radacina copacilor cu ghebe marunte si catifelate.

Gașca noastra din liceu se specializase in făcutul jarului … jar pe care coceam ciupercile ce raspandeau in aer un miros apetisant ce-mi staruie si acum in minte.

In partea de est si nord est se aflau câmpurile de cartofi si ferma de legume. Pe camp adunam tot ce se putea arde si faceam focuri mari, cu mult fum, in care coceam cartofi mărunti in coaja. Gustul lor de cenusa si fum nu l-as schimba nici pe cea mai fina ciocolata :)
Interesant ca desi ni se aducea mancare calda pe campul cu cartofi, deoarece ramaneam acolo pana la ora trei, uneori pana la patru dupa amiaza, nu prea ne tenta sa bagam lingurile din aluminiu in castroanele metalice cu chiftelute in sos de rosii cu mazare.
Cartofii copti in coaja, pe jarul facut de noi, ni se pareau mult mai buni.

La vest se intindeau lanurile cu porumb. Vântul trecea printre rânduri producand un zgomot surd, metalic. Aveam senzatia ca înăuntrul porumbiștei câțiva luptatori si-au incrucisat sabiile.
Porumbul fusese strâns, noi trebuia doar sa rupem știuleții si sa-l curatam de pănușe. Munca era placuta deoarece stăteam pe niste cosuri ce serveau drept scaune iar galbenul auriu al boabelor, aranjate in randuri precise pe fiecare știulete, crea o subtila buna dispozitie. Chiar si mirosul ce plutea in aer ne facea sa ne simtim bine.
Mai ales mirosul de porumb copt pe jar :)

Uneori, cand ne terminam norma mai repede, reuseam sa o stergem inainte de a veni autobuzul ce ne ducea in oras. Spun „stergem” deoarece ni se interzisese sa ne intoarcem singuri din cauza distantei mari.
Insa noi, chiar si dupa cinci sase ore de munca „la coș”, aveam suficienta energie sa ne abatem din drum si sa mergem ‘la apa’. Pe malul râului, din loc in loc, sălcii pletoase ne imbiau la filozofie.
Filozofia mergea excelent cu un pește la grătar :)
Peștele il cumparam de la pescarii norocosi ce-si petrecusera ziua pe malul râului.
Dar pestele cerea un pahar de vin :)
Si vin reuseam sa facem rost, chiar foarte bun, caci in apropiere se afla un loc de agrement ce se respecta, in sensul ca aducea Merlot, Busuioaca de Bohotin, Cotnari si Feteasca facuta pentru export.
Eram minori, deci era interzis sa consumam bauturi alcoolice, insa chestiunea acestea ‘legislativă’ nu ne deranja deloc.

Ramaneam pe malul apei pana la asfintit. Dintr-o data râul lua foc in departare iar noi, preț de cateva minute, nu mai spuneam nimic. Ne uitam doar in zarea din care izvora focul ce aprindea cerul si pamantul.

”p” de la percepție, ”P” de la Praga

Cornelius Escher - Fish
Maurits Cornelis Escher, Fish

*

Stăteam de mai bine de-o ora în curtea spitalului, tot schimbând băncile din spațiul verde destul de bine întreținut din fața clădirii principale, așteptându-l pe soțul meu să-și ridice rezultatul analizelor și să intre apoi la doctorul care l-a trimis să și le facă.

Iarna se materializa doar cu numele căci afară adia un aer primăvăratic, cu miros de zambile și pământ reavăn, a sălcii proaspăt înverzite și a scorțișoară.
Mirosul de scorțișoară venea probabil de la cantina spitalului, pe care însă nu reușisem să o identific printre celelalte clădiri construite la început de secol XX. Spitalul în sine aducea mai mult a muzeu sau a centru cultural decât a instituție spitalicească și dacă nu ar fi fost multitudinea de studenți și studente în halate albe cu mape străvezii sub braț, ce pășeau plini de importanță în urma câte unui doctor renumit al urbei, sau vociferând pe tonuri diferite în jurul asistentelor ce urmau să-i duca în saloanele bolnavilor, nu mi-aș fi dat seama că e vorba de un templu al lui Hypocrate.

Timpul trecea greu. Minutarele ceasului încastrat în fațada clădirii se mișcau leneș și chiar ajunsesem să mă întreb dacă obiectul în cauză funcționează ori ba :)

Am deschis telefonul mobil și cu stupoare am constatat ca funcționează, dacă nu la secundă, atunci la minut în mod sigur.

Un bătrân mă confudase cu o doctoriță și imediat ce m-a vazut că intru în clădirea ”de urgențe” a alergat după mine și, precipitat, și-a scos din buzunarul halatului un flacon întrebându-mă la câte ore trebuie sa ia pastilele, căci nu înțelesese ce-i spusese asistenta de salon, și peste câteva ore avea să se externeze.
Purta un halat in patrate de șah, vișiniu cu albastru, și privindu-i figura nedumerită la auzul că mă confundase, am zâmbit involuntar. Semăna cu un arlechin batrân săturat de viață.

Am ieșit din nou afară, printr-o altă ușă, și m-am așezat pe altă bancă. Aici era umbră iar lemnul băncii păstra un soi de umezeală enervantă pe care o simțeam prin stofa subțire a sacoului.
O familie numeroasă discuta aprins în capătul aleii ce tăia părculețul în doua părți egale. Femeile purtau esarfe înflorate, de primăvară, si pantofi cu toc înalt, în timp ce bărbații nu renunțaseră la scurtele lor groase și la fularele scoțiene înfășurate de două ori în jurul gâtului.

Am zâmbit din nou. Deci și anotimpurile reprezintă o chestie de percepție, nu o delimitare strict calendaristică.

M-am ridicat iarăși. Nu-mi găseam locul, nu aveam chef să navighez pe net cu ajutorul celularului, nu îmi era foame, nu simțeam nevoia să fac conversație … și deși tot încercam să mă concentrez asupra unui lucru, nu reușeam deloc să-mi adun gândurile. O mână nevăzută le împrăștia cu abilitate râzându-și parcă de încercările mele repetate care nu duceau nicăieri.

Mergeam agale printre bănci, printre mașinile din parcare, printre bolnavii grăbiți și asistentele cu figuri severe, printre studentele în halate albe cu croieli moderne, anume parcă să sfideze restricțiile impuse de regim, printre stâlpii de iluminat cu feronerie veche, autentică, ce păreau decupați de pe planșeta unui pictor Art Nouveau  … mă deplasam fără țintă în acest univers minuscul delimitat de curtea spitalului.

Undeva în capătul spațiului verde, aproape de peretele de cărămidă din spatele căruia răzbăteau zgomote de mașini și glasurile copiilor ce tocmai ieșeau de la școală, am depistat doua bănci la o distanță relativa de trei patru metri.
Pe una din ele stătea o studentă in halat alb, butonând de zor un telefon, cu corpul ghemuit în mod nefiresc și picioarele stânse in X pe be bara de jos a băncii.

M-am așezat pe banca liberă eliberată de febra gândurilor. Ramurile copacilor păreau confecționate din sârme subțiri de aluminiu, lucind strident în soarele prea obraznic pentru luna ianuarie, și printre ele, de o frumusețe calmă, senină, se întindea albastrul cerului.
Simțeam că-mi dau lacrimile de atâta albastru.

Fata de pe banca de alături nu-și terminase butonatul. Cred că trimitea SMS-uri. La intervale egale de timp o auzeam cum își trage nasul. Zgomotul mă agasa și mă intrebam de ce naiba nu și-l șterge, tocmai ea, studentă la medicină sau la secția de asistente medicale. Halal igienă, am exclamat în gând.
Dânsa însă nu părea să remarce că mai există cineva în proxima-i vecinătate. Butona fără încetare și-și tot trăgea nasul, uneori cu răsuflarea întretăiată și cu o expirare zgomotoasă a aerului.

Primul impuls a fost acela să mă ridic și să-i dau un șervețel, gândindu-mă că nu avea unul la îndemână. M-am oprit însă căci gestul meu, fără nici un fel de conotații, putea fi interpretat și altfel.

M-am uitat într-o doară la dânsa. Purta un halat bine scrobit, cu o croială ce-mi amintea de o rochie Fendi, poate din cauza multitudinii de  fermoare fine cu biluțe argintii la capete, si avea unghiile lungi lăcuite într-o nuanță ciudată … un arămiu pastelat.

Continua să tasteze. Câteva lacrimi i s-au scurs pe obraz în timp ce viteza de tastare i se dublase.

Am început să speculez. Posibil să fie vorba de o poveste de dragoste. Părea cel mai probabil să fie așa. Îmi imaginam cu zel pe cel de la capătul invizibill al firului … un coleg de facultate, sau medic, sau unul din tinerii ce frecventau același mediu cu dânsa.
Multă lume își închipuie că în Iran, din cauza restricțiilor religioase, fetele și băieții nu au nici un fel de contacte, dar nu e deloc așa. Facultățile, în mare majoritate, sunt mixte. Dar chiar și fetele de liceu din orașele mai mari au câte un boyfriend, dacă nu chiar mai mulți :), și nici măcar familia nu le poate împiedica să nu participe la party-urile private, desi dânsele sunt minore, iar în paranteză fie spus, la multe din aceste petreceri în cadru restrâns nu se petrec fapte tocmai ortodoxe … iar consumul de stupefiante sau produse halucinogene a devenit prea banal ca să mai fie luat în discuție de mass-media.
Pe mine nu încetează să mă uimească lipsa aceasta de inhibiții si nu de puține ori am ajuns la concluzia că percepția mea are de suferit din cauză că din start mi-a fost distorsionată de propaganda vestică ce și-a axat mult timp discursul politic pe lipsa de libertate a femeilor iraniene.
Mi-a trebuit mai bine de un an de zile să mă conving că realitatea nu corespunde cu imaginea propagandistică. În sfârșit, asta-i însă altă poveste…

”Deci relația lor a ajuns în impas !” am filozofat pentru sine antrenată de comportamentul personajului de lângă mine.
Din când în când lacrimi mari, de mărimea mărgelelor – fără nici o exagerare literară sau de altă natură, îi șiroiau înspre bărbie. Nasul i se înfundase cu totul iar mâinile înțepeniseră pe telefon. Se lăsă în jur o tăcere cleioasă, ca de gelatină.

” Cât suferă ființa asta! ” m-am pomenit că o admir în gând. Doream să-i văd chipul, ochii în special, dar in poziția chircită în care stătea nu reușeam să-i vad decât creștetul capului, îmbrăcat cu o magne de culoare neagră, genunchii încordați ce se reliefau uniform sub materialul pantalonilor albi mulați pe corp, și telefonul din poală pe ecranul căruia se odihneau de câteva secunde degetele ei lungi cu unghii atent lăcuite.

Ecranul telefonului se luminase. De la celalalt capăt, acel cineva nevăzut, îi trimisese un alt mesaj.
Simțeam cum îl citea cu înfrigurare.
Știam că nu va dura mult și va începe să plângă. Se uita fix pe ecran. O liniște înșelătoare se strecurase în acel colț cu pomi desfrunziți.  Aș zice o liniște tensionata, exact ca aceea premergătoare unei dezlănțuiri atmosferice, iar tensiunea momentului mă cuprinsese în mod bizar și pe mine.

Pentru o secundă mi-a trecut prin minte un gând nebunesc : dacă l-aș cunoaște pe cel ce o făcea să sufere, i-aș fi spart în cap o cărămidă.
Am rămas surprinsă de violența și stupiditatea gândului, căci nu mă mai recunoșteam deloc pe mine – acea ființa imperturbabilă ce privea lumea printr-un periscop invers, și căutam cu febrilitate o scuză acestei ieșiri intempestive pe portativul prost acordat al sentimentelor.

În liniștea perfectă s-a auzit trilul prelung, în descrescendo, al unei păsări. Ea incepuse să plângă în hohote. Un plâns nestăvilit, nu cu furia la care mă așteptasem, mai degrabă un plâns dezlănțuit, în rafale cu încărcătură afectivă din ce în ce mai mare, care s-a încheiat pe neașteptate, neconcordând deloc cu finalul pe care îl imaginasem.

Nu știu ce se petrecea în sufletul ei însă un lucru îmi clar: acceptarea. Dânsa acceptase ceea ce se întâmpla. Iar ceea ce se întâmpla o făcea să sufere profund. Atât de simplu la prima vedere … dar în adânc ?
În structura intimă a ființei – acolo unde armăturile trecutului trebuiesc sudate cu cele ale prezentului iar cele ale viitorului făcute compatibile cu cele ale prezentului – cât de complicat și elaborat, energofag și cronofag, se derulează acest proces al acceptării.

Pe pavajul bicolor cadența unor pași hotărâți m-a scos din meditație.

– Afsaneh, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Fata de pe bancă și-a ridicat pentru o clipă privirea spre colega ei. Atunci i-am zărit ochii. Negri, mari și lucioși. Ca doua masline scoase din ulei. Din ei izvora ura. Neagră și fierbinte ca smoala iadului.
A spus pe un ton incredibil de calm:
– Au închis cafeneaua Praga.

S-a ridicat de pe bancă și-au mers împreună spre parcare, trecând pe lângă mine ca și cum nu aș fi existat, iar în momentul în care au dispărut din câmpul vizual m-am întrebat dacă nu cumva am avut o halucinație … o reverie de primăvară sau un vis de scurtă durată.

Vorbele ei imi reverberau in timpane …. au închis cafeneau Praga, au închis cafeneaua Praga, au închis ….
În mod automat mâna mi-a alunecat în geantă prin deschizătura fermoarului, a pescuit telefonul și l-a scos de acolo cu nerăbdare, zgâriindu-se ușor în timp ce ieșea afară.

Am deschis IE si am tastat cuvintele cheie. În câteva secunde atotputernicul Google mă informa că autoritățile au închis definitiv cel mai reușit și intim loc al tineretului boem din Teheran, Cafeneaua Praga, pe motiv că proprietarul a refuzat să instaleze camere de supraveghere video la care să aibă acces forțele de poliție.

Oricine  a băut o cafea la Praga, pe ritmuri live de chitară, muzicuță sau setar/sitar … niciodată nu o va uita.

PS1. În limba persană numele feminin Afsaneh înseamnă Legendă … acum Cafeneaua Praga s-a transformat în legendă.

PS2. Aparențele înșeală … și cât de mult !

 

octombrie cu grație de felină

*

 

Atunci cand toamna isi face simtita prezenta prin aromele de fructe date in pârg, sau prin stropii de ploaie ce se preling pe frunzele parca iesite din atelierul unui pictor impresionist, amintirile din anii de scoala si din vacantele ce au trecut prea repede pentru a le simti cu adevarat gustul de nepăsare si lipsă de griji, ma inunda din toate partile.
Nu le pot povesti pe toate, desi as vrea … as vrea ca prin exercitiul scrierii sa retraiesc macar o particica din ceea ce e imposibil sa mai traiesc acum.
An de an ma schimb si sunt constienta de propria mea schimbare dar, undeva in adanc, exista un miez nesupus nici unei schimbari. Toate firele fiintei mele duc acolo, la cutia neagra ce a rezistat impactului cu viata … locul de unde-mi pot recupera copilaria.

Da, era  o zi de toamna. O zi incredibil de insorita pentru sfarsit de octombrie. Copacii aproape ca nu mai aveau frunze iar diminetile isi lasau bruma argintie pe crengile dezgolite si pe iarba uscata, conferind temporar peisajului o lumina rece, diamantina.
Dar dupa vreo doua ore vremea se incalzea incredibil de mult si, in jurul pranzului, aveam senzatia ca ma aflu din nou la sfarsitul lunii august.

Cercul de desen isi incepuse activitatea de cateva saptamani bune si urma ca in acea zi profesorul sa ne duca la un targ in aer liber ce se tinea la marginea orasului.
Urma sa mergem cu Enola Gay, numele sub care era cunoscut aerodinamicul autocar al echipei locale de fotbal, un vehicul prea chic pentru orasul nostru si incompatibil cu toate standardele esteticii socialiste.
Deci nu e de mirare ca asteptam cu emotie sa ne suim in jinduitul autocar cu care se plimbau ‘celebritatile’ autohtone.

Profesorul ne dusese la târg cu scopul de a ne face cunostinta cu mesterii populari si creatiile lor.
Chilimurile, fețele de masa cu broderii inflorate, ceramica simpla sau cea smaltuita, impletiturile din nuiele si pănușe, mici obiecte de bucatarie sculptate in lemn – unele decorate cu pirogravuri de o savantă complexitate, chimire țintate, piei de astrahan ce emanau un miros specific, ba chiar si icoane pictate pe sticla, ne faceau sa exclamam la fiecare chiosc special amenajat.

Din nu stiu ce fonduri profesorul cumparase niste castronase adanci din ceramica, dar atat de mici ca le puteam acoperi gura cu palma.
La urmatoarea sedinta a cercului de desen fiecare a primit cate doua vase pe care urma sa le pictam din imaginatie. Un vas trebuia pictat pe interior, celalalt pe partea exterioara.
Mi se parea mai interesant sa pictez ceva pe fundul castronului … si mai usor :)  Deci am inceput treaba cu pictatul pe partea interioara a primului vas. Pentru a-l decora am ales trei culori : alb, negru si verde inchis. Motivele geometrice au fost inspirate cumva de un vas pe care il descoperisem in cartea de istorie din clasa a cincea.
Cand ne-am terminat ‘capodoperele’ profesorul a inspectat cu privirea rezultatele, dupa care a scos din dulap o cutie cilindrica ca de spray si a atomizat un lac fin peste picturile noastre. Ne-a spus ca le putem lua acasa ca amintire de la târg. A doua incercare insa urma sa intre in colectia scolii.
Sub stratul transparent de lac desenele capatasera o alta prestanta :)

Am dus castronul acasa si cateva zile l-am tinut pe masa unde-mi scriam temele.
Intr-o zi l-am pus pe banca din curte cu scopul de a-l desena, caci nu prea aveam ce face mai interesant.
Sora mea se juca cu pisica unor vecini.
Pisica asta, ca de altfel toate pisicile, ma calca pe nervi. Nu, nu era neagra. Era o pisica vargata, in nuante de cenusiu inchis si cenusiu deschis, cu ochii de culoarea chihlimbarului. Nu mai tin minte cum o chema in realitate dar sora mea o poreclise Tigruța.
La inceput ii tot dadea de mancare, crezand ca pisica-i flamanda, dar dupa cateva saptamani ne-am convins ca vecinii aveau grija de dansa si-i dadeau sa manance pe saturate. Ne-am dat seama ca Tigruța venea la noi din cauza ca nu avea cu cine sa se joace, sora mea fiind singura care-i satisfacea aceasta pofta … și Tigruța chiar avea pofta de joaca. Vecinii nu aveau copii, si probabil nici timp prea mult la dispozitia felinei.

Spuneam ca ma enerva. E adevarat. Dar e adevarat ca avea si ceva ce ma atragea, ceva ce apreciam si admiram la dânsa.
Rareori Tigruța se invrednicea sa manance la noi, dar cand bea cateva guri de lapte sau mesteca vreo chifteluta, se stergea tacticos pe bot si se uita la noi foarte serioasa, de parca luase parte la un dineu oficial.

Pisica asta niciodata nu miorlaia si nici nu se baga printre picioarele noastre. Venea pe tiptil in curte, se aseza pe trepte sau pe banca, si astepta cuminte sa iasa cineva afara.
Daca nu iesea sora mea, caci doar ea se juca cu pisica, nu reactiona in nici un fel. Astepta cuminte in continuare fara sa deranjeze pe nimeni.
Atunci cand sora mea iesea in curte, Tigruța se ridica de pe locul unde se tolanise in asteptarea ei  si o urma cu un mers de mare ducesa.
Avea un fel princiar de a pasi. De fapt, sincera sa fiu, pisica aceea avea ceva princiar in atitudine si privire. Nu exagerez daca afirm ca avea o demnitate umana.

De ce am intrerupt povestirea ca sa-ti fac cunostinta cu Tigruța ? Pentru ca pisica asta vargata mi-a demonstrat ca si animalele poseda inteligenta, ca nu actioneaza doar din instinct.

Prin usa intredeschisa auzeam cum suna telefonul. Am intrat in casa sa raspund. Era o colega de clasa cu care am stat putin la taclale.
Intre timp sora mea turnase niste lapte in castronelul meu si il daduse pisicii.
Cand am iesit din nou in curte am asistat la o scena interesanta : pisica terminase de mancat laptele dar continua sa se uite pe fundul vasului, ca si cum ar fi admirat decoratiile in alb-negru-verde.

Sora mea se distra copios si de abia putea sa-mi spuna printre hohote de ras : Madam Picasso, vezi ca ai dat-o gata pe Tigruța !
Nu am zis nimic si am luat castronul din fata pisicii, m-am dus in bucatarie, l-am spalat si l-am asezat din nou la mine pe masa.

A doua zi Tigruța s-a infiițat iarasi la noi. Am vazut-o ca statea acolo atunci cand m-am intors de la scoala.  Am lasat-o sa stea desi imi venea sa o prind de coada vargata si s-o invart prin aer.
Am intrat si iesit de vreo cateva ori, cu toate ca nu aveam nici o treaba pe-afara, doar sa vad cum reactioneaza pisica. Dar dumneaei era cufundata intr-o meditatie budista, profunda, si nu mi-a aruncat nici o privire.

Mai tarziu a sosit si sora mea. Tigruța s-a ridicat imediat si a urmat-o pana in cadrul usii.
Era teribila pisica asta. Niciodata nu intra in casa. Parca stia ca nu are voie.
Dupa ce s-a dezbracat de uniforma, sora mea a iesit sa se joace cu pisica. Dar pisica nu dorea sa se joace. O privea intr-un fel anume. Nu stiu cum de dânsa si-a dat seama ca Tigruța vrea sa manance din castronul pictat.
Chestia asta m-a infuriat si i-am zis ca nu-i dau voie sa puna mana pe strachina mea colorata.
Pisica asista la discutia noastra si ne privea de parca intelegea despre ce vorbim.
S-a apropiat de sora mea si i s-a lipit de picioare intr-un fel rugator.
Dânsa mi-a zis ca sunt inumana si ca vreau s-o chinui pe Tigruța pentru a ma razbuna pe toate pisicile care se tin dupa mine pe strada.
Mi-am zis ca nu are rost sa discut in contradictoriu si am dat sa intru in casa.
In acel moment Tigruța a reactionat in mod imprevizibil. S-a strecurat pe hol si s-a asezat pe preșul de sters picioarele. Am vrut sa o scot afara dar nu se dădea dusa. Am luat preșul cu tot cu pisica, cu gandul s-o arunc afara. Dar se prinsese strans cu ghearele de preș si nu cred ca as fi reusit sa o desprind.
Sincera sa fiu i-am admirat felul in care se confrunta cu mine si inteligenta de care dadea dovada.

In final n-am avut incotro si a trebuit sa fiu de acord sa-i dea sa manance din opera mea de arta :)
Dar ca sa nu ma retrag total invinsa de pe campul de lupta i-am zis ca-i voi aduce lapte chiar eu. Stiam ce aveam de facut.
Am turnat lapte pana la buza castronului. Castronul era destul de adanc, incapea mult lapte acolo si eram sigura ca pisica nu va putea sa-l bea pe tot … deci nu va ajuge sa vada desenul de pe fundul vasului !

Am pus castronul plin ochi pe scarile de la intrare. Pisica s-a apropiat, s-a uitat la vas, s-a uitat la mine, a inconjurat de doua ori vasul, s-a uitat din nou la mine si si-a zbarlit nervoasa mustatile.
In acel moment am stiut, nu spun am simtit, spun am stiut deoarece am stiut ca pisica mi-a ghicit gandurile.
Au trecut cateva secunde de suspans dupa care am asistat la un eveniment memorabil pentru mine.
Tigruța s-a apropiat de castron, a pus o labuta pe marginea lui, l-a inclinat usor si a lasat sa se scurga tot laptele pe scarile de beton.
Ma uitam fascinata cum isi duce la capat operatiunea. Cand s-a scurs aproape tot laptele a lasat vasul sa se reaseze in pozitia initiala, l-a lins tacticoasa, dupa care s-a asezat cu capul exact deasupra lui si a inceput sa-l priveasca fix.
Nu stiu ce vedea in desenul meu. Nu stiu daca ii placea ( si scriind aceasta chiar zambesc la gandul ca ar fi putut exista o astfel de posibilitate) sau daca nu cumva motivul geometric, sau combinatia de culori, ii aminteau de ceva (asta in cazul in care pisicile, nu doar oamenii, au amintiri).

Actiunea Tigruței m-a bulversat, mi-a rasucit gandurile, mi-a provocat furnicaturi pe dosul palmelor si dureri la radacina parului.

Nu stiu cat timp a stat nemiscata pe marginea castronului, dar cand s-a ridicat de acolo a venit langa mine, iar eu stateam in picioare intepenita ca o coloana in stil doric, și și-a incolacit coada de piciorul meu.
Nu stiu. Era un semn de multumire? O dorinta de a o baga in seama, de a o mangaia? Un gest reflex fara vreo semnificatie anume?

In orice caz, m-am aplecat si i-am mangaiat coada bicolora si spatele moale ca de catifea.
Tigruța m-a privit cateva secunde prin fanta chihlimbarie a ochilor, s-a desprins de mine si cu o gratie de balerina a traversat curtea si s-a indreptat spre casa stapanilor ei.

Am ramas in continuare impietrita, cu mintea golita, intr-o stare de cvazi-amnezie.

M-a trezit vocea tatei care se intorsese de la serviciu :
– Ce-i cu mizeria asta aici? Nu-i nimeni acasa sa curete treptele?

De abia atunci am constientizat dârele de lapte, unele uscate pe alocuri, si frunzele galben oranj ce cazusera din teiul din fata portii si se lipisera pe betonul umed.
Un colaj interesant, mi-am zis in gand si am zambit rememorand actiunea Tigruței.  Insa nu am apucat sa-mi duc gandul pana la capat caci o rafala de vant iscata pe neasteptate l-a spulberat fara urma.

… urma a rămas in inima mea.