domnișoara Diana (5)

Enya Pete, Cochilii marine sau florile mării

 

In acea noapte am dormit neîntoarsa. Brusc mintea mi se golise de informatiile si imaginile de care fusese asaltata in zilele precedente.
Dimineata mi-a readus vigoarea pe care o avusesem inainte de a veni in tabara.

Am asteptat-o pe domnisoara Diana pe aleea ce ducea la cantina. M-a privit surprinsa insa nu a zis nimic care sa-i tradeze mirarea.
La micul dejun volubilitatea mea atinsese cota maxima. I-am povestit despre o excursie pe care o facusem impreuna cu scoala jur-imprejurul orasului nostru.

Dupa aceea ea ne-a dus la plimbare prin parc. Intr-un chiosc cânta o mica fanfara militara. Erau imbracati cu totii in haine militare si asta le dadea o prestanta deosebita in ochii mei.

Tot timpul m-am învârtit pe lânga domnisoara Diana. Intr-un final ea m-a intrebat :
„Ce minune s-a întâmplat? Nu mai esti suparata pe mine?”

Nu i-am raspuns. Realitatea era alta.
Atunci când te afli in preajma cuiva foarte bolnav, sau pe patul de moarte, faci tot posibilul ca sa nu-si dea seama ca stii de gravitatea bolii, si te feresti ca nu cumva sa-l superi.

Intr-un fel, cred ca eu eram intr-o situatie similara.
Intuitia imi dicta lucruri pe care logica nu le-ar fi putut scoate la lumina la vârsta pe care o aveam atunci.
Desi nu stiam clar ce trebuie sa fac, de un lucru eram absolut convinsa : nu-i voi spune domnisoarei Diana ceea ce văzusem ieri la delfinariu.

A trecut si acea zi. Mâine seara urma sa se faca focul de tabara.
Ultima zi de tabara avea sa soseasca mâine in zori.

Chiar daca râdeam si povesteam întruna în realitate eram foarte trista.
Trista pentru tabara ce se termina, pentru domnisoara Diana, pentru mine – care actionam într-un fel ce mi se parea incorect, desi in acelasi timp doream sa-mi tin promisiunea facuta.

La masa de prânz am intrebat-o daca va pleca la Bucuresti.
Mi-a raspuns ca trebuie sa ramână si cu seria urmatoare de copii deoarece practica ei nu s-a terminat.
Nu-mi venea sa cred ca poimâine va trebui sa parasesc acest loc de care ma atasem pe nesimtite.

Dupa masa, in timp ce tabara isi facea somnul de prânz, m-am dus in spatele curtii. Acolo nu era iarba, doar un nisip fin ce te îndemna sa-ti incerci talentul la desen.

Am luat un betisor si am început sa desenez tot felul de linii drepte si curbe. Le stergeam si le desenam din nou încercând sa alcatuiesc aranjamente din ce in ce mai complicate.
Tot desenând pe nisip in mintea mea s-au cristalizat niste imagini.
Le-am desenat fara graba si desenându-le am simtit o usurare inexplicabila.

La un moment dat, niste glezne subtiri, încălțate în sandale de culoarea ciocolatei, s-au oprit exact lângă desenul meu.
Domnisoarea Diana … ! … am zis in gând, si inima a inceput sa-mi bata din ce in ce mai repede. Fusesem prinsa in flagrant delict.

Domnisoara Diana s-a uitat lung la desenul pe care tocmai îl terminasem.
O inima mare, cu doua brate ce se terminau in doua cârlige ascutite, se intindeau spre o inima mica. Intre inimi, un microfon cu snurul taiat încerca parca sa le desparta.
Domnisoara Diana a pasit peste desen, si apoi, cu piciorul, a sters incet ceea ce desenasem.

Privind in spatele meu a descoperit si desenul pe care il facusem anterior.
Un crab hidos prindea în clestii lui o steluță de mare.
Steaua de mare avea bratele ondulate … de fapt nu erau bratele unei vietati marine, ele semanau până la identificare cu pletele domnisoarei Diana.

Pentru o secunda privirile ni s-au intilnit.
Ea a vrut sa zica ceva dar chiar in acel moment vocea lui Radio Vacanța s-a auzit de la câțiva metri : „Diana, vino sa mergem !”

Am facut câțiva pasi îndepartându-mă de domnisoara Diana si pregatindu-mă sa merg în curtea din față.
Radio Vacanța m-a oprit din traseu.

” De ce nu i-ai spus Dianei că am cautat-o?”
Nu i-am raspuns, dar l-am privit asa cum privesti pe cineva de doi bani bucata.

Fața lui Radio Vacanța s-a strâns de nervi. De data asta m-a ăntrebat foarte dur : „De ce m-ai mințit? Așa vă învață pe voi la școală?”

Deja nu-l mai puteam suporta. I-am raspuns calm si apasat : „Pentru ca-mi ești antipatic.”
Radio Vacanța si-a plesnit palmele a surprindere.
„Nu zău!”
„Da zău”
i-am întors eu vorba si mi-am înfundat mâinile in buzunarele pantalonilor dând sa merg mai departe.

„Diana, ia-o de aici pe scorpia asta mica ca daca pun mâna pe ea o fac bucati!”

Cred ca el nu realiza din ce parte bătea vântul :)
Domnisoara Diana a facut ochii mari si s-a uitat fix la Radio Vacanța.

Nu credeam ca-si va pune in practica amenintarile verbale, dar din privirile întunecata de furie i-am anticipat intentia.
El m-a prins de tricou, insa asa cum aluneca săpunul sau peștele din palmele umede, tot asa am alunecat si eu din haine lasîndu-l cu tricoul în mână.
Nu stiu cum de mi l-am dat peste cap. Totul s-a petrecut foarte repede.
Furios, Radio Vacanța a aruncat tricoul pe nisip si a facut câțiva pași înspre mine.

Nu aveam de gând sa fug. Cu placere i-aș fi scos ochii … așa am simțit atunci.
Dar Diana, din doua salturi, s-a postat drept în fața lui.
„Ai curaj să dai intr-un copil?” a întrebat ea aproape strigând.

Radio Vacanța a încercat sa spuna ceva, insa domnisoara Diana se dezlantuise si era imposibil de oprit.

„Da?! Azi lovesti un copil, mâine ai sa ma lovesti pe mine!
Animalele si copii simt foarte bine oamenii. De asta ți-e frica, nu?”

Vocea ei tremura din ce in ce mai tare si in acele secunde as fi dat orice numai ca ea sa nu plângă.
Sa nu plângi Diana. Sa nu plângi în fața prefăcutului astuia. Radio Vacanța nu merita nici o lacrima de-a ta” repetam vorbele în gând, asa fara noima, fara ca cineva sa le auda …

Radio Vacanța își daduse seama de greseala facuta. A venit in fata ei si i-a prins ambele mâini de incheietura, nelasând-o să plece.
„Stai să-ți explic Diana.”

Fara cuvinte, ea s-a zbatut sa scape. Nu-i puteam vedea fața. Pletele ondulate o acopereau în intregime.
Degeaba se zbatea sa se elibereze din strânsoare.
Desenul de pe nisip prinsese viata. Crabul o zdrobea in cleștii lui pe steluța de mare …

I-am auzit vocea sugrumată : „Dă-mi drumul să-i dau tricoul.”
Radio Vacanța s-a oprit nedumerit pentru un moment.
Domnisoara Diana s-a smuls din mâinile lui si s-a aplecat dupa tricoul meu.
L-a luat si a venit înspre mine. L-am tras peste cap. Atunci ea m-a luat de mână si a pornit-o spre curtea principala.

Radio Vacanta mai avea puțin până să explodeze. I-a strigat brutal un ultimatum : „Diana, dacă pleci acum niciodata nu voi veni dupa tine!”

Domnisoara Diana mi-a lasat mâna si s-a întors cu tot corpul înspre dânsul. In mod vizibil corpul îi tremura de nervi. Nu-mi venea sa cred ca a fost în stare sa-i spuna ce i-a spus.
Vocea ei hotarâtă imi sună și acum in timpane : ” Nenorocitule, n-am nevoie sa vii dupa mine!”

 

Anunțuri

2 gânduri despre „domnișoara Diana (5)

  1. Modul în care ai exprimat situațiile și personajele umane prin intremediul simbolurilor (inimi, cârlige, vietăți marine, etc) a fost foarte original pentru un copil. Subscriu faptului că ei, copiii, simt întocmai animalelor caracterul omului. Dar pot fi și înșelați. E cazul celor care pot fi ademeniți cu un dar sau o vorbă mieroasă… Nu erai tu genul acela de copil și nici eu, de aceea intuiesc de era în mintea ta și ce luptă se dădea în sufletul tău doritor de dreptate. Mă gândesc că erai destul de matură dacă ai făcut acele desene pe nisip. Și domnișoara Diana foarte vigilentă, dacă le-a observat imediat. Cu adevărat preocupată de tine. E tot mai interesant!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s