Black Rose

 

 

Dincolo de aparențe, Black Rose era un personaj oarecare în peisajul citadin al momentului.
Nici mai frumoasă ca altele, nici mai deșteaptă, nici cu relații mai multe în așa zisa lume bună, nici mai bine îmbrăcată, nici mai stilată, nici mai bârfită … poate ceva mai răzvrătită.

Totuși Black Rose avea două calități de necontestat : orice pălărie își punea pe cap îi venea de minune și putea ”citi” sufletul oricărui muritor cu care schimba două trei priviri piezișe.

Puterea aceasta din urmă nu-i era de folos, căci, în vitrina unde-și ducea veacul, sezon după sezon calendaristic, singurul lucru care i se cerea era să atragă atenția potențialilor cumpărători.

Iar din acest punct de vedere Black Rose era cu adevărat eficientă …

fata cu șosete roz

O vedeam deseori în parc dezlegând integrame pe o bancă scorojită, cu creionul în gură, sau dându-se în leagănul pentru copii, fără să-i pese că mamele siliconate se uită la ea dezaprobator.

Era prea mare.
Era prea grasă.
Era prea neagră, la ochi, la sprâncene și la piele.
Era prea veselă
dezgolindu-și dinții prea albi
într-un zâmbet prea larg ce se oprea prea abrupt în dreptul urechilor cu cercei prea sclipitori.

Fata cu șosete roz era o apariție pe care nu aveai cum s-o treci cu vederea, exotică într-un fel, dacă stăteai să o analizezi bucată cu bucată.

Rareori se uita la cei din jur.
N-o interesau părinții ce-și țineau grijuliu copiii de mână,
nici fetele cu picioarele lungi în sandale de firmă,
nici băieții cu tunsori de vedetă ce o priveau fix atunci când îi descopereau adâncimea fără de fund a ochilor.
nici femeile elegante la a doua tinerețe care-i zâmbeau complice peste tastatura telefonului,
nici falsul călugăr de la intrarea din parc cu o icoană proptită de piept,
nici bărbații purtători de lese cu chipuri electronice alergând în același ritm cu patrupedele la prima oră a dimineții …

Singurul punct de interes îl reprezenta necunoscutul cu pantofi verzi care apărea de te miri unde și se așeza nonșalant lângă dânsa, pe bancă, ca un bun coleg de școală învățând-o cum să copieze la extemporalul de biologie.

kokeshi doll

 

Din primul moment în care bărbatul a pășit înăuntru a știut că o va alege pe dânsa.
Îl privea prin sticla impecabil de curată a vitrinei căutând să-i înțeleagă alegerile, cele din magazinul de suveniruri cât și cele din viață.

Părea să fie european, în nici un caz american sau australian.
Părul castaniu închis, ușor grizonat, ochii căprui, statura înaltă ce o depășea vizibil pe cea a unui japonez, gropița din bărbie care-i adăuga chipului o ușoară hotărâre, mâinile cu degete lungi ce puteau fi confundate cu cele ale unui muzician sau pictor – deși părea a fi IT-ist sau inginer – cămașa fără cravată, mirosul sobru de săpun, felul în care se mișca printre rafturi și vitrine, toate acestea la un loc au încântat-o pe cea mai nouă păpușă kokeshi din magazinul cu suveniruri al aeroportului.

Fără să-l analizeze prea mult a intuit că nu caută o păpușă kokeshi pentru copii, căci nu se uita la cele cilindrice colorate în roșu, dar nici una pentru soție deoarece s-a uitat doar în fugă la cele mari, fusiforme, decorate în culori pastelate.
Căuta o păpușă mică ce putea fi pusă într-un loc discret, fără să atragă atenția, sau putea fi plimbată zi de zi în poșetă de către o persoană cu care avea o relație despre care nu ar fi trebuit să afle nimeni.

Păpușa kokeshi i-a zâmbit complice.
În secunda următoare s-a produs chimia aceea, chimia aceea care unește în mod invizibil oamenii, oamenii și lucrurile, lucrurile și visele, visele și calculele, calculele și poveștile …

El a plătit și a pus-o în geanța sport de pe umăr.
Păpușa kokeshi s-a cuibărit în pliurile moi ale unui pachet cu șervețele parfumate cu miros de mere proaspete străduindu-se să uite semnificații dureroase, întâmplări groaznice, lacrimi plânse de lemnul de cireș în fiecare primăvară …
Acum, aici, în drumul ei spre Europa, simțea că e pregătită pentru viață.

pianista

sursă imagine

 

Trăia într-un loc categorisit drept  „an expensive zip code area” cu parcări în care un Lamborghini sau un Maserati reprezentau un „must have”.
Dar dincolo de pereții de sticlă reflectorizantă prin care zgomotul inconfundabil al oceanului nu se auzea, pianista trăia ca orice altă persoană.
Urmărea valurile mute cum se spărgeau pe plaja greblată fără cusur, regăsindu-se în furia lor, încercând să-și amintească primul ei concert de anvergură.

Dar parcă nu reușea să-și adune la un loc toate gândurile care contau.
Simțea încă în sânge euforia generată de aplauzele la scenă deschisă și imensele coșuri cu flori ce o așteptau în cabină.
Tot acolo o aștepta și el el cu minusculă.
El, cel căruia trebuia să-i plătească prețul cerut pentru a o aduce pe una din cele mai mari scene ale lumii …

 

informaticianul

Iubea cifrele la fel de mult precum iubea literele.
Cifrele erau multe, infinite la număr, dar literele, deși puține, exercitau asupra lui o nepermis de intensă atracție.
Niciodată n-a putut înțelege de ce-i venea mai ușor să scrie programe complicate în timp ce îngâna silabe compunând cuvinte fără sens.
Asocierea părea total nepotrivită dar intuia că în adâncul lui zace spiritul unui poet neînteles ce se exprima mai bine în secvențe logice și cifre.

Uneori literele o luau razna, cifrele o luau razna, simbolurile toate o luau razna … și se trezea cu ochii larg deschiși visând în fața monitorului așteptând un feedback.