șalul Posad

cu dedicație pentru Zina.

---

Într-o zi din vacanța de vară am ajutat-o pe bunica să facă curățenie prin dulapul de haine și o comodă masivă în care ținea tot felul de accesorii, suveniruri și mărunțișuri.
Îmi plăcea să pipăi hainele acelea din alte timpuri, înainte de venirea comuniștilor la putere, martore tăcute ale unei lumi … o lume pe care o puteam regăsi doar prin muzee sau în paginile cărților.

La un moment dat bunica a desfăcut un șal mare, înflorat, pe un fond de culoare vișinie.
A privit în el ca într-o oglindă.
Era oare un dar prețios? Era o amintire de familie?
Mă tot întrebam ce poate fi în spatele acelei bucăți de material înflorat de a făcut-o pe bunica să zâmbească.
Am atins marginea înflorată. Simțeam finețea lânii și mă miram cât de subțire poate fi. Vârfurile degetelor memorau textura și aveau să o păstreze pentru totdeauna în memorie.

• Are șalul acesta o poveste? am îndrăznit eu să întreb?
• Ai timp să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare dânsa.

Bineînțeles că aveam. Întotdeauna aveam timp să ascult povestindu-se întâmplări din vremea în care încă nu mă născusem.
Toate acele întâmplări auzite din gura unora și a altora mă făceau să-mi imaginez romane întregi.
Balzac, Sadoveanu, Tolstoi sau Dickens ar fi fost invidioși pe mine ;)

---

Bunica începuse să povestească ținând în poale șalul.

Cu vreo lună în urmă armata română întorsese armele împotriva Germaniei.
Linia frontului se mișca de la o zi la alta iar fotografiile cu convoaiele de  soldați nemți ce se retrăgeau de pe frontul de răsărit deveniseră simple banalități în gazetele ce adulmecau după senzațional.

Era un sfârșit de septembrie încă destul de cald. O moliciune parșivă plutea în aer, atenționând parcă nenorocirile ce aveau să vină.
În acea după-amiază însorită tocmai făcusem plăcinte cu brânză și mărar. Le-am scos afară din casă ca să se răcească mai repede.
Atunci am observat două siluete în spatele gardului, venind de undeva din grădină, deși pe acolo nu a fost niciodată vreun drum de trecere.
Pentru o clipă m-am gândit că ar putea fi hoți. Nu mi-am dus bine gândul până la capăt că am auzit o voce de femeie.
– Acasa sunteti, gospodari? E cineva acasă?

I-am răspuns zicându-i să înconjoare gardul ca să ajungă la poartă.
Atunci când am deschis poarta am avut în fața ochilor o femeie destul de înaltă, cu fața prăfuită și baticul peste ochi, trăgând după ea un fel de cărucior plin cu boccele pe care stătea o fetiță speriată cu mâinile înleștate de o haină groasă pe care, probabil, dormise.
Alături de femeie mai era un copil. Un băiat de vreo șapte opt ani. Copilul purta în picioare ghete de iarnă deși afară era o vreme mai mult de vară.

M-am gândit că veniseră să ceară ceva, căci războiul îi adusese pe mulți în situația asta.
– Vreți ceva de mâncare ? i-am întrebat. Pot să vă dau lapte și plăcinte.

Femeia a mulțumit însă mi-a zis că are o rugăminte mult mai mare.
O fi vorba de bani, m-am gândit eu imediat. Nu știam dacă să le dau sau nu.

Femeia a interpretat tăcerea mea drept încuviințare.
– Ne-am rătăcit pe drum. Uitați ce rugăminte avem. Îngăduiți să stăm noaptea asta aici, în curte sau în stodoală, și dați-ne niște apă caldă să ne spălam.
După ce ne-om hodini, în zori de zi, mergem într-acolo unde ne e drumul.

Nu puteau fi cerșetori. Nu cerșetori oarecare.
Deși murdară și obosită femeia vorbea foarte frumos. Se vedea că avea învățătură de carte.
Fără să-i întreb de unde vin le-am deschis poarta și i-am poftit înăuntru.
Mi-a observat rozariul înfășurat pe încheietura mâinii și cred că și-a dat imediat seama că sunt catolică.
M-a privit două secunde adânc în ochi apoi a pășit în curte trăgând după ea căruțul cu boccele, a dat-o jos pe fetița care de abia se ținea pe picioare, să fi avut puțin peste doi ani, și apoi i-a zis ceva băiatului.
Acesta a dat jos din cărucior o boccea și s-a așezat pe ea ca pe scaun.

M-am dus în casă de unde le-am adus apă să se spele pe mâini. Am pus o oală mare de apă pe foc apoi le-am adus lapte și plăcinte.

Toți trei mâncau în tăcere.
I-am lăsat să mănânce în tihnă și nu am întrebat-o nimic.
Când apa s-a încălzit am deschis ușa la șură și le-am zis că acolo puteau să se spele liniștiți.
Am adus două lighene, o cană mare și o bucată de sâpun.
Femeia s-a uitat lung la săpun.
– E scump, a zis ea. În vremurile astea un kil de săpun costă cât un kil de carne.
– E scump, am zis eu, dar curățenia e mai scumpă decât toate. Multe boli vin din mizerie. Nu vreau să mă înțelegi greșit dar e mai bine să faci tot ce trebuie pentru a scăpa de boli. Să știi că noi îl folosim cu încredere.
Am scos mâna ascunsă la spate și i-am dat o sticluță cu gaz.
Ea s-a uitat la sticlă și a zâmbit amar. Știa pentru ce era gazul. Pentru păduchi.

M-am întors în casă să pun ceva pentru cină. Nu eram bogați dar nici nu duceam lipsă. Bunicul tău știa să se îngrijească de toate.
Am mai trebăluit prin bucătărie și aproape că uitasem de musafirii neașteptați.
Când am ieșit din nou afară am văzut că femeia spălase hainele copiilor și le pusese la uscat.
Totul părea altfel.
Chiar ea arăta cu totul altfel. Mult mai tânără și mult mai frumoasă decât cu nici trei ore în urmă.
Avea un păr castaniu cu bucle mari și ochii de culoarea cerului senin.
Părea cu totul altcineva.

– Vreau să mulțumesc pentru tot. E mai mult decât am sperat vreodată. Tot ce vreau e ca măcar o noapte să doarmă copiii așa cum trebuie. De o săptămână suntem pe drum. Venim tocmai din Basarabia.

– Nu știu cine ești și unde vrei să ajungi dar știu că nu ești o femeie oarecare. Se cunoaște după cum vorbești.
Dacă ai ajuns să pleci de acasă înseamnă că nu e de bine. Poate că dacă mi-ai spune ți-ai ușura inima. Pentru un drum lung ai nevoie de o inimă ușoară.

Atunci, trăgând aer adânc în piept, femeia a început să povestească.
Am aflat de la dânsa că e fiică de preot și învățătoare, la fel ca multe alte fiice de preot.
Soțul îi era pe front dar de multe luni de zile nu mai primise nici o veste de la el. Războiul își schimbase cursul și multă lume din Basarabia vorbea că vor veni comuniștii la putere.
Va fi rău dacă vor veni la putere. Tatăl ei îi spusese deseori ce făcuseră rușii cu profesorii, învățătorii, preoții și scriitorii din Rusia.
Ea nu dorea să ajungă în Siberia, sau în Kazahstan, sau în vreun oraș minier la capătul lumii.
Nu dorea ca cei doi copii ai ei să cunoască Gulagul.
Avea un frate care lucra ca mecanic într-o fabrică din Timișoara.
Se înțelesese cu el ca să ajungă și ea cu copiii acolo. Tatăl îi murise cu doi ani în urmă iar mamă nu mai avea de când se logodise.
Nu avea pentru ce să mai rămână acolo. Presimțea parcă că rușii vor lua Basarabia.
Venise cu ce putuse … cu un tren de marfă alături de alți oameni care mituiseră mecanicul de tren, pe jos, cu o căruță, iarăși pe jos …
Dormise cu copiii prin locuri ferite, să nu-i ia la rost jandarmii sau militarii, având grijă mereu să nu atragă cu nimic atenția.
Avea niște acte dar se temea ca nu cumva cineva să spună că nu sunt bune și să nu-i voie să treacă.
Am vorbit cu dânsa până a venit bunicul tău. I-am povestit repede lui cum stau lucrurile iar el a spus ca va trebui să stea la noi până luni căci luni o va duce el cu docarul la gară. În plus de asta și ea și copiii aveau nevoie să doarmă pe săturate.

Fac o paranteză aici și întrerup relatarea bunicii. Docarul acela, un fel de  șaretă, supraviețuise decenii în magazie … și se transformase într-un loc de joacă pentru noi, verișorii mei și copiii vecini cu bunica.

Bunica a continuat să povestească.
I-am zis că i-am așternut să doarmă în casă dar femeia a refuzat cu încăpățânare. Poate că se temea … poate că se simțea ca la ea acasă acolo în șura cu fân cosit, buruieni de leac legate de grindă și mere puse la uscat pe ață.
Dimineața am ieșit afară să strâng hainele puse pe sârmă, înainte de a cădea roua, și am auzit un plâns înnăbușit din livadă.
Am văzut-o cum plângea îndoită peste roata de la fântână, protejată de semiîntuneric, departe de urechile copiilor.
M-am retras în casă pe vârfuri, fără să fac zgomot, lăsând-o să-și răcorească sufletul.

Ea și copiii au dormit trei nopți la noi.
În ultima seară i-am făcut un pachet pentru drum cu câte ceva ce aveam prin casă. Niște miez de nucă, doi pești uscați, afumați, pe care i-am împachetat bine în hârtie cerată și un borcan de magiun.
Am copt mai multe pâini ca să aibă măcar pentru două zile.
Și mai aveam ceva să îi dau. Un șal pe care îl primisem cu ani în urmă de la o rudă, un fel de mătușă.
De fapt acea mătușă de departe îmi făcuse cadou două șaluri, unul vișiniu cu flori de toamnă iar altul albastru ca cerneala cu flori de culoare albă și roz.
Unul pentru biserică, celălalt pentru plimbare în parc, argumentase mătușa mulțumită de faptul că bunicului tău îi plăcuse cum îmi vin amândouă.
Aveam de gând să-i dau șalul albastru musafirei noastre din Basarabia.
I-am zis să îl ia căci, dacă va avea nevoie de bani, va putea să îl vândă bine în Timișoara deoarece bănățencele au bani și se dau în vânt după baticurile frumos colorate.

L-a luat cu ambele mâini și și-a afundat capul în el. L-a mângâiat ca pe un pisoi. Pe baticul albastru degetele ei albe și lungi alunecau în figuri complicate de dans.
– E atât de frumos, a șoptit femeia mai mult ca pentru sine. E albastru ca speranța mea că într-o zi soțul se va întoarce de pe front și va veni după noi la Timișoara.
Mi-a mulțumit pentru toate spunând ca Cel de Sus i-a îndrumat pașii, rătăcindu-i drumul, făcând-o să ajungă aici.

Dimineața am îmbrățișat-o luându-mi rămas bun de la ea, dorindu-i totodată tot binele din lume.

– Și, am intervenit eu în povestea bunicii, crezi că a putut să vândă pe un preț bun șalul acela?
– Nu, nicidecum, sunt convinsă că nu l-a vândut. Sunt convinsă că l-a păstrat ca pe un talisman. Ba chiar am visat-o purtându-l la braț cu un bărbat chipeș pe o aleea umbrită de castani în floare.

---

Datorită unei fete care vindea produse tradiționale la un târg în București mi-am adus aminte de această întâmplare povestită de bunica mea pe când aveam doar unsprezece ani și tocmai terminasem clasa a cincea.
I-am cerut voie să o fotografiez nu fără să-i spun că știu că poartă un batic de colecție.
Ea s-a arătat surprinsă că am făcut diferența între un batic oarecare și unul  vechi ce se găsește foarte greu de cumpărat, iar cine îl are nu îl vinde.
Mi-a mărturisit că acel batic rusesc e o moștenire de familie dar că mai are încă două, la fel de valoroase.

I-am cerut voie să îl pipăi.
Exact aceeași textură fină. Aceeași textură memorată de degetele mele cu mulți ani în urmă.
Priveam amalgamul de culori și mă întrebam oare ce poveste ar fi putut să-mi spună acest șal Posad.
Am trecut a doua zi și am fotografiat cel de-al doilea batic, superb.

Cred că nu mai e nevoie să spun că fiecare șal, fiecare batic, fiecare maramă și fiecare legătură de cap, indiferent de nume, ascunde o taină, o poveste ;)

Free website hit counter