cum zboară timpul !


*

Cum zboară timpul !

De câte ori nu am exclamat, cu voce tare sau doar în gând, aceste trei cuvinte.
Le-am exclamat poate cu părere de rău, sau cu un strop de uimire în glas, prinși în năvodul amintirilor sau cu aerul că nu vom capitula niciodată în fața dușmanului de moarte îmbrăcat în zalele de nepătruns ale secundelor, ce ne ademenește cu un vechi șiretlic: chipul necunoscut al zilei de Mâine.

În așteptarea lui Mâine uitam să-l trăim pe Azi, amânăm mereu lucruri care odată amânate nu le vom mai putea înfăptui niciodată, fugim de noi înșine în speranța că a doua zi vom fi altfel.
Dar în oglinda noii zile ne vedem aceiași, cu aceleași tare si neliniști, cu aceleasi vise neterminate sau prost începute, cu aceleași promisiuni fără acoperire, cu același dor de a ieși pentru câteva clipe de pe orbita cotidiană, de a rupe rutina, de a spune cuiva în cuvinte simple esența unui sentiment cu gradul cinci de dificultate, de a ne lăsa pur și simplu duși de val … ca o corabie îndrăgostită de largul azuriu al mărilor.

mi-e dor de un Joffre la Capșa


*

„Mi-e dor de un Joffre la Capșa”  pare să spună această doamnă cu fața senină brăzdată de riduri ce-i conferă frumusețea unui vechi pergament egiptean.

Și mie mi-e dor de un Diplomat la Opera :)
Opera … cofetaria de lângă Teatrul Vasile Alecsandri din Iași.
Acolo savuram prăjituri cu nume tentante ca Chaux a la creme, Diplomat, Tosca, Rigoleto, Krantz, Alcazar, Meringue, Eclair, Amandina, Mascota, Cappuccino  … dar și altele, la fel de gustoase, chiar dacă cu nume pe înțelesul tuturor : Negresă, Buturugă, Cuib, Mozaic, Unirea, Carpați, Violeta, Camelia, Nicoleta, Delicia, Favorit …

In zilele blânde de octombrie sau în cele zvântate de soarele crud de martie, la sfârșitul cursurilor și laboratoarelor, asaltam în grup cofetăria Opera.
Aveam laboratoare atât in Copou – în vestitul Corp A al Universității, cât și in Corpul D – o clădire veche, cochetă, din spatele (pe atunci) Agenției de Voiaj.
Nu știu dacă respectiva agenție mai funcționează căci fix de șapte ani n-am mai călcat prin fosta capitală moldavă.
Deși mai rar, intram să bem un cocktail de fructe la „13”, în Unirea.

Totuși marea majoritate a cursurilor, seminariilor și laboratoarelor se țineau în diverse corpuri de pe malul Bahluiului, clădiri înșiruite ordonat din Tudor până în Podu Roș.
De acolo ne era mai la îndemână să ne refugiem osteniți în cofetaria hotelului Moldova, sau la Orizont – o altă cofetărie apetisantă situată între Hotelul Moldova și Teatrul de Copii Luceafărul.

Profiterol, Casată, Cremșnit, tort Diplomat, prăjituri cu alune, ruladă de ciocolată, tort Doboș, tort de înghețată, savarine, indiene, torturi cu bezea care efectiv ne torturau nerăbdarea în așteptarea chelneriței, prăjituri vieneze, pricomigdale, fursecuri cu stafide și alte tentații pe măsură ne ghidau pașii întracolo :)
Erau prăjituri adevărate – cu frișcă făcută de maestrul cofetar și nu luată din tub, cu cremă de ciocolată autentică – nu doar ciocolată din comerț topită și amestecată cu ingrediente dubioase, cu fructe glasate in laboratorul cofetăriei și cu glazuri fastuoase ce contrastau cu cenușiul cotidian.

Fiecare din noi are amintiri unice situate în registrul olfactiv – gustativ, amintiri ce i-au creionat în mod expres(iv) copilăria și adolescența.
O tușă indescriptibilă de arome și gusturi, de mirosuri apetisante și de texturi recompuse inconștient pe cerul gurii, ne vor da mereu de furcă … cel puțin mie îmi dau :)
„Arome cu nostalgii” se strecoară prin firida uitării trăgându-mă iarăși după ele pe un tărâm mai fragil decât baloanele de săpun.
Cel mai firav foșnet îl face să dispară în neantul fără coordonate geografice dar cu extrem de precise coordonate afective.

Știi?  Un „ceva numai al meu” va exista întotdeauna acolo. Va exista atâta timp cât voi exista eu. Va exista doar pentru mine și legat de mine prin acel misterios cordon ombilical al amintirilor.

Deși în lumea asta mare am mâncat sute de feluri de înghețată, nici una nu a avut gustul și aroma celei de la cofetăria de lângă școala generală,  înghețată pe care o mâncam în viteză,  golind din câteva mișcări cupa din  inox, căci pauza Mare era mare doar cu numele  ;)

Uneori mă visez în acel loc care acum nu mai există, căci a fost demolat cu mulți ani în urmă, și la granița dintre reverie și realitate recompun moleculă cu moleculă ceea ce știu că nu voi mai putea savura vreodată …
***

*

Mă și văd peste ani, asemenea acestei bătrâne doamne, explorând obsesiv cu gândul o lume dispărută.
Aș vrea să pot avea seninătatea ei.

http://blogu.lu/exergy/index.php/2013/08/22/oare-ce-mi-fac-elevii/

oare ce-mi fac elevii ?


*

Aceasta noua rubrica a blogului reprezinta rezultatul unei inspiratii spontane ce s-a finalizat doar in trei zile, timp in care am stat pe cate o banca mai retrasa din parc urmarind prin obiectiv diverse personaje.
Le-am captat de la distanta, fara sa le disturb intimitatea prin prezenta aparatului foto si, la randul meu, am ramas surprinsa de rezultate.

Ideea de a le capta pe „doamnele din alte vremuri” a venit de la sine.
Ma refugiasem in parc in cautarea unui loc umbros care sa ma salveze de razele ucigase ale soarelui :)
Moleșită de caldura urmaream cu ochii intredeschisi perindarea diverșilor trecatori. Brusc am realizat ca aerul se incarca de poezie la trecerea a câte unei doamne in varsta, sau ca banca pe care se asezase se transformase intr-o oaza unde curgerea timpului nu mai functiona normal.
Unele venisera insotite de soții lor sau de cate o prietena de vârsta apropiata, altele erau singure … singure cu amintirile lor.

Privind mai atent am descoperit că dânsele poseda o distinctie pe care o poarta cu discretie, ca pe o bijuterie valoroasa de familie, că nu au renunțat la cochetaria feminină, că chipurile lor reflecta o frumusete pe care vedetele de azi – cu tot glamourul si sex-appealul lor – nu o pot concura si, in final, am descoperit pe fețele lor senine acea impacare cu sine ce innobileaza definitiv ființa umana.


Pe doamna aceasta cu privire grijulie de profesoară am ales-o pentru a deschide noua serie de imagini.
De fapt ea a fost primul personaj pe care l-am luat in vizor de la o distanță remarcabilă :)