doi pumni de nisip


Lotfallah Mosque, Isfahan, Iran


Casa bunicilor reprezenta un tarâm al necunoscutului iar eu, copilul de 4-5 ani, un explorator neobosit ce se bucura cu fiecare descoperire facuta : borcane de porțelan umplute cu scorțișoara, chimen, vanilie, coriandru sau boabe negre de piper; aparatul acela ciudat cu care bunica facea tăiței si spaghetti; cutiile din tabla colorata – de dinainte de razboi – ce cândva fusesera pline cu ceai din India, cafea braziliană sau pișcoturi vieneze; ceasul de perete pe care daca il deschideai ca sa il fixezi te trezeai față în față cu mustața împăratului Franz Jozef; tabachera argintie a bunicului, … si multe atâtea altele  :)

Intr-o zi atentia mi-a fost atrasa de o cutie lăcuită, paralelipipedică, cu capacul ușor bombat. Pe capac era pictata o fata orientala, indianca poate, care mângâia cu gratie un paun.  In jurul ei se zăreau flori si arbori exotici vibrând de culoare.
Bunicul a observat ca analizez cu interes cutia si m-a intrebat daca stiu cum se cheama pasarea aceea cu penele colorate in verde, albastru turcoaz si negru.
Nu stiam. Era prima data când vedeam așa ceva.
Dânsul mi-a zis ca acela e un paun .

La doua sau trei saptamâni dupa acest eveniment am mers iarasi in vizita la bunici. Bunica m-a pus sa inchid ochii si m-a dus in gradina. Cind i-am deschis nu puteam sa inteleg cum de in fața mea statea o pereche de pauni, un paun si o pauniță.
Bunicul făcuse imposibilul pentru a obtine perechea de pauni dar a ramas usor dezamagit când a văzut ca nu exalt de bucurie, nu sar in sus, nu ma agit …

In prima zi am invatat sa le dau mâncare, mâncarea lor speciala … un fel de fărâmituri amestecate cu faina si boabe sparte de porumb pe care le luam dintr-o cutie de plastic.
A doua zi am descoperit in curte o pana frumos colorata. Am pus-o deoparte si am asteptat sa mai cada si altele.

Intre timp copiii din vecini aflaseră de pauni si vroiau si ei sa-i vada. In fiecare zi venea cineva iar eu mă simțeam plină de importanță ca pot sa le explic câte ceva despre pasarile acelea ciudate ce uneori se suiau și în cires.
Penajul paunului atragea pe oricine … dar in special pe cei de vârsta mea.
Fiecare din ei ma ruga sa le dau o pana.
Bunica mi-a zis ca pot dărui oricui penele cazute dar nu care cumva sa încerc sa le smulg de pe bietele pasari.
Cererile erau multe iar păunul unul singur. Păunița nu avea un penaj la fel de frumos.

Intr-o zi unul din copiii vecini cu  bunicii, mai mare decât mine – căci umbla deja la școală și cred să fi avut pe atunci 9-10 ani – mi-a zis sa arunc un pumn de nisip sau de pamânt pe paun. Păunul se va scutura si așa sunt șanse ca sa-i cada încă o pana, m-a lamurit dânsul în asteptarea unui răspuns afirmativ din partea mea.
Nu stiu daca citise undeva metoda asta sau daca ii trecuse lui prin cap … dar mi s-a parut o idee extrem de interesanta si ingenioasa ce merita încercată.

Așa că dupa amiază, atunci  când m-am dus să le schimb apa și sa le dau mâncare,  am umplut o gălețică cu nisip si am asteptat ca paunul sa se apropie de mine.
Când distanta mi s-a parut suficient de mica am aruncat un pumn de nisip peste el. Paunul s-a speriat si a sarit câțiva pasi mai încolo … dupa care a inceput sa-si agite corpul si sa se scuture cu putere.
Operatia a durat ceva timp … si spre bucuria mea am vazut ca i-a căzut o pana.
Nu m-am multumit cu una singura. Am mai stat ce-am mai stat dupa care am luat hotarârea sa mai arunc un pumn de nisip.
Saracul paun nu piridea sa-si scuture corpul ca sa scape de nisipul ce-i  ajunsese la piele.
… si a mai cazut o pana … ;)
Am luat-o si am așezat-o lânga prima pană cazuta.

Tocmai când ma gândeam daca sa continui sau sa ma opresc din operatiunea nisipul mi-am dat seama ca bunica statea si se uita sa vada ce fac. Nu am stiut cum sa reactionez. Eram perfect constienta ca am facut un lucru pe care nu trebuia sa-l fi facut.

Bunica, cu o voce calma, m-a întrebat : „Cine te-a învățat sa faci asta?”
I-am raspuns si ea a continuat la fel de calm : „Bravo … faci ce spun alții fără sa gândești cu mintea ta.”
Nu stiam ce sa-i raspund dar totusi am incercat sa ma apar : ” Nu cred ca îl doare când arunc cu nisip pe el”.
„Nu il doare dar il enerveaza. Ți-ar plăcea ca cineva să-ți toarne nisip in păr? Te-ai simti bine?” … aici bunica s-a oprit si mi-a asteptat raspunsul.
Nu am zis nimic iar dânsa a adaugat …”Nu ințeleg de nu aveți răbdare să-i cadă penele de la sine … si nu înțeleg de ce trebuie sa faci ceea ce-ti spun altii,  fara sa te gândesti dacă-i bine sau rau.

Probabil ca bunica își închipuia ca nu am minte nici macar cât o nuca, însă eu as fi vrut să-i fi zis ca nu am facut in mod mecanic ce mi s-a spus … că eram curioasă la rândul meu să verific pe viu daca functioneaza … si adevarat, in acel moment nu m-am gândit ca păunul ar putea fi avut de suferit. Sau mai bine zis, desi realizam foarte bine ca păunul nu-i o jucărie, că e ceva viu, totusi il consideram inferior omului, si deci fara capacitatea de a simți durerea la fel ca mine. In acel moment am realizat gândirea mea limitată …

Bunica a plecat în casa si a luat peria cu care de obicei curața pălariile. Cu grija a început sa perieze paunul.
Am asistat neputincioasa la operatiunea de cleaning dar in sinea mea mi-am zis ca de azi incolo trebuie sa gândesc.
Si numai simpla pronunție în gând a cuvântului gândesc ma facea sa simt cum un mușuroi întreg de furnici mi se deplaseaza pe șira spinării.

Post Scriptum

Timpul a trecut ca o boare, fara sa-i simt greutatea, si dupa mai multi ani am ajuns pe tarâmul Persiei, loc unde atat in vechime cât si la ora actuală păunul reprezintă un simbol al frumusetii, al perfectiunii, al nasterii universului …
Păunul a fost reprezentat frecvent in miniaturile iraniene, covoarele persane, ca element decorativ pe fațada cladirilor sau pe imbracamintea femeilor.
M-a mirat un amanunt in legatură cu aceasta pasare ce i-a inspirat deopotriva pe poeti si pe creatorii de arta.
Citisem ca intr-o perioada, dupa islamizarea Persiei (cu aproximativ treisprezece secole in urmă), cuceritorii arabi au interzis persanilor/iranienilor sa utilizeze acest simbol in operele lor de arta (picturi, covoare, ceramica, arhitectura, bijuterii, etc).

Cunosteam faptul ca islamul interzisese reprezentarea figurilor umane si că unele animale mari ca de exemplu leul, taurul, berbecul, elefantul, etc au fost deasemeni interzise pe motiv ca au constituit simbolurile sacre ale unor popoare inainte de islamizare. Totusi arabii musulmani nu interzisesera utilizarea in opere de arta a florei  ( fapt ce a dus la dezvoltarea arabescurilor) si a pasarilor.

Ma intrebam de ce păunul fusese interzis.
Intrebarea mea si-a aflat raspuns … iar raspunsul m-a uluit deoarece nici prin cap sa-mi treaca asa ceva.
Păunul a fost considerat intruchiparea lui Lucifer pe Pamânt … deci un simbol al diavolului.
Nu cunosteam mai nimic in legatura cu simbolistica păunului dar navigand pe net am decoperit informatii destule.

Din fericire interdictia referitoare la reprezentarile grafice ale păunului nu a durat prea mult si clericii musulmani au revenit asupra deciziei. Asa se face ca, incepând cu secolul IX dHr imaginea păunului revine in forță … uneori chiar ca element decorativ in moschei.
Ilustrez postarea cu fantastica cupolă a moscheii Sheikh Lotfallah din Isfahan :)

Mirelei Pete i se datoreaza aceasta repostare.

Anunțuri

7 gânduri despre „doi pumni de nisip

    • Ciudat, cand am dat cu ochii de imagine, m-am gandit imediat la un fagure de albine, nu la penele de paun.

      Ceea ce ai povestit a fost o experienta necesara, iar paunul nu a patit mare lucru. I-a folosit si lui, pana la urma, a aflat cata grija ii poarta bunica !

      Habar n-aveam care e pluralul ala, dar este online un dictionar excelent, webdex.ro , care te lamureste perfect in privinta cuvintelor limbii romane, avand drept surse 27 de dictionare explicative ale limbii romane. Deci, este „moscheii”, desi eu am fost tentata sa aleg cealalta varianta ! :D

      Apreciază

      • Probabil ca din cauza culorii te-ai gandit la un fagure … dar sa stii ca intr-un fel ai dreptate. Am vazut cu ochii mei cupola, cam pe la ora pranzului, cand lumina intra prin toate luminoarele de la partea superioara, si-ti pot spune ca la acea ora lumina ce se prelingea pur si simplu pe pereti avea consistenta aurie a mierii de albine :)

        Apreciază

  1. Ție și numai ție ți se datorează, să știi, aceste rânduri de o bogăție rară. Eu doar am desenat un păun… Pe mine m-ai câștigat (dacă mai era nevoie) cu miresmele așezate așa, dintr-o aducere aminte, pe tablaua aromată incredibil, de-aici: ”… borcane de porțelan umplute cu scorțișoara, chimen, vanilie, coriandru sau boabe negre de piper; ” Adulmec și gust, nu uit prețioasele ”miroasne”, care erau naturale și puternice, pe vremuri. Nu mai pot să simt azi aceeași scorțișoară ca pe vremuri. Bunica o folosea la prăjituri și compoturi, la grisul cu lapte: era o bucată sau mai multe pe care le sfărâma u un mojar. Mult mai parfumată și gustoasă decât praful sau rulourile de azi.
    Bietul păun, bine că a revenit în forță! :)
    Și eu spun că e “moscheii” pluralul corect.

    Apreciază

    • Credeam ca numai mie mi se pare ca in ziua de azi condimentele nu mai au aroma puternica de pe vremuri.
      Bunica avea o rasnita mica pentru piper, cu carcasa dintr-un lemn caramiziu, atat de mica ca incapea in causul palmelor.
      Intotdeauna, chiar in momentul in care facea sarmalele sau alta mancare, punea cateva boabe de piper pe care le rasnea manual, incet de tot, pana cand rasnita nu mai facea zgomot :)

      Cand deschidea sertarasul si il golea de continutul macinat, aroma exploda in bucatarie si intreaga casa avea sa miroase pana pe inserat a piper !

      … mi s-a intamplat deseori sa visez aroma aceea si sa-mi dea lacrimile in somn, pentru ca si in somn eram constienta ca nimic nu se va mai intoarce vreodata.

      Apreciază

  2. Minunate aduceri aminte din copilarie si cat de ingemanate sunt : parfumurile din bucataria bunicii, cutiutele cu adevarate mirodenii, paunul pictat si cel viu, intelepciunea batraneasca si, apoi, cea a copilului…E adevarat ca nu se vor intoarce acele vremi, dar sa fim fericiti ca avem de ce ne aduce aminte ;le retraim cu nostalgie…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s