la Che Guevara

 

In timp ce vizitam salonul de caligrafie al Muzeului Reza Abbasi mi s-a facut o foame teribila. Privind retrospectiv constat ca de multe ori, in timp ce vizitam muzee si palate, mi s-a deschis  brusc apetitul. Are deci si arta binefacerile ei :)

I-am propus sotului meu ca dupa aceea sa mergem sa mancam la Che Guevara – un vechi restaurant cu meniuri din bucataria sud-americana.
El a primit cu entuziasm propunerea spunand ca in sfarsit m-am gandit si eu la un lucru serios  :)

Am intrat prima oara la Che Guevara din curiozitate. Se intampla cam cu vreo 12-13 ani in urma. Mi se părea nefiresc ca in plin centrul Teheranului, pe bulevardul Vali-e Asr (fost Pahlavi) sa existe un restaurant care sa poarte numele unui revolutionar marxist, stiut fiind faptul ca si pe timpul sahului, si dupa revolutia islamica, membrii marcanți ai partidelor comuniste erau inchisi cu anii si, deseori, executati.
Dar Che Guevara s-a dovedit a fi un personaj bine implantat in societatea islamica iraniana.
Cu timpul i-am descoperit profilul, reprodus in maniera lui Andy Warhol pe copertile mai multor carti, pe postere lipite discret prin parcuri, imprimat pe tricouri sau tatuat pe bratele tinerilor.
Ma miram ca guvernul iranian facuse o exceptie pentru acest controversat lieder,  simbol al revolutionarilor latino-americani.

Dupa cum spuneam, intrasem in restaurant mânată de curiozitate.
Nimic deosebit la prima vedere. Localul fusese deschis cu multe decenii in urma, cam pe la sfarsitul anilor ’60 cred.
Vechimea era evidenta. Mobilierul usor demodat din lemn negru – dar denotând rafinament, veiozele de pe masa – niste piese Lalique presupun veritabile, uzatele covoare orientale in tonuri de crem si nuante de zahar ars – dar alese cu mult gust, sau cel putin pe gustul meu, m-au cucerit din prima.
Meniurile tiparite fusesera introduse in coperți legate in piele ce miroseau usor a vanilie si cafea proaspat mîcinată.

Am consultat meniul si m-am mirat sa vad ca fusese tiparit in doua limbi : spaniola si germana.
Mi-am dat seama ca tineam in mână meniul original de pe timpul șahului, caci băuturile alcoolice erau incluse … dar nu ma puteam dumiri deloc de ce nu exista o rubrica in persana.
Probabil ca pe vremea aceea, inainte de revolutie, clientii restaurantului erau formati din turisti straini.
Bine, dar daca era asa, de ce nu fusese prevazuta si o varianta a meniului in limba franceză, limba straina cea mai utilizata in acea perioada ?
Ma indoiam de faptul ca turistii care au luat masa aici sa fi fost in exclusivitate germani, latino-americani sau spanioli.

Dar de ce germana?
Meniu in limba germană intr-un restaurant cu bucatarie sud-americana … ?!?!?

Aparent studiam mancarurile de pe listă dar de fapt eram cu gândurile duse. Soțul meu comandase piept de pui in sos de rom si trestie de zahar iar chelnerul foarte tânăr astepta politicos sa preia cealalta jumatate de comanda.

Am ales la intamplare ceva si i-am zis ca inainte de masa sa-mi aduca o cafea mare, amara, facuta la filtru.

Sorbeam cafeaua fierbinte indulcind-o cu excelenta ciocolata „de casa” pusa pe farfurioara de alaturi.

Imi vedeam chipul reflectat de oglinzile grele, in ape involburate, ce placau de jur imprejur peretii. Sentimentul ciudat ca ma desprind de lume, de realitate, s-a facut simtit ca o usoara impunsatura de ac. O detasare profunda, dar in acelasi timp periculoasa, incepea sa puna stapanire pe mine.
Atmosfera era placuta, linistitoare, racoroasa in contrast cu zapuseala de afara, parfumata discret de arome binecunoscute:  cafea, cacao, vanilie, rom, dar si de unele noi, din care remarcam ceva asemanator cu mirosul de salcie inverzita.

Incaperile poarta incarcatura celor ce le-au locuit, spunea un personaj dintr-un roman citit de curând.
Inclinam sa-i dau dreptate.
Mi-am cautat din nou chipul in volbura oglinzilor. In apa lor argintata mi-am regasit profilul bronzat incadrat de parul decolorat de soare.

Incercam sa-mi adun gandurile. In surdina auzeam ritmuri de rumba si vocea soțului ce-mi povestea ceva, nu stiu ce, caci mi-era imposibil sa-l urmaresc.
Somnul ma atragea in mrejele lui dar îi rezistam eroic.

La un moment dat muzica a incetat. Mirata am descoperit scaunul gol din față. Probabil ca îmi spusese ca pleaca cateva minute undeva. Oricum, nu fusesem atenta.

Alte ritmuri, de data aceasta de tango, au invadat semiobscuritatea restaurantului.
Privirea mi-a ramas țintă pe oglinda laterala.
Undeva in adancul ei cenusiu verzui o femeie frumoasa, cu parul blond aranjat intr-un coc elaborat, purtând o rochie de mătase grena, dansa cu un domn între doua varste. Nu-i vedeam fața, doar spatele, părul grizonat și sacoul gri impecabil croit.

Imaginatia imi joaca feste, mi-am zis in gând si am inchis pentru o secunda ochii. I-am deschis din nou.
Personajele dansau in continuare. Pe fundalul muzical incepusesra sa se suprapuna voci, șușoteli, râsete, clinchete de tacâmuri si pahare.
Aveam senzatia ca deslusesc cuvinte desperecheate si frânturi de conversație … Erau in germana !

Asta-i prea de tot, am zis in gand perfect conștienta de locul unde ma aflu.
Faza asta se cheama halucinație auditiva si-i cazul sa consult un medic ! S-ar putea sa fie din cauza caldurii. Prea umblu mult pe afara iar 40 de grade Celsius reprezinta o temperatura ce te face s-o iei razna, am decretat convinsa de adevarul spuselor.
Ba chiar incepeam sa simt o usoara durere de cap, ca si cum o palarie prea mica mi-ar fi strans fruntea.

Am mai băut cateva guri din savuroasa cafea ce-si păstrase fierbințeala in ceașca simpla din porțelan alb.

Glasurile, râsetele, șușotelile s-au accentau din nou. Pentru cateva clipe fusesem convinsa ca totul incetase.
Tangoul languros nu se mai sfărșea. Privirea mi-a fost atrasa de oglinda din dreapta.
Frumoasa blonda era acolo. Dansa!

„Heil” am auzit clar o voce. In apropierea mea nu era absolut nimeni. Noi eram singurii clienți ai restaurantului.
Mai multe voci au raspuns la comanda : Heil.
Cuvantul vibra straniu amplificandu-se in intensitate …
Involuntar am soptit : Heil Hitler.
In acea fracțiune de secunda am inteles.

Meniul in germana fusese destinat in mod exclusiv turistilor latino-americani de origine germana si descendentilor lor, sau mai bine spus fusese destinat nemtilor fugiți in America de Sud dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Era vorba de nemții care, intr-un fel sau altul, facusera parte din structurile puterii hitleriste sau cei care fusesera implicati in actiuni importante.

Nu ma indoiam de faptul ca prin anii ’60 – ’70, si chiar si dupa aceea, la restaurantul Che Guevara din Teheran isi dadusera intalnire ‘indizerabilii’…
Cei ce propavaduiau existenta rasei ariene s-au intalnit frecvent in Iran, in spatiul denumit de dânșii „matca arienilor”!
Ineditul descoperirii imi alungase definitiv somnolența.
Trebuia sa gândesc sistematic. Ma interesa aspectul.

Daca pereții ar putea povesti …

<

div class=”postcolor”>Daca pereții ar putea vorbi am afla multe adevaruri.
Incercam sa-mi inchipui atmosfera restaurantului inainte de revolutie, personajele care l-au frecventat, cadrul discutiilor, secretele – politice sau de natura sentimentala, acel vivrepe care nu-l puteam regasi nicaieri in momentul de față.Soțul se intorsese ținând in brațe o punga mare din hartie colorata. Era insotit de un barbat in vârsta, cu o ținuta sobra, militaroasa, imbracat intr-un costum de culoare inchisa ( … cum de rezista pe canicula de-afara? ), cu o privire ca de laser in ciuda culorii incerte a ochilor.In fuga am reusit sa citesc adresa de punga. Era a unui magazin din apropiere specializat in fructe confiate si alte zaharicale. Deci iesise din restaurant!
Cu gandurile inca imprastiate n-am reusit sa inteleg cine-i persoana care îl insotea, desi se facusera prezentarile de rigoare.
Era proprietarul resturantului, sau directorul lui, sau o ruda apropiata de-a proprietarul … sau cam asa ceva.
N-am intrebat si nici nu cred ca ma interesa cine stie ce.Dialogul, mai bine zis „trialogul”, s-a innodat repede dar se poticnea la fiecare a doua fraza.
Sentimentul ca bătrânul domn tatona terenul, sfredelindu-ne cu privirea, nu mai tinea de domeniul halucinației. Era evident.
Mi-l inchipuiam stând la o șueta cu Stalin, sau  Churchill, sau cu oricare din participantii conferinței Teheran ’43  :)

Sentimentul ca el imi citeste gândurile ma facea sa ma simt inconfortabil.

L-am intrebat despre restaurant.
Mi-a povestit mai multe lucruri avand o deosebita grija in a-si alege cuvintele.
Cu precauție, oarecum indirect, a incercat sa aflu de unde vin.

I-am spus ca sunt româncă.
M-a privit lung cu un zambet ascuns in colțul buzelor. Obrazul ras la sange i s-a imbujorat pentru o clipa, colorându-l cu roșeața amintirilor.

Mi-a spus ca in perioada celui de-al doilea razboi mondial plecase sa-si faca studiile la Paris. Acolo s-a indragostit de o armeanca din Romania.

In mod automat am inceput sa calculez.
Razboi 1940 …. student … in jur de 20 de ani, acum suntem in vara anului 1999 … deci trebuie sa aiba vreo 80 de ani, daca nu mai mult.

A batut darabana cu degetele pe masa.
Da, ați socotit bine, a adaugat calm dovedind inca o data ca-mi citea gândurile.

N-am comentat nimic. Am zâmbit doar dorindu-mi să ies cât mai repede din restaurant.
Dar chelnerul cu comanda nu mai avea de gând sa vina.

Incet incet discutia s-a infiripat in adevaratul sens al cuvantului si am profitat de ocazie pentru a afla o serie de lucruri ce ma interesau, stiind ca interlocutorul a trait acele timpuri.
Aveam in față un martor ocular citit, cosmopolit, cum n-as mai putea sa găsesc daca ar fi sa răscolesc tot Teheranul.

Mi-a povestit despre Teheranul interbelic, companiile britanice, rusi, germani, generalul Anders, abdicarea forțată a lui Reza Shah in favoarea fiului sau, lucruri de culise despre unele personalitati ale anilor ’40-’70, despre tinerețea lui, despre ceea ce se merita a fi vazut in Iran, despre viața care trebuie traita la turație maximă … căci nimic din ce ai, sau din ce-ai pierdut, nu se intoarce spre a-ți satisface dorințele, orgoliile, spiritul …


Cum trec anii !!! … exclamasem in gând in timp ce părăseam magazinul de suveniruri de la parterul Muzeului Reza Abbasi.
Imi priveam silueta reflectata de vitrinele magazinelor. In fond asta e viata: un joc de oglinzi, o insiruire miscatoare de imagini, de sentimente imprecise, stări iluzorii, puncte de reper alunecoase, obiecte neînsemnate ce ne jaloneaza existența – chiar daca au costat milioane.

Ne-am suit in taxi si-am rasuflat usurata văzând ca aerul conditionat fusese deschis la maximum.
Racoarea mi-a facut bine si mi-a alungat oboseala.

Am coborat la locul bineștiut. Restaurantul disparuse !
Sotul meu insista spunând sa mergem putin mai sus pe Vali-e Asr pentru ca am gresit si am coborat cu o alee mai jos decat trebuia.

Eu eram convinsa ca am coborat unde trebuie. Intotdeauna ma orientam dupa un hotel, hotelul Jahan, ce avea un restaurant cu specific indian si o firma veche din bronz, impozantă.
Restaurantul Che Guevara se afla in imediata vecinatate.
Ma rog … trebuia sa fie. Acum nu era.

Am traversat pe partea cealalta a bulevardului pentru a tine sub observatie zona si a ma putea concentra asupra coordonatelor.
Nu ma inselasem. Eram la locul potrivit numai ca firma restaurantului Che Guevara disparuse, peretii fusesera renovati, ferestrele fusesera inlocuite cu altele mult mai mari si fusesera protejate cu jaluzele subtiri din aluminium. Nu puteam distinge nici o usa. Nu se vedea nici un tablou care sa indice ce functioneaza in acel spatiu : un magazin, o sucursala bancara, firma de asigurari, salon de frumusete, sediu  ONG ..???

Am traversat din nou.
Ajunși la fața locului am reusit sa descoperim usa.
Am intrat.

Ce-ai putea zice daca ai intra intr-o clădire monument istoric pe care ai vizitat-o in mai multe randuri, ca de exemplu manastirea Cozia, Curtea de Arges sau casa memoriala Ion Creanga, si primul lucru pe care l-ai vedea ar fi niste vitrine frigorifice burdușite cu Coca-Cola?!

Nu-mi puteam crede ochilor.

Stateam inca in pragul usii, măsurând cu privirea tejgheaua sinuoasa din inox cu design hidrodinamic in care reflecta lumina aplicelor, fara sa-mi pot misca picioarele.
Tejgheaua era lunga cât pista unui aeroport.

Mesele, scaunele si alte chestii din decor erau confectionate din fibra de sticla colorata.
Un grup de tineri, probabil studenti, mancau pizza. Fetele, cu parul oxigenat si bratari masive fanteziste  chicoteau pe seama unui baiat care-si improscase sosul pe fata.

In alt colț, o mamă cu un copil mic  sorbea cu paiul dintr-un pahar înalt in timp ce-si butona celularul.

Nu-mi veneasa cred.
Che Guevara disparuse pentru totdeauna.

Dintr-o data m-am simtit extrem de obosită.
Ca venind din alta lume am auzit vocea soțului : vrei să ne așezăm aici sau vrei să mergem în altă parte?

 

Anunțuri

5 gânduri despre „la Che Guevara

  1. Daaa, rămânem uimiți și ne doare când descoperim că a dispărut ceva de care ne leagă niște amintiri. Noi trăim asta fără oprire, de vreo douăzeci de ani. Plăcintăria cu bere unde mâncam când trăgeam chiulul de la liceu stă azi cu ușile lăcătuite și ferestrele acoperite pe dinăuntru cu hârtie, W.C. ul public de la șosea, de pe Aleea trandafirilor, este azi pizzerie ”cu ștaif”… Oh ! și câte și mai câte…
    Duminică plăcută, dragă X !

    Apreciază

  2. Pingback: JURNAL DE FEMEIE – Pagina trei - Zinnaida

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s