preşul

***

Se implinesc trei ani de cand am venit in apartamentul in care locuiesc in clipa de fata. Aproape toate locuintele mele au fost schimbate toamna si de aceea nici nu ma mir ca atunci cand urmaresc pasarile calatoare imi vin imediat in minte locurile in care am poposit temporar, pentru cateva luni sau cativa ani, si simt cum se zbate in inima ceva nedefinit. Ceva ce se revarsa apoi in tot corpul, ca o fierbinteala rece ce cade in cascada.

In acest cartier mai statusem si inainte, pe vremea cand de abia incepea sa se dezvolte, iar faptul ca am revenit aici se datoreaza in primul rand spatiilor verzi care il inconjoara cu generozitate, tihnei atat de greu de gasit in trepidantul mileniu trei cat si proximitatii locului de munca.

Am revenit asadar ‘ca la mine acasa’ … si nu exagerez deloc folosind acest cliseu de exprimare.

Dar povestea de azi nu va fi axata pe descrierea apartamentului, cu exceptia unui mic amanunt, presul din fata usii.

A trebuit sa cumpar mai multe lucruri printre care si un banal pres de sters picioarele. Nimic complicat in aparenta, dar Balanta fiind, aspectul estetic al covorasului, cat si capacitatea lui de a curata intradevar incaltamintea, nu ma puteau lasa rece.
Asa se face ca achizitionarea unui obiect banal mi-a luat mai mult timp decat mi-am inchipuit.
Colindatul prin magazine parea un lung maraton pe ‘culoarul ghinionului’ … pana cand am intrat intr-un magazin mic in care am descoperit exact ceea ce-mi placea. Un covoras in culori vii, de dimensiunea potrivita, inspirat din pictura moderna, cu o textura ce-mi inspira incredere …

Privindu-l imi veneau in minte picturile Soniei Terk – Dalaunay, ba chiar si cele ale lui Kandinsky :)

Sotul meu nu s-a aratat nici incantat dar nici nu a lasat sa se inteleaga ca i-ar displace presul. Il amuza insa faptul ca facea nota discordanta cu presurile celorlalti vecini din cartier, presuri in culori inchise, in dungi sau cu modele in culori sterse ce pareau a fi vechi.

Nu reusisem sa despachetez si sa pun la locul lor toate lucrurile, bineinteles ca bucataria avea o indiscutabila prioritate, dar nici chef sa ma ocup de oale, tacamuri, condimente si provizii nu prea aveam. Aveam in schimb un chef nebun de plimbare caci era o zi aurie de septembrie, calda ca de august si cu un cer albastru ca de aprilie :)
M-am imbracat sa ies afara. Am deschis usa si … stupoare. Presul nu mai era acolo. In fata usii doar mozaicul cenusiu cu picatele.
Mi se parea absurd sa dispara asa dintr-o data. Inutil sa mai spun ca in acest cartier, in care am mai stat si in care stau si acum, nu s-a furat nimic niciodata.

Sotul meu tocmai urca scarile si vazandu-ma ca privesc prea meditativ dreptunghiul gol din fata usii mi-a zis ca nici in urma cu o ora presul nu era acolo si ca e posibil ca persoana care face curatenie in vila sa-l fi luat la spalat sau curatat.
Nu mi se parea o explicatie logica, mai ales ca oricine isi putea da seama ca e vorba de un pres nou nout.

Am plecat deci sa fac un tur prin imprejurimi, sa vad ce magazine s-au mai deschis, cum au fost amenajate spatiile verzi si, eventual, sa reperez personaje cunoscute in prima mea escala prin acest cartier.

Aleile dintre vile si blocuri erau acum umbrite de copaci ( imi amintisem de saptamana in care fusesera plantati) si parca numarul copiilor de varsta prescolara crescuse … cei mai multi circulau pe biciclete sau role si trebuia mereu sa ma feresc din calea lor … caci ei nu se fereau din calea mea. Parca se schimbase ceva in ambianta, ceva legat de intimitate si liniste.
Prin aer zburau strigatele copiilor, sonerii de celulare, zgomote de masini, lovituri de mingi si, din cand in cand, croncanit de ciori.
Nu dadeam atentie la scenele derulate in jurul meu, deci nu sesizasem ca vocea subtire care striga in spatele meu „khanoum, khanoum” (doamna, doamna) imi e adresata.
De abia cand am auzit in engleza „excuse me” am intors mirata capul.

O fetita de nici un metru inaltime, cu zulufi si gene foarte frumoase, imbracata intr-o salopeta de blugi si un tricou colorat, ambele pline de fermoare si tinte metalice, ma privea cu un aer candid.
Sa fi avut patru ani … poate cinci. Oricum, chiar si pentru patru ani mi se parea mica de inaltime.
Ma privea drept in ochi spunandu-mi ca dansa a luat presul din fata usii mele pentru a-l duce la casa papusilor.
In timp ce-mi explica a intins mana in directia unui parculet din fata unde un grup de copii de varsta ei vociferau si aranjau niste obiecte in module din plastic colorat montate, presupun, de primarie.
Nu eram prea atenta la ce-mi spunea caci ramasesem asa cu gandurile suspendate … fetita asta a realizat faptul ca, straina fiind, ma voi opri din mers daca ma va striga in engleza.

„Papusilor le place covorasul dumneavoastra, de aceea l-am luat” mi-a zis ea cu atata seriozitate incat am fost tentata pentru o secunda sa cred ca gusturile mele estetice se ridicasera la nivelul papusilor.
„Cand terminam sa ne jucam il aducem inapoi.”

Nu stiam cum sa reactionez. Sa-i zic ca ar fi trebuit sa ceara voie ca sa se joace cu „pretiosul” obiect ?  Dar poate ca sunase la usa si nu auzisem, caci intre timp iesisem sa fac curatenie pe cele doua balcoane in care vantul adusese frunze cu duiumul.
Sa-i zic ca poate sa-l ia ori de cate ori doreste sa se joace la ‘casa papusilor’ … ca oricum papusilor le place modelul :)
Nu cred ca avea rost sa-i spun asa ceva. Ma uimea la ea amestecul dintre gandirea de copil mic si dezinvoltura unui om mare. Tot timpul incerca sa stabileasca cu mine un contact vizual. Vorbea foarte fluent, cu o pronuntie deosebit de corecta si un zambet pe jumatate ascuns.

„Daca vreti puteti veni cu mine la ‘casa papusilor’ sa vedeti cum am aranjat-o. „

Asta mai lipsea. Sa ma duc sa le multumesc papusilor ca le place presul meu :)

I-am zis ca ma grabesc, caci am si alte treburi, dar ca intr-o alta zi voi sta mai mult de vorba cu dansa.
La plecare s-a recomandat cu o mina extrem de serioasa. „Eu sunt Pariya si locuiesc peste drum de dumneavoastra, acolo unde e parcat Nissanul acela visiniu.”


Deci ma imprietenisem cu Pariya ( cu accentual pe ultimul „a” ) si ma bine dispunea sa vad cu cat zel imi aduce ultimele stiri din cartier si cat de ordonat mi le prezinta.
Pe mine nu inceteaza sa ma uimeasca felul in care absorb copiii informatiile si algoritmul dupa care le acorda prioritate.
Cert e ca Pariya reprezenta o sursa deosebit de credibila, in ciuda varstei, si cu un discernamant izvorat de nu stiu unde. De fiecare data cand nu era sigura de ceva ma punea in garda si-mi prezenta alte variante posibile ale unui eveniment, de pilda, sau ale unei concluzii personale.
Nu ma indoiam de faptul ca Pariya are un grad de inteligenta peste medie insa parintii ei o considerau zapacita si cu tendinta de a-si inchipui lumi inexistente.

Presul din fata usii disparea din cand in cand, facandu-l pe sotul meu sa se intrebe de ce, si aparea la fel de misterios, producandu-i dureri de cap.
Pe mine ma distra teribil situatia vazandu-l ca nu-i in stare sa elucideze misterul, dar nici in ruptul capului nu i-as fi spus ce se intampla.
Odata cu venirea zapezii covorasul nu a mai zburat de la locul lui :)

Dar sa revin la Paria.
Intr-o zi, exact in scuarul dintre vile, am vazut-o pe Pariya inconjurata de mai multi copii ceva mai mari decat dansa.
Se agitau, nu stiu de ce, si auzeam cum Pariya le striga inciudata : Divane-ha, divane-ha ! (Nebunilor, nebunilor !)
Ei radeau in continuare si vociferau.

In momentul in care am ajuns in dreptul lor galagia a incetat. Pariya m-a vazut si a venit langa mine. Am intrebat-o ce s-a intamplat si ea mi-a zis ca unul din ei i-a zis Qorbaghe-e koucholou (Broscuta mica).
In acel moment am realizat ca era imbracata cu o pereche de pantaloni stretch cu floricele stilizate roz si gri. Culoarea de baza a pantalonilor era un verde ca pielea broastelor.
Constatarea m-a facut sa rad. Nu ma gandisem la o astfel de paralela desi o mai vazusem pe Pariya imbracata la fel.

Dupa alte cateva saptamani am vazut-o cu o sapca de marinar pe cap, ce-i cadea peste ochi pana pe nas, si o camasa alba cu epoleti aurii.
Doar zulufii negri i se zareau de sub sapca prea mare.
Am intrebat-o de unde are hainele astea ciudate si ea mi-a zis ca sunt ale fratelui ei. Fratele ei umbla la scoala, pe atunci in clasa a treia, si primise respectiva costumatie deoarece in vacanta de vara se inscrisese in clubul „Prietenii Marinei”.

Ma uimea sa o vad cu tot felul de costumatii, improvizate din cele mai diverse obiecte neutilizabile, si placerea cu care le purta printre copii. Ii admiram felul in care isi personaliza tinutele, coafurile fanteziste, accesoriile colorate si felul in care se impunea in fata copiilor din cartier. De fapt Pariya era un fel de mica vedeta protejata de cei mai mari care, in mod vizibil, in ciuda faptului ca uneori o necajeau, o indrageau.
Nu-mi era greu sa-mi dau seama ca peste zece sau cinsprezece ani Paria se va transforma intr-o domnisoara mult ravnita. Toate detaliile indicau asta : ochii negri inteligenti, nasul fin, genele extrem de lungi si matasoase, buzele ce de pe acum aveau o forma senzuala, mersul princiar, trupul subtire, picioarele lungi ca de balerina, pielea fina, zambetul ce parca te imbia sa o mangai pe cap, licarirea jucausa din priviri, intonatiile muzicale ale glasului, o cochetarie dezarmanta si, nu in ultimul rand, pofta ei de viata.

Intr-o zi, setandu-mi ceva pe telefon, mi-am dat seama ca Pariya cunoaste literele alfabetului latin.
Am intrebat-o de unde si cu nonsolanta mi-a raspuns ca de la desene animate dar ca ‘exerseaza’ pe ambalajele dulciurilor si pe cutiile cu cosmeticale ale mamei.

Incet incet descopeream in Pariya o energie latenta incredibila pusa in slujba cunoasterii.
Am intrebat-o pe mama ei daca stie ca fetita cunoaste alfabetul latin. Mi-a raspuns ca da, insa raspunsul venise sec ca si cum ar fi fost un lucru extrem de normal ca un copil de patru sau cinci ani dintr-o tara cu un alt alfabet sa se familiarizeze de una singura cu literele latine si sa fie in stare sa citeasca cuvinte simple in limba engleza.
Nu i se parea ca fiica ei dadea dovada de inteligenta.

Pariya invata din joaca si transforma joaca intr-un mecanism al cunoasterii.

De ce va vorbesc acum despre Pariya?
Pentru ca saptamana trecuta am aflat ca Pariya, dupa examenele medicale si cele de aptitudini ce se cer fiecarui elev din clasa intai, a fost invitata sa dea o serie de teste.
A urmat o a doua runda de testare in urma careia a fost trimisa la o scoala pentru ‘genii’. In limba persana scolile pentru copiii cu grad ridicat de inteligenta sunt numite ‘scoli de genii’ :)
Asta inseamna ca la cei sapte ani ai ei ‘Mica Broscuta’ va pleca de una singura la Teheran, bineinteles in internatul acelei scoli, lasand un loc gol in cartier.

Stiu ca imi va fi dor de dansa caci ma obisnuisem cu prezenta ei exploziva.
Ce m-a mirat si m-a miscat totodata a fost faptul ca a venit sa-si ia la revedere. Atunci mi-a zis ca are o dorinta. Sa-i dau presul din fata usii deoarece  o face sa se gandeasca la lucruri bune.
(Poate te va face si pe tine sa te gandesti la lucruri bune … )

Ciudati mai sunt copiii. Bineinteles ca i l-am dat.
Si m-am bucurat ca si-a gasit un proprietar pe masura !

PS. Am rescris numele deoarece cred ca transliterarea  Pariya e mai corecta decat Paria :)
In limba persana „pari” inseamna „zână” …

 

Anunțuri

12 gânduri despre „preşul

  1. Mi-a placut mult povestea despre Paria, un copil neobisnuit !Surprinzator cat de profund ai urmarit evolutia ei,copil-geniu nu numai intelectual ci si emotional;o inteligenta vie,creatoare. Sa-i poarte noroc covorasul tau frumos !

    Apreciază

  2. Pingback: În căutare de parohie de Damian Stănoiu - 2 - Povestiri de lecturi școlare

  3. mai mare dragul sa citesc si recitesc o astfel de poveste :)

    povestea ei si a covorasului mi-a reamintit de un film pe care l-am vazut zilele trecute- The secret garden. realizat in 1993, imi scapase pana acum.

    covorasul acesta este, in sine, o gradina secreta, plina de bucurie si lumina

    Apreciază

  4. Copiii sunt minunați, un izvor de mirări și soluții, atât pentru ei, cât și pentru noi, adulții. ”Pariya invata din joaca si transforma joaca intr-un mecanism al cunoasterii.” Învățarea prin joacă o practică și pisicile. Cățărându-se în copaci ca și cum ar alerga una după cealaltă, după exemplul pisicii mamă, învață de fapt să se apere și să vâneze, să-și folosească la maximum abilitatea cățărării. Eu mă jucam cu Enya de-a îmbrăcatul păpușilor, dar fiecare articol vestimentar trebuia să-l îmbrace și ea, dintr-ale ei, evident, astfel că a știut de mică să se îmbrace corect și să-și aleagă repede și perfect o ținută potrivită. Asta ca să dau doar un exemplu. Eu cred că și azi, noi, adulții, putem învăța din joacă. Iar Pariya e un exemplu și un mic profesor pentru noi. Apropo, și mie îmi place mult preșul acela, e vesel și cu gust lucrat, culorile sunt inspirat combinate.

    Apreciază

  5. Pingback: Secretul amforelor cu iubire « Mirela Pete. Blog

  6. Pingback: Nude in November « Mirela Pete. Blog

    • Atata timp cat nu-si realizeaza genialitatea, Pariya poate fi fericita. Chiar si dupa aceea, daca nu-i va da importanta pe care ceilalti se vor stradui s-o invete ca sa i-o dea, ea va avea o viata normala.
      Dansa mai are avantajul unei infatisari atragatoare ce, cu trecerea timpului, va deveni si mai atragatoare ;)
      Cred ca asta o va salva de la multe nenorociri ! … nu stiu daca intelegi ce-am vrut sa spun ;)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s