Ingrid


fotografie – Marc Fuller

 

Am rămas surprinsă cât de bine vorbea românește.
În povestea aceasta o voi numi Ingrid deoarece mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să o cheme așa în acte. Ea, fetița născută dintr-o mamă suedeză și un tată neamț, trăia cu impresia că Ingrid reprezintă numele unei femei puternice. În realitate acest nume vechi scandinav, dar și germanic, este asociat cu ideea de frumusețe.
Ingrid era frumoasă. O frumusețe distantă cu ochi de culoarea argintului viu întunecați de o furtună interioară strunită din greu.

  • Știi când am venit în România pentru prima dată ? Aveam doar nouă ani.
    Chiar și acum când rememorez acea vară fantastică am impresia că nimic nu a fost adevărat. Că am trăit o poveste undeva la poala unor dealuri împădurite din Bucovina.

Era pe la începutul anilor 2000. România nu intrase nici in NATO și nici în Comunitatea Europeană.
Eu, mama și o prietenă de-a ei venisem aici pe la sfârșitul verii.

Poate că ar trebui să-ți spun de ce venisem aici. De ce tocmai aici.
Povestea mea e complicată chiar de la început. Vrei un short story sau varianta completă în ediție princeps?

Am zâmbit fără să-i răspund.

  • Bine, am înțeles, mi-a răspuns ea legănându-și încet tot corpul cu scaun cu tot.
    Propun să luăm un pahar de vin. Un vin auriu … trebuie să aibă un vin bun aici.

Sticla cu vin își lăsa umbra alungită pe masa de la colțul extrem al terasei.
În fața noastră erau câțiva mesteceni ce-și foșneau încet frunzele în vânt.

  • Cu ce să încep?, m-a întrebat ea mângâind cu o mișcare amplă masa de lemn.
  • Cu începutul începutului … cu ceea ce îți vine acum în minte.

  • Începutul adevărat nu îl știu, dar știu că într-o zi, mai bine zis într-o noapte, am intrat în bucătărie să beau apă.
    Pe atunci locuiam într-o casă de modă veche. Între bucătărie și sufragerie se întindea un hol lung pe care mai erau baia, o cămară  și cele două dormitoare.
    Din sufragerie se auzeau voci. Nu-mi plăcea deloc tonalitatea lor. Știam că e vorba de mama și tata. Știam că se certau.
    Auzeam frânturi din conversație dar nu înțelegeam aproape nimic.
    M-am gândit că dacă aș intra în sufragerie ei s-ar fi oprit.
    Dar în momentul în care am intrat nimeni nu m-a observat.
    L-am văzut pe tata cum o pălmuia pe mama. Palmele curgeau cu viteză uluitoare, urmate de cuvinte în germană … cuvinte neinteligibile pentru mine.
    Am fugit pe holul întuneos speriată de ceea ce vedeam.
    De abia atunci m-a observat tata.  A alergat după mine furios.

  • Stai și spionezi la ușă ? Așa te-a învățat mama?

Am încremenit fără să pot să-i răspund. Nu puteam schița nici un gest. Înghețasem pur și simplu de frică.
Atunci el m-a luat și m-a izbit de perete. De mai multe ori. De fiecare dată cădeam pe jos iar mâinile mi se opreau pe parchetul de lemn în căutarea a ceva salvator.
Până să ajungă să mă salveze mama căzusem deja de câteva ori.

Mama m-a luat în brațe și m-a dus în cameră. A încuiat ușa și a stat acolo până dimineața.
Tata a izbit furios cu mâinile și picioarele în ușă o perioadă de timp. Nu știu cât. Inima îmi bătea în timpane ca un ciocan și aveam impresia că patul meu se va prăbuși într-un hău în secunda următoare.

Tatâl meu era inginer iar mama lucra în media.
S-au întâlnit in Suedia și, după o perioada, s-a mutat și el aici.
Primul semn că ceva nu mergea cum trebuie l-am observat în clasa întâi.
Nu-mi spusese nimeni nimic dar intuiția nu putea fi păcălită. Întuiția aceea formidabilă a copiilor …

Trec peste tot ce a urmat.
Pârinții s-au despărțit după ceva timp. Mama îmi ceruse să nu povestesc nimânui scenele violente căci nu dorea ca la locul ei de muncă să i se știrbească imaginea de amazoană. Totul trebuia să rămână între noi.
Nu trebuia să afle nimeni ce se întâmplase. Uneori revedeam secvențe din acea noapte … nu mai simțeam spaimă ci doar o fustrare dureroasă imposibil de transformat în altceva.

Venise vacanța mult așteptată de orice copil. Vacanța trecea parcă prea repede. Prietena mamei aranjase să petrecem câteva zile în România. Ea mai fusese de câteva ori înainte și îi plăcuse atmosfera tihnită a pensiunilor montane.
Muntele nu mă încânta, căci și noi locuiam într-o zonă montană. Aș fi preferat marea.

Totuși până la sfârșitul săptămânii am ajuns în România. Mi s-a părut o țară prăfuită, un fel de joc Lego cu multe piese lipsă … dar totuși atrăgătoare prin oamenii mult mai vorbăreți decât cei din Germania.
Cu o mașină închiriată am ajuns la acea pensiune din Bucovina la care, cu un an în urmă, prietena mamei stătuse mai multe zile.

Satul îmi plăcuse din prima. Casele erau frumoase, îngrijite, aerul mirosea a rășină iar în spatele pensiunii curgea un pârâu al cârui susur se auzea în liniștea nopții ca o incantație magică.
Angajații pensiunii erau binevoitori și am avut surpriza ca o fată de acolo să vorbească limba germană.
Mâncam cu poftă căci tot ce se punea pe masă arăta bine, mirosea bine și avea un gust divin.

Chiar din prima zi m-am cunoscut cu niște copii. Eu vorbeam în suedeză, mai strecuram și câteva cuvinte în engleză, ei vorbeau în română … dar asta nu ne-a împiedicat să ne jucăm împreună.

Mama arăta foarte bine. Fața i se luminase în mod surprinzător și se oferise să ajute fetele de la bucătărie să facă dulceață după o rețetă de-a ei.

Dormisem două nopți într-o cameră la etaj din care puteam vedea împrejurimile.
Cel mai mult îmi plăcea liniștea. Susurul apei se armoniza cu liniștea aceea nemaiîntâlnită de mine nicăieri.
Amintirile trecutului însă se proiectau cu violență pe pereții văruiți în alb, pe cerul mustind a ploaie, pe un ecran imaginar de dimensiuni uriașe ce mă înghițea ca pe o pradă neajutorată.

Se iveau zorile iar eu stăteam în balconul minuscul ascultând pădurea, pârâul, vântul …

O femeie suia dealul pe o cărăruie ce șerpuia din curtea pensiunii până sus pe linia orizontului.
Am coborât scările și am alergat în urma ei. Atunci când aproape că am ajuns-o am văzut că tocmai intrase într-un grajd sau o șură care nu era vizibilă din curtea pensiunii.
Am făcut doi pași înăuntru. Semiîntunericul din jur mi-a produs un fior pe șira spinării. Mirosul de lemn al bârnelor mi-a readus fulgerător în minte imaginea cu mine izbită de pereți și parchet.

Pentru o secundă am avut senzația de prăbușire în gol apoi am simțit pe cineva lângă mine. Mirosea a flori de câmp și a lapte.
Femeia bătrănă m-a privit blând. Nu m-a întrebat nimic … probabil că știa că sunt străină. Noi eram singurele persoane străine de la pensiune.

Cotcodăcitul găinilor ce venea de undeva din capătul șurii a spart tensiunea clipei.
Am început să plâng. Lacrimile veneau ca o eliberare.
Atunci femeia mi-a spus : Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Ciudat că deși nu știam o boabă din limba română am înțeles ce-mi spune.
O intuiție providențială mă ajuta să înțeleg.

Femeia m-a împins ușor înainte. Lacrimile îmi curgeau în stropi mari și se înnodau sub bârbie.
Am ajuns în cuibar. Câteva găini mau erau pe cuibar dar în alte cuibare am zărit câte un ou strălucind palid în semiîntuneric.
Femeia m-a îndemnat să iau unul.
L-am atins cu grijă mirată fiind cât de cald era. Nu mai pusesem niciodată mâna pe un ou din cuibar, doar pe cele refrigerate din supermarket.
Dincolo de coaja fragilă am simțit cum zvâcnește viața si aproape inconștient am murmurat … aici nu ți se poate întâmpla nimic rău.
O ușurare fără margini m-a cuprins.
Am mai luat un ou, apoi altul … și altul. De fiecare dată am murmurat cuvintele spuse de femeie și de fiecare dată am șimțit până în străfundul ființei căldura vieții zvâcnind dincolo de coajă.

Am coborât la pensiune împreună, eu ținând strâns în mână un coș de paie cu ouă proapete iar dânsa împletind din mers o coroniță din flori de câmp.

În loc de patru zile am stat unsprezece. În toate celelalte șapte zile rămase, dis-de-dimineață, am mers în cuibar și am luat unul câte unul fiecare ou pe care l-am găsit.
Sedințele acestea formidabile de terapie m-au vindecat pentru totdeauna.
Căldura simțită în căușul palmei îmi anihila spaimele, amintirile urâte, frustrările …

Brusc s-a așezat tăcerea ]ntre noi. Așteptam totuși ca povestea să continue.

  • Să înțeleg că acum ai un iubit român ?

  • Oh, nu ! Ce te face să crezi asta ?

  • Faptul că vorbești fluent limba română.

  • Româna am învățat-o din mers. Veneam destul de des în Romania, ascultam frecvent cântece românești, am vizionat toate filmele de referință din cinematografia românească, m-am mai învârtit prin cercuri de români … nu am fâcut vreun efort special. Pur și simplu am învățat limba cu mare ușurință.
    Chiar și accentul mi s-a șlefuit și-mi face bine să mă pierd în mulțime fără să-și de-a cineva seama că sunt străină.

România e locul în care simt cum mi se întărește ființa interioară, cum devin puternică, de neînvins …. e locul în care nimic rău nu mi se poate întâmpla ;)
Înțelegi ce încredibil e să ai pe lumea asta un loc unde să ai convingerea că nimic rău nu ți se poate întâmpla ?

… ce aș fi putut să spun atunci,  ce aș putea spune acum, în completarea vorbelor spuse de Ingrid ?

5 gânduri despre „Ingrid

  1. Uneori apele cele mai calme ascund cele mai fioroase bestii, dar trecem peste asta și eu zic altceva, că am găsit aici la tine un colț atât de relaxant și bun încât, chiar că nimic rău nu ți se poate întâmpla :)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.