*
de câte ori să-ți repet că viața-i o iluzie ?
că ceea ce vezi nu e adevărat
iar ceea ce nu poți vedea
nu poți înțelege.
de câte ori să-ți repet
să nu te încrezi în ceea ce poți înțelege
ci doar în ceea ce simți ?
de câte ori să repet
să-ți încui creierul într-un seif de modă veche
apoi, în zorii înrourați,
să arunci cheia pe o pajiște cu margarete ?
*
imagine – Malika Favre
Tamara de Lempicka, Orchidée dans la forêt de Cuernavaca (1947)
colecție particulară, Italia
*
spune-mi o minciună
una din acelea pe care o spui tuturor
cum că totul e perfect
că ai obținut împrumut de la o bancă falimentară
că ți-ai disciplinat gândurile nocturne
că ți-ai deschis o expoziție personală cu dezamăgirile ultimului sezon
că soarele răsare de la apus
și noaptea curge în zi
decolorându-și misterul în ploaia solară
chiar dacă afară e ceață sau viscolește ca la Magadan
spune-mi o minciună ca un măr verde
ca o cunoaștere fără sens
ca un rând dintr-o poveste nescrisă
ca o iederă ce se întinde peste zilele scurse … destule.
spune-mi o minciună pe care să n-o cred din prima
și atunci
spiritul zădărniciei ce sălășuiește în mine
ți se va supune.
imagine – Edmund Tarbell
pictor american descoperit pe blogul Zinnaidei
*
acolo unde unde cu muchii argintii
împresoară destinația unui gând de o clipă
mă opresc din reverie.
luciul apei îmi numără chipurile chipurile,
căci nu am doar un singur chip
ci unul pentru fiecare respirație și atingere,
un chip în care te regăsești cu mâhnire și bucurie
sau nu te regăsești în nici un fel și chip.
timpul se încrețește în unde pe scoarța copacilor,
pădurea însăși se transformă într-un ocean de arbori
ce poartă în ei catargul viitoarelor corăbii
și dorul de călătorie.
unde?
În barul acela pustiu şi plăcut
susurul ploii devine familiar,
înăuntru e cald.
Trompeta lui Louis Armstrong
se aude în surdină;
gheaţa se topeşte încet
în paharul cu Martini,
tu eşti aproape de mine
şi în oglinda de lânga noi
două personaje
ca într-un cadru de film interbelic
cu happy-end
surâd.
