păpuși de colecție … Ana Ponta


(eu le-am numit Prețioasele)

Chiar dacă cititorii acestui blog au depășit vârsta la care se jucau cu păpușile, săbiile de lemn sau ursuleții de pluș, cred că nu se va supăra nimeni să-și aducă aminte ce bine era pe vremea aceea.

Propunerea mea de azi o reprezintă păpușile de colecție concepute și executate de Ana Ponta.


(i-am denuumit Îndrăgostiții din Verona)

 

Se cuvine să spun câteva vorbe despre autoare.
Ana Ponta e o artistă specializată în obiecte decorative și textile, designer și realizatoare de păpuși de colecție unicat.
Cu o experiență de treizeci și cinci de ani această creatoare de artă reușeste să conceapă păpuși cu o mare atenție nu doar pentru cromatică cât și pentru detalii ce rezonează cu latura psihologică a privitorului .

 


(le-am numit Fandositele)

Ana Ponta a participat cu păpușile sale la numeroase expoziții și festivaluri în străinătate și în țară, a expus în diverse muzee și galerii (Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, Expoziția Mitologii Textile în deschiderea Carnavalului de la  Veneția din 2016, Muzeul Civilizației Urbane din Brașov,  Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Muzeul Astra din Sibiu), a realizat păpuși și măști pentru spectacole de teatru și a colaborat cu muzee etnografice pentru o colecție de păpuși inspirate din folclorul românesc.

 


(i-am numit Tristan și Isolda)

 

Această serie de păpuși am fotografiat-o în holul clădirii administrative a Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti”, și, chiar din prima clipă, am fost cucerită de exponate.

 

Cred că dragostea la prima vedere s-a declanșat și datorită faptului că mai mult de două treimi din garderoba mea se bazează tocmai pe culorile folosite de Ana Ponta pentru păpușile la care tocmai vă uitați … culori de argile și pământuri, de păduri atinse de magia toamnei, culori în care spiritul meu se regăsește instantaneu în orice clipă a zilei, pe oricare meridian al globului ;)

 

 

Aceste  păpuși de colecție absolut superbe au dimensiuni mari, ele reproducând aproape la scara de 1: 1 ființa umană, reprezintă unicate lucrate manual din materiale textile diverse.
Sunt tocmai acelea care au fost expuse la Veneția ;)

Anunțuri

Brâncuși … evadarea din labirint

Constantin Brâncuși – Muza Adormită/Sleeping Muse (1910)
*

Azi, 19 februarie, este ziua de naștere a lui Constantin Brâncuși și, începând din 2016, este și sărbătoarea națională a unuia din cei mai cunoscuți români.
Nu voi scrie un text biografic sau unul axat pe exegeza sculpurilor sale. Cine dorește așa ceva le poate găsi pe net sau chiar aici, pe acest blog.
Azi vă voi lăsa în compania vorbelor sale …


”Reala nu este forma exterioara a lucrurilor, ci esenta lor. Pornind de la acest adevar, nimeni nu poate exprima realitatea imitand suprafata exterioara a lucrurilor. Numai eliminand detaliile, ornamentele, accesoriile inutile, numai simplificand si reducand totul la esential, numai trecand de la particular la general se poate ajunge la forma pura.”
*

Model în ținută Schiaparelli lângă sculptura Pasăre în spațiu
foto – Louise Dahl Wolfe (1939)
*

 

“Între timp, trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă.”

Silvana Mangano la Muzeul de Artă Modernă din New York pozând alături de Domnișoara Pogany
foto – Eve Arnold  (1956)

 

“Simplitatea nu este un tel, ajungi la simplitate daca te apropii de talcul adevarat al lucrurilor.”

 

Model pozând cu Pasăre în spatiu
foto – John Rawlings (1944)

 

“Eu forma o caut în tot ceea ce creez!…

Constantin Brâncuși, Autoportret (1933)

 

„Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină…  Linia Mesei tăcerii… vă sugerează curbu­ra închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie… Această sculptură (operă de o viaţă întreagă) va aparţine tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească de vreo anu­mită epocă sau de vreo perioadă de ani. Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii.

Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa înspre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său, Icarus, s-a prăbuşit. Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să-mi închid Păsările măiastre sub bolta unui templu indian, nemaiînţelegând cum să ademenesc, peste ele, lumina. Amintindu-mi de Coloana fără sfârşit din România şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemându-i zborul, am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele… Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină; şi, atunci, am avut revelaţia a cum să evadez din La­byrinth… „

geamănul Colombinei în verde


Nicolae Grigorescu, Bărbat Costumat (1874)

Muzeul Național de Artă, București
*

Ma reîntorc la Muzeul Național de Artă din București datorită unui tablou pe care îl scăpasem în vizitele anterioare. Acum stau și mă întreb de ce nu l-am remarcat. Se poate să nu fi fost expus ?
Tot ce e posibil …

Știu în mod cert de ce l-am remarcat de data aceasta. Pentru că, cu ceva timp în urmă, scrisesem o postare despre un tablou de Grigorescu vândut pe o sumă record unui om de afaceri (ce a dorit să rămână anonim) din Republica Moldova.
Era vorba despre Colombina în verde.

Acum îmi dau seama că e vorba de doua picturi gemene ;)
Anul de execuție nu lasă loc de dubii : Colombina a fost pictată în 1873, Bărbatul Costumat în 1874.
Ba chiar și costumul pe care îl poartă este același … dacă nu cumva o fi vorba de o pictură reprezentând-o tot pe Colombina, pictură ulterior retușată de Nicolae Grigorescu din cine știe ce motive.

 

Iser vă invită la Palatul Romanit :)

Sala Iser, Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*

În urmă cu două veri pașii m-au purtat și pe la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, fostul Palat Romanit, o construcție impunătoare situată pe Calea Victoriei, ocazie cu care am fotografiat câteva opere de artă pe care le-am remarcat în zecile de încăperi străbătute fără grabă.
Spre surprinderea mea, foarte mulți turiști straini – dintre care am remarcat grupuri compacte de portughezi, coreeni si vorbitori de limbă spaniolă (nu mi-am putut da seama daca veneau din Spania sau din America Latina) – comentau cu glas scăzut tablourile, mobilierul, piesele de argintărie si bronz, covoarele și ghilimurile, obiectele decorative și bijuteriile.

Venisem la muzeu în special pentru a vedea obiectele de proveniență orientală din diferitele colecții și donații, sperând să descopăr și piese din Persia, însă surprizele s-au ținut lanț captivându-mă într-atât încât de abia când am ieșit afară în aerul fierbinte mirosind a asfalt încins am realizat că stătusem în muzeu patru ore !

Una din plăcutele surprize a fost întâlnirea cu câteva tablouri deosebit de expresive pictate de Iosif Iser.

Iosif Iser, pe numele său adevărat Iosif Isidor Rubinsohn, a fost un pictor și grafician român de origine evreiască.
A trăit in perioada 1881-1958, a studiat la Munchen și Paris, a lăsat posterității tablouri pe care casele de licitații le vând cu zeci de mii de Euro …

Iosif Iser și-a exersat pensulele în Dobrogea, la Balcic, în Spania dar și în Orient.
A pictat cu predilecție chipuri de tătari și tătăroaice, nuduri, arlechini și balerine.
Inițial pictura lui a fost tributară expresionismului însă cu timpul și-a dezvoltat un stil propriu marcat de culori mai luminoase și de contraste cromatice interesante. Aici aș putea exemplifica cu portretul de tătăroaică ce mi-a atras privirea din prima secundă în care am intrat în salon.
*

Iosif Iser, Tătăroaică
*

Portretul lui Barbu Lăutarul mi-a readus în minte versurile unui cântec pe care Radio-Televiziunea Română îl difuza uneori înainte de decembrie ’89:

Eu sunt Barbu Lăutarul
Starostele și cobzarul …

 

Iosif Iser, Barbu Lăutarul
*

Aveam în față un perete întreg plin cu Iser :) … un regal Iser.
*

*

Am privit fiecare tablou în parte, aș putea spune pixel cu pixel, deoarece nu o singură dată m-am convins că o cameră foto obișnuită nu poate reda toate detaliile și strălucirea unui tablou, dar mai ales nu poate reda sentimentul de bucurie care încearcă privitorul în fața unui tablou pe care se zăresc urmele lăsate de pensule sau mici particule de pigmenți.
*

 

Oricum, pe lângă picturile expuse în salon, piesele de mobilier se fac deasemeni remarcate. Lemnul lustruit, închis la culoare, cu curburi ce duc cu gândul la grația feminină, completează atmosfera solemnă a salonului.
Nu se putea să închei prezentarea fără să atrag atenția asupra superbului covor care are drept culoare dominantă o nuanță de verde ce ar putea „înverzi de invidie” gazonul oricărui stadion :)

Domnița Nanu

Eustatiu-Stoenescu-Portretul-Domnitei-Nanu-500x610.jpg
Eustațiu Stoenescu – Portretul Domniței Nanu
*

Tabloul pe care tocmai îl priviți s-a vândut la o licitație contra sumei de 15 000 €.
Mie personal mi se pare prea puțin dacă mă raportez la ceea ce reușeste să transmită în mod efectiv acest portret și nu la notorietatea pierdută în volbura timpului a celui care l-a pictat.

Eustațiu Stonenescu nu reprezintă un nume cunoscut în rândurile publicului larg deși în perioada interbelică, mai precis anii ’30, a fost considerat în cercurile pariziene drept cel mai cunoscut pictor român în viață.
Eu l-am remarcat la Muzeul Național de Artă din București datorită portretului realizat arhitectei Henriette Delavrancea-Gibory, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

O primă întrebare ar suna cam asa: Cine e Eustațiu Stoenescu?

Eustațiu Stoenescu (1884-1957) a fost un pictor român ce stăpânea foarte bine tehnica portretului. Un pictor înzestrat dar, după aprecierile criticului Pavel Șușară, o figură artistică rece.

„Figură artistică rece, complet neimplicată din punct de vedere afectiv, Eustaţiu Stoenescu este disponibil pentru orice tip de solicitare şi este prezent la orice formă de apel pentru că, în esenţă, este absent într-un mod superior. El nu participă cu adevărat nici la dramele timpului, nici la frămîntările individuale şi nici măcar la convulsiile artistice care au loc chiar sub privirile sale. însă tocmai din pricina acestei neutralităţi, ajutat şi de o manualitate ieşită din comun, el a ajuns un pictor oficial, şi în sensul restrîns al cuvîntului, adică al unei lumi relativ închise, dar cu o mare influenţă publică, şi în sensul larg al cuvîntului, în speţă exponent al unui spirit confortabil, corect şi previzibil, care nu pune nici o problemă incomodă şi rezolvă totul cu acea iluzie a siguranţei şi a stabilităţii care, pe bună dreptate, este percepută mereu ca o maximă garanţie.”

Examenul de admitere la Academia Julian îl va trece cu pictorul academic Bouguereau, iar apoi, în atelierul profesorului Jean-Paul Laurens, va deveni coleg cu alți viiitori pictori români : Steriadi, Ressu, Mutzner, Dărăscu …

La Paris se împrietenește cu Auguste Rodin și Constantin Brancuși, acesta din umă realizându-i un bust fiului său, Daniel Stoenescu, bust din păcate pierdut.

Eustațiu Stoenescu devine cunoscut datorita portretelor realizate diverselor persoane importante ale epocii sale sau ale unora din ceea ce poartă numele generic de „crema societății”.
Portretul Domniței Nanu cred că se încadrează în această categorie, Domnița fiind numele de botez al personajului feminin.

O a doua întrebare se impune de la sine : Cine a fost Domnița Nanu?

Nu aș putea spune exact cine a fost, căci, deși am răscolit netul, nu am găsit informații relevante. E posibil să fi fost înrudită cu Al. Nanu de la Teatrul de Operă din Craiova, însă nu am certitudinea că ar fi fost așa.
Ceea ce vreau să spun în această postare se rezumă la pictura în sine, la personajul ce pare să se întrupeze din negura timpului, la acea distincție ce vine din interiorul ființei și nu are de-a face cu vestimentația (aproape invizibilă), bijuteriile (total inexistente) sau decorul luxos în care sunt de obicei pictate doamnele din înalta societate.

Domnița Nanu îmi lasă impresia unei femei istețe, poate că și datorită privirii ei de vulpiță ;), dar nu o istețime sau o șiretenie pusă în slujba maleficului.
În același timp îmi lasă impresia unei femei puțin distantă dar nu intangibilă.

Am remarcat o oarece asemanare cu câteva din tablourile unui pictor american despre care am vorbit mai demult, Robert Henri (1884-1925).
Nu am de unde să știu dacă Stoenescu avea cunoștință de lucrările lui Robert Henri dar știu că dânsul va emigra în America și se va stabili la New York, oraș în care se va sfârși din viață pe 13 septembrie 1957.
Un lucru e cert, Robert Henri mărturisea că Frans Hals reprezintă pictorul său preferat, dar nu e imposibil nici ca Eustatiu Stoenescu să fi fost influențat de acest pictor olandez … de unde și anumite asemănări în portretele realizate de cei doi.

La Muzeul de Artă din Craiova, orașul natal al pictorului, pot fi văzute mai multe tablouri.
Vă invit să le priviți.