domnișoara Diana (6)

imagine – Humberto Calzada

 

Radio Vacanța, cu fața facuta ghem de nervi, a plecat ca din pusca.

Domnisoara Diana s-a asezat jos pe nisip, si-a prins genunchii cu mâinile apoi si-a sprijinit capul pe ei, nelasându-i sa-i tremure …

M-am asezat lânga dânsa. Nu stiu ce altceva as fi putut face.
Nici atunci, si nici acum, atunci când ma aflu in preajma cuiva care sufera cu adevarat nu stiu ce sa-i zic. Am impresia ca orice vorba e in plus.
Suferinta cea mai adânca inseamna tacere, nu lacrimi, strigate, reprosuri, rugaminti … doar tacere. Iar domnisoara Diana tacea.

Dupa mai multe minute s-a ridicat si mi-a zis sa mergem.
As fi dorit foarte mult sa-i pot citi gândurile caci nimic din comportamentul ei nu lasa sa i se întrevada starea de spirit.

In acea noapte m-am trezit de mai multe ori si de fiecare data am adormit la loc imediat. O oboseala crunta pusese stapânire pe mine.

Ultima zi nu a mai însemnat mare lucru. Seara toti s-au strâns in jurul focului de tabara. Priveam la limbile rosii în jurul cărora se strânsesera roiuri de țânțari. Muzica ce razbatea până la urechile mele mi se parea stranie.
O fată cânta ceva la chitară iar restul o acompaniau batând din palme în ritmul melodiei.
Simțeam cum totul se dilueaza în jurul meu.

La prima ora a diminetii a venit un autobuz sa ne duca la gara. Curtea se umpluse de copii, bagaje, profesori …
Domnisoara Diana a venit la mine si mi-a întins o revista.
In lumina diminetii arata foarte frumoasă. Parul, ca o casca din metal topit, îi scotea în evidenta pielea usor bronzata. Purta o rochie de culoarea untului, cu nasturi sidefați, inchisa până la gât si cu mâneci lungi. Cred ca as putea-o desena si acum … atât de bine mi s-a întipărit în minte.

Credeam ca va ramâne în curte, însă ea s-a suit in autobuz si a venit cu noi la gara. As fi vrut sa-i spun multe lucruri, dar nu i-am spus nimic. Tot drumul am povestit banalitati cautând sa o fac sa zâmbească.

***

Când am ajuns acasă am avut impresia ca lipsisem un secol din lumea mea.
Lumea mea era la locul ei, însă eu nu mai eram ‘eu’ cea care plecasem.
Am despachetat lucrurile din valiza si mama a exclamat mirata când am rasturnat punga plina cu clipsuri, funde si alte accesorii de prins parul : „Ai cheltuit toti banii pentru prostiile astea !?”

Le-am zis ca domnisoara Diana mi le cumparase, apoi am scos banii din care cheltuisem foarte putin. De abia atunci am realizat ca domnisoara Diana nu ma lasase sa cumpar ceva din banii mei …
Parintii mei au fost foarte surprinsi sa afle ca cineva necunoscut avusese atâta grija de mine, plimbându-mă peste tot.

Seara, mama mi-a zis sa o sun pe domnisoara Diana, pentru ca dorea sa-i multumeasca.

Am sunat la numarul de la cantina. A raspuns o voce de barbat. I-am zis ca doresc sa vorbesc cu domnisoara Diana. Am auzit cum o striga … până să vină, de acolo, din cantina pe care o vizualizam pe ecranul memoriei, razbateau râsete si clinchete de tacâmuri … cling cling clang … cling clang …
Cu doua seri în urma eram acolo. Mâncam, la fel cum manâncă copiii care faceau zgomotele ce se auzeau in pâlnia telefonului, si desi nu puteam sa le vad fețele, imi imaginam veselia lor, hainele colorate cu care erau îmbrăcați si nerabdarea pentru programul zilei de mâine.

Domnisoara Diana a raspuns cu o voce din care i se putea ghici bucuria ca nu o uitasem :)
Cum as fi putut?!

Mama i-a multumit si a mai discutat cu ea câteva minute apoi mi-a dat mie telefonul.
Nu mai țin minte ce am vorbit.
Zgomotul lingurilor de inox ce loveau farfuriile ne acompaniau cuvintele.

Domnisoara Diana m-a mai sunat o data, exact in seara de Craciun. Telefonul surpriză a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în acel an.

Dar timpul trece …
Fac un salt temporal pînă în clasa a treia, într-o zi oarecare din vacanța de primavara.
Asteptam sa vina poștasul. Speram sa aduca revista Cutezătorii, revista pe care o descoperisem destul de recent si pe care o citeam pe nerasuflate.

Nu am dat importanță plicului de sub revista. De abia dupa vreo ora, atunci când am terminat de răsfoit toate filele revistei, am desfacut plicul, fara sa ma uit însă la numele expeditorului.
Înauntru era pusa o invitație de nunta tiparită pe o hârtie lucioasă cu marginea dantelată.
Intr-un colt era scris : Veveriţo, ai avut dreptate.
Dintr-o privire am recunoscut scrisul ordonat al domnisoarei Diana.
In imaginea din chenarul in forma de inima l-am recunoscut pe profesorul cel tânăr, cu carare pe-o parte, care tot timpul taberei o privea în tăcere pe domnisoara Diana.

Parca o mână nevăzută turna energie în corpul meu. Simțeam nevoia să-mi exteriorizez bucuria.
Radio Vacanța, cu tot arsenalul lui seductiv, fusese invins …

Am iesit în curte și-am inceput să mă învârtesc. Imitam pașii din dansurile barbatești georgiene, pași pe care îi învățasem de la televizor și pe care i-am exersat de multe ori în sala de sport.
La fiecare jumatate de rotire trebuie schimbata brusc pozitia capului, astfel se crea iluzia ca trupul se învârtește iar capul ramâne pe loc …

Ma roteam din ce în ce mai repede, cu mâinile când desfacute – paralele cu linia orizontului, când strânse în fața pieptului … nu știu cum de nu am amețit.
Auzeam sunetul ritmic făcut de sandalele ce clămpaneau pe beton. In ritmul lor ma învârteam fără să mă opresc.
Mai lipsea puțin ca să mă desprind de pamânt, atât de ușoară mă simțeam …

În momentele de bucurie nu mai avem corp, doar un suflet care ne trage în sus, undeva foarte sus, mult mai sus de ceea ce mintea e capabila sa înțeleagă …

Daca ar fi sa vorbesc acum despre ceea ce s-a întâmplat atunci aș rupe vraja poveștii …

Privind evenimentele prin prisma timpului scurs, azi nu îl mai condamn pe Radio Vacanța. Acum îmi dau foarte bine seama ca el era prototipul individului care dorea să-si trăiasca viata.
În ce fel?
In felul in care și-o traia … facând mici cuceriri pe timpul sezonului estival.
Iluzia fericirii e mult mai palpabila atunci când natura te-a înzestrat cu un oarece farmec fizic si cu talentul de a spune vorbe frumoase … frumoase, însă nu sincere.

Cine a fost de fapt Diana?
… a fost o liceana, o adolescentă, o fată minoră, la fel ca mine.
Însa eu, cu mintea mea de copil, o vedeam ca pe o persoana matură si atotștiutoare, nu ca pe o minoră vulnerabilă în fața cuceritorilor de profesie.
Nu ma îndoiesc nici o clipa de sensibilitatea ei, nici de inteligenta ei emotionala, căci daca nu ar fi avut aceste caracteristici nu ar fi acționat așa în raport cu Radio Vacanța sau cu mine.

Diana mi-a influențat în mod esențial percepția asupra sentimentului de încredere.
Undeva, în subconștient, mi s-a cuibărit ideea că în cele mai dificile situații se va găsi cineva ca domnișoara Diana, care să aiba grijă de mine și să-mi ia apărarea.
Tot Diana, prin decizia finala fața de Radio Vacanța, m-a făcut să înțeleg că sentimentele au valoare și că cea mai mare crimă e să le consumi pentru oameni care nu le merita.

sfârşit

Free website hit counter