bizarerii baroce

Teatrul Masca – Bizarerii Baroce
(statui vivante în centrul vechi)

 

 

Nu știu dacă „baroce” dar am impresia că și viața mea e un lung șir de bizarerii ;)
Am încercat, și încă încerc, să găsesc explicații pentru alegerile făcute, pentru pașii uneori prea grăbiți, pentru sinceritățile prost camuflate în cuvinte fără potențial metaforic, pentru lucrurile ilogice în care mă regăseam fibră cu fibră, pentru îndărătnicia de a înota contra curentului consumând energii de care nu aveam habar că le posed, de a privi oamenii prin periscopul sufletului înfrumusețându-le neajunsurile și trecându-le în plan secund calitățile.

Într-o zi am aflat că „la un bilet de avion distanță” imaginația poate fi, și e, un act de curaj ;)

Ofelia … fără cuvinte ;)

?????????????
Anca Pascu, Teatrul Masca – Statui Vivante
(Parcul A.I Cuza, 2016)

Pesonajul interpretat de Anca Pascu în cadrul festivalului statuilor vivante din vara anului trecut mi s-a părut cunoscut. Era vorba de acea senzație de deja-vu pe care cred că fiecare din noi a experimentat-o cel puțin o dată în viață.
M-am gândit puțin și după câteva căutări am găsit sursa de inspirație pentru interesanta costumație.
E vorba de o pictură realizată de  John William Waterhouse în 1894 … intitulată bineînțeles Ophelia ;)

?????????????

Recunosc că nu aș putea sta neclintită minute în șir – timp în care zeci de persoane să se perinde prin față, să fotografieze, să comenteze, uneori să facă comentarii răutăcioase – și cred că de aceea îî admir pe actorii care pot face acest lucru, care pot da viață unui personaj fără să apeleze la cuvinte.

atunci când spui Japonia …

teatrul-masca-japonezele-4



Atunci când cineva pronunță numele Japoniei în mintea mea se materializează din lecturi și filme o serie de imagini clișeistice de care nu mă pot debarasa.
În această galerie ideatică intră samuraiul, gheișa, crizantemele, ceaiul și evantaiul … dar și cireșii înfloriți, haikuurile, kimonourile din mătase pictată sau melodiile cântate la shamisen în timp ce ploaia parfumată de primăvară primenește orașul pe jumătate adormit.



?????????????



De aceea cred că cele două statui vivante ale Teatrului Masca au constituit pentru mine o provocare. Nu știu în ce măsură am reușit să transmit măcar ceva din fascinația lumii nipone dar vă pot spune ca Andreea Corneanu și Amalia Popa,  actrițe care au dansat pe ritmuri de shamisen mânuind cu mare măiestrie evantaiele, au atras un numeros public în Parcul A.I Cuza într-o zi toridă de vară ;)



teatrul-masca-japonezele-7


de ceva vreme Brâncuși nu mai e al nostru …

brancusi-2_living-statue_arcub

 Constantin Brâncuși performed by Massimiliano Nugnes

 

În ultimele săptămâni a fost mare tam-tam pe subiectul legat de donațiile pentru Cumințenia Pământului.
Dintr-o dată s-a descoperit faptul că Brâncuși e al nostru, ba nu, e al meu și al tău … și tot feluri de sloganuri mai mult sau mai puțin inspirate au început sa sufoce spațiul media si pe cel on-line.

Țin să spun două lucruri ;
– nu am donat pentru Brâncuși
– de multă vreme Brâncuși a încetat să fie și, sau numai, al nostru. Iar asta se întâmplă datorită faptului că alții îl cunosc mult mai bine și îl prețuiesc mult mai mult decât o facem noi.

Acestea fiind spuse revin la portretul de joi.
Este vorba de acel Brâncuși interpretat de către Massimiliano Nugnes în cadrul festivalului Statui Vivante 2016 organizat de Teatrul Masca.
Actorul italian, născut în 1990, prin elemente simple dar temeinic studiate, a surprins foarte bine spiritul sculptorului .

Am scris mult despre Brâncuși în seria esența zborului căci operele lui m-au cucerit de la prima privire, m-au cucerit de pe vremea când purtam ghiozdam și nu știam că Masa Tăcerii pe care o dădeau la Teleenciclopedia reprezintă mai mult „temporalitatea tăcerii” decât o simplă masă ;)

Am inserat o mini-galerie pentru a sustine afirmațiile vis-a-vis de performanța artistică a lui Massimiliano Nugnes dar și pentru a scoate în evidență faptul că Teatrul Masca chiar e un teatru de anvergură europeană.

îngerul negru


Îngerul Negru (interpretat de Marina Pleșa) – Teatrul Masca

Festivalul Statui Vivante, ediția 2016
,

Bunica îmi spusese că fiecare copil primește la naștere un înger păzitor care va avea grijă de el toată viața, bineînțeles cu condiția ca acel copil să fie cuminte ;)

Nu credeam o iotă din spusele astea, așa cum nu credeam nici în existența lui Moș Crăciun, iar neîncrederea mea avea alambicate baze raționale.

Dar într-o zi am așteptat-o în parc pe Doamna cu pechinez pentru a o invita la cofetărie, căci cu puțin timp în urmă fusese ziua mea de naștere, și aș fi vrut ca prin acest gest – copilăresc dealtfel – să-i arăt considerația pe care i-o port.
Nu știu cum s-a făcut că discuția în fața unei felii de tort Krantz și a unui pahar de limonadă a ajuns să se învârtă în jurul unor noțiuni precum noroc, ghinion, șansă, fatalitate – acest din urmă termen neștiind prea bine ce înseamnă.
Abia împlinisem zece ani si savuram importanța clipei trecerii la un prefix compus din două cifre. Mă simțeam cumva superioară celor de nouă ani … o senzație absolut nouă pe care o experimentam cu o disimulată curiozitate.

La un moment dat Doamna cu pechinez a spus ceva despre îngerul păzitor dar nu am îndrăznit să o contrazic, nici pe bunica nu o contrazisesem, și am ascultat ce povestește dânsa despre acest personaj fictiv.
Dar parcă citindu-mi în ochi neîncrederea Doamna cu pechinez a întrebat brusc: În ce zi te-ai născut?

I-am răspuns mecanic intuind faptul că avea să urmeze ceva important.
Hai la mine acasă, mi-a zis ea pe un ton poruncitor. Așa că m-am supus cu toate coardele curiozității întinse la maximum.

M-am așezat în fotoliul pe care stăteam ori de câte ori o vizitam și am așteptat-o să revină în cameră. S-a reîntors cu câteva cărți în brațe, unele destul de jerpelite, altele însă aproape noi, pe care le-a așezat pe măsuța de cafea din față.

A căutat cu dexteritate în una răsfoind paginile cu o viteză uluitoare, cred că știa acea carte pe de rost, apoi s-a oprit la o pagină pe care a parcurs-o în câteva clipe cu privirea.
Un zâmbet poznaș i s-a ivit în colțul buzelor și s-a întins progresiv pe toată fața ei ridată și pudrată, cu pomeții colorați într-o nuanță de roșu stacojiu, apoi a explodat în ochii ei superbi care în ciuda vârstei sclipeau ca două pietre prețioase.

Te-ai născut într-o marți, deci îngerul tău păzitor e Samuel, m-a anunțat ea pe un ton solemn, și a început să râdă din toată ființa.

Nu știam de ce râde, nu știam cum trebuie să reacționez. Era incredibil să aflu că acel înger păzitor în care nu credeam are un nume și cu toate că-i aflasem numele nu puteam crede că el există, deși nu-mi displăcea ideea de a avea un protector care să mă ferească de rele.

Doamna cu pechinez a continuat la fel de binedispusă. Hai să-ți fac cunoștință cu Samuel !
Literele alfabetului ebraic, prea ordonate pe paginile ușor îngălbenite, ascundeau informații la care nu aveam acces.
Auzeam vocea ei ca un ecou ce venea ca dintr-o fîntână adâncă …
Paginile erau răsfoite, cărțile erau schimbate, atributele și caracteristicile lui Samuel sufereau modificări succesive ce făceau imposibilă intenția mea de a-l vizualiza cumva, cumva altfel decât clișeele acelea cu îngeri alb rozalii și bucălați de pe vechile cărțile poștale sau din picturile renascentiste.

Samuel era de toate. Când înger al luminii și iubirii necondiționate, când unul al întunericului și al morții. Era prezentat în unele pagini drept un înger negru care putea si să facă rău, un înger otrăvitor căci numele lui chiar asta însemna  – otrava divinității – însă în altele era descris ca un înger al armoniei ce luptă împotriva sentimentului de teamă.
Deseori era descris ca un personaj complicat, la granița dintre bine și rău, la granița dintre arhanghel și demon, fiind creionat ca un fel de stăpân al pedepselor. Ba chiar în una din cărtile acelea se spunea că Samuel ajunsese heruvim.
Tocmai aflasem că oștirea cerească e identică structural cu cele pământene, fiind bazată pe grade ce plecau de la îngeri fiind urmate apoi de  arhangheli, serafimi și a heruvimi.

Stăteam nemișcată în fotoliu bulversată de aceste informații incredibile chiar și pentru mintea mea de zece ani ascultând vocea melodioasă ce mi le prezenta în detaliu.
Era Samuel un înger sau un demon?
Întrebarea se concretiza cu repeziciune pe măsură ce informațiile se adunau într-un morman dezordonat din care nu puteam extrage ceea ce aș fi avut nevoie.

Atunci când am ieșit afară, în loc să mă simt protejată, am simțit că port în spate povara acestui nume … Samuel, Shamael, Samael, Shamuel …

Mă gândeam câteodată la Samuel, fericită că nu-i simțeam prezența în viața mea, și mi-l închipuiam ca pe un înger preocupat de cu totul alte lucruri, iresponsabil chiar în ceea ce privea propria-mi persoană, deși în subconșient i-am negat tot timpul existența.
Alteori  îi eram recunoscătoate că mă lăsase de izbeliște, fiind nevoită să mă descurc singură, căci numai astfel am ajuns să învăț atâtea lucruri indispensabile în viață și nu am așteptat nici o minune din partea lui sau a oricărui altcineva, deși minuni, sau lucruri absolut minunate, mi s-au întâmplat de mai multe ori.

Dacă e să-mi analizez retrospectiv si cu un plus de luciditate existența trag concluzia că a fost una destul de norocoasă, uneori chiar nu meritam să am mai mult noroc decât alții căci nu făcusem ceva în plus față de ei și nici nu eram mai bună decât ei.
Am pus totul pe seama unei zodii sau a unei stele norocoase și nu de puține ori m-am simțit înfășurată într-un văl de energie pozitivă ce-mi dădea sentimentul unei cvazi-imunități în fața răutăților și greutăților vieții. Un sentiment de cvazi-invulnerabilitate ce-mi risipea teama că nu aș putea face față, că aș eșua, că nu m-aș putea descurca onorabil chiar și în situația în care aș pierde, că nu aș putea trece peste dezamăgiri sau nu le-aș putea transforma în experiențe pozitive de care să-mi amintesc, dacă nu cu plăcere, măcar cu nostalgie.

Dar să mă reîntorc la portretul propus azi.
În clipa în care l-am văzut în parcul A.I Cuza pe Îngerul Negru de la Teatrul Masca am avut revelația că în fața ochilor mei s-a materializat Samuel ;)