Bibi Zogbé … pictorița ciulinilor

bibi-zogbe-thistles

Cândva am vorbit de Pekka Halonen pe care l-am numit ”pictorul zăpezilor” și de Ellen Thesleff căreia i-am acordat titlul de ”pictorița în sepia” ;)

Azi propun pe cineva mai deosebit. Mai deosebit din mai multe motive.
Dar ca să se înțeleagă ce vreau să spun va trebui să punctez câteva note biografice ale celei pe care eu o percep ca pe o ”pictoriță a ciulinilor” ;)

bibi-zogbe%c2%a6u-_les-chardons_-huile-sur-toile-80-x-100-cm-dalloul-collection-web

Bibi Zogbé (1890-1973), pe numele ei adevărat Labibé Zogbé (Zoghbi), s-a născut într-un mic orășel libanez și la vârsta de șaisprezece ani a luat decizia de a emigra în Argentina.
Pare încredibil faptul că în 1906 o fată atât de tânără din Orientul Apropiat reușeste să plece în lumea largă.

bibi-zogbe-11

Anul următor se va căsători dar va trece însă mult timp până va reuși să expună în galerii de artă de primă mână.
Adevărata ei carieră se conturează în 1930 atunci când va începe să studieze pictura cu Bogdan Dimitrov, un pictor bulgar stabilit în Argentina. Își va expune lucrările în 1934 la Buenos Aires și va continua cu alte expoziții în Rio de Janeiro, la Galeria Charpentier din Paris, în Chile și Uruguay.

bibi-zogbe-39

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial Bibi Zogbé își împărțea existența între Paris și Dakar.
De abia în 1947, la vârsta de cincizeci și șapte de ani, se va reîntoarce în Liban pentru o amplă expoziție – prilej cu care îi va fi recunoscută opera.

În America Latină dânsa a fost supranumită ”El Peintora des Flores” însă eu o consider pictorița scaieților, a ciulinilor, a spinilor, a ghimpilor și mărăcinilor…

bibi-zogbe

Mi se pare puțin ciudată înclinația ei pentru această parte a lumii vegetale de care, mărturisesc, mă simt și eu atrasă. Deci devine evident motivul pentru care i-am dedicat postarea de azi condimentată cu câteva picturi deosebite în felul lor.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În final aș mai dori să spun că în Mexic o va cunoaște pe Tamara de Lempicka, loc unde celebra pictoriță de origine poloneză îi va face mai multe portrete.
Unul dintre ele este și cel executat în 1923 aflat actualmente într-o colecție privată.

tamara-de-lempicka-il-fondo-rosa-portrait-of-bibi-zogbe-1923

 

gând de noiembrie târziu

Tamara de Lempicka - Composition abstraite à la clé
Tamara de Lempicka, Composition abstraite à la clé (cca 1953)

colecție particulară SUA
*

Numai cuvintele care nu pot fi rostite dor.

Romeo și Despina (epilog)


Tamara de Lempicka, Surrealist Hand (1989)

Private Collection, USA
*

Nu toate povestile se termina cu “… si au trait fericiti pina la adinci batrineti”.

Imediat dupa ce a terminat liceul Despina s-a casatorit cu cineva din alta parte. A plecat din oras si ani de zile nu am mai vazut-o desi auzisem ca se reintorsese deseori sa-si viziteze bunicii.
In acea perioada locuiam la Iasi dar foarte multe zile de vacanta le petreceam acasa, singurul loc unde arhitectura mea interioara se armoniza de la sine cu cele mai nearmonioase lucruri.

Dupa un numar de ani, nu mai stiu citi, din masina, in viteza, am zarit o silueta si o figura ce-mi parea cunoscuta. N-am recunoscut-o instantaneu.
Isi tunsese parul foarte scurt, baieteste … mi-a adus aminte de anii din clasele primare, cind, privind loturile sportive ale japonezilor si coreenilor, nu reuseam sa-mi dau seama care sunt fete si care baieti …

Despina insa isi pastrase alura si supletea. Aceeasi silueta fina … acelasi pas saltat. Pe ea parul scurt o dezavantaja si-i rapea din feminitate. Pacat ca si-l taiase.
Tinea de mina un baietel de citiva anisori si-i explica ceva prin gesturi largi insotite de zimbete. Copilul ii rapundea si se lipea strins de dinsa.
Pentru citeva secunde am reusit sa-i zaresc chipul. Un oval luminos si trasaturi destinse in spatele carora nu era greu de ghicit ca se ascund stropi multi de multumire … de fericire chiar.

Anii trec si nu pot sa ma abtin sa nu fac o socoteala simpla : acum baiatul ei e mai mare decit Romeo la virsta la care ii fusese prieten.

Lucrurile se aseaza in matca lor nu asa cum le doresc oamenii, dar in cele din urma asezate le dezvaluie adevaruri si frumuseti pe care, anterior, erau incapabili sa le vada.

Parca undeva, in spatele cortinei imaginare a Timpului, un spiridus obraznic se distreaza aruncind alandala evenimente in fata muritorilor, iar apoi se ascunde iarasi in spatele cortinei rizind pe ascuns urmarindu-le reactiile.

Intr-un concediu imi propusesem sa fac ordine printre cartile de acasa. Simpla atingere a copertilor unor carticele de citeva pagini citite in clasa intii imi provoca o senzatie de bine. Pe unele, cu litere inegale, imi scrisesem numele, ca pe un insemn de proprietate. De fapt singurele mele proprietati de scolarita carora le acordam valoare.
Am ramas surprinsa la vederea cartii de bridge a lui Coriolan Neamtu printre alte carti inghesuite in partea de jos a bibliotecii, locatie pe unde nu mai umblasem de multa vreme.
Era vorba de cartea imprumutata lui Romeo.
Dar ce cauta aici? Cum de ajunsese din nou la mine?

Mama uitase sa-mi spuna ca cineva o adusese cu mai multe luni in urma.
– Cine? am intrebat-o.
– Un domn inalt cu masina alba.

Un domn inalt cu masina alba. Un portret foarte sumar ce nu ma ajuta deloc.
Mama nu-i intelesese numele desi “aducatorul” se recomandase.

Ma gindeam ca trebuia sa fi fost Romeo. Ce pacat ca nu ne-am intilnit!
E singurul personaj din povestea aceasta despre care nu stiu absolut nimic.
Romeo e personajul acela care, pentru mine, va trai mereu in trecut iar numele său va fi atasat pentru totdeauna numelui Despinei.

Romeo si Despina … intr-un anume nod al existentei ei trebuiau sa se intilneasca.
Si s-au intilnit.
Acesta e cel mai important lucru, nu faptul ca s-au despartit.

Romeo și Despina (4)


Tamara de Lempicka, Autumn (1953)

Collection of Mr. et Mrs. Augier – France
*

A trecut si vara aceea. A trecut asa de repede incit orice parere de rau ar fi fost imediat contrabalansata de intimplarile placute ce timp de o vacanta m-au prins in navodul lor.
La acea virsta orele mi se pareau mai lungi decit acum. Cite nu se intimplau in pauza mare ce tinea doar treizeci de minute?! rolleyes.gif
Timpul avea o lentoare si o repeziciune aleatorie, in functie de evenimente.

A sosit si prima zi de scoala din clasa a XII-a, capatul tunelului – cum numeam in gluma acest an ce urma sa fie marcat de examene hotaritoare.

Un aer de sarbatoare plutea in oras. Uniformele albastre si bleumarin, gulerele albe si fundele diafane,buchetele de flori, coditele si ghiozdanele, invadasera strazile din toate directiile. Forfota primei zile de scoala, asa cum o tin minte eu, inocula trecatorilor buna dispozitie. Pina si vinzatoarea ‘acra’ de la magazinul de mezeluri statea zimbitoare in prag si privea in directia liceului.

Romeo lipsea la apelul ad-hoc facut in curte, caci nimeni nu se grabea sa intre in clasa.
Fireste ca mai tirziu am intrat. Diriginta ni s-a parut si mai cocheta iar rochia inflorata in nuante pastelate de bleu, vernil si alb contrasta cu tenul bronzat si suvitele aurii prinse intr-un coc doar aparent neglijent.
Ne-a spus ca Romeo avea sa lipseasca de aici incolo caci isi luase transferul de la noi.
Unii colegi au vociferat mirati, altii, cei de la Internat, erau indignati ca nu le lasase adresa sau macar un numar de telefon.

Instantaneu m-am gindit la Despina. In pauza urmatoare am intrat la ea in clasa insa nu am vazut-o.
“N-a venit la scoala” mi-a zis colega ei de banca in timp ce-si incheia mai strins catarama de la sandalele cu toc.

Tot in acea prima saptamina, dimineata, m-am ciocnit cu Despina la biblioteca. Era imposibil sa nu fi remarcat absenta lui Romeo. N-am zis nimic. Nici ea nu a zis nimic. Se comporta de parca Romeo nu existase vreodata in realitate. Comportamentul ei, fals si stinjenitor, putea parea de neinteles la prima vedere.

O zaream din cind in cind pe coridoarele scaldate de lumina toamnei. Uneori vorbeam citeva minute banalitati de genul .. “ce mai faci? … ai vazut filmul Corsarul ? .. au adus la magazinul universal niste pantofi super, nu-ti cumperi? … ai auzit ca a nascut profa de istorie din generala? … stii pe cineva care sa vinda casete cu Chris de Burgh? … vii la majoratul lui Cezar? … imi trebuie culegerea lui Gheba …”

La noi toamnele aveau o lumina rece si calda in acelasi timp.
Dimineata, frunzele usor brumate sclipeau cu o cochetarie timida in lumina soarelui, ca apoi, la prinz, culorile pirjolite ale copacilor sa se dezlantuie si sa te faca sa simti nebunia zilelor de vara ce nu se lasau usor invinse de raceala noptilor de dupa echinox.

Despina pasea ca o umbra pe coridorul luminos iar lumina ii scotea in evidenta cearcanele vinetii si paloarea fetei. Intr-o duminica m-a sunat si mi-a zis ca vrea sa treaca pe la mine. Eram acasa si nu aveam de gind sa plec nicaieri, asa ca am invitat-o la o cafea.

De abia cind s-a asezat si am privit-o mai indeaproape mi-am dat seama ca nu mai ramasese nimic din fata aceea zvelta, cu pas saltat si parul rasfirat pe umeri. Acum purta parul impletit intr-o singura coada. Zimbetul ii disparuse cu desavirsire iar figura capatase un aer de icoana bizantina.

Citeva minute am vorbit nimicuri.
Aranjasem pe un platou citeva mere si pere – pentru mincat, si citeva gutui – pentru aroma.
A luat un mar si l-a tinut in podul palmei, privindu-l intens. Apoi a ridicat privirea inspre mine.

– Ai adresa lui?

Intrebarea a sunat straniu de calm.

Nu o aveam. Nu i-am raspuns Despinei, sperind sa inteleaga.

– Credeam ca ti-a lasat-o, pentru mine … a adaugat dinsa cu o ultima farima de speranta in glas.

– Nu si-a lasat adresa. Nici baietilor de la internat nu a last-o, i-am raspuns cu parere de rau.

N-a zis nimic. Mina in care tinea marul incepuse sa-i tremure. Nu puteam sa o privesc. M-am ridicat si mi-am cautat aiurea de lucru prin camera. Vorbeam in gind de una singura ..” Romeo, Romeo ! … daca ai fi aici te-as spinzura cu snurul de la draperie.”

Despina nu-si revenise insa pentru a-si controla tremurul se tinea cu amindoua miinile de scaunul pe care statea.
Era atita mindrie in suferinta ei!

Voi povesti telegrafic evenimentele si voi sari peste lucrurile neinsemnate.

Nu pot spune ca m-am mirat atunci cind am zarit-o ca iese de la spital, desi speram din tot sufletul sa nu aiba nevoie de medic si medicamente.
Medicamentele nu-i puteau vindeca boala. O puteau transforma intr-o conopida oparita si o puteau face insensibila la durere. Singurul ajutor al medicamentelor in asta consta.
Slabise groaznic. Mi-era frica sa o privesc. Nu stiu cum de se tinea pe picioare.

Trecusera primele doua luni ale anului scolar. Mai era putin si se apropia noiembrie. Apoi urma sa vina din nou Craciunul.

In acea zi era frig in ciuda vremii insorite si a cerului albastru. Vintul batea usor insa suficient ca sa-i simti lama rece pe obraz.
Despina trecuse sa-mi aduca o caseta cu muzica inregistrata la un concert al cenaclului Flacara.

Era imbracata cu un pulover gros din lina grena ce-i atirna pe umerii firavi.
– Nu-i prea mare pentru tine? am intrebat-o mirata.
De ce nu mi-am tinut gura? Nu stiu …

Inainte ca sa articuleze primul cuvint mi-am dat seama ca se intimpla ceva cu dinsa.

– L-am impletit pentru el. Pentru ziua lui.

A urmat o tacere lunga cit veacul.

Primele lacrimi i-au inundat ochii pe jumatate inchisi. I-a deschis si a privit fix peretele din spatele meu. Alte lacrimi, in boabe mari si repezi, i se rostogoleu pe obraz. Traseul lor continua spre barbie de unde picurau ritmic pe miinile strinse sub piept.
Plinsul ii era mut. Nici un zgomot, nici un suspin sau o tresarire de muschi nu-i acompania rostogolul lacrimilor.

As fi vrut sa spun ceva, dar nu stiam ce. Traiam din nou senzatia aceea de neputinta pe care o traisem de fiecare data cind ma aflasem in fata cuiva care sufera. Nu stiu ce cuvinte ar fi trebuit sa spun caci orice cuvint imi venea in minte mi se parea nelalocul lui, fals, incapabil sa umple golul generat de suferinta.

Priveam puloverul din lina grena. Oare cite ochiuri are?
Mii de ochiuri si fiecare ochi in parte fusese luat de pe andrea cu gindul la Romeo. Mintea imi intrase in sevraj. Bob de orez – am zis in gind. Singurul lucru pe care-l vedeam in fata ochilor era modelul in bob de orez al puloverului si lacrimile ce se rostogoleau de pe miinile Despinei si ramineau o secunda agatate de impletitura aspra … dupa care se prelingeau si se absorbeau fara sa lase vreo urma.

Peste profilul ei se contura profilul lui Romeo. O halucinatie de moment in care suprapunerea chipurilor lor zimbitoare se contopea intr-unul.
Apoi imaginea s-a destramat.
Vedeam doar puloverul grena. Puloverul lui Romeo … puloverul pe care Romeo nu avea sa-l imbrace vreodata.
Disperarea Despinei capatase consistenta si palpabilitate tocmai prin acel artefact fara utilitate viitoare.
Faptul ca-l imbracase avea un inteles mai adinc decit puteam patrunde cu mintea mea de atunci.

Plingea mut in cadrul usii si nu eram in stare sa-i zic nimic cu folos.

Ce-am sa ma fac acum? … a intrebat cu o voce de un calm straniu. Din ochii pe jumatate inchisi lacrimile se prelingeau cu aceeasi intensitate. Parea ca durerea ei era supusa unei transformari alchimice si tot raul acumulat in tesuturi, singe si oase, urma sa fie deversat sub forma de ape reziduale.

– Obisnuieste-te cu gindul ca altcineva a hotarit ce e mai bine pentru tine, i-am zis privind-o in ochi.
Sunetele au iesit de pe buze ca si cum nu le-as fi pronuntat eu. O stare de semi-anestezie imi ingreuna miscarea limbii si a buzelor.

I-am facut semn sa stea jos.
Din pragul usii a clatinat din cap a negatie.

– Adevaratele iubiri ramin fara final … am zis in cele din urma cu o voce ce-si recapata normalitatea.

Nu stiu daca auzise. Privirea ei nu era ancorata in spatiul fizic in care ne aflam.

– Sa nu crezi ca el nu a suferit sau nu sufera.

– Da, a raspuns Despina desfacindu-si bratele din jurul corpului.

Nu stiu la ce se referise cind spusese “Da”. La faptul ca era de acord ca adevaratele iubiri ramin fara final sau ca stie ca Romeo a suferit cind a luat de unul singur decizia despartirii? … sau la faptul ca ea insasi era pregatita sa accepte realitatea …
Nu stiu.
M-a privit din pragul usii cu o seninatate de copil si cu o aura palida ca praful de polen …

Intr-o alta zi, in toiul verii, stateam la rind in piata sa cumpar rosii, ardei grasi si mai stiu eu ce imi trecuse mama pe lista.
In spate se afla un vecin cu citiva ani mai mare care facea facultatea la Bucuresti.
Mai incolo in rind vocifera tot o vecina de-a mea, recent iesita la pensie dintr-o institutie de stat unde detinuse un post ‘cu trecere’.
Cred ca in viata ei nu statuse tacuta la coada in piata. Unii au nevoie de birfe in aceeasi masura in care au nevoie de aer si apa.

Tocmai le povestea unora despre Despina. Ascultam si nu-mi venea sa cred.
Tot ceea ce am povestit aici intr-o forma poetizata, si recunosc ca sufar de defectul ‘poetizarii evenimentelor banale’, pentru ea se reducea la o propozitie simpla si simplista : un pui de tigan a sucit capul unei fete dintr-o familie buna, plus o minciuna gogonata : disperata ea a incercat sa se sinucida si s-a aruncat de pe pod in apa.

Simteam cum clocotesc. Faceam eforturi supraomenesti sa ma abtin sa nu-i spun nimic. Nu avea rost sa-mi pun mintea cu oameni de genul ei, dar acest adevar nu ma linistea.
Am incercat sa o ignor si am continuat discutia cu vecinul meu. Povestea niste intimplari cu haz din practica agricola. Faceam tot efortul sa ma concentrez la ce-mi spune cu toate ca vocea pitigaiata a ‘doamnei’ imi ciuruia timpanele.

Nu stiu cum de, in viltoarea birfei si etichetarilor facute Despinei, m-a zarit in sirul ce inainta tacut spre masa cu cintare la care doi vinzatori umpleau in viteza pungile si incasau banii.

  • Poftim, a zis ea adresindu-se interlocutorilor din jur, don’şoara e prietena cu fata de care povesteam.

– E adevarat? m-a intrebat un batrinel cu ochelari cu snur.
– Ce sa fie adevarat? i-am intors intrebarea suparata.
E adevarat ce a povestit doamna … ca biata fata si-a pierdut mintile din cauza unui tigan?

Nu am apucat sa-i raspund. Imi trebuia un moment de gindire. Batrinul merita un raspuns corect.

Vecina mea insa insa, intepata, a pufnit victorioasa.

– Lasati-o in pace, ca daca-i prietena cu fata o sa-i ia apararea si-o sa va zica baliverne cu povesti de iubire nu că ăla … … a continuat vecina mea pe un ton agresiv si vulgar incit mi-e scirba sa reproduc ultima parte din propozitie.

“Pe tine ce?” am intrebat-o in gind, insa cu voce tare nu i-am zis nimic.

Dar parca vecinei mele nu-i era indeajuns.
– Tineretul din ziua de azi nu are minte nici cit o curca a perorat ea privindu-si de sus asistenta.
– Bine ca tu ai, a spus printre dinti vecinul meu-studentul.

De la distanta la care era nu avea cum sa auda dar intuise ca i se spusese ceva ‘de dulce’.

De nervi s-a inrosit pina in fundul urechilor.
– Asa sunteti voi, fara minte. Cind intilniti cu o broasca râioasa care stie sa orăcăie frumos o credeti printesa ( si s-a uitat lung inspre vecinul meu ce intre timp se indepartase citiva pasi de restul rindului), iar cind aveti de-a face cu ratati si cozi de topor vi-i inchipuiti niste genii neintelese ( iar in timp ce spunea asta s-a rasucit inspre mine si m-a privit cu un aer reprobabil).

Din spatele ei vecinul meu imi facea semne disperate ca tipa e cam nebuna si mai bine ar fi sa plecam.

Am lasat-o sa spuna ce vrea. Cind s-a mai potolit cu invectivele m-am apropiat de batrinul ce-mi adresase intrebarea.
In citeva propozitii i-am radiografiat relatia Romeo – Despina.
Nu ma asteptam si nu aveam pretentia sa inteleaga sau sa-mi dea dreptate.

A ascultat pina la capat si a clatinat din cap strengareste.

– Mai repede sau mai tirziu toti trecem prin asta. Si zici ca fata s-a facut bine? m-a intrebat cu o ingrijoare fireasca dar care mie mi se parea nefireasca pentru ca venea din partea unui necunoscut.

Desi a suferit, fata a fost mereu bine, nici vorba sa incerce sa se sinucida, cum aiureaza madam.

– Ma bucur ca e bine.
Tonul vocii batrinului era sincer si exprima o bucurie adinca insotita de destinderea totala a figurii.

Madam, cu sacosele incarcate, s-a oprit in dreptul nostru si cu un aer triumfator a dat sa-si faca iesirea din scena: asa va trebuie daca nu aveti minte!

Nu mai puteam suporta sa ascult fara sa-i raspund.
– Poate ca nu avem minte dar avem bun simt, ceea ce dumneata ai dovedit ca nu ai.

I-am intors spatele si am plecat fara sa ma intereseze ce spune si in ce fel ma categoriseste.

Romeo și Despina (3)


Tamara de Lempicka, Abstract Composition (cca 1926)

Lempicka Estate, USA
*


Primavara se instalase definitiv. Copacii infrunzisera si in curtea scolii zburau rindunelele.
Romeo si Despina se plimbau zilnic prin parcul orasanesc. Devenisera una din perechile emblematice ale sezonului – sunt tentata sa etichetez acum dupa mai multi ani de la evenimente. Duminica ii vedeam la cinema sau la vreun spectacol. Nu existau multe posibilitati de petrecere a timpului liber la noi si din aceasta cauza lumea se vizita mai des sau, imediat ce dadea coltul ierbii, iesea la ‘promenada’, in padure sau pe malul apei.

Intr-o zi insa am realizat ca a trecut ceva vreme de cind nu i-am mai vazut pe ei doi impreuna. Poate ca e doar o parere, am concluzionat pentru mine insami.

Dar nu era o parere.

Nu am intrebat-o nimic pe Despina desi in doua rinduri venise la mine. Pe Romeo nici atit. Insa pe fata lui Romeo se facea vizibila un fel de indirjire. Nu stiu cu cine lupta si asupra cui dorea sa obtina victorie.

Se apropia vacanta de vara. Mai aveam doar doua trei saptamini ca sa incheiem anul scolar.

Pe o banca de pe aleea elevilor l-am observat pe Romeo. Mi-a facut semn cu mina. Imi amintisem de cartea imprumutata la inceputul iernii asa ca l-am intrebat daca a terminat-o de citit.  Mi-a spus ca da. Imediat a adaugat :
– Sa stii ca n-am de gind sa ti-o inapoiez.
– De ce?
– Am nevoie de ea. Tu oricum nu joci bridge. Iti dau la schimb alta carte, orice carte doresti.
– Nu am nevoie de alta carte.
Nici de asta nu ai nevoie.
– Poate ca nu am dar cartea am primit-o cadou. Vezi dedicatia de pe prima pagina.
– Poti sa te superi cit vrei. Nu-ti voi da inapoi cartea. Am cautat-o peste tot in librarii dar nu am gasit-o. Daca as fi gasit un volum ! … din pacate n-am gasit. Deci il voi pastra pe acesta.
Zimbea increzator asteptind consimtamintul.

Era inutil sa continui discutia. La urma urmei puteam sa renunt la acea carte.

Fara nici o legatura cu subiectul Romeo a zis cu voce clara, apasata :
– M-am despartit de Despina.

L-am privit sfredelitor dorind sa-i descifrez starea si sa citesc mai multe amanunte de pe chip.
Ar fi trebuit sa intreb de ce … insa ar fi sunat stupid.

Romeo a continuat :
Sufar ca un ciine batut de stapin.
– Spui ca te-ai despartit si spui ca suferi … ce trebuie sa inteleg?
– Ce sa fie de inteles?
– Asa, dintr-o data, v-ati despartit fara sa va fi certat. E foarte logic pina in acest punct. Inteleg ca initiativa despartirii ti-a apartinut. Atunci de ce suferi?

Romeo statea pe banca cu blocul de desen tehnic pe genunchi si cu coatele sprijinite pe bloc. Mi-a venit in fata ochilor imaginea Ginditorului de la Hamangia. Degetele s-au crispat pe marginea de mucava legata cu snur colorat.
A continuat sa vorbeasca cu privirea infipta in prundisul batatorit de sub banca.

– Daca ai sti cit sufar … nu pot sa o privesc in ochi pe Despina. M-am despartit de fata la care am tinut si tin cel mai mult. Gestul meu de magar lipsit de sentimente are o explicatie. N-as putea indura ca cineva sa-i spuna un cuvint urit din cauza mea. In starea in care am ajuns sunt stare sa fac moarte de om … intelegi?

Am dat afirmativ din cap. Nu stiu daca intelegeam resorturile ce l-au impins la acest gest insa eram constienta ca Romeo era in fata pericolului de a-si materializa cuvintele.

– Ma feresc de cuvinte mari, cuvinte spre care am foarte mult de mers pentru a le prinde sensul, a continuat el. As putea spune ca o iubesc pe Despina, dar cuvintul asta ma sperie. Daca o iubesc, de ce ne-am despartit? Daca o iubesc de ce nu ma comport ca atare?
I-am povestit trecutul si m-a acceptat asa cum sunt. Ce vreau mai mult? .. Ce vreau mai mult?

S-a oprit o secunda. A reluat firul intrerupt fara sa-si ridice privirea din pamint.
Se simtea oare vinovat față de el insusi sau doar față de Despina?

– Fiecare ora alaturi de ea imi producea bucurie si suferinta, a adaugat el cu un nod in git. Bucurie pentru ca eram impreuna, suferinta pentru viitorul in care nu ma vedeam alaturi de dânsa.
Renuntarea e cea mai buna solutie … e singura cale prin care pot opri neplacerile ce ar asteptat-o in cazul in care ar ramine in continuare prietena mea.

– La inceput nu te-ai gindit la lucrurile astea? Nu vad de ce faci o tragedie din nimic. Lumea e in continua schimbare. Pe cine intereseaza ca esti sau nu esti țigan?

– La inceput am fost condus de egoism. Imi placea Despina. Doream sa fie prietena mea. Apoi am ajuns sa tin la ea. Foarte mult. Acum renunt tocmai din cauza ca-mi pasă de dânsa. Spune-mi ca sunt las si-ti voi raspunde ca nu pot lupta cu mentalitatea majoritatii. Intre a sacrifica o fiinta draga si propria-mi neputinta si suferinta, am ales varianta ultima.
Despina va gasi pe cineva care s-o merite … eu voi gasi pe cineva la fel ca mine. Fiecare cu lumea si visele lui. Asa-i mai bine. Cei ce nu respecta regula sunt pusi la stilpul infamiei.

Pe cine intereseaza ce sunt? … pe toata lumea cind e cazul sa-mi scoata ochii pentru ceva. Esti naiva daca-ti inchipui ca in viitorii 100 de ani se va schimba modul de gindire al majoritatii, de ambele parti vreau sa zic: români și țigani.
Totul va ramine asa cum este .. daca nu si mai rau.

Despre ce schimbare pomenesti? a continuat Romeo enervat de-a binelea. E mai usor sa scoti din radacini o padure sau sa razi un oras de pe fata pamintului decit sa schimbi mentalitatea cuiva, spunea un filozof parca. Il stii?
– Nu. E prima oara cind aud comparatia. E greu dar nu imposibil. Eu cred in transformarea spre bine.
– Eu nu, a zis Romeo. Lumea se imparte in realisti – ca mine si idealisti – ca tine.
– Se imparte in realisti, idealisti si apatici, am adaugat eu. Primii lupta cum pot, ultimii capituleaza fara lupta.

Romeo s-a gindit putin inainte sa raspunda.
– Pe apatici nu-i intereseaza incotro merge viața. Pe mine inca ma mai intereseaza. Deci nu sunt apatic, sunt realist. Tu, cu armele tale, nu poti cistiga razboaie.
– Serios? am intrebat de pe pozitia combatantului ce nu avea de gind sa dea nici un pas inapoi.
– Da, serios. Insa vei avea un avantaj. Idealurile te vor proteja si nu vei fi ranita de cei cu mentalitati divergente, insa nu vei cistiga nici un razboi. Sa-ti fie clar. Iti vei cheltui energia in zadar. Ca sa cistigi trebuie sa lovesti. Realistii accepta acest adevar. Idealistii se feresc de violenta.
Nu stiu ce naiba vezi frumos in viata asta? Eu vad doar o groapa de gunoi in care cei harnici scociorăsc cu mai multa tragere de inima.

Patima din glas crestea.
Nu indrazneam sa mai adaug nimic de teama sa nu-i provoc o criza de nervi. As fi dorit sa deviez discutia si sa vorbesc din nou de Despina. Am renuntat din aceleasi motive. Cel mai bun lucru era sa ascult, sa-i aprob tacit afirmatiile cu care eram de acord si sa ma controlez sa nu ripostez prea transant la cele cu care nu eram. Starea de incordare a lui Romeo risca sa devina molipsitoare.

Dupa mai multe minute am spart linistea cu o propozitie.

– Totusi pe pamint exista si oameni adevarati.
– Putini, a zis Romeo cu certitudinea ca i-ar fi numarat personal.

Nu! .. nu se poate discuta, ma gindeam in timp ce-i priveam profilul si pentru intiia oara remarcam faptul ca are ochii putin oblici, asiatici.

– Profesorul de romana e un suflet mare, a spus el dupa alte citeva momente de tacere.

Afirmatia era adevarata insa expresia “suflet mare” mi se parea desueta si teatrala.

– Face parte dintre profesorii pe care-i simpatizez, am spus cu gindul sa continui. N-am reusit sa-mi duc ideea la bun sfirsit caci Romeo intervenise exact in momentul in care inspiram.

– Tu il simpatizezi pentru ca-ti place obiectul pe care-l preda, pentru ca-ti pune note mari … si alte asemenea motive subiective. Mie mi-e simpatic din motive obiective.
– Nici tie nu ti-a pus note mici, am contraargumentat eu.
– Mi-a pus  exact cit am meritat. Nu am ce sa comentez in ceea ce priveste corectitudinea lui. Simpatia mea se leaga de caracter nu de talentul profesoral. Am avut profesori mai buni ca dânsul. Are un suflet mare. De aceea il simpatizez.
– Si cum ai ajuns la concluzia ca are un suflet mare? Prin cai obiective?
– Da, bineinteles, a raspuns Romeo cu un avint de sinceritate surprinzatoare. Tii minte faza cu biletul, nu?
Reactia lui a fost o surpriza pentru mine. L-a luat, l-a citit si l-a pus in buzunar. Nu a facut nimanui observatie, nu m-a chemat in cancelarie desi putea s-o faca si sa-mi spuna ceva de genul : “mai exmatriculatule, ai venit la liceul nostru sa strici fetele? ” …. sau pe un ton ironic in spatele caruia se ascunde amenintarea scaderii notei la purtare : ” Romeo Icsulesu, te atentionez ca e ultima oara cind trec cu vederea atitudinea ta scolara si totalul dezinteres pentru obiectul pe care il predau si de care ai nevoie la examenul de bacalaureat” … sau o atentionare seaca de genul : “cit timp esti elevul acestei clase ai datoria sa te comporti la fel ca restul, in caz contrar vei suporta consecintele”.

Tonul lui Romeo mi-a readus zimbetul pe buze.
– Profesorul nostru nu e deloc asa. Cred ca i s-a parut normal ca doi elevi de liceu sa-si scrie bilete.
– Normal?! … a izbucnit Romeo pe neasteptate. Spune-mi citi profi cunosti tu cărora sa li se para normal ca tocmai in timpul orei lor elevii sa scrie bazaconii, sa completeze la LOTO sau sa le faca caricatura?
Eu cunosc doar unul singur.

La citeva zile dupa faza cu biletul, plictisit de explicatiile despre arhaismele din limba romana, am inceput sa-i desenez fata uscativa si urechile clapauge. Cu grija finisam portiunea de cap cu chelie. Nu stiu de unde a aparut linga mine. Are omul asta un mers ca de pisica! … nu i-am auzit pasii.
N-am avut timp sa ascund caricatura sub carte. A luat-o. S-a uitat o clipa, a pus-o in buzunar si a plecat. Eram convins ca de data asta nu voi scapa si asteptam ca diriginta sa ma cheme sa-mi ceara socoteala.

Dupa o saptamina de mustrari de constiinta am realizat ca profu’ nu-i spusese dirigintei de incident. Pentru el nu avea nici o importanta ca un nesimtit pe nume Icsulescu dintr-a XI-a A ii facuse caricatura in timp ce dinsul explica la catedra.
Chestia asta mi-a stirnit admiratia. Nu mi-a scazut din note si mi-a dat de fiecare data cit credea ca merit. Nu mi-a purtat pica nici cit negru sub unghie.
Stii ce-am invatat din atitudinea profului?

E mare lucru sa fii domn cind ai de-a face cu un bou, boul fiind eu, in persoana …