(eu le-am numit Prețioasele)
Chiar dacă cititorii acestui blog au depășit vârsta la care se jucau cu păpușile, săbiile de lemn sau ursuleții de pluș, cred că nu se va supăra nimeni să-și aducă aminte ce bine era pe vremea aceea.
Propunerea mea de azi o reprezintă păpușile de colecție concepute și executate de Ana Ponta.
(i-am denuumit Îndrăgostiții din Verona)
Se cuvine să spun câteva vorbe despre autoare.
Ana Ponta e o artistă specializată în obiecte decorative și textile, designer și realizatoare de păpuși de colecție unicat.
Cu o experiență de treizeci și cinci de ani această creatoare de artă reușeste să conceapă păpuși cu o mare atenție nu doar pentru cromatică cât și pentru detalii ce rezonează cu latura psihologică a privitorului .
(le-am numit Fandositele)
Ana Ponta a participat cu păpușile sale la numeroase expoziții și festivaluri în străinătate și în țară, a expus în diverse muzee și galerii (Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului din București, Expoziția Mitologii Textile în deschiderea Carnavalului de la Veneția din 2016, Muzeul Civilizației Urbane din Brașov, Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Muzeul Astra din Sibiu), a realizat păpuși și măști pentru spectacole de teatru și a colaborat cu muzee etnografice pentru o colecție de păpuși inspirate din folclorul românesc.
(i-am numit Tristan și Isolda)
Această serie de păpuși am fotografiat-o în holul clădirii administrative a Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti”, și, chiar din prima clipă, am fost cucerită de exponate.
Cred că dragostea la prima vedere s-a declanșat și datorită faptului că mai mult de două treimi din garderoba mea se bazează tocmai pe culorile folosite de Ana Ponta pentru păpușile la care tocmai vă uitați … culori de argile și pământuri, de păduri atinse de magia toamnei, culori în care spiritul meu se regăsește instantaneu în orice clipă a zilei, pe oricare meridian al globului ;)
Aceste păpuși de colecție absolut superbe au dimensiuni mari, ele reproducând aproape la scara de 1: 1 ființa umană, reprezintă unicate lucrate manual din materiale textile diverse.
Sunt tocmai acelea care au fost expuse la Veneția ;)
Constantin Brâncuși – Muza Adormită/Sleeping Muse (1910)
*
Azi, 19 februarie, este ziua de naștere a lui Constantin Brâncuși și, începând din 2016, este și sărbătoarea națională a unuia din cei mai cunoscuți români.
Nu voi scrie un text biografic sau unul axat pe exegeza sculpurilor sale. Cine dorește așa ceva le poate găsi pe net sau chiar aici, pe acest blog.
Azi vă voi lăsa în compania vorbelor sale …
”Reala nu este forma exterioara a lucrurilor, ci esenta lor. Pornind de la acest adevar, nimeni nu poate exprima realitatea imitand suprafata exterioara a lucrurilor. Numai eliminand detaliile, ornamentele, accesoriile inutile, numai simplificand si reducand totul la esential, numai trecand de la particular la general se poate ajunge la forma pura.”
*
Model în ținută Schiaparelli lângă sculptura Pasăre în spațiu
foto – Louise Dahl Wolfe (1939)
*
“Între timp, trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă.”
Silvana Mangano la Muzeul de Artă Modernă din New York pozând alături de Domnișoara Pogany
foto – Eve Arnold (1956)
“Simplitatea nu este un tel, ajungi la simplitate daca te apropii de talcul adevarat al lucrurilor.”
Model pozând cu Pasăre în spatiu
foto – John Rawlings (1944)
“Eu forma o caut în tot ceea ce creez!… “
Constantin Brâncuși, Autoportret (1933)
„Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa tăcerii este o altă, o nouă Cina cea de taină… Linia Mesei tăcerii… vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie… Această sculptură (operă de o viaţă întreagă) va aparţine tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească de vreo anumită epocă sau de vreo perioadă de ani. Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii.
Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa înspre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său, Icarus, s-a prăbuşit. Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să-mi închid Păsările măiastre sub bolta unui templu indian, nemaiînţelegând cum să ademenesc, peste ele, lumina. Amintindu-mi de Coloana fără sfârşit din România şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemându-i zborul, am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele… Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină; şi, atunci, am avut revelaţia a cum să evadez din Labyrinth… „
Nicolae Grigorescu, Bărbat Costumat (1874)
Muzeul Național de Artă, București
*
Ma reîntorc la Muzeul Național de Artă din București datorită unui tablou pe care îl scăpasem în vizitele anterioare. Acum stau și mă întreb de ce nu l-am remarcat. Se poate să nu fi fost expus ?
Tot ce e posibil …
Știu în mod cert de ce l-am remarcat de data aceasta. Pentru că, cu ceva timp în urmă, scrisesem o postare despre un tablou de Grigorescu vândut pe o sumă record unui om de afaceri (ce a dorit să rămână anonim) din Republica Moldova.
Era vorba despre Colombina în verde.
Acum îmi dau seama că e vorba de doua picturi gemene ;)
Anul de execuție nu lasă loc de dubii : Colombina a fost pictată în 1873, Bărbatul Costumat în 1874.
Ba chiar și costumul pe care îl poartă este același … dacă nu cumva o fi vorba de o pictură reprezentând-o tot pe Colombina, pictură ulterior retușată de Nicolae Grigorescu din cine știe ce motive.
Sala Iser, Muzeul Colecțiilor de Artă, București
*
În urmă cu două veri pașii m-au purtat și pe la Muzeul Colecțiilor de Artă din București, fostul Palat Romanit, o construcție impunătoare situată pe Calea Victoriei, ocazie cu care am fotografiat câteva opere de artă pe care le-am remarcat în zecile de încăperi străbătute fără grabă.
Spre surprinderea mea, foarte mulți turiști straini – dintre care am remarcat grupuri compacte de portughezi, coreeni si vorbitori de limbă spaniolă (nu mi-am putut da seama daca veneau din Spania sau din America Latina) – comentau cu glas scăzut tablourile, mobilierul, piesele de argintărie si bronz, covoarele și ghilimurile, obiectele decorative și bijuteriile.
Venisem la muzeu în special pentru a vedea obiectele de proveniență orientală din diferitele colecții și donații, sperând să descopăr și piese din Persia, însă surprizele s-au ținut lanț captivându-mă într-atât încât de abia când am ieșit afară în aerul fierbinte mirosind a asfalt încins am realizat că stătusem în muzeu patru ore !
Una din plăcutele surprize a fost întâlnirea cu câteva tablouri deosebit de expresive pictate de Iosif Iser.
Iosif Iser, pe numele său adevărat Iosif Isidor Rubinsohn, a fost un pictor și grafician român de origine evreiască.
A trăit in perioada 1881-1958, a studiat la Munchen și Paris, a lăsat posterității tablouri pe care casele de licitații le vând cu zeci de mii de Euro …
Iosif Iser și-a exersat pensulele în Dobrogea, la Balcic, în Spania dar și în Orient.
A pictat cu predilecție chipuri de tătari și tătăroaice, nuduri, arlechini și balerine.
Inițial pictura lui a fost tributară expresionismului însă cu timpul și-a dezvoltat un stil propriu marcat de culori mai luminoase și de contraste cromatice interesante. Aici aș putea exemplifica cu portretul de tătăroaică ce mi-a atras privirea din prima secundă în care am intrat în salon.
*
Iosif Iser, Tătăroaică
*
Portretul lui Barbu Lăutarul mi-a readus în minte versurile unui cântec pe care Radio-Televiziunea Română îl difuza uneori înainte de decembrie ’89:
Eu sunt Barbu Lăutarul
Starostele și cobzarul …
Iosif Iser, Barbu Lăutarul
*
Aveam în față un perete întreg plin cu Iser :) … un regal Iser.
*
*
Am privit fiecare tablou în parte, aș putea spune pixel cu pixel, deoarece nu o singură dată m-am convins că o cameră foto obișnuită nu poate reda toate detaliile și strălucirea unui tablou, dar mai ales nu poate reda sentimentul de bucurie care încearcă privitorul în fața unui tablou pe care se zăresc urmele lăsate de pensule sau mici particule de pigmenți.
*
Oricum, pe lângă picturile expuse în salon, piesele de mobilier se fac deasemeni remarcate. Lemnul lustruit, închis la culoare, cu curburi ce duc cu gândul la grația feminină, completează atmosfera solemnă a salonului.
Nu se putea să închei prezentarea fără să atrag atenția asupra superbului covor care are drept culoare dominantă o nuanță de verde ce ar putea „înverzi de invidie” gazonul oricărui stadion :)
Rezonanțe Imposibile 