dulce limbă românească … ANI+SIE

„Chaos abstract shapes” –  Théo Le Roux

După cum vă spuneam și în postările anterioare eu sunt o persoană care circulă destul de des cu mijloacele de transport în comun și umblă aiurea prin locuri diverse.
Așa am ocazia să văd multe, să aud multe și chiar să asist la scene desprinse parcă din filme suprarealiste.
Azi m-am hotărât să povestesc câteva episoade amuzante.

Primul episod s-a întâmplat într-o zi caniculară de vară prin 2016.
În autobuz s-a urcat un grup gălăgios, două femei cu basmale pe cap legate la spate și doi bărbați, toți patru trecuți de cincizeci de ani.
Erau mai negricioși la față, o culoare pe care ți-o dă soarele după multe ore de lucru în câmp, la gradină sau în livadă.
Discutau despre unul și despre altul, despre cunoștințe plecate peste hotare, despre copiii acelor rude și consăteni, ce meserii au, pe unde trăiesc, cu cine s-au căsătorit … tot felul de astfel de chestiuni.
Încercam să nu le dau atenție dar pentru că dialogau pe un ton ridicat mi-a fost imposibil să nu le urmăresc conversația. Așa mi-am dat seama că erau dintr-un sat din Ialomița.
La un moment dat una dintre femei povestea despre fiul unei rude care a ajuns inginer.
– Ce fel de inginer? Cu ce se ocupă? – a întrebat bărbatul ce stătea pe scaun chiar lângă dânsa.
– Păi cu ce să se ocupe? Cu „ingiena”, a răspuns prompt și candid femeia.

Lumea din autobuz a râs pe ascuns sau a zâmbit cumva superior.
Probabil și eu am reacționat la fel uluită de faptul că acea femeie nu cunoștea semnificația cuvântului.

Nu peste mult timp avea să vină în fruntea guvernului Viorica Dăncilă cu ale ei gafe devenite celebre.

Episodul doi s-a petrecut în Piața Obor, într-o zi de toamnă, la taraba unei femei care vindea legume.
Eu căutam vinete românești, din acelea mici și tari în formă de pară, căci doream să le pun la murat după o rețetă iraniană.
Am umblat toată piața și nu am găsit pe nimeni să vândă ceea ce aveam nevoie.
Trecând a nu știu câta oară printre tarabele din piața acoperită am zărit pe o masă un mic morman de culoare închisă.
Nu prea văd bine la distanță așa că m-am apropiat și mare mi-a fost bucuria să constat că mai rămăseseră exact cinci vinete … negre cu pielea lucioasă ca a unui delfin în apă ;)
Am întrebat-o cât costă și dacă mai are și altele în afară de acestea.
Mi-a spus prețul dar m-a atenționat cu privire la cantitate :
– Am decât astea cinci. Dacă le vreți vi le dau.

Eu în loc să le plătesc și să-mi văd de treabă mă trezesc că-i răspund :
– Corect e să se spună „nu le am decât pe astea cinci”.
Dânsa s-a uitat mirată la mine și mi-a răspuns zeflemitor.
– Cum adică să spun că nu am când le am. Nu le vezi cucoană ?!
Și în timp ce polemiza cu mine a trântit o palmă sănătoasă peste una din vinete de au sărit și celelalte patru pe tarabă ca niște mingi.
– Uite, sunt cinci. Decât astea cinci le am. Cinci … cinci ani am umblat și eu la școală.

M-am declarat învinsă ;)
În timpul asta o doamnă foarte în vârstă a asistat la conversație.
După ce am plătit și am pus prețioasele legume în sacoșă a venit lângă mine cu o față zâmbitoare.
– Să nu fiți supărată. Femeia era într-o logică a ei. Îi e greu să înțeleagă cum să folosească negația pentru un obiect pe care îl are în fața ochilor.
Acum e mult mai bine dar să fi auzit cum se vorbea în București în urmă cu vreo cincizeci de ani, pe vremea când am făcut facultatea.
Eu sunt bănățeancă, a mărturisit doamna, și mi-a luat destul timp să mă obișnuiesc cu dezacordurile gramaticale.

Aveam să descopăr mai apoi  un slujitor al școlii care în campania  electorală spunea :
„Situaţia mea este un pic deosebită, fiindcă eu chiar am antecedente în sistemul educaţional, am fost dascăl de fizică timp de 15 ani, am condus un inspectorat şcolar timp de trei ani şi acuma sunt un politruc care vrea să candideze la Preşedinţia României.”
Și tot de la el am aflat că : „Este greu sa astepti de la un profesor de liceu sa performeze exceptional”.

Între timp domnul președinte a învățat semnificația cuvântului „politruc” dar nu a reușit să „performeze excepțional”.

 

Episodul trei s-a petrecut după ridicarea stării de urgență.
Pentru că nu se putea merge nicăieri, nu aveau loc nici un fel de evenimente culturale, pentru că nu aveam cum să-mi calmez setea de ceva nou, mi-a venit ideea să mă apuc din nou de căutarea de bijuterii și mici obiecte vintage la târgul de la Muzeul Țăranului Român și prin diverse alte târguri vintage și de vechituri.
Activitatea asta de căutare, de scormonire prin mormane de gablonzuri, cărți poștale vechi, alămuri și sticlărie, îmi dă senzația că sunt un fel de arheolog urban și, nu de puține ori, mi-a adus surprize extrem de plăcute.

Așa că, într-o zi oarecare cu soare orbitor, mă plimbam printr-un astfel de târg.
Nu căutam ceva anume ci doar încercam să mă lămuresc cam ce se vinde acolo.
M-am oprit la o masă unde erau expuse diverse obiecte din argint … argint de diverse calități, funcție de procentul de argint din aliaj, marcate corespunzător dar, spre surprinderea mea, tipul respectiv le vindea ca și cum ar fi fost confecționate din același tip de aliaj.
Lângă mine s-a oprit o fată atrasă de un inel cu câteva pietricele sclipitoare.
L-a luat în palmă și căuta să vadă unde este marcat.
Mulți se uită doar ca să identifice marcajul și nu sunt atenți la ce scrie efectiv în acel marcaj.
Tipului nu i-a prea plăcut insistența cu care se uita fata la inel.
– E un aliaj de slabă calitate, i-am zis eu pe un ton scăzut pentru a nu atrage atenția proprietarului respectivelor bijuterii.
Fata s-a uitat cumva complice la mine apoi l-a întrebat.
– Ce pietre sunt astea?
– Zefire. E un inel cu zefire. Dar nu cred că știți ce sunt alea, a răspuns plin de sine bărbatul.

La faza asta nu am mai putut rezista și am izbucnit amândouă în râs.
Pun pariu că tipul nu a înțeles de ce râdem noi.

Peste câteva săptămâni onor doamna Anisie, din cea mai înaltă poziție a Ministerului Învățământului, avea să lanseze pe piața mediatică pepsiglasul.

Ce mi-s „zefirele „… ce mi-e „pepsiglasul” ?
Noi să fim sănătoși și să „performăm excepțional” ;)

conexiuni

foto – René Maltête

M-am reîntors pe meleaguri dâmbovițene după mai multe zile petrecute pe un soi de alte meridiane culturale.
Reîntoarcerea a fost brutală și mi-au trebuit pe puțin douăzeci și patru de ore să prind cadența marșului citadin.

Îmi vine destul de greu să trăiesc o realitate ireală … iar aici mă refer la tot ceea ce se întâmplă pe plan global.

Împotriva urâtului nu se poate lupta decât cu armele frumosului.
De aceea, și nu numai, în zilele următoare voi scoate din cufăr aceste arme ;)

Ciudate sunt conexiunile făcute de creierul uman în situații de criză.

La începutul acestei nebunii, în plină stare de urgență, mama îmi spunea că a visat prima ei călătorie la Cernăuți.

Se întâmpla pe la sfârșitul verii în perioada interbelică.
Așa, pe nepusă-masă, bunicul i-a spus că poimâine va merge la Cernăuți și are de gând să o ia cu el acolo.
Mama era copil, de abia învățase să citească, iar gândul că va merge în acel oraș despre care auzise atâtea povestindu-se la ei în casă a făcut-o să nu mai poată dormi de surescitare.

Dar, îmi spunea ea la telefon, din tot ce a văzut în oraș parcă au dispărut în ceață imaginile acelea cu clădiri impunătoare și fântâni arteziene, cu vitrine în care tronau pălării țepene și cutii colorate cu delicatese.
Ceea ce îi venea acum în minte erau niște copii evrei cu steaua lui David cusută pe haine.
Mergeau împreună discutând în idiș fără să se uite la curioșii care îi priveau de pe trotuar.
Mama nu înțelegea de ce ei sunt obligați să poarte acea stea cusută pe haine iar bunicul încerca să o facă să înțeleagă cine și de ce a dat niște legi absurde.
Mama a ascultat, n-a înțeles aproape nimic, apoi a replicat furioasă : La noi în oraș, la noi la școală, nu se va întâmpla acest lucru.
Bunicul s-a mulțumit să mormăie cu jumătate de gură: Ba bine că da! Vin vremuri grele iar după aceea vremuri și mai grele.
Parcă ar fi bănuit că la sfârșitul războiului aveau să vină comuniștii la putere.
Tot restul zilei mama a fost debusolată.
Când a început școala și-a văzut colegii evrei cu steaua galbenă cusută pe haine.
Până în acea zi, deși colegii de clasă vorbeau acasă în alte limbi și aveau religii diferite, mama nu se gândise că fiecare ar putea fi diferit de celălalt.
Îmi spunea că în clasa lor erau copii din șase etnii și cinci culte religioase. Un mozaic uman din care fiecare avea de învățat câte ceva.

În timp ce vorbeam cu mama la telefon realizam că și eu, la începutul stării de urgență, mă visasem pe mine în clasa a doua.
Vedeam ca aievea clasa noastră, banca în care stăteam (a doua pe rândul de la geam – cu vedere spre parc), catedra învățătoarei, fișetul metalic îngust din colțul clasei, pupitrele din lemn masiv ca o barcă cu două locuri cu scaune rabatabile … auzeam până și trilurile păsărilor din parc, primăvara, sau croncănitul ciorilor, toamna.

Dar cel mai bine văd călimara de cerneală de pe catedra doamnei învățătoare.
O călimară mare, pătrată, din sticlă de culoare închisă, cu fundul gros de vreo trei degete, aveam să aflu că fusese concepută așa ca să nu se răstoarne, închisă cu un capac argintiu filigranat, bombat și ușor țuguiat, terminat cu o piatră de culoare verzui cenușie.
Toate aceste detalii îmi sunt foarte clare deoarece doi ani de zile am privit călimara aceea.
Dar iată povestea ei.

În clasa întâi am avut o învățătoare care nu ne-a lăsat să scriem cu pixul.
Trebuia să scriem doar cu stiloul pentru că, spunea ea, trebuia să învățăm să scriem frumos, caligrafic.
Mereu ne certa atunci când uitam să ne umplem acasă stilourile cu cerneală.
În clasa a doua ne-a venit o altă învățătoare, prima fiind cooptată în nu știu ce comisie la inspectorat, care a continuat să ne ceară același lucru : să scriem doar cu stiloul.
Această nouă învățătoare, frumoasă tânără și brunetă,  venise la noi în oraș împreună cu soțul ei, inginer militar, și avea să rămână doar doi ani.

Spre deosebire de prima învățătoare dânsa nu ne certa dacă uitam să ne punem cerneală în stilou.
A adus o călimară mare și grea, a pus-o pe catedră și ne-a spus că fiecare poate să-și umple stiloul de acolo.
În fiecare dimineață găseam călimara plină cu cerneală, și parcă plină de importanță, nemaifiindu-ne teamă că vom fi certați pentru uităciunile noastre.

Dar învățătoarea noastră nouă mai avea și un alt obicei ciudat.
Când pleca în pauză nu închidea niciodată fișetul metalic.
Acolo ținea tot felul de lucruri … coli de hârtie de desen, creioane, ascuțitori, radiere, foi de sugativă tăiate la dimensiunea unei cărți poștale pe care eram liberi să le luăm, gheme cu sfoară și ațe colorate, clame de birou, un compostor, o perie de haine, cutiuțe albe cu lipici, hârtie creponată, hârtie lucioasă, staniol și resturi de dantele, câteva numere din Arici Pogonici și Luminița, șireturi colorate, zeci de capace și căpăcele …

Bineînțeles că în pauză se găsea cineva să cotrobăie prin dulap și să dea toate peste cap.
Dar doamna învățătoare nu se supăra.
După ore, prin rotație, rămânea câte unul din noi să le pună pe toate în ordine.
Știți ce s-a întâmplat ?
După nici o lună nimeni nu a mai dat iama în dulapul clasei.
Oricine avea nevoie de ceva, își lua, punea apoi la loc, fără ca să fie ținut din scurt de doamna învățătoare.
Ordinea se impusese parcă de la sine după ce, fiecare din noi, făcuse măcar o dată curat în dulapul clasei.

Dar să revin la călimară.
În visul meu călimara era tot acolo, pe catedra învățătoarei, direct în bătaia razelor de soare.
Eu eram singură în clasă, în banca mea, inspirând mirosul de lemn vechi al pupitrelor moștenite cred că din perioada interbelică, cel de cretă și un vag miros de zahăr vanilat de la gogoșăria din parc.

Priveam acea călimară masivă, simbol al stabilității, și-mi spuneam în gând că nimic rău nu poate să se întâmple.
Toate lucrurile erau acolo, la locul lor, ordonate, așteptând să înceapă o nouă zi de școală și toate să curgă pe făgașul lor firesc.

Reamintindu-mi visul cu călimara simt că mă revoltă și mai mult măsurile cu privire la începerea noului an școlar, deși, după părerea unora, nu ar trebui deoarece nu am copii.
Dar atunci când o aud pe sinistra doamnă „ministră” Anisie și propunerile cu privire la scenariile de începere a noului an școlar mi se face efectiv rău.
Păi ei vorbesc de tablete, telefoane smart și învățământ online, de clase cu două schimburi – jumătate la școală și jumătate acasă, de măști purtate de elevi pe tot parcursul orelor, plus distanțarea fizică, toate astea cu scopul de a învinge pandemia, dar fac uitată spinoasa problemă a celor 25% dintre grădinițe și 1180 de școli din România care au încă toalete afară, nu sunt racordate la rețeaua de apă potabilă și nu au un loc amenajat pentru spălatul mâinilor, școli insalubre la care copiii vin pe jos, prin noroaie și zăpadă, mulți … mulți kilometri.
De ce fel de distanțare se face vorbire atunci când îi luam în discuție pe miile de copii care, pe timp de iarnă, se trezesc cu noaptea în cap și din cătune uitate de oficialități vin la școală peste dealuri, prin pădure, pe marginea apelor, strânși unii în alții pentru a face mai bine față vântului, ploilor sau viscolului.

Mă întreb oare în ce realitate trăiesc oamenii ăștia puși să guverneze peste educația copiilor…

Nu am nici un răspuns.

PS.
René Maltête
a fost un fotograf extraordinar de versatil și plin de umor.
El a inventat gagul fotografic.
Dacă vreți să vă binedispuneți căutați pe net imaginile surprinse de dânsul.
Un foarte bine scris articol de Cristian Munteanu vă poate ajuta să aflați amănunte despre acest fotograf prea puțin cunoscut/mediatizat la noi.

https://blog.f64.ro/2016/12/30/rene-maltete-sau-fotografia-in-versuri/

aniversarea

cu dedicație pentru Adi ;)


În general primăvara te îndeamnă să ieși din casă, să te plimbi măcar pentru două ore într-o ținută mai lejeră, să îngâni în gând țăcănitul pantofilor cu toc pe trotuar și să renunți total la parfum pentru a putea sorbi prin toți porii esența pomilor ce dau în floare și aerul încărcat de nebănuite promisiuni.

Deci era primăvară, una din multele primăveri din perioada echinocțiului de primăvară, ce coincide cu No Ruz – Anul Nou în stil iranian sărbătorit pe 21 martie, una din multele primăveri petrecute în Teheran.

Mă plimbam prin parc în căutarea unor amănunte inedite care să mă facă să înțeleg mai bine cea mai importantă sărbătoare din istoria Persiei și, mai apoi, din cea a Iranului, chiar și după revoluția islamică.
Pe vremea aceea nu mă pasiona fotografia, era Internetului era abia la început iar credinciosul meu aparat Yashica îl lăsasem acasă deoarece nu aveam rolă de film în el.

Mă plimbam pur și simplu admirând de la distanță culmile înzăpezite ale munților Alborz și decorațiunile specifice de No Ruz din parc.

Era destul de devreme, căci în Teheran ora zece e considerată încă o oră de dimineață, și prea puțină lume ieșise să se bucure de lumina unui soare absolut generos.
Am trecut de pe o alee pe alta nu fără să observ că o fată stătea nemișcată pe o bancă alături de o cutie legată cu o fundă vernil savant înnodată.
Știam că e o cutie de prăjituri … acele prăjituri multicolore ce luau ochii cumpărătorilor veniți să facă cumpărături pentru No Ruz.

Mi-am continuat traseul și am înconjurat banca pe care stătea fata, trecând la câțiva metri buni prin spatele ei, nu fără să mă întreb curioasă pe cine aștepta.
Ea s-a întors brusc și mi-a făcut cu mâna.
Veniți aici, mi-a strigat peste aleea și spațiul verde care ne despărțea, veniți un minut aici.

Mirată m-am uitat lung în direcția ei pentru a mă asigura că vorbește cu mine.
Cu mine vorbea căci în apropiere nu se vedea țipenie de om.

Am schimbat direcția și m-am apropiat de bancă. Atunci i-am remarcat ochii mari, ca două măsline negre, și eșarfa în culori închise cusută din loc în loc cu perle false mărunte, elipsoidale, de culoare plumburie.

  • Luați loc, m-a invitat ea. Trăiesc cu impresia că sunteți în căutarea unei povești.

Am fost incapabilă să-i răspund ceva. Pentru o secundă m-am întrebat dacă nu cumva are darul de a citi gândurile oamenilor, sau poate că nu stătea acolo întâmplător.

Mă privea direct în față, fără nici o reținere, ca și cum ne-am fi cunoscut de mai multă vreme.
– Dacă sunteți de acord vă invit la o aniversare, a spus ea și a desfăcut dintr-o mișcare funda invitându-mă să iau o prăjitură din cutia cartonată

M-am conformat aproape mecanic.
Am întrebat, mai mult ca să rup tăcerea, câți ani sărbătorește, pentru a realiza în secunda următoare că am făcut o greșeală impardonabilă căci în Iran e un semn de proastă creștere să întrebi o femeie câți ani are.

– Optsprezece, mi-a răspuns ea sec.

Imposibil să fi avut doar atât. Mi se părea că are în jur de douăzeci și cinci.
Nu am comentat nimic. Nici ea.

– Simt că sunteți în căutarea unei povești. Dacă aveți timp vă pot spune una.
– Da, i-am răspuns eu, chiar vreau să ascult o poveste.

Bine, a răspuns interlocutoarea necunoscută din parc.
Iată cum s-au întâmplat lucrurile.

Și atunci, ca și acum, era o zi frumoasă de primăvară.
Cerusem voie părinților să ieșim în parc, eu și sora mea mai mică.
Ea avea doar trei ani iar eu în jur de doisprezece, deci mă simțeam aproape ca o mămică.
Îmi plăcea să o ajut să coloreze desene, să-i împletesc părul și să-i explic la ce folosește fiecare obiect din casă.

Ne-am dus în parc. Parcul e la nici cincizeci de metri de casa noastră. Trebuia doar să trecem strada și să înconjurăm un rond cu arbuști decorativi și flori.
Ne-am jucat în parc alături de alți copii și ne-am stropit bine la fântâna arteziană apoi am mers la havuzul cel mare cu mozaic turcoaz. Acolo erau zeci de pești roșii, mari și mici, și o grămadă de lume strânsă de jur împrejur.

Am stat și noi câteva minute după care ne-am hotărât să mergem să cumpărăm înghețată cu șofran, miere de albine și frișcă.
Am mâncat împreună înghețatele, încet, după cum ne spunea mereu mama, pentru a nu avea apoi dureri de gât.
Sora mea ar fi vrut să ne dăm în roata cea mare dar din păcate nu era pusă în funcțiune. Probabil că după amiază, când parcul se va umple de părinți cu copii, o vor pune în funcțiune.
– Știi ceva, ce-ar fi să mă învârți tu ?
– Bine, i-am răspuns eu, vino aici la mijloc pe iarbă ca să avem loc destul.
Am prins-o de încheietura mâinilor și am început să mă învârt cu ea, din ce în ce mai repede.
Dânsa râdea … un gâlgâit vesel ca trilul unei păsări.
Mi-am dat seama că din cauza vitezei strânsoarea mâinilor se slăbea. Am încercat să mă opresc … dar nu am reușit.
În secunda următoare mâinile s-au desfăcut încet. În timp ce se desfăceau o stare ciudată a pus stăpânire pe mine. Blestematele acelea de forțe centrifuge și centripete despre care aveam să învăț mai târziu la școală.

Un moment … doar atât. O frântură infinit de mică a timpului ce mi-a schimbat existența.
M-am învârtit în gol eliberată de greutatea trupului ei … și în acea piruetă în dezechilibru am zărit-o cum s-a izbit de stâlpul de beton împodobit cu jardiniere cu flori de tot felul.
Înainte de a ajunge la ea am știut că s-a întâmplat un lucru rău … cel mai rău lucru.

Eram incapabilă să strig după ajutor, Ochii deschiși și fața plină de sânge, sângele acela ce era supt cu sete de firele crude de iarbă, liniștea asurzitoare din jur … toate acestea laolaltă mă paralizaseră cu totul.
Nu știu la cât timp și din ce direcție a venit cineva care de la prima privire a înțeles cât de gravă e situația.
Ambulanță a sosit destul de repede. După expresia paramedicului am înțeles că nu mai e nimic de făcut.

Nu vreau să povestesc ce a urmat după aceea.
Faptul că oamenii îmi spuneau cu gura că a fost vorba de ceasul rău în timp ce simțeam cu întreaga ființă că ei mă învinovățesc pe mine de moartea ei, îmi producea o durere surdă.

Părinții m-au dus de la un psiholog la altul. După mai mult timp părea că-mi revenisem. Dar nu era deloc așa.
Cu cât creșteam cu atât mai mult realizam oroarea … într-un fel, fără voia mea, eram o criminală.
Acesta e cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie ceea ce sunt.

An  de an, în ziua aceasta, vin aici ca să-i sărbătoresc ziua de naștere.
Dacă ar fi trăit ar fi împlinit optsprezece ani.
În fiecare an aleg pe cineva din parc pentru a-i povesti odioasa întâmplare … e un fel de exorcizare în efortul de a mai rezista încă un an din condamnarea pe viață la care nu pot face recurs.
Spunându-vă toate astea mă simt ceva mai bine.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat. De azi înainte sunteți părtașa acestei povești. Poate părea lipsit de sens dar cu fiecare persoană în plus devenită părtașă la tristul meu secret mă amăgesc cu gândul că vina mea devine mai suportabilă … chiar dacă cei din jur îmi spun fără convingere că nu aș fi de vină.

– Din contra, i-am întrerupt mărturisirea, chiar sunteți de vină.
Logic, așa cum o dovedesc fără tăgadă faptele, sunteți de vină.

Interlocutoarei mele i s-a schimonosit fața într-un rictus ce prevestea hohote de plâns. Hohotele însă se lăsau așteptate.

Trebuia să-mi continui ideea.
– Vina însă nu a presupus discernământul.
Discernământul a venit după aceea, din ce în ce mai mult și mai clar, ceea ce a dus și la amplificarea sentimentului de vinovăție.
Nu sunt psiholog, nici medic, și nici nu am experiență de viață … sunt poate cu vreo cinci ani mai mare.
De un lucru însă sunt convinsă … ați descoperit o supapă de eliberare formidabilă.
Și nu e o falsă impresie … povestind în fiecare an tragica întâmplare câte unei persoane necunoscute, aleasă aleatoriu, eliberați puțin câte puțin energia negativă care vă macină în mod constant.
Și mai știu un lucru … iertarea vine din interior, nu de la cei din jur, nu de la un judecător …
– Aș vrea să știu cum o chema, am insistat privind-o fix în ochi.
Mina, mi-a răspuns ea. Mina.

Cu o mișcare grațioasă a ridicat un capăt al eșarfei … apoi și-a îngropat fața în materialul moale.
Plângea liniștit, fără sughițuri, fără suspine, fără zgomot. Doar umerii se ridicau spasmodic din când în când.
Degetele apăsau cu putere eșarfa pe fața udă de lacrimi.
Pe inelar i-am văzut verigheta iar la încheietura mâinii o brățară de aur dintr-un lanț cu zale pătrate de care era prinsă o literă … mim.
Litera mim din alfabetul persan … litera cu care începea numele Mina / مینا‎ .

PS.
În limba persană/Farsi numele Mina înseamnă azur, email/emailat … acele emailuri albastru turcoaz sau de culoarea cerului care au adus faimă mozaicurilor și obiectelor de artizanat din perioada dinastiei safavide.
Acele nuanțe de peruzea și azur care au adus celebritate orașului Isfahan, capitala Persiei safavide.

 

Pataghița

sursă imagine

cu dedicație pentru Potecuța ;)

Acum câțiva ani, într-o vacanță toridă în care am părăsit Teheranul cu speranța că voi găsi o gură de aer proaspăt în România, m-am întâlnit întâmplător în aeroport cu un fost vecin.
Și el venea acasă pentru miros de cetină, de mămăliguță la ceaun și o pastramă de berbecuț stropită cu must proaspăt.

Am povestit de unele și de altele trecând în revistă cunoștințele comune și amintiri din perioada liceului.
La un moment dat m-a întrebat brusc :
– Îl mai ții minte pe Pataghel?
– Cum să nu, i-am răspuns eu. Țin minte toate persoanele atipice din orașul nostru și, ce să vezi, am avut destui oameni care au dat culoare unui mic târg provincial pe care nu l-aș schimba cu nici o mare metropolă a lumii.
De foarte multe ori m-am gândit la ei, așa cum îi țin minte de la grădiniță, apoi de la școală … așa cum i-am perceput cu mintea și intuiția mea de atunci.

Fostul meu vecin a privit absent în urma unui pasager care trăgea cu o ușurință ieșită din comun două trolere mari ca și cum ar fi tras două mașinuțe legate cu sfoară.

Am căzut pe gânduri.
Pataghel ?! … cum să nu. Îl țineam minte bine.
Chiar dacă era zidar și zugrav, cel puțin mie, îmi lăsa impresia unui înalt funcționar de stat. Avea o seriozitate și distincție care ieșea în evidență imediat.
Dar cine era acest meșter zugrav înalt poreclit Pataghel?

Iată în câteva cuvinte biografia romanțată a personajului ;)

Pataghel venea dintr-un sat din apropiere. La oraș spera să găsească ceva de lucru căci la C.A.P nu i-ar fi plăcut să muncească.
Nu se vedea lucrând pământul, nici la vite, nici la livadă …
Îmi dau seama că a fost un tânăr isteț căci de la simplu muncitor necalificat în construcții a reușit să facă o școală profesională iar mai apoi liceul la seral.
Nu îl obligase nimeni dar el, din ambiție, mergea seară de seară pentru a învăța lucruri pe care nu avea cum să le învețe pe șantier.
Într-o zi a intrat într-un magazin pentru o pereche de pantofi și pe lângă pantofi s-a ales cu o soție.
Viața în societatea socialistă curgea lin fără prea multe evenimente ieșite din comun.

A cumpărat undeva în oraș un loc de casă și, într-un timp relativ scurt, ajutat de colegii de șantier, și-a ridicat una.
O vilă aș îndrăzni să spun eu, căci avea etaj cu balcon, un fel de cerdac în stil brâncovenesc, pe care destui vecini o invidiau puțin.

Pataghel câștiga bine. Lucra în construcții, mai făcea lucrări de zidărie și zugrăveli pe cont propriu, ba chiar mergea și pe la tatăl său în sat pentru a-l ajuta la munca pământului.
La primul copil s-a bucurat nespus. Avea o fetiță neastâmpărată care îi semăna leit.
La puțin timp a venit pe lume un băiat.
Pataghel se simțea împlinit cu acești doi copii. Nu avea probleme financiare. Ba din contra. Avea mai mult decât ar fi avut nevoie.
Nenorocirile au început din ziua în care a intrat într-un cerc de tineri cheflii.
La un pahar de vin avea cu cine sta de vorbă. Băieții nu erau deloc proști, unii erau chiar studenți, și discutau lucruri interesante despre care nu se spunea nimic la televizor.

Atunci când a aflat că vor avea încă un copil Pataghel s-a întristat. Nu pentru că nu ar fi avut bani să îl crească ci pentru că se gândea la viitorul lui.
Despre un avort nu putea fi vorba. Pe timpul acela un avort descoperit se pedepsea cu închisoarea. Dar nu acesta ar fi fost principalul impediment ci chiar soția, o femeie religioasă care nu ar fi acceptat niciodată un asemenea lucru.
Așa că a venit pe lume al treilea lor copil, o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Soția a fost nevoită să renunțe la munca de la magazin pentru a avea grijă de cei trei copii preșcolari.

A mai trecut un an sau doi. Pataghel se simțea din ce în ce mai deprimat iar vestea că șoția e din nou însărcinată i-a produs o veritabilă criză de nervi.
În acea zi s-a îmbătat cu adevărat pentru prima oară. Mai fusese amețit, dar nu atât de rău încât să nu ajungă pe picioarele lui acasă.
Dar în seară aceea picioarele nu l-au ascultat. A căzut sub un copac în parc unde a dormit până dimineața când l-au găsit doi muncitori de la spațiul verde.

Dar seara în cauză nu a fost un accident regretabil. Din ce în ce mai des Pataghel experimenta seri de beție.
S-a născut cel de-al patrulea copil. Un băiat. Pataghel l-a acceptat cu resemnare. Nu că nu l-ar fi iubit dar se simțea strivit de greutatea unei nebuloase necunoscute pe care doar alcoolul o putea diminua.

În câțiva ani de zile Pataghel ajunsese de nerecunoscut.
Purta o barbă neîngrijită și deseori dormea pe o bancă pe undeva fiind incapabil să ajungă acasă.
Soția l-a dus la dezalcoolizare, demers nefinalizat deoarece Pataghel a evadat din spital și s-a refugiat la el în sat.

Copii mulți, certuri dese, nopți de beție … toate astea îi agravau starea în care intrase.
La beție Pataghel nu era violent. În viața lui nu-și lovise măcar o dată soția sau pe vreun copil.
Atunci când era beat era ca o legumă … dar se simțea bine. El singur spunea că doar atunci putea vedea lumea în toată putreziciunea ei.

Dar s-a întâmplat un lucru imposibil.
Am aflat cu stupoare că soția lui Pataghel a murit în urma unei come alcoolice.
Cum se putea așa ceva?
Toată lumea știa că era religioasă și doar de sărbători sau la evenimente deosebite bea, mai bine zis abia își înmuia buzele în vin.
Dar chiar așa s-a întâmplat. Țin minte bine evenimentele deoarece eram în ultima clasă de liceu.
Fata lor cea mare a povestit cum a decurs totul.
În disperarea de a-și opri soțul, de a-l face să nu mai bea, mama l-a amenințat că va bea ca să vadă și el ce însemnă să trăiești sub același acoperiș cu cineva în asemenea hal.

Culmea e că și-a pus în practică nesăbuita hotărâre.
Nu i-a trebuit mult pentru a intra în comă alcoolică … lumea vorbea că ar fi avut și o intoleranță la alcool.

Oricum, faptele s-au derulat cu repeziciune, ca într-un roman de duzină, Pataghel trezindu-se peste noapte singur cu patru copii.
După înmormântare Pataghel nu a pus în gură nici un strop de alcool vreo două sau trei săptămâni.
Toată lumea credea că șocul prin care trecuse îl lecuise. Dar nu a fost să fie.
A venit imediat și ziua în care copiii s-au trezit acasă cu tatăl care abia dacă mai putea sta în picioare.
Zi după zi istoria se repeta.
A intrat pe fir statul care trebuia să decidă ce urma să se întâmple cu copiii deoarece Pataghel, în urma unei anchete sociale, a fost declarat iresponsabil și incapabil de a avea grijă de ei.

Patru copii care urmau a fi duși la orfelinate, fetele la un orfelinat sau casă de copii de fete, băiatul școlar la una pentru băieți iar cel mai mic la un leagăn de copii de creșă.
Scenariul fusese scris, urma doar să fie pus în aplicare.

Dar în acel moment dramatic al vieții, sora cea mai mare, care nici nu împlinise treisprezece ani, a hotărât să lupte cu sistemul comunist.
Mi se pare incredibil tot ce a reușit să facă. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai incredibil.
Fata lui Pataghel nu era o elevă excepțională la școală dar nici nu rămăsese corigentă vreodată. Ba chiar la fizică și matematică avea note bunicele iar dacă s-ar fi străduit ar fi putut mai mult.
Dar indiferent de note, nimeni nu a negat vreodată faptul că fata lui Pataghel avea în ea ceva de lider, un spirit organizatoric pe care îl observai foarte bine atunci când intra în joc în echipa de handbal a școlii.

Fata lui Pataghel a vorbit cu cel ce venise să facă ancheta socială.
A aflat că singura lor șansă de a nu fi despărțiți ar fi ca o rudă să capete dreptul de tutore și să-i crească până la vârsta la care cel mai mare copil ar deveni major și ar avea un loc de muncă stabil.
Nu avea cine să-i ia în grijă. Bunicul era prea bătrân, cele două surori ale tatălui locuiau la bloc și aveau și ele câte doi copii.
Mama nu avusese frați sau surori. Nici bunici din partea mamei nu mai avea. Alte rude disponibile nici atât.
Și cine ar fi putut lua la el patru copii. Iar dacă, prin absurd, s-ar fi găsit patru persoane care să ia fiecare câte un copil tot nu ar fi fost cine știe ce mare realizare. Ei vor fi despărțiți și vor crește mare parte a timpului departe unii de alții.
Situația lor era cu adevărat imposibilă.

Având tatăl în viață, statul va opri din salariul lui o sumă de bani, atât cât permitea legea,  pentru cheltuielile de întreținere la casele de copii unde urmau a fi plasați.

Fata lui Pataghel nu dormea noaptea, derulând în minte zeci de scenarii, așteptând să se întâmple o minune … căci altceva nu mai era de așteptat.
Dosarul lor avea să se finalizeze în câteva săptămâni.

Culmea e că și în viața reală se întâmplă minuni, nu doar în romane sau filme.
O idee nebunească i-a străfulgerat prin minte. La câteva case distanța de ei locuia o femeie văduvă, fără copii,  care trăia dintr-o pensie de urmaș de pe urma soțului.
Era o femeie la aproape cincizeci de ani, nu prea vorbăreață, dar care în ultimele săptămâni le-a adus câte ceva bun și dulce … cozonac, gogoși, cornulețe cu magiun, ciocolată de casă …
Fata lui Pataghel s-a hotărât să-i vorbească. Putea fi o șansă. Trebuie să fie o șansă.

Nimeni nu știe ce au vorbit și ce minuni a făcut fata lui Pataghel de a convins-o să accepte o uriașă responsabilitate.
Se știe însă că sora cea mare, devenită de nevoie cap al familiei, i-a promis că toate muncile din casă le va face ea.
Curățenie, cumpărături, mâncare, spălat și călcat haine, dus și adus copiii la școală, controlat temele copiilor, și așa mai departe…
Bineînțeles că aceste lucruri nu au fost spuse nici doamnei psiholog care venise să o evalueze pe fata lui Pataghel, nici domnilor de la inspectorat sau ce departament o fi fost pe vremea aceea similar cu Protecția Copilului din ziua de azi.

Evaluările au ieșit bine, vecina a primit aviz pozitiv iar legea a hotărât ca un cuantum de bani să fie oprit direct de pe statul de plată al tatălui și apoi să fie virat într-un cont deschis la CEC pe numele doamnei. Tot ea urma să încaseze și alocațiile.

Din acea toamnă viața fetei lui Pataghel urma să se schimbe în mod dramatic.
Făcuse așa cum promisese.
Pe fratele cel mai mic l-a înscris la o creșă cu program săptămânal, pe sora cea mică o ducea și o aducea zilnic de la școală – căci era de abia în clasa întâi, doar cu fratele mijlociu era mai liberă deoarece copilul avea aproximativ zece ani și se putea descurca singur.
Fata lui Pataghel își tunsese părul. O tunsoare băiețească care o făcea să pară mai slabă și mai înaltă … care o făcea să semene foarte mult cu tatăl ei în tinerețe.

Într-o zi cineva a numit-o Pataghița. Cred că asemănarea fizică cu tatăl, accentuată mult de noua tunsoare, îi adusese această poreclă.
Nu i se adresau așa în mod direct dar când vorbeau între ei unii copii se făceau că au uitat cum o cheamă și foloseau doar porecla Pataghița.
Pataghița aflase cum i se spune pe ascuns dar nu dădea mare importanță unui fapt banal.
Avea altele pe cap, mult mai grele, lucruri serioase care trebuiau gestionate rapid de la o zi la alta.

Deci Pataghița lua banii tatălui depuși în acel cont CEC și făcea liste de cumpărături : alimente, rechizite, săpun, șampon, pastă de dinți, ghete de iarnă, uniforme, pantaloni, tricouri și bluze, bilete la câte un film … liste kilometrice din care mereu era nevoită să taie câte ceva.
Pataghița făcea cumpărături, tot ea făcea mâncare și spăla vasele, spăla hainele copiilor, apoi le călca, seara le verifica temele, dimineața o ducea pe cea mică la școală iar vineri seara îl lua pe cel mic de la creșă fericită că vor petrece un sfârșit de săptămână laolaltă.
Vecina o mai ajuta, și chiar dorea sincer să o ajute mai mult, dar Pataghița avea mândria că se poate descurca singură spunându-i mereu să nu o mai trateze ca pe neputincioasă deoarece ea trebuie să se impună în fața fraților mai mici.

Lumea privea cu îndoială, dar și cu admirație, eforturile Pataghiței.
Pataghița se schimbase extrem de mult în doar o lună de zile.
Primul lucru care i-a intrigat pe concetățenii noștri a fost faptul că Pataghița i-a interzis tatălui să vină beat acasă.
„Să dormi la ăia cu care ai băut și să nu vii aici să te vadă copiii în ultimul hal”, i-ar fi strigat ea într-un acces de furie.
Iar Pataghel, tatăl iresponsabil și pe jumătate alcoolic, s-a conformat.

Apoi Pataghița și-a dat seama că banii primiți nu îi ajung pentru cheltuieli, chiar dacă ei nu își cumpăra nimic.
Știa bine că tatăl putea câștiga încă un salariu dacă ar fi lucrat ca zugrav, în particular, iar în orașul nostru chiar era nevoie de zugravi.
Dar în halul în care ajunsese rareori  mai primea Pataghel vreo propunere de lucru.
Atunci Pataghița l-a luat din scurt, ca și cum s-ar fi inversat rolurile, spunându-i că trebuie să se apuce din nou de zugrăvit și că îi va găsi comenzi cu condiția ca măcar o zi pe săptămână să nu bea nimic și banii câștigați să îi ia dânsa direct de la client.
Măcar atât poți face pentru copiii tăi, nu să-i lași la mila altora”, i-a spus dânsa pe un ton de ultimatum.

Pataghel s-a conformat conștient fiind că fata lui cea mare are perfectă dreptate.
Cred că Pataghița a fost printre primii contractori din orașul nostru.
Ea îi găsea de lucru tatălui, negocia ziua și prețul, încasa banii și dădea garanții că orice neplăceri ulterioare vor fi rezolvate gratuit.
Încet și sigur lumea începuse să-i acorde încredere. Multe din negocieri le făcea cu femei, căci femeile știau cum vor să le fie zugrăvită casa, și de foarte multe ori, pe lângă banii negociați, mai primea cadou câte un borcan de dulceață, zacuscă sau murături, slănină afumată, o bucată de caș proaspăt de la țară, ba chiar și cartofi noi sau căpșuni de grădină.
Pataghița mulțumea frumos pentru tot.
Nu considera că le primea din milă, acea milă generată de neajutorare, ci mai degrabă că lumea dorea să-i încurajeze și să-i îndulcească demersurile zilnice la care trebuia să facă față.

– Pe Pataghița ti-o amintești ?, m-a trezit din lumea amintirilor întrebarea vecinului meu.
– Bineînțeles, i-am răspuns imediat, cine ar putea să o uite pe Pataghița?

Fostul meu vecin și-a concentrat privirea pe mărgelele colorate din coafura alambicată a unei negrese care s-a așezat pe scaun exact în fața noastră.
Tocmai despre Pataghița doream să-ți povestesc ceva.
Pe vremea aceea eram bun prieten cu un băiat din clasa ei care îmi tot povestea ce a zis sau ce a făcut Pataghița.
Nu o prea înghițea deoarece trăia cu impresia că profesorii o iartă atunci când nu știe să răspundă, și nu-i pun note mici în catalog, în timp ce el și alții din clasă sunt taxați cu nota patru din prima.
Împreună cu acel prieten din copilărie ne grăbeam la serbarea Pomului de Iarnă.
De pe o alee au răsărit în fața noastră Pataghița și sora ei mai mică, gătită pentru serbare.
De sub palton se zărea o fustă dantelată cu sclipici iar în păr avea prinsă o fundă mare albă.
Prietenul meu începuse să improvizeze niște versuri, după părerea lui inspirate, pe care începuse să le lălăie ritmat în spatele lor :

Pataghița, Ghița,
și fata cu fundița,
albă ca alvița …

Și tot continua să recite versurile stupide încântat nevoie mare că Pataghița s-a uitat nervoasă în spate de mai multe ori.
Pataghița s-a oprit din mers așteptând să ne apropiem.
– Măi Găvănel, i s-a adresat dânsa sec, poți să-mi spui cum vrei atunci când sunt singură. Nu mă interesează.
Dar atunci când sunt cu copiii abține-te să mai behăi în spatele meu. Ai înțeles?
Dar Găvănel nu înțelegea nimic. Reîncepu rimele absurde maimuțărindu-se în fața lor.

Pataghița nu a zis nimic. Și-a mușcat ușor buza de jos apoi am văzut o rafală de palme.
Nu am numărat câte palme i-a tras lui Găvănel, care la scurt timp se dezechilibrase și intrase cu fața în troianul de zăpadă de pe marginea trotuarului.
– Astea au fost pentru întărirea memoriei, i-a zis Pataghița scuturându-și mâna din încheietură, pentru că am văzut de la școală că ai probleme cu ținerea de minte.
Dacă te prind că te iei de frații mei sau mă poreclești de față cu ei, ai cuvântul meu că nu o să-ți rămână nici un dinte în gură.

Încercam să-mi imaginez cum s-a derulat altercația.
Încercam să creionez personajele și realizam că a trecut un secol de atunci ;)

Unde am ajuns eu să trăiesc ?
Dar pe unde trăia fostul meu vecin?

– Chiar așa, m-am pomenit întrebând, pe unde mai trăiești tu?
– Pe unde? Ce întrebare! Pe acolo pe unde m-a dus soarta ca să-mi dea lecții de viață.
Mai mulți ani am lucrat în Germania, asta înainte să între Romania în UE.
În anul de grație 1999 am ajuns în Germania împreună cu mai mulți alții, printre care și Găvănel,  aflând de la cineva de o firmă care angajează instalatori în construcții pentru un mare complex rezidențial.
Ne-am prezentat la firma în cauză. Câteva zeci de muncitori așteptau acolo. Muncitori de rase diferite, religii diferite, vorbitori de limbi diferite … dar cei mai mulți erau români.
Aveam cu noi pe cineva care oficia postul de translator, dar și pe cel de intermediar, un român  stabilit de mai mulți ani în Germania.

Am fost introduși într-o sală cu mese și scaune, exact ca o sală de examen, și am așteptat minute bune până a venit un tip cu niște formulare.
A mai trecut vreun sfert de așteptare fără să fi completat nimic.
Ni s-a spus că va veni un reprezentant de la firmă ce va explica condițiile de angajare, specialitățile prioritare, acte necesare, etc.

Ușa s-a deschis din nou și au intrat în încăpere un domn și o doamnă bine. Doi capitaliști veritabili.
Doamna a lăsat în urmă o dâră de parfum scump care costa cred cât salariul meu de mizerie pentru o jumătate de lună de muncă în România.
– Sunt chiar patronii, a spus într-o engleză deficitară cineva din spate. Patroana e inginera care va recepționa lucrările.
O știu de data trecută.

Am luat la cunoștință că se cereau faianțari, muncitori care se pricepeau să instaleze chiuvete, dușuri, toalete și, la mare căutare, muncitori calificați pentru ascensoare.
Mă întrebam ce să completez, nu mă încadram nicăieri, eu sperând să fie nevoie și de muncitori necalificați.
Diploma mea de profesor de geografie nu-mi era de folos, nici peste hotare și nici acasă.

Împreună cu ceilalți români ne consfătuiam ce și cum să completăm în acele blestemate de formulare.
Exact ca la un examen, trebuia să predăm individual formularul și să semnăm într-un registru.

Am crezut că nu e adevărat ce aud. Nu. Probabil că mintea mi-o luase razna. În cea mai curată limbă română, fără nici un accent, am auzit:
– Bună Găvănel ? Ai venit să te angajeze Pataghița ?

Pentru o clipă am închis ochii.
Da. Câtu-i roata de pătrată tot se-învârte ea o dată, m-am trezit spunând eu cu voce tare.
Și ce s-a întâmplat după aceea ? Ați fost angajați ?
Da, mi-a răspuns fostul meu vecin. Mi-a fost atunci o rușine ca niciodată.
Deși nici unul din noi nu avea vreo calificare în construcții, și nici practic nu știam să facem mare lucru, Pataghița ne-a dat să mâncam o pâine în acei ani negri.

Și cu Pataghel s-a întâmplat un lucru inexplicabil.
După ’89 nu l-a mai văzut nimeni beat.
Așa, pur și simplu, fără doctori și fără spitale s-a reîntors la felul lui de dinainte.

 

busola


sursa imaginii

cu dedicație pentru Suzana ;)


Mă suisem în ultimul moment în acel autobuz aglomerat. Ușile s-au închis silențios exact în spatele meu într-o mișcare ce m-a făcut să-mi caut un nou punct de echilibru.
Lângă mine era o doamnă tânără cu o fetiță de grădiniță care avea în spate un mic rucsac cusut cu paiete argintii și doi domni foarte în vârstă prinși într-o discuție pe marginea unui imobil ce urma să fie reabilitat.
Era o zi caldă de iunie și cu toate astea aerul condiționat nu funcționa.
Trebuia să suport câteva stații bune și mă tot căzneam să găsesc o modalitate pentru a avansa undeva la mijlocul autobuzului.
La stația următoare au mai urcat câțiva pasageri printre care și o femeie zveltă cu un tricou simplu bleu însoțită de un băiat blonduț cu privirea ageră și o față zâmbitoare ca într-o reclamă de dulciuri.

Am auzit exclamații multiple din fața și din spatele meu.
Doamnele cu cei doi copii se cunoșteau și din frânturile de conversație recepționate printre frânele neașteptate și nemulțumirile verbale exprimate de călători la culoarea roșie a semaforului mi-am dat seama că nu se văzuseră de ceva vreme.

Copiii se cunoșteau de asemenea. S-au apropiat și au început să-și povestească cine știe ce.
Eram exact lângă ei dar nu reușeam să aud ce vorbesc. Zumzetul din autobuz le acoperea vocile.
Fetița mi se părea îndrăzneață și nu puteam să nu-i admir părul castaniu deschis cu reflexe roșcate ce-i încadra ovalul fin al obrazului într-o tunsoare care îmi amintea de Mireille Mathieu.
Dar ceea ce atrăgea cel mai mult atenția erau ochii de culoarea mierii de albine tiviți de niște gene lungi închise la culoare, rimelate parcă, lucru absurd pentru un copil de vârsta ei.
Ochii aveau o culoare rar întâlnită … miere de albine, chihlimbar, aur patinat … dar și o lumină extraordinară, scânteietoare și caldă.

Cele două tinere doamne nici nu remarcau zăpușeala din autobuz sau traficul din intersecții.
Dialogau vădit încântate de faptul că s-au revăzut în mod neașteptat.
Fetița și băiatul conversau cu o mină extrem de serioasă.
Mai era puțin până la următoarea stație.
Mama și fetița urmau să coboare. Mi-am dat seama după limbajul corpului.
La un moment dat băiatul a mângâiat-o pe fetiță ușor pe față. Ca bătaia aripilor unui fluture.
Gestul lui tandru mi-a furat un zâmbet involuntar..
Fetița i-a surâs o clipă apoi a închis ochii. Trăiam cu impresia că așteaptă.
Pleoapele tivite de genele lungi închise la culoare aveau finețea unei picturi vechi olandeze.
Băiatul s-a apropiat și a sărutat-o abia atingându-i obrazul. Puritatea sărutului i-a electrizat pe cei câțiva călători care au surprins momentul.
Gesturile lor erau încărcate de un erotism dens dar în același timp erau atât de inocente.
Un fluid magnetic părea să-i învăluie izolându-i de materialitatea lumii.
Pentru câteva secunde pasagerii de lângă mine și-au ținut respirația.
Era o frumusețe indescriptibilă în gesturile celor doi copii.
Simțeam chiar o legătură tainică și trainică între ei.

Mama băiatului a surprins scena și a ridicat din sprâncene extrem de surprinsă dar nu a comentat nimic. Nici nu mai avea timp deoarece prietena ei și-a luat fetița de mână și a coborât din autobuz luându-și la revedere din mers.

Ușile s-au închis din nou.
O să fie iubăreț băiatul dumneavoastră, și-a dat cu părerea o doamnă pensionară ce stătea confortabil pe scaun ținând în brațe un cactus cât Casa Poporului.
Cred că seamănă cu tatăl lui, a răspuns pe un ton glumeț mama băiatului, căci doar el mă aștepta la șase dimineața cu flori și clătite calde în fața blocului.

Cei din jur au zâmbit sau au râs, fiecare după caz, amintindu-și poate de primele lor flirturi din tinerețe.
Nimic de zis, a comentat cineva din spatele meu, dar și fetița e frumușică foc.
La fel ca mama ei, în caz că nu ați observat.
Nu mă mir că băiatului îi place de dânsa. O fetiță ca o prințesă din cărțile de povești.

Pasagerii din jur au chicotit complice.
Prietena mea o ființă atât de bună, a completat mama băiatului.
Nu știu dacă soțul ei își dă seama cu ce fată deosebită s-a însurat.
O cunosc de doi de ani, de la grădiniță. Fetița e cu un an mai mică decât băiatul meu.
Am fost împreună la mai multe serbări și activități dar de când băiatul merge la școală nu am mai avut timp să mă întâlnesc cu ea decât pe fugă.
Poate că acum, cu vacanța, vom avea timp să ieșim în parc la plimbare și discuții.

Băiatul privea cu ochii lui albaștri fețele călătorilor. Ochii ageri urmăreau buzele și cuvintele.
În prima pauză dintre cuvinte a intervenit cu o notă de nemulțumire în glas.

– Nu pentru că e frumușică îmi place de dânsa.
– Dar de ce ? a întrebat malițios unul din cei doi bătrâni din drepta mea.
Pentru că e singura fată care a știut ce e aia o busolă și a putut să-mi explice cum funcționează și la ce se folosește.

Un zumzet s-a intersectat cu chicotelile pasagerilor.
Nu am auzit ce s-a comentat cu ocazia acelei remarci deoarece cu părere de rău a trebuit să cobor din autobuz.
Am rămas însă cu un sentiment extraordinar.
Nu pot să-l numesc. Pot să-mi reamintesc și să-l retrăiesc ori de câte ori vreau.