iarăși despre Andy Warhol

Andy Warhol, Russell Means (1976) – The American Indian Series
Tehran Museum of Contemporary Art

Pe cât de mult se manifestă regimul de la Teheran împotriva Statelor Unite pe atât de mult sunt atrași iranienii de simbolurile vieții americane, de cinematografia americana, de arta americana, de literatura americana, de muzica americană (bineînțeles) și de tot ceea ce înseamnă America și visul american.

Andy Warhol e la Teheran ca la el acasă. Diverse lucrări reprezentându-i  pe Mao, Mick Jagger, Russell Means, Marlyn Monroe sau Tripticul Imperial (Șahul Persiei Mohammad Reza Pahlavi, soția sa Farah Diba, sora lui geamănă Ashraf Pahlavi) se află în colecțiile de artă ale mai multor muzee.
Cu ceva timp în urmă l-am prezentat pe  Mick Jagger expus la  Complexul Muzeal Niavaran.

Nu sunt o admiratoare a curentului Pop-Art, nici a artistului de pretutindeni Andy Warhol, dar recunosc faptul că puterea imagistică a unora din  lucrările sale grafice m-a urmărit împotriva voinței mele.

Azi îl aduc în prim plan pe Russell Charles Means, figură legendară a pieilor roșii din SUA, personaj ce a reușit să-i capteze atenția lui Warhol datorită în primul rând palierelor multiple pe care a activat.

Un portret în cuvinte se cuvine să însoțească portretul în culori realizat de Warhol.
Russell Charles  Means (1939-2012) a fost un personaj important al mișcării American Indian Movement ce milita pentru drepturile indienilor americani și libertatea de a trăi oriunde doresc, nu doar în rezervații.
S-a născut în rezervația Pine Ridge din South Dakota și a avut o viață aventuroasă. Amănunte puteți găsi pe wikipedia.
Eu voi puncta doar câteva aspecte cum ar fi faptul că în 1973 a aocupat în mod simbolic orașul Wounded Knee din Dakota de Sud, oraș în care trupele armatei americane i-au masacrat în 1890 pe indienii Sioux, că a jucat în foarte multe filme din care amintesc doar Ultimul Mohican sau că a lansat un CD cu piese muzicale interesante.
Russel Means a fost un renumit activist și orator, fapt ce a făcut să fie căutat de multe posturi de televiziune.
Nici pictura nu i-a fost străină. A avut chiar expoziții personale despre care s-a vorbit în presă.
În 1995 a publicat o carte autobiografica intitulată Where White Men Fear to Tread.
A fost căsătorit de cinci ori, a crescut zece copii (șapte ai lui și trei înfiați) care i-au dăruit douăzeci și doi de nepoți.
Deci un veritabil patriarh … sau șef de trib ;)

Atât pentru azi …

Anunțuri

viața e un cerc care se închide încontinuu

Muzeul de Artă Contemporană, Teheran
Expoziția Radical Performance (Berlin – Rome Travelers)
…………………………………………………………………………………………………………………..

Viața e un cerc care se închide încontinuu … aceasta e una din concluziile deloc pripite la care am ajuns nu o singură dată.
Mă reîntorc în timp pentru a rememora preț de câteva clipe prima expoziție cu opere de artă ale unor artiști din lumea occidentală, europeană cu precădere, pe care am văzut-o cu mai mulți ani în urmă la Teheran.
În acea expoziție am descoperit-o pe Trinidad Fernandez și pe cel ce a pictat-o, pictorul olandez Kees van Dongen.

Ciudat că după mulți ani o regăsesc pe Trinidad Fernandez pe afișe de mari dimensiuni în exteriorul și interiorul muzeului. Cum să rezist ispitei de a intra și de a o admira încă o dată ? ;)
Evident că am intrat. Un adevărat regal cromatic mi-a incântat nu doar privirea …
Mă voi abține de a vorbi despre tablourile văzute anterior și despre care am povestit deja dar le voi trece în revistă pentru cei mai curioși din fire ;)
Deci am poposit din nou în fața operelor lui Max Ernst, Jackson Pollock, Paul Gauguin, … le-am fotografiat și le-am analizat încă o dată în semiobscuritatea muzeului, o semiobscuritate ce amplifica aura lor misterioasă.

Mi-am propus ca în această vară și toamnă să  prezint noile picturi văzute  în  expoziție, indiferent dacă aparțin unor pictori occidentali sau ale unora iranieni, și,  în măsura în care voi avea inspirație, să le interpretez în viziunea mea proprie.

Vă las aici pentru a mă reîntoarce la paginile mele de lectură. Am intrat într-o perioadă în care apetitul pentru litere, cuvinte și povești a crescut în mod exponențial. Așa că aștept propuneri de cărți interesante și de autori ce jonglează subtil cu mintea și inima cititorilor ;)

michiduță :)


Max Ernst, Moonmad
Contemporary Art Museum, Tehran
*

Michiduță :) …. ăsta a fost numele care mi-a venit instantaneu în minte atunci când am privit în premieră simpatica sculptură expusă temporar la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran.

Autorul e un nume de referință în arta modernă iar această exprimare în bronz nu e singura lui reprezentare în cadrul mai sus amintitului edificiu cultural din capitala Iranului.
Histoire Naturelle –  un tablou inclus în postarea dedicată operelor pictorilor suprarealiști prezenți în colecția muzeului, plus sculptura botezată de iranieni cu numele de Capricornul și soția sa – expusă in grădina cu sculpturi adiacentă clădirii muzeului, despre care doar am pomenit într-o mai veche postare și despre care va trebui să vorbesc mai mult într-o buna zi, vin să întregească percepția vizitatorului asupra lui Max Ernst.

Max Ernst (1881-1976), artist plastic german ale cărui începuturi se leagă de mișcarea Dada dar care ulterior a migrat spre expresionism, ca în cele din urmă să ancoreze definitiv în suprarealism, are o operă destul de compactă în ceea ce privește subiectele abordate.
Pictor, sculptor, grafician, ilustrator de carte, inventator a doua noi tehnici noi de executie artistica (frottage si grattage), creator de colaje, dar si a unui film, acest artist grafician complex a influențat la rândul său arta modernă postbelică.

Inițial a studiat Filozofia, Psihologia și Istoria Artelor la Universitatea din Bonn însă ulterior se va dedica artelor plastice. Creația îi este infuențată de lectură, în special operele lui Arthur Rimbaud, Sigmund Freud, Guillaume Apollinaire, dar și de picturile lui Giorgio de Chirico, iar mai târziu, în America, va fi profund impresionat de arta indienilor Navajo.
In perioada de studenție vizitează azilurile de boli mentale, loc unde realizează faptul că nebunia, dezechilibrele mentale, constituie o sursă deosebită de inspirație. În acea  perioadă începe să-și dedice o parte din timp picturii.
Lectura scrierilor lui Freud îl conduce la ideea că emoțiile primare și imageria viselor constituie o neprețuită comoară pentru fiecare creator de artă.

De-a lungul vieții va cunoaște și va lega prietenii cu personaje importante ale epocii sale.
Amintesc aici de August Macke, Hans Arp, André Breton, Paul Éluard, Salvador Dali, Alberto Giacometti, Joan Miro, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Man Ray și Andy Warhol.

Să nu uit să trec în revistă  relațiile amoroase sau căsătoriile lui Max Ernst cu femei din lumea artelor plastice.
Se va îndrăgosti de Marie-Berthe Aurenche, pe care o va parasi totusi pentru a se căsători cu pictorița suprarealistă Leonora Carrington, în timpul mariajului cu aceasta fiind implicat într-o relație sentimentala cu celebra și bogata colecționară de arta Peggy Guggenheim, cu care dealtfel se va căsători. Mariajul va fi însă de scurtă durată.
Mai târziu se va căsători cu o altă pictoriță, Dorothea Tanning, și vor  picta împreună pe continentul american, părăsind deci Parisul în care s-a format ca personalitate artististică.
Dorothea îi va supaviețui mulți ani, ea murind in 2012 la vârsta de 101 ani.

Elementul picant din biografia lui Max Ernest il reprezinta Gala, soția poetului Paul Éluard, care îi va deveni amantă și cu care va avea împreună un ménage à trois .
Ulterior Éluard o va ceda pe Gala lui Salvador Dali, Dali transformând-o într-o muză inepuizabilă. Numele Galei va rămâne legat pentru totdeauna de numele lui Dali.




Dar să mă reîntorc la Michiduță, sau mai bine zis la Lunaticul de la Teheran ;)
Există mai multe sculpturi în bronz intitulate Moonmad, turnate în ani diferiți, dar reprezentând unul și același personaj.
Prima serie de zece piese a fost turnată în 1944 însă nu știu dacă exponatul de la Teheran face parte din această primă serie sau dacă dintr-0 alta reedită mai târziu.
Aici îl vedeți expus alături de operele unor cubiști ce nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare.
Lateral se poate vedea Fenêtre ouverte sur la rue de Penthièvre a lui Pablo Picasso iar în fundal se distinge o natură moartă semnată de Georges Braques.
Ambele tablouri le-am prezentat anterior.

Moonmad are un farmec aparte ce se datoreaza aerului copilăresc, ștrengăresc, aș îndrăzni să afirm.
Mie mi-a plăcut în primul rând datorită liniilor curbe simple ce-l fac să semene cu o jucărie  sau chiar cu o amuletă purtătoare de noroc :)

 

din Persia ne salută Henry Moore


Henry Moore – Oval with Points (1968-69)
Contemporary Art Museum, Tehran
*

Despre Muzeul de Arta Contemporana din Teheran am vorbit in mai multe randuri si, rand pe rand, am prezentat cateva sculpturi din Gradina cu Statui situata in vecinatatea Parcului Laleh – parc adiacent muzeului mai sus amintit.
Pentru cei interesati dau linkurile respectivelor postari :

Alberto Giacometti

Max Bill

Pablo Picasso

Arnaldo Pomodoro

Rene Magritte

Azi mi-a trecut prin cap sa scot „la lumina” acele opere ale lui Henry Moore care pot fi vazute in capitala Iranului.
Pun pariu ca nu multi britanici, ce sa mai vorbesc despre alti europeni, cunosc faptul ca la Teheran se afla mai multe sculpturi ale celui mai influent sculptor britanic al secolului XX.
*


*

Nu intamplator am deschis blogul cu o sculptura in bronz care are nu doar un nume interesant ci si o forma interesanta. Aceasta opera e plasata in incinta muzeului.

Altele doua pot fi admirate in curtea exterioara aflata in prelungirea Parcului Laleh.
Vreau sa mentionez ca in acest parc, pe langa Muzeul de Arta Contemporana, se afla  Muzeul National de Covoare – cu piese absolut fantastice !

Pe net se gasesc imagini mai bune decat cele captate de ilustra mea persoana :) … dar le voi posta pe cele fotografiate de mine, cu scuzele de rigoare pentru slaba calitate ce se datoreaza in exclusivitate fotografului si nicidecum aparatului foto :)
*

Henry Moore,  The Sculpture Garden – Contemporary Art Museum, Tehran
*

In aceasta fotografie realizata in 2010 am incercat un unghi din care se pot vedea ambele sculpturi ale lui Moore expuse in aer liber.

Intr-o alta, realizata in 2008, se pot observa detaliile compozitiei Three Piece Reclining Figure.
*


Henry Moore, Three Piece Reclining Figure (1975)

Contemporary Art Museum, Tehran
*

Aceeasi sculptura, fotografiata patru ani mai tarziu in lumina cruda a unui martie iernatic, cu un alt aparat foto, mi se pare mult mai rece … mai britanica chiar.

 

*

Ansamblul statuar cu doua piese se afla in imediata vecinatate a celui cu trei piese si, impreuna, formeaza un grup vizibil de la distanta. Pacat ca iranienii de rand, exceptandu-i pe cei tineri si pe intelectualii din generatia mijlocie sau cea varstnica, nu par a da vreo importanta anume acestor sculpturi aduse in Iran de regina Farah Diba in perioada anterioara revolutiei islamice din 1979.

 


Henry Moore, Reclining Figure – Arch Leg (1969-70)

Contemporary Art Museum, Tehran
*

Sahul a fost detronat, familia lui a luat calea exilului (sahul murind in exil la scurta vreme), insa operele de arta vestica achizitionate din dispozitia reginei Farah – sute de tablouri litografii si sculpturi-  au ramas la locul lor in muzee si constituie azi cea mai mare colectie de arta vestica dintr-o tara asiatica, exceptand poate Japonia.

Despre Henry Moore (1898-1986), sculptor britanic ce provenea dintr-o familie de mineri si care si-a inceput activitatea ca invatator, puteti afla mai multe de pe wikipedia sau orice biografie on line, sau mai bine dintr-o carte de referinta.

Amintesc aici faptul ca a fost influentat de Picasso, Brancusi, Archipenko si, intr-un mod mai subtil, de picturile lui Cezanne.
Dar ceea ce l-a influentat cel mai mult a fost o sculptura din peninsula Yucatan

Henry Moore afirma in 1937 : „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”

Dar ce inseamna „forma pura” ? … ma intreb acum la final de blog :)

L’Age d’Or

https://i1.wp.com/blogu.lu/exergy/files/2014/06/Tehran-Museum-DERAIN-Andr%C3%A9.jpg
André Derain – L’Age d’Or (1903-05)

Tehran Contemporary Art Museum (deposit)
*

In aceasta zi insorita de iunie se potriveste un tablou in culori solare.
Iata motivul pentru care m-am oprit asupra tabloului lui Derain aflat in posesia Muzeului de Arta Contemporana din Teheran dar neexpus publicului dupa revolutia din 1979 pe motiv ca nu ar corespunde normelor islamice.
Ba chiar s-a zvonit ca statul iranian ar fi vandut tabloul unui colectionar particular american.
Nu ar fi primul zvon de acest fel. Anterior circula informatia ca “Gabrielle cu bluza descheiata” a lui Renoir ar fi luat loc intr-o colectie privata din Paris.
Ambele zvonuri sunt false. Adevarul e ca muzeul a imprumutat aceste opere pe o perioada de timp delimitata, asa cum a imprumutat si altele pentru a fi expuse peste hotare in diverse expozitii comemorative.
As aminti aici pe Trinidad Fernandez de Kees van Dongen, Mural on Indian Red Ground a lui Jackson Pollock, Tryptich de Francis Bacon precum si altele.

E adevarat ca statul iranian a facut schimb intre o opera de arta considerata vulgara cu un manuscris vechi reprezentativ pentru miniatura persana, insa schimbul respectiv a fost facut public in mass-media. Despre acest ‘schimb’ voi vorbi cu o alta ocazie.

Deci ma reintorc la “Varsta de aur” pictata de Derain si va invit sa o priviti cu atentie.
Intre timp va voi face cunostinta cu acest artist fauvist.

André Derain (1880-1954) – pictor, grafician, ilustrator de carte, designer de costume,  sculptor si ceramist francez a carui opera se incadreaza in curentul fauvist.
Alaturi de Vlaminck, Matisse si Raoul Dufy el e considerat unul din artistii fauvisti cei mai reprezentativi.

André Derain a fost initial un autodidact insa cu toate astea a ridicat amatorismul la rangul cel mai inalt.
Totul a inceput de la o calatorie cu trenul in care il cunoaste pe Maurice de Vlaminck si e cucerit de personalitatea acestuia.
Vor deveni prieteni, va coresponda cu dansul de pe front – unde fusese inrolat ca soldat in primul razboi mondial, vor deschide impreuna un atelier la Paris si vor expune in diverse expozitii.
In paranteza vreau sa spun ca Muzeul National de Arta din Bucuresti detine un tablou de Vlaminck care mie imi place datorita acelei nuante de albastru plina de efervescenta :)

Henri Matisse ii va convinge pe parintii lui Derain sa fie de acord ca fiul lor sa abandoneze studiile de inginerie in favoarea celor de arta. Ca urmare a acestei mijlociri el va reusi sa se inscrie la Academia Julien din Paris.

La Paris ii va cunoaste pe Picasso, Braque, Kees van Dongen, Max Jakob, Guilaume Apollinaire … dar si pe viitoarea lui sotie, Alice Gery.
André Derain e atras de poezie si filozofie si nu ezita sa ilustreze cartile noilor sai prieteni : Guillaume Apollinaire (L’enchanteur pourrissant), Andre Breton si Max Jakob.
Va desena superbe costume pentru balerinele din corpul de balet rus a lui Diaghilev, costume ce vor asigura succesul reprezentatiei “Boutique fantasque”.

Iata cum il caracteriza una din amantele lui Picasso :
“Slim, elegant, with a lively colour and enamelled black hair. With an English chic, somewhat striking. Fancy waistcoats, ties in crude colours, red and green. Always a pipe in his mouth, phlegmatic, mocking, cold, an arguer.”

Calatoria la Londra ii reveleaza pictura lui Turner, de care se va atasa imediat, si-i deschide orizontul spre combinatii inedite de culori.
Derain va fi atras si de vechi maestrii ai picturii europene, de pointilism si divizionism, de mastile africane si textilele orientale.

Viata i se scurge fara incidente deosebite, fara evenimente zguduitoare si fara rivalitati care sa-i consume din energie.
André Derain a fost un spirit indragostit de frumos, indiferent daca frumosul era exprimat prin culori, sunete muzicale sau cuvinte.

Artistul care a supravietuit celor doua razboaie mondiale va muri ca urmare a leziunilor provocate intr-un accident de circulatie, lovit de un automobil in viteza.
Anterior contactase o infectie oculara care i-a redus mult din vedere si e posibil ca accidentul de circulatie sa se fi datorat tocmai acestei incapacitati vizuale.

Va intrebati daca in Romania exista vreun tablou semnat de André Derain ?
… zic sa incercati la Muzeul Zambaccian :)