aniversarea

cu dedicație pentru Adi ;)

---

În general primăvara te îndeamnă să ieși din casă, să te plimbi măcar pentru două ore într-o ținută mai lejeră, să îngâni în gând țăcănitul pantofilor cu toc pe trotuar și să renunți total la parfum pentru a putea sorbi prin toți porii esența pomilor ce dau în floare și aerul încărcat de nebănuite promisiuni.

Deci era primăvară, una din multele primăveri din perioada echinocțiului de primăvară, ce coincide cu No Ruz – Anul Nou în stil iranian sărbătorit pe 21 martie, una din multele primăveri petrecute în Teheran.

Mă plimbam prin parc în căutarea unor amănunte inedite care să mă facă să înțeleg mai bine cea mai importantă sărbătoare din istoria Persiei și, mai apoi, din cea a Iranului, chiar și după revoluția islamică.
Pe vremea aceea nu mă pasiona fotografia, era Internetului era abia la început iar credinciosul meu aparat Yashica îl lăsasem acasă deoarece nu aveam rolă de film în el.

Mă plimbam pur și simplu admirând de la distanță culmile înzăpezite ale munților Alborz și decorațiunile specifice de No Ruz din parc.

Era destul de devreme, căci în Teheran ora zece e considerată încă o oră de dimineață, și prea puțină lume ieșise să se bucure de lumina unui soare absolut generos.
Am trecut de pe o alee pe alta nu fără să observ că o fată stătea nemișcată pe o bancă alături de o cutie legată cu o fundă vernil savant înnodată.
Știam că e o cutie de prăjituri … acele prăjituri multicolore ce luau ochii cumpărătorilor veniți să facă cumpărături pentru No Ruz.

Mi-am continuat traseul și am înconjurat banca pe care stătea fata, trecând la câțiva metri buni prin spatele ei, nu fără să mă întreb curioasă pe cine aștepta.
Ea s-a întors brusc și mi-a făcut cu mâna.
– Veniți aici, mi-a strigat peste aleea și spațiul verde care ne despărțea, veniți un minut aici.

Mirată m-am uitat lung în direcția ei pentru a mă asigura că vorbește cu mine.
Cu mine vorbea căci în apropiere nu se vedea țipenie de om.

Am schimbat direcția și m-am apropiat de bancă. Atunci i-am remarcat ochii mari, ca două măsline negre, și eșarfa în culori închise cusută din loc în loc cu perle false mărunte, elipsoidale, de culoare plumburie.

• Luați loc, m-a invitat ea. Trăiesc cu impresia că sunteți în căutarea unei povești.

Am fost incapabilă să-i răspund ceva. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva are darul de a citi gândurile oamenilor, sau poate că nu stătea acolo întâmplător.

Mă privea direct în față, fără nici o reținere, ca și cum ne-am fi cunoscut de mai multă vreme.
– Dacă sunteți de acord vă invit la o aniversare, a spus ea și a desfăcut dintr-o mișcare funda invitându-mă să iau o prăjitură din cutia cartonată

M-am conformat aproape mecanic.
Am întrebat, mai mult ca să rup tăcerea, câți ani sărbătorește, pentru a realiza în secunda următoare că am făcut o greșeală impardonabilă căci în Iran e un semn de proastă creștere să întrebi o femeie câți ani are.

– Optsprezece, mi-a răspuns ea sec.

Imposibil să fi avut doar atât. Mi se părea că are în jur de douăzeci și cinci.
Nu am comentat nimic. Nici ea.

– Simt că sunteți în căutarea unei povești. Dacă aveți timp vă pot spune una.
– Da, i-am răspuns eu, chiar vreau să ascult o poveste.

– Bine, a răspuns interlocutoarea necunoscută din parc.
Iată cum s-au întâmplat lucrurile.

Și atunci, ca și acum, era o zi frumoasă de primăvară.
Cerusem voie părinților să ieșim în parc, eu și sora mea mai mică.
Ea avea doar trei ani iar eu în jur de doisprezece, deci mă simțeam aproape ca o mămică.
Îmi plăcea să o ajut să coloreze desene, să-i împletesc părul și să-i explic la ce folosește fiecare obiect din casă.

Ne-am dus în parc. Parcul e la nici cincizeci de metri de casa noastră. Trebuia doar să trecem strada și să înconjurăm un rond cu arbuști decorativi și flori.
Ne-am jucat în parc alături de alți copii și ne-am stropit bine la fântâna arteziană apoi am mers la havuzul cel mare cu mozaic turcoaz. Acolo erau zeci de pești roșii, mari și mici, și o grămadă de lume strânsă de jur împrejur.

Am stat și noi câteva minute după care ne-am hotărât să mergem să cumpărăm înghețată cu șofran, miere de albine și frișcă.
Am mâncat împreună înghețatele, încet, după cum ne spunea mereu mama, pentru a nu avea apoi dureri de gât.
Sora mea ar fi vrut să ne dăm în roata cea mare dar din păcate nu era pusă în funcțiune. Probabil că după amiază, când parcul se va umple de părinți cu copii, o vor pune în funcțiune.
– Știi ceva, ce-ar fi să mă învârți tu ?
– Bine, i-am răspuns eu, vino aici la mijloc pe iarbă ca să avem loc destul.
Am prins-o de încheietura mâinilor și am început să mă învârt cu ea, din ce în ce mai repede.
Dânsa râdea … un gâlgâit vesel ca trilul unei păsări.
Mi-am dat seama că din cauza vitezei strânsoarea mâinilor se slăbea. Am încercat să mă opresc … dar nu am reușit.
În secunda următoare mâinile s-au desfăcut încet. În timp ce se desfăceau o stare ciudată a pus stăpânire pe mine. Blestematele acelea de forțe centrifuge și centripete despre care aveam să învăț mai târziu la școală.

Un moment … doar atât. O frântură infinit de mică a timpului ce mi-a schimbat existența.
M-am învârtit în gol eliberată de greutatea trupului ei … și în acea piruetă în dezechilibru am zărit-o cum s-a izbit de stâlpul de beton împodobit cu jardiniere cu flori de tot felul.
Înainte de a ajunge la ea am știut că s-a întâmplat un lucru rău … cel mai rău lucru.

Eram incapabilă să strig după ajutor, Ochii deschiși și fața plină de sânge, sângele acela ce era supt cu sete de firele crude de iarbă, liniștea asurzitoare din jur … toate acestea laolaltă mă paralizaseră cu totul.
Nu știu la cât timp și din ce direcție a venit cineva care de la prima privire a înțeles cât de gravă e situația.
Ambulanță a sosit destul de repede. După expresia paramedicului am înțeles că nu mai e nimic de făcut.

Nu vreau să povestesc ce a urmat după aceea.
Faptul că oamenii îmi spuneau cu gura că a fost vorba de ceasul rău în timp ce simțeam cu întreaga ființă că ei mă învinovățesc pe mine de moartea ei, îmi producea o durere surdă.
Părinții m-au dus de la un psiholog la altul. După mai mult timp părea că-mi revenisem. Dar nu era deloc așa.
Cu cât creșteam cu atât mai mult realizam oroarea … într-un fel, fără voia mea, eram o criminală.
Acesta e cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie ceea ce sunt.

An  de an, în ziua aceasta, vin aici ca să-i sărbătoresc ziua de naștere.
Dacă ar fi trăit ar fi împlinit optsprezece ani.
În fiecare an aleg pe cineva din parc pentru a-i povesti odioasa întâmplare … e un fel de exorcizare în efortul de a mai rezista încă un an din condamnarea pe viață la care nu pot face recurs.
Spunându-vă toate astea mă simt ceva mai bine.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat. De azi înainte sunteți părtașa acestei povești. Poate părea lipsit de sens dar cu fiecare persoană în plus devenită părtașă la tristul meu secret mă amăgesc cu gândul că vina mea devine mai suportabilă … chiar dacă cei din jur îmi spun fără convingere că nu aș fi de vină.

– Din contra, i-am întrerupt mărturisirea, chiar sunteți de vină.
Logic, așa cum o dovedesc fără tăgadă faptele, sunteți de vină.

Interlocutoarei mele i s-a schimonosit fața într-un rictus ce prevestea hohote de plâns. Hohotele însă se lăsau așteptate.

Trebuia să-mi continui ideea.
– Vina însă nu a presupus discernământul.
Discernământul a venit după aceea, din ce în ce mai mult și mai clar, ceea ce a dus și la amplificarea sentimentului de vinovăție.
Nu sunt psiholog, nici medic, și nici nu am experiență de viață … sunt poate cu vreo cinci ani mai mare.
De un lucru însă sunt convinsă … ați descoperit o supapă de eliberare formidabilă.
Și nu e o falsă impresie … povestind în fiecare an tragica întâmplare câte unei persoane necunoscute, aleasă aleatoriu, eliberați puțin câte puțin energia negativă care vă macină în mod constant.
Și mai știu un lucru … iertarea vine din interior, nu de la cei din jur, nu de la un judecător …
– Aș vrea să știu cum o chema, am insistat privind-o fix în ochi.
– Mina, mi-a răspuns ea. Mina.

Cu o mișcare grațioasă a ridicat un capăt al eșarfei … apoi și-a îngropat fața în materialul moale.
Plângea liniștit, fără sughițuri, fără suspine, fără zgomot. Doar umerii se ridicau spasmodic din când în când.
Degetele apăsau cu putere eșarfa pe fața udă de lacrimi.
Pe inelar i-am văzut verigheta iar la încheietura mâinii o brățară de aur dintr-un lanț cu zale pătrate de care era prinsă o literă … mim.
Litera mim din alfabetul persan … litera cu care începea numele Mina / مینا‎ .

PS.
În limba persană/Farsi numele Mina înseamnă azur, email/emailat … acele emailuri albastru turcoaz sau de culoarea cerului care au adus faimă mozaicurilor și obiectelor de artizanat din perioada dinastiei safavide.
Acele nuanțe de peruzea și azur care au adus celebritate orașului Isfahan, capitala Persiei safavide.

Free website hit counter

 

Pataghița

sursă imagine

cu dedicație pentru Potecuța ;)

Acum câțiva ani, într-o vacanță toridă în care am părăsit Teheranul cu speranța că voi găsi o gură de aer proaspăt în România, m-am întâlnit întâmplător în aeroport cu un fost vecin.
Și el venea acasă pentru miros de cetină, de mămăliguță la ceaun și o pastramă de berbecuț stropită cu must proaspăt.

Am povestit de unele și de altele trecând în revistă cunoștințele comune și amintiri din perioada liceului.
La un moment dat m-a întrebat brusc :
– Îl mai ții minte pe Pataghel?
– Cum să nu, i-am răspuns eu. Țin minte toate persoanele atipice din orașul nostru și, ce să vezi, am avut destui oameni care au dat culoare unui mic târg provincial pe care nu l-aș schimba cu nici o mare metropolă a lumii.
De foarte multe ori m-am gândit la ei, așa cum îi țin minte de la grădiniță, apoi de la școală … așa cum i-am perceput cu mintea și intuiția mea de atunci.

Fostul meu vecin a privit absent în urma unui pasager care trăgea cu o ușurință ieșită din comun două trolere mari ca și cum ar fi tras două mașinuțe legate cu sfoară.

Am căzut pe gânduri.
Pataghel ?! … cum să nu. Îl țineam minte bine.
Chiar dacă era zidar și zugrav, cel puțin mie, îmi lăsa impresia unui înalt funcționar de stat. Avea o seriozitate și distincție care ieșea în evidență imediat.
Dar cine era acest meșter zugrav înalt poreclit Pataghel?

Iată în câteva cuvinte biografia romanțată a personajului ;)

Pataghel venea dintr-un sat din apropiere. La oraș spera să găsească ceva de lucru căci la C.A.P nu i-ar fi plăcut să muncească.
Nu se vedea lucrând pământul, nici la vite, nici la livadă …
Îmi dau seama că a fost un tânăr isteț căci de la simplu muncitor necalificat în construcții a reușit să facă o școală profesională iar mai apoi liceul la seral.
Nu îl obligase nimeni dar el, din ambiție, mergea seară de seară pentru a învăța lucruri pe care nu avea cum să le învețe pe șantier.
Într-o zi a intrat într-un magazin pentru o pereche de pantofi și pe lângă pantofi s-a ales cu o soție.
Viața în societatea socialistă curgea lin fără prea multe evenimente ieșite din comun.

A cumpărat undeva în oraș un loc de casă și, într-un timp relativ scurt, ajutat de colegii de șantier, și-a ridicat una.
O vilă aș îndrăzni să spun eu, căci avea etaj cu balcon, un fel de cerdac în stil brâncovenesc, pe care destui vecini o invidiau puțin.

Pataghel câștiga bine. Lucra în construcții, mai făcea lucrări de zidărie și zugrăveli pe cont propriu, ba chiar mergea și pe la tatăl său în sat pentru a-l ajuta la munca pământului.
La primul copil s-a bucurat nespus. Avea o fetiță neastâmpărată care îi semăna leit.
La puțin timp a venit pe lume un băiat.
Pataghel se simțea împlinit cu acești doi copii. Nu avea probleme financiare. Ba din contra. Avea mai mult decât ar fi avut nevoie.
Nenorocirile au început din ziua în care a intrat într-un cerc de tineri cheflii.
La un pahar de vin avea cu cine sta de vorbă. Băieții nu erau deloc proști, unii erau chiar studenți, și discutau lucruri interesante despre care nu se spunea nimic la televizor.

Atunci când a aflat că vor avea încă un copil Pataghel s-a întristat. Nu pentru că nu ar fi avut bani să îl crească ci pentru că se gândea la viitorul lui.
Despre un avort nu putea fi vorba. Pe timpul acela un avort descoperit se pedepsea cu închisoarea. Dar nu acesta ar fi fost principalul impediment ci chiar soția, o femeie religioasă care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea lucru.
Așa că a venit pe lume al treilea lor copil, o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Soția a fost nevoită să renunțe la munca de la magazin pentru a avea grijă de cei trei copii preșcolari.

A mai trecut un an sau doi. Pataghel se simțea din ce în ce mai deprimat iar vestea că șoția e din nou însărcinată i-a produs o veritabilă criză de nervi.
În acea zi s-a îmbătat cu adevărat pentru prima oară. Mai fusese amețit, dar nu atât de rău încât să nu ajungă pe picioarele lui acasă.
Dar în seară aceea picioarele nu l-au ascultat. A căzut sub un copac în parc unde a dormit până dimineața când l-au găsit doi muncitori de la spațiul verde.

Dar seara în cauză nu a fost un accident regretabil. Din ce în ce mai des Pataghel experimenta seri de beție.
S-a născut cel de-al patrulea copil. Un băiat. Pataghel l-a acceptat cu resemnare. Nu că nu l-ar fi iubit dar se simțea strivit de greutatea unei nebuloase necunoscute pe care doar alcoolul o putea diminua.

În câțiva ani de zile Pataghel ajunsese de nerecunoscut.
Purta o barbă neîngrijită și deseori dormea pe o bancă pe undeva fiind incapabil să ajungă acasă.
Soția l-a dus la dezalcoolizare, demers nefinalizat deoarece Pataghel a evadat din spital și s-a refugiat la el în sat.

Copii mulți, certuri dese, nopți de beție … toate astea îi agravau starea în care intrase.
La beție Pataghel nu era violent. În viața lui nu-și lovise măcar o dată soția sau pe vreun copil.
Atunci când era beat era ca o legumă … dar se simțea bine. El singur spunea că doar atunci putea vedea lumea în toată putreziciunea ei.

Dar s-a întâmplat un lucru imposibil.
Am aflat cu stupoare că soția lui Pataghel a murit în urma unei come alcoolice.
Cum se putea așa ceva?
Toată lumea știa că era religioasă și doar de sărbători sau la evenimente deosebite bea, mai bine zis abia își înmuia buzele în vin.
Dar chiar așa s-a întâmplat. Țin minte bine evenimentele deoarece eram în ultima clasă de liceu.
Fata lor cea mare a povestit cum a decurs totul.
În disperarea de a-și opri soțul, de a-l face să nu mai bea, mama l-a amenințat că va bea ca să vadă și el ce însemnă să trăiești sub același acoperiș cu cineva în asemenea hal.

Culmea e că și-a pus în practică nesăbuita hotărâre.
Nu i-a trebuit mult pentru a intra în comă alcoolică … lumea vorbea că ar fi avut și o intoleranță la alcool.

Oricum, faptele s-au derulat cu repeziciune, ca într-un roman de duzină, Pataghel trezindu-se peste noapte singur cu patru copii.
După înmormântare Pataghel nu a pus în gură nici un strop de alcool vreo două sau trei săptămâni.
Toată lumea credea că șocul prin care trecuse îl lecuise. Dar nu a fost să fie.
A venit imediat și ziua în care copiii s-au trezit acasă cu tatăl care abia dacă mai putea sta în picioare.
Zi după zi istoria se repeta.
A intrat pe fir statul care trebuia să decidă ce urma să se întâmple cu copiii deoarece Pataghel, în urma unei anchete sociale, a fost declarat iresponsabil și incapabil de a avea grijă de ei.

Patru copii care urmau a fi duși la orfelinate, fetele la un orfelinat sau casă de copii de fete, băiatul școlar la una pentru băieți iar cel mai mic la un leagăn de copii de creșă.
Scenariul fusese scris, urma doar să fie pus în aplicare.

Dar în acel moment dramatic al vieții, sora cea mai mare, care nici nu împlinise treisprezece ani, a hotărât să lupte cu sistemul comunist.
Mi se pare incredibil tot ce a reușit să facă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai incredibil.
Fata lui Pataghel nu era o elevă excepțională la școală dar nici nu rămăsese corigentă vreodată. Ba chiar la fizică și matematică avea note bunicele iar dacă s-ar fi străduit ar fi putut mai mult.
Dar indiferent de note, nimeni nu a negat vreodată faptul că fata lui Pataghel avea în ea ceva de lider, un spirit organizatoric pe care îl observai foarte bine atunci când intra în joc în echipa de handbal a școlii.

Fata lui Pataghel a vorbit cu cel ce venise să facă ancheta socială.
A aflat că singura lor șansă de a nu fi despărțiți ar fi ca o rudă să capete dreptul de tutore și să-i crească până la vârsta la care cel mai mare copil ar deveni major și ar avea un loc de muncă stabil.
Nu avea cine să-i ia în grijă. Bunicul era prea bătrân, cele două surori ale tatălui locuiau la bloc și aveau și ele câte doi copii.
Mama nu avusese frați sau surori. Nici bunici din partea mamei nu mai avea. Alte rude disponibile nici atât.
Și cine ar fi putut lua la el patru copii. Iar dacă, prin absurd, s-ar fi găsit patru persoane care să ia fiecare câte un copil tot nu ar fi fost cine știe ce mare realizare. Ei vor fi despărțiți și vor crește mare parte a timpului departe unii de alții.
Situația lor era cu adevărat imposibilă.

Având tatăl în viață, statul va opri din salariul lui o sumă de bani, atât cât permitea legea,  pentru cheltuielile de întreținere la casele de copii unde urmau a fi plasați.

Fata lui Pataghel nu dormea noaptea, derulând în minte zeci de scenarii, așteptând să se întâmple o minune … căci altceva nu mai era de așteptat.
Dosarul lor avea să se finalizeze în câteva săptămâni.

Culmea e că și în viața reală se întâmplă minuni, nu doar în romane sau filme.
O idee nebunească i-a străfulgerat prin minte. La câteva case distanța de ei locuia o femeie văduvă, fără copii,  care trăia dintr-o pensie de urmaș de pe urma soțului.
Era o femeie la aproape cincizeci de ani, nu prea vorbăreață, dar care în ultimele săptămâni le-a adus câte ceva bun și dulce … cozonac, gogoși, cornulețe cu magiun, ciocolată de casă …
Fata lui Pataghel s-a hotărât să-i vorbească. Putea fi o șansă. Trebuie să fie o șansă.

Nimeni nu știe ce au vorbit și ce minuni a făcut fata lui Pataghel de a convins-o să accepte o uriașă responsabilitate.
Se știe însă că sora cea mare, devenită de nevoie cap al familiei, i-a promis că toate muncile din casă le va face ea.
Curățenie, cumpărături, mâncare, spălat și călcat haine, dus și adus copiii la școală, controlat temele copiilor, și așa mai departe…
Bineînțeles că aceste lucruri nu au fost spuse nici doamnei psiholog care venise să o evalueze pe fata lui Pataghel, nici domnilor de la inspectorat sau ce departament o fi fost pe vremea aceea similar cu Protecția Copilului din ziua de azi.

Evaluările au ieșit bine, vecina a primit aviz pozitiv iar legea a hotărât ca un cuantum de bani să fie oprit direct de pe statul de plată al tatălui și apoi să fie virat într-un cont deschis la CEC pe numele doamnei. Tot ea urma să încaseze și alocațiile.

Din acea toamnă viața fetei lui Pataghel urma să se schimbe în mod dramatic.
Făcuse așa cum promisese.
Pe fratele cel mai mic l-a înscris la o creșă cu program săptămânal, pe sora cea mică o ducea și o aducea zilnic de la școală – căci era de abia în clasa întâi, doar cu fratele mijlociu era mai liberă deoarece copilul avea aproximativ zece ani și se putea descurca singur.
Fata lui Pataghel își tunsese părul. O tunsoare băiețească care o făcea să pară mai slabă și mai înaltă … care o făcea să semene foarte mult cu tatăl ei în tinerețe.

Într-o zi cineva a numit-o Pataghița. Cred că asemănarea fizică cu tatăl, accentuată mult de noua tunsoare, îi adusese această poreclă.
Nu i se adresau așa în mod direct dar când vorbeau între ei unii copii se făceau că au uitat cum o cheamă și foloseau doar porecla Pataghița.
Pataghița aflase cum i se spune pe ascuns dar nu dădea mare importanță unui fapt banal.
Avea altele pe cap, mult mai grele, lucruri serioase care trebuiau gestionate rapid de la o zi la alta.

Deci Pataghița lua banii tatălui depuși în acel cont CEC și făcea liste de cumpărături : alimente, rechizite, săpun, șampon, pastă de dinți, ghete de iarnă, uniforme, pantaloni, tricouri și bluze, bilete la câte un film … liste kilometrice din care mereu era nevoită să taie câte ceva.
Pataghița făcea cumpărături, tot ea făcea mâncare și spăla vasele, spăla hainele copiilor, apoi le călca, seara le verifica temele, dimineața o ducea pe cea mică la școală iar vineri seara îl lua pe cel mic de la creșă fericită că vor petrece un sfârșit de săptămână laolaltă.
Vecina o mai ajuta, și chiar dorea sincer să o ajute mai mult, dar Pataghița avea mândria că se poate descurca singură spunându-i mereu să nu o mai trateze ca pe neputincioasă deoarece ea trebuie să se impună în fața fraților mai mici.

Lumea privea cu îndoială, dar și cu admirație, eforturile Pataghiței.
Pataghița se schimbase extrem de mult în doar o lună de zile.
Primul lucru care i-a intrigat pe concetățenii noștri a fost faptul că Pataghița i-a interzis tatălui să vină beat acasă.
„Să dormi la ăia cu care ai băut și să nu vii aici să te vadă copiii în ultimul hal”, i-ar fi strigat ea într-un acces de furie.
Iar Pataghel, tatăl iresponsabil și pe jumătate alcoolic, s-a conformat.

Apoi Pataghița și-a dat seama că banii primiți nu îi ajung pentru cheltuieli, chiar dacă ei nu își cumpăra nimic.
Știa bine că tatăl putea câștiga încă un salariu dacă ar fi lucrat ca zugrav, în particular, iar în orașul nostru chiar era nevoie de zugravi.
Dar în halul în care ajunsese rareori  mai primea Pataghel vreo propunere de lucru.
Atunci Pataghița l-a luat din scurt, ca și cum s-ar fi inversat rolurile, spunându-i că trebuie să se apuce din nou de zugrăvit și că îi va găsi comenzi cu condiția ca măcar o zi pe săptămână să nu bea nimic și banii câștigați să îi ia dânsa direct de la client.
„Măcar atât poți face pentru copiii tăi, nu să-i lași la mila altora”, i-a spus dânsa pe un ton de ultimatum.

Pataghel s-a conformat conștient fiind că fata lui cea mare are perfectă dreptate.
Cred că Pataghița a fost printre primii contractori din orașul nostru.
Ea îi găsea de lucru tatălui, negocia ziua și prețul, încasa banii și dădea garanții că orice neplăceri ulterioare vor fi rezolvate gratuit.
Încet și sigur lumea începuse să-i acorde încredere. Multe din negocieri le făcea cu femei, căci femeile știau cum vor să le fie zugrăvită casa, și de foarte multe ori, pe lângă banii negociați, mai primea cadou câte un borcan de dulceață, zacuscă sau murături, slănină afumată, o bucată de caș proaspăt de la țară, ba chiar și cartofi noi sau căpșuni de grădină.
Pataghița mulțumea frumos pentru tot.
Nu considera că le primea din milă, acea milă generată de neajutorare, ci mai degrabă că lumea dorea să-i încurajeze și să-i îndulcească demersurile zilnice la care trebuia să facă față.

– Pe Pataghița ti-o amintești ?, m-a trezit din lumea amintirilor întrebarea vecinului meu.
– Bineînțeles, i-am răspuns imediat, cine ar putea să o uite pe Pataghița?

Fostul meu vecin și-a concentrat privirea pe mărgelele colorate din coafura alambicată a unei negrese care s-a așezat pe scaun exact în fața noastră.
– Tocmai despre Pataghița doream să-ți povestesc ceva.
Pe vremea aceea eram bun prieten cu un băiat din clasa ei care îmi tot povestea ce a zis sau ce a făcut Pataghița.
Nu o prea înghițea deoarece trăia cu impresia că profesorii o iartă atunci când nu știe să răspundă, și nu-i pun note mici în catalog, în timp ce el și alții din clasă sunt taxați cu nota patru din prima.
Împreună cu acel prieten din copilărie ne grăbeam la serbarea Pomului de Iarnă.
De pe o alee au răsărit în fața noastră Pataghița și sora ei mai mică, gătită pentru serbare.
De sub palton se zărea o fustă dantelată cu sclipici iar în păr avea prinsă o fundă mare albă.
Prietenul meu începuse să improvizeze niște versuri, după părerea lui inspirate, pe care începuse să le lălăie ritmat în spatele lor :

Pataghița, Ghița,
și fata cu fundița,
albă ca alvița …

Și tot continua să recite versurile stupide încântat nevoie mare că Pataghița s-a uitat nervoasă în spate de mai multe ori.
Pataghița s-a oprit din mers așteptând să ne apropiem.
– Măi Găvănel, i s-a adresat dânsa sec, poți să-mi spui cum vrei atunci când sunt singură. Nu mă interesează.
Dar atunci când sunt cu copiii abține-te să mai behăi în spatele meu. Ai înțeles?
Dar Găvănel nu înțelegea nimic. Reîncepu rimele absurde maimuțărindu-se în fața lor.

Pataghița nu a zis nimic. Și-a mușcat ușor buza de jos apoi am văzut o rafală de palme.
Nu am numărat câte palme i-a tras lui Găvănel, care la scurt timp se dezechilibrase și intrase cu fața în troianul de zăpadă de pe marginea trotuarului.
– Astea au fost pentru întărirea memoriei, i-a zis Pataghița scuturându-și mâna din încheietură, pentru că am văzut de la școală că ai probleme cu ținerea de minte.
Dacă te prind că te iei de frații mei sau mă poreclești de față cu ei, ai cuvântul meu că nu o să-ți rămână nici un dinte în gură.

Încercam să-mi imaginez cum s-a derulat altercația.
Încercam să creionez personajele și realizam că a trecut un secol de atunci ;)

Unde am ajuns eu să trăiesc ?
Dar pe unde trăia fostul meu vecin?

– Chiar așa, m-am pomenit întrebând, pe unde mai trăiești tu?
– Pe unde? Ce întrebare! Pe acolo pe unde m-a dus soarta ca să-mi dea lecții de viață.
Mai mulți ani am lucrat în Germania, asta înainte să între Romania în UE.
În anul de grație 1999 am ajuns în Germania împreună cu mai mulți alții, printre care și Găvănel,  aflând de la cineva de o firmă care angajează instalatori în construcții pentru un mare complex rezidențial.
Ne-am prezentat la firma în cauză. Câteva zeci de muncitori așteptau acolo. Muncitori de rase diferite, religii diferite, vorbitori de limbi diferite … dar cei mai mulți erau români.
Aveam cu noi pe cineva care oficia postul de translator, dar și pe cel de intermediar, un român  stabilit de mai mulți ani în Germania.

Am fost introduși într-o sală cu mese și scaune, exact ca o sală de examen, și am așteptat minute bune până a venit un tip cu niște formulare.
A mai trecut vreun sfert de așteptare fără să fi completat nimic.
Ni s-a spus că va veni un reprezentant de la firmă ce va explica condițiile de angajare, specialitățile prioritare, acte necesare, etc.

Ușa s-a deschis din nou și au intrat în încăpere un domn și o doamnă bine. Doi capitaliști veritabili.
Doamna a lăsat în urmă o dâră de parfum scump care costa cred cât salariul meu de mizerie pentru o jumătate de lună de muncă în România.
– Sunt chiar patronii, a spus într-o engleză deficitară cineva din spate. Patroana e inginera care va recepționa lucrările.
O știu de data trecută.

Am luat la cunoștință că se cereau faianțari, muncitori care se pricepeau să instaleze chiuvete, dușuri, toalete și, la mare căutare, muncitori calificați pentru ascensoare.
Mă întrebam ce să completez, nu mă încadram nicăieri, eu sperând să fie nevoie și de muncitori necalificați.
Diploma mea de profesor de geografie nu-mi era de folos, nici peste hotare și nici acasă.

Împreună cu ceilalți români ne consfătuiam ce și cum să completăm în acele blestemate de formulare.
Exact ca la un examen, trebuia să predăm individual formularul și să semnăm într-un registru.

Am crezut că nu e adevărat ce aud. Nu. Probabil că mintea mi-o luase razna. În cea mai curată limbă română, fără nici un accent, am auzit:
– Bună Găvănel ? Ai venit să te angajeze Pataghița ?

Pentru o clipă am închis ochii.
– Da. Câtu-i roata de pătrată tot se-învârte ea o dată, m-am trezit spunând eu cu voce tare.
Și ce s-a întâmplat după aceea ? Ați fost angajați ?
– Da, mi-a răspuns fostul meu vecin. Mi-a fost atunci o rușine ca niciodată.
Deși nici unul din noi nu avea vreo calificare în construcții, și nici practic nu știam să facem mare lucru, Pataghița ne-a dat să mâncam o pâine în acei ani negri.

Și cu Pataghel s-a întâmplat un lucru inexplicabil.
După ’89 nu l-a mai văzut nimeni beat.
Așa, pur și simplu, fără doctori și fără spitale s-a reîntors la felul lui de dinainte.

Free website hit counter

 

busola

sursa imaginii

cu dedicație pentru Suzana ;)

---

Mă suisem în ultimul moment în acel autobuz aglomerat. Ușile s-au închis silențios exact în spatele meu într-o mișcare ce m-a făcut să-mi caut un nou punct de echilibru.
Lângă mine era o doamnă tânără cu o fetiță de grădiniță care avea în spate un mic rucsac cusut cu paiete argintii și doi domni foarte în vârstă prinși într-o discuție pe marginea unui imobil ce urma să fie reabilitat.
Era o zi caldă de iunie și cu toate astea aerul condiționat nu funcționa.
Trebuia să suport câteva stații bune și mă tot căzneam să găsesc o modalitate pentru a avansa undeva la mijlocul autobuzului.
La stația următoare au mai urcat câțiva pasageri printre care și o femeie zveltă cu un tricou simplu bleu însoțită de un băiat blonduț cu privirea ageră și o față zâmbitoare ca într-o reclamă de dulciuri.

Am auzit exclamații multiple din fața și din spatele meu.
Doamnele cu cei doi copii se cunoșteau și din frânturile de conversație recepționate printre frânele neașteptate și nemulțumirile verbale exprimate de călători la culoarea roșie a semaforului mi-am dat seama că nu se văzuseră de ceva vreme.

Copiii se cunoșteau de asemenea. S-au apropiat și au început să-și povestească cine știe ce.
Eram exact lângă ei dar nu reușeam să aud ce vorbesc. Zumzetul din autobuz le acoperea vocile.
Fetița mi se părea îndrăzneață și nu puteam să nu-i admir părul castaniu deschis cu reflexe roșcate ce-i încadra ovalul fin al obrazului într-o tunsoare care îmi amintea de Mireille Mathieu.
Dar ceea ce atrăgea cel mai mult atenția erau ochii de culoarea mierii de albine tiviți de niște gene lungi închise la culoare, rimelate parcă, lucru absurd pentru un copil de vârsta ei.
Ochii aveau o culoare rar întâlnită … miere de albine, chihlimbar, aur patinat … dar și o lumină extraordinară, scânteietoare și caldă.

Cele două tinere doamne nici nu remarcau zăpușeala din autobuz sau traficul din intersecții.
Dialogau vădit încântate de faptul că s-au revăzut în mod neașteptat.
Fetița și băiatul conversau cu o mină extrem de serioasă.
Mai era puțin până la următoarea stație.
Mama și fetița urmau să coboare. Mi-am dat seama după limbajul corpului.
La un moment dat băiatul a mângâiat-o pe fetiță ușor pe față. Ca bătaia aripilor unui fluture.
Gestul lui tandru mi-a furat un zâmbet involuntar..
Fetița i-a surâs o clipă apoi a închis ochii. Trăiam cu impresia că așteaptă.
Pleoapele tivite de genele lungi închise la culoare aveau finețea unei picturi vechi olandeze.
Băiatul s-a apropiat și a sărutat-o abia atingându-i obrazul. Puritatea sărutului i-a electrizat pe cei câțiva călători care au surprins momentul.
Gesturile lor erau încărcate de un erotism dens dar în același timp erau atât de inocente.
Un fluid magnetic părea să-i învăluie izolându-i de materialitatea lumii.
Pentru câteva secunde pasagerii de lângă mine și-au ținut respirația.
Era o frumusețe indescriptibilă în gesturile celor doi copii.
Simțeam chiar o legătură tainică și trainică între ei.

Mama băiatului a surprins scena și a ridicat din sprâncene extrem de surprinsă dar nu a comentat nimic. Nici nu mai avea timp deoarece prietena ei și-a luat fetița de mână și a coborât din autobuz luându-și la revedere din mers.

Ușile s-au închis din nou.
– O să fie iubăreț băiatul dumneavoastră, și-a dat cu părerea o doamnă pensionară ce stătea confortabil pe scaun ținând în brațe un cactus cât Casa Poporului.
– Cred că seamănă cu tatăl lui, a răspuns pe un ton glumeț mama băiatului, căci doar el mă aștepta la șase dimineața cu flori și clătite calde în fața blocului.

Cei din jur au zâmbit sau au râs, fiecare după caz, amintindu-și poate de primele lor flirturi din tinerețe.
– Nimic de zis, a comentat cineva din spatele meu, dar și fetița e frumușică foc.
La fel ca mama ei, în caz că nu ați observat.
Nu mă mir că băiatului îi place de dânsa. O fetiță ca o prințesă din cărțile de povești.

Pasagerii din jur au chicotit complice.
– Prietena mea o ființă atât de bună, a completat mama băiatului.
Nu știu dacă soțul ei își dă seama cu ce fată deosebită s-a însurat.
O cunosc de doi de ani, de la grădiniță. Fetița e cu un an mai mică decât băiatul meu.
Am fost împreună la mai multe serbări și activități dar de când băiatul merge la școală nu am mai avut timp să mă întâlnesc cu ea decât pe fugă.
Poate că acum, cu vacanța, vom avea timp să ieșim în parc la plimbare și discuții.

Băiatul privea cu ochii lui albaștri fețele călătorilor. Ochii ageri urmăreau buzele și cuvintele.
În prima pauză dintre cuvinte a intervenit cu o notă de nemulțumire în glas.

– Nu pentru că e frumușică îmi place de dânsa.
– Dar de ce ? a întrebat malițios unul din cei doi bătrâni din drepta mea.
– Pentru că e singura fată care a știut ce e aia o busolă și a putut să-mi explice cum funcționează și la ce se folosește.

Un zumzet s-a intersectat cu chicotelile pasagerilor.
Nu am auzit ce s-a comentat cu ocazia acelei remarci deoarece cu părere de rău a trebuit să cobor din autobuz.
Am rămas însă cu un sentiment extraordinar.
Nu pot să-l numesc. Pot să-mi reamintesc și să-l retrăiesc ori de câte ori vreau.

Free website hit counter

 

Ingrid

fotografie – Marc Fuller

 

Am rămas surprinsă cât de bine vorbea românește.
În povestea aceasta o voi numi Ingrid deoarece mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să o cheme așa în acte. Ea, fetița născută dintr-o mamă suedeză și un tată neamț, trăia cu impresia că Ingrid reprezintă numele unei femei puternice. În realitate acest nume vechi scandinav, dar și germanic, este asociat cu ideea de frumusețe.
Ingrid era frumoasă. O frumusețe distantă cu ochi de culoarea argintului viu întunecați de o furtună interioară strunită din greu.

• Știi când am venit în România pentru prima dată ? Aveam doar nouă ani.
  Chiar și acum când rememorez acea vară fantastică am impresia că nimic nu a fost adevărat. Că am trăit o poveste undeva la poala unor dealuri împădurite din Bucovina.

Era pe la începutul anilor 2000. România nu intrase nici in NATO și nici în Comunitatea Europeană.
Eu, mama și o prietenă de-a ei venisem aici pe la sfârșitul verii.

Poate că ar trebui să-ți spun de ce venisem aici. De ce tocmai aici.
Povestea mea e complicată chiar de la început. Vrei un short story sau varianta completă în ediție princeps?

Am zâmbit fără să-i răspund.

• Bine, am înțeles, mi-a răspuns ea legănându-și încet tot corpul cu scaun cu tot.
  Propun să luăm un pahar de vin. Un vin auriu … trebuie să aibă un vin bun aici.

Sticla cu vin își lăsa umbra alungită pe masa de la colțul extrem al terasei.
În fața noastră erau câțiva mesteceni ce-și foșneau încet frunzele în vânt.

• Cu ce să încep?, m-a întrebat ea mângâind cu o mișcare amplă masa de lemn.
• Cu începutul începutului … cu ceea ce îți vine acum în minte.

• Începutul adevărat nu îl știu, dar știu că într-o zi, mai bine zis într-o noapte, am intrat în bucătărie să beau apă.
  Pe atunci locuiam într-o casă de modă veche. Între bucătărie și sufragerie se întindea un hol lung pe care mai erau baia, o cămară  și cele două dormitoare.
  Din sufragerie se auzeau voci. Nu-mi plăcea deloc tonalitatea lor. Știam că e vorba de mama și tata. Știam că se certau.
  Auzeam frânturi din conversație dar nu înțelegeam aproape nimic.
  M-am gândit că dacă aș intra în sufragerie ei s-ar fi oprit.
  Dar în momentul în care am intrat nimeni nu m-a observat.
  L-am văzut pe tata cum o pălmuia pe mama. Palmele curgeau cu viteză uluitoare, urmate de cuvinte în germană … cuvinte neinteligibile pentru mine.
  Am fugit pe holul întuneos speriată de ceea ce vedeam.
  De abia atunci m-a observat tata.  A alergat după mine furios.

• Stai și spionezi la ușă ? Așa te-a învățat mama?

Am încremenit fără să pot să-i răspund. Nu puteam schița nici un gest. Înghețasem pur și simplu de frică.
Atunci el m-a luat și m-a izbit de perete. De mai multe ori. De fiecare dată cădeam pe jos iar mâinile mi se opreau pe parchetul de lemn în căutarea a ceva salvator.
Până să ajungă să mă salveze mama căzusem deja de câteva ori.

Mama m-a luat în brațe și m-a dus în cameră. A încuiat ușa și a stat acolo până dimineața.
Tata a izbit furios cu mâinile și picioarele în ușă o perioadă de timp. Nu știu cât. Inima îmi bătea în timpane ca un ciocan și aveam impresia că patul meu se va prăbuși într-un hău în secunda următoare.

Tatâl meu era inginer iar mama lucra în media.
S-au întâlnit in Suedia și, după o perioada, s-a mutat și el aici.
Primul semn că ceva nu mergea cum trebuie l-am observat în clasa întâi.
Nu-mi spusese nimeni nimic dar intuiția nu putea fi păcălită. Întuiția aceea formidabilă a copiilor …

Trec peste tot ce a urmat.
Pârinții s-au despărțit după ceva timp. Mama îmi ceruse să nu povestesc nimânui scenele violente căci nu dorea ca la locul ei de muncă să i se știrbească imaginea de amazoană. Totul trebuia să rămână între noi.
Nu trebuia să afle nimeni ce se întâmplase. Uneori revedeam secvențe din acea noapte … nu mai simțeam spaimă ci doar o fustrare dureroasă imposibil de transformat în altceva.

Venise vacanța mult așteptată de orice copil. Vacanța trecea parcă prea repede. Prietena mamei aranjase să petrecem câteva zile în România. Ea mai fusese de câteva ori înainte și îi plăcuse atmosfera tihnită a pensiunilor montane.
Muntele nu mă încânta, căci și noi locuiam într-o zonă montană. Aș fi preferat marea.

Totuși până la sfârșitul săptămânii am ajuns în România. Mi s-a părut o țară prăfuită, un fel de joc Lego cu multe piese lipsă … dar totuși atrăgătoare prin oamenii mult mai vorbăreți decât cei din Germania.
Cu o mașină închiriată am ajuns la acea pensiune din Bucovina la care, cu un an în urmă, prietena mamei stătuse mai multe zile.

Satul îmi plăcuse din prima. Casele erau frumoase, îngrijite, aerul mirosea a rășină iar în spatele pensiunii curgea un pârâu al cârui susur se auzea în liniștea nopții ca o incantație magică.
Angajații pensiunii erau binevoitori și am avut surpriza ca o fată de acolo să vorbească limba germană.
Mâncam cu poftă căci tot ce se punea pe masă arăta bine, mirosea bine și avea un gust divin.

Chiar din prima zi m-am cunoscut cu niște copii. Eu vorbeam în suedeză, mai strecuram și câteva cuvinte în engleză, ei vorbeau în română … dar asta nu ne-a împiedicat să ne jucăm împreună.

Mama arăta foarte bine. Fața i se luminase în mod surprinzător și se oferise să ajute fetele de la bucătărie să facă dulceață după o rețetă de-a ei.

Dormisem două nopți într-o cameră la etaj din care puteam vedea împrejurimile.
Cel mai mult îmi plăcea liniștea. Susurul apei se armoniza cu liniștea aceea nemaiîntâlnită de mine nicăieri.
Amintirile trecutului însă se proiectau cu violență pe pereții văruiți în alb, pe cerul mustind a ploaie, pe un ecran imaginar de dimensiuni uriașe ce mă înghițea ca pe o pradă neajutorată.

Se iveau zorile iar eu stăteam în balconul minuscul ascultând pădurea, pârâul, vântul …

O femeie suia dealul pe o cărăruie ce șerpuia din curtea pensiunii până sus pe linia orizontului.
Am coborât scările și am alergat în urma ei. Atunci când aproape că am ajuns-o am văzut că tocmai intrase într-un grajd sau o șură care nu era vizibilă din curtea pensiunii.
Am făcut doi pași înăuntru. Semiîntunericul din jur mi-a produs un fior pe șira spinării. Mirosul de lemn al bârnelor mi-a readus fulgerător în minte imaginea cu mine izbită de pereți și parchet.

Pentru o secundă am avut senzația de prăbușire în gol apoi am simțit pe cineva lângă mine. Mirosea a flori de câmp și a lapte.
Femeia bătrănă m-a privit blând. Nu m-a întrebat nimic … probabil că știa că sunt străină. Noi eram singurele persoane străine de la pensiune.

Cotcodăcitul găinilor ce venea de undeva din capătul șurii a spart tensiunea clipei.
Am început să plâng. Lacrimile veneau ca o eliberare.
Atunci femeia mi-a spus : Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Ciudat că deși nu știam o boabă din limba română am înțeles ce-mi spune.
O intuiție providențială mă ajuta să înțeleg.

Femeia m-a împins ușor înainte. Lacrimile îmi curgeau în stropi mari și se înnodau sub bârbie.
Am ajuns în cuibar. Câteva găini mau erau pe cuibar dar în alte cuibare am zărit câte un ou strălucind palid în semiîntuneric.
Femeia m-a îndemnat să iau unul.
L-am atins cu grijă mirată fiind cât de cald era. Nu mai pusesem niciodată mâna pe un ou din cuibar, doar pe cele refrigerate din supermarket.
Dincolo de coaja fragilă am simțit cum zvâcnește viața si aproape inconștient am murmurat … aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
O ușurare fără margini m-a cuprins.
Am mai luat un ou, apoi altul … și altul. De fiecare dată am murmurat cuvintele spuse de femeie și de fiecare dată am șimțit până în străfundul ființei căldura vieții zvâcnind dincolo de coajă.

Am coborât la pensiune împreună, eu ținând strâns în mână un coș de paie cu ouă proapete iar dânsa împletind din mers o coroniță din flori de câmp.

În loc de patru zile am stat unsprezece. În toate celelalte șapte zile rămase, dis-de-dimineață, am mers în cuibar și am luat unul câte unul fiecare ou pe care l-am găsit.
Sedințele acestea formidabile de terapie m-au vindecat pentru totdeauna.
Căldura simțită în căușul palmei îmi anihila spaimele, amintirile urâte, frustrările …

Brusc s-a așezat tăcerea ]ntre noi. Așteptam totuși ca povestea să continue.

• Să înțeleg că acum ai un iubit român ?

• Oh, nu ! Ce te face să crezi asta ?

• Faptul că vorbești fluent limba română.

• Româna am învățat-o din mers. Veneam destul de des în Romania, ascultam frecvent cântece românești, am vizionat toate filmele de referință din cinematografia românească, m-am mai învârtit prin cercuri de români … nu am fâcut vreun efort special. Pur și simplu am învățat limba cu mare ușurință.
  Chiar și accentul mi s-a șlefuit și-mi face bine să mă pierd în mulțime fără să-și de-a cineva seama că sunt străină.

România e locul în care simt cum mi se întărește ființa interioară, cum devin puternică, de neînvins …. e locul în care nimic rău nu mi se poate întâmpla ;)
Înțelegi ce încredibil e să ai pe lumea asta un loc unde să ai convingerea că nimic rău nu ți se poate întâmpla ?

… ce aș fi putut să spun atunci,  ce aș putea spune acum, în completarea vorbelor spuse de Ingrid ?

Free website hit counter

numărul

Ajunsesem în stația de tramvai amețită de căldură și cu o sfârșeală amplificată de sete.
Am intrat sub copertină în speranța unei protecții împotriva soarelui ce-și arunca fără greș sulițele drept în creștetele trecătorilor.
Aparatul foto atârna la gât mai greu ca o ghiulea.

O fată cu plete castanii ce-i acopereau din plin umerii, îmbrăcată cu o bluză alba fără mâneci și o fustă mini tot de culoare albă, părea să se simtă excelent în căldura toropitoare de sub copertina de plastic.
Avea picioarele subțiri, ușor bronzate, puse în evidență de niște sandale albe cu toc pătrat și catarame aurii. Niște sandale de firmă, mi-am zis în gând.
Ținea sub braț o poșetă din petice colorate din piele iar cu mâna liberă tasta cu mare dexteritate ceva pe telefonul mobil.

Când și-a întors capul i-am remarcat ochelarii care ascundeau parțial ochii expresivi, negri, umbriți de gene lungi naturale.
Nu era deloc machiată, sau poate că purta un machiaj subtil care să dea iluzia naturalului, și tocmai de aceea medalionul mare din sidef închis la gât pe un șnur de catifea neagră îți atrăgea imediat atenția.

Totuși mie mi-au atras atenția ochelarii. Voi explica de ce.
Fac aici o mărturisire vinovată. Îmi atrag imediat atenția poșetele și ochelarii femeilor.
Cred că le-aș putea creiona personalitatea pornind de la aceste două obiecte.

Ochelarii i-am remarcat imediat deoarece am vrut și eu să-mi fac unii asemănători dar, de două ori, în țări diferite, mi s-a spus că dioptriile pe care le port nu se așează bine într-o astfel de ramă.
E prea mult spus ramă deoarece acești ochelari nu au ramă. Lentilele șlefuite sunt prinse pe șaua metalică de pe nas și ce cele două brațe care vin după ureche.

Mi se părea că fata purta dioptrii mai mari decât ale mele și mă întrebam unde oare i-a făcut.
O priveam cu puțină invidie, dar și admirație, căci modelul acela de ochelari îi venea atât de bine. O avantaja din toate punctele de vedere, O făcea foarte feminină – dar în același timp hotărâtă, îi confereau un aer copilăresc – dar și o tușă ușor savantă, îi confereau o alură pariziană și un chic pe care doar obiectele minimaliste le conferă persoanelor potrivite în a le purta.
Iar dânsa era o persoană foarte potrivită ;)

Doi băieți gălăgioși au traversat strada și au ajuns în refugiu.
Vorbeau de-ale lor cu voce tare, doar doar fata le va acorda un minimum de atenție. Ea însă își vedea mai departe de telefonul ei.

Ei tot insistau pentru a intra în vorbă. Unul i s-a adresat direct.
– Nu vrei să-ti dau numărul meu? Poate-mi trimiți un mesaj … sau o melodie măcar. Ce zici ?

La un moment dat cel mai mare, să fi avut vreo douăzeci de ani, cu o chică de păr blond ce cred că nu văzuse pieptenul de la începutul săptămânii, a exclamat pe un ton vesel ;
– Ce cool! Uite că și-a tatuat numărul de telefon pe mână. Stai așa o clipă să mi-l notez.

Fata si-a întrerupt pentru o secundă acțiunea de tastare, privindu-l scurt peste lentilele incolore, apoi și-a continuat calmă mesajul pe telefon.

Băiatul cel mic, care părea că recent și-a scos buletinul, s-a apropiat de fată și a privit insistent mâna ei.
A vociferat la rândul lui ;
– Ia te uite, are un B în față, deci e număr de mașină. B de la București … ce cool !
Suedezul cu placa de înmatriculare a lansat o modă se pare … hai că-i bună !

Fata l-a privit în ochi și i-a zis :  B-ul nu e de la București, e de la Birkenau.

– Ha! a exclamat puștiul. Au și club de fotbal acolo ? Dacă da, vin și eu.

Într-un gest de neputință fata și-a desfăcut bratul cu telefonul lasându-l moale pe lângă corp.
În acel moment am zărit numărul tatuat.

Simțeam nevoia să intervin.

– Acela nu e un număr de mașină. Ce-i așa greu de priceput?
– Dar ce e? a inistat puștiul

Fata a intervenit. De abia atunci am remarcat că graseia ușor cuvintele.
– E numărul pe care l-a avut străbunicul în lagărul de la Birkenau.

Puștiul nu a reacționat în nici un fel. Nu cred că digerase informația. Prietenul lui cu părul blond însă știa ce vrea să spună fata.

– E vorba de un lagăr de exterminare al nemților din cel de-al doilea război mondial. Te-ai prins acum ? Lagăre din alea unde-i omorau pe evrei, polonezi, țigani și comuniști.

Puștiul privea total dezorientat, când în stânga când în dreapta.

– B-ul și A-ul din acele numere făceau diferențierea sexelor, din câte știu. Nu are legătură cu numele lagărului, am adăugat eu în dorința de a mă lămuri.

Fata a răspuns graseind muzical cuvintele.
– Nu întotdeauna. Nu întotdeauna s-au respectat literele pentru sexe. B-ul nu are absolut nici o legătură cu numele lagărului, căci literele s-au folosit în mai multe lagăre pentru înregistrarea deținuților, dar, pentru mine una, această literă semnifică doar acel lagăr. Lagărul de la Birkenau.

Tramvaiul a sosit în stație. Eu și băieții am urcat. Fata a rămas jos sprijinită de un stâlp al copertinei din plastic.

Ușile s-au închis și vagonul s-a pus în mișcare.

De abia atunci băiatul blond a izbucnit.

– Mă simt ca ultimul om. Tâmpit și impertinent. Nici măcar nu mi-am cerut scuze. Ce tâmpit am putut fi. Naiba să mă ia !

– Uite, acum la semafor cere-i vatamanului să-ți deschidă ușa. Poate că ți-o va deschide. Poate o mai prinzi în stație. Încearcă măcar.

E unul din acele sfaturi nelalocul lor pe care am prostul obicei de a le da din când în când unor necunoscuți în momente critice.

La semafor ușa tramvaiului s-a deschis.
Am zărit chica blondă tâșnind prin ușa întredeschisă. Priveam prin geamul din spate al  tramvaiului. Din păcate nu-mi puteam da seama dacă fata în alb mai era sau nu acolo.
Imediat am scos capacul aparatului foto și am făcut de urgență un zoom.

Da, fata era acolo. Iar băiatul blond mai avea doar câțiva pași până la dânsa.

Free website hit counter