dar …


Muzeul Național de Artă, București

Nașterea lui Iisus (detaliu)
Școala Germană, sfârșitul sec al XVI-lea
(colecția familiei regale)
*

Pentru că e Craciunul aduc în dar o operă de artă descoperită luna trecută la Muzeul Național de Artă din București.
E deosebită prin faptul că e realizata din lemn, ceea ce inspiră un sentiment de siguranță și perenitate, de încredere chiar aș îndrazni să spun.
Plăcuța însoțitoare dă unele minime detalii pentru a salva privitorul neexperimentat spre a nu se pierde în oceanul lucrurilor pe care nu le știe ;)

Acolo scria așa :
Școala germană, sfârșitul sec al XVI-lea
lemn sculptat, policromat, aurit
proveniență – Colecția familiei regale

 


MNAR, Bucharest
The Nativity, German School, 16th century

(Royal Collection)

*
Dacă ați fost cuminți, ceea ce că mă cam îndoiesc dar trebuie să vă cred pe cuvânt ;), puteți să vă puneți în gând o dorință … poate că se va îndeplini.

 


geamănul Colombinei în verde


Nicolae Grigorescu, Bărbat Costumat (1874)

Muzeul Național de Artă, București
*

Ma reîntorc la Muzeul Național de Artă din București datorită unui tablou pe care îl scăpasem în vizitele anterioare. Acum stau și mă întreb de ce nu l-am remarcat. Se poate să nu fi fost expus ?
Tot ce e posibil …

Știu în mod cert de ce l-am remarcat de data aceasta. Pentru că, cu ceva timp în urmă, scrisesem o postare despre un tablou de Grigorescu vândut pe o sumă record unui om de afaceri (ce a dorit să rămână anonim) din Republica Moldova.
Era vorba despre Colombina în verde.

Acum îmi dau seama că e vorba de doua picturi gemene ;)
Anul de execuție nu lasă loc de dubii : Colombina a fost pictată în 1873, Bărbatul Costumat în 1874.
Ba chiar și costumul pe care îl poartă este același … dacă nu cumva o fi vorba de o pictură reprezentând-o tot pe Colombina, pictură ulterior retușată de Nicolae Grigorescu din cine știe ce motive.

 

fetița cu pisică

 

Charles Chaplin, Fetița cu pisică (cca 1890-91)
(ulei pe pânză, achiziție 1970)
Muzeul Național de Artă, București
*

Cu câteva zile în urmă am revizitat (pentru a câta oară ? ) Muzeul Național de Artă din București.

Vizita a fost neașteptată, deoarece nu mi-am propus să-l vizitez, iar imboldul de a revedea tablourile cred că s-a datorat copacilor pe jumătate desfrunziți de pe Calea Victoriei, parfumului Toamnei ce se strecura printre mașinile din parcare cu parbrize în care se oglindea cerul și prin pletele fetelor grăbite ce alunecau pur și simplu pe trotuarele pictate cu frunze galben oranj.
Starea aceea de frumos ce plutea în aer își cerea împlinirea într-un loc precum Muzeul de Artă.

Fiecare vizită mă face să înțeleg că m-am schimbat căci la fiecare nouă vizită atenția mi se deplasează spre altceva, un nou subiect, un nou pictor sau un alt curent, sau, de ce nu, o altă paletă coloristica.
Am descoperit că am trecut superficial peste tablouri care meritau un dram de atenție în plus.
Aici aș include și următorul tablou.

Cândva am lansat secțiunea Dubluri în care aduceam în prim plan pictori cu nume ceva mai ciudate … nu ar fi rău să o continui

http://blogu.lu/exergy/index.php/category/dubluri/

 

*

Charles Chaplin (1825-1891) reprezintă un astfel de nume.
Surpriza propusă azi constă într-o operă de artă realizată de acest pictor pe jumătate britanic pe jumătate francez ce se află în galeria de artă europeană a muzeului și căreia, recunosc, nu i-am acordat cuvenita atenție în vizitele mele anterioare poate și datorită faptului că am o oarecare alergie la pisici ;)
Pictorul a realizat mai multe variante ale fetiței cu pisică dar aceasta de la muzeul din București îmi lasă impresia că ar fi cea mai reușită.
(varianta1, varianta 2, varianta3 )

Diafana Fetiță cu pisică m-a privit cumva mustrător și mi-a indus o undă de vinovăție.

Lorica cu crizanteme

Ștefan Luchia, Lorica cu crizanteme, 1913
Muzeul Național de Artă, București


Numele pictorului Stefan Luchian (1868 -1916) l-am auzit pentru prima data prin clasa a cincea, de la profesorul nostru de desen. Tot atunci am vazut citeva reproduceri intr-un album, foarte multe din ele imagini cu flori, si tot atunci am retinut expresia ” Luchian – pictorul anemonelor” …
Dar Luchian este totodata si pictorul crizantemelor. Marturie stau foarte multele tablouri in care a incercat sa redea prin culoare frumusetea acestor flori ce strajuiesc hotarele toamnelor tirzii …

La virsta de zece ani nu puteam sa-mi explic de ce, dintre toti pictorii romani, doar Stefan Luchian avea ceva ce imi atragea intr-un fel atentia. Nu stiu daca imi placea, stiu insa ca picturile lui imi staruiau in memorie.
Ulterior, cam prin liceu, aveam sa citesc un articol a carui idee principala se putea rezuma intr-o singura propozitie : Stefan Luchian e cel mai digerabil artist pentru neinitiati.
Credeam ca descoperisem fundamentul pe care se bazase atentia mea pentru artistul plastic nascut pe meleagurile Botosanilor.
Dar in fond nu descoperisem nimic.

De abia cu aproximativ sase ani in urma, atunci cind am inceput sa scotocesc prin biografiile artistilor mei plastici preferati, am descoperit cu stupoare un lucru: cei mai multi dintre ei stiau sa cinte la un instrument muzical sau erau spectatori nelipsiti ai saloanelor de concerte.

Gasisem un liant miraculos si mi se parea incredibil sa-mi placa tocmai lucrarile lor, tinind cont de faptul ca sunt total afona :) si nu am nici cea mai mica inclinatie spre muzica.

Luchian a studiat flautul si, pentru a-si cistiga existenta, o perioada de timp a cintat in orchestra Teatrului National; Giorgione tot la flaut stia sa cinte.

Marc Chagall minuia cu indeminare vioara; Paul Klee insa era un adevarat profesionist al arcusului.

August Macke vorbea despre „culori complementare contrastante care alimenteaza ritmul vizual”  iar Maurice de Vlaminck, pentru a putea face fata ritmului vietii, dadea lectii de vioara, deoarece din pictura cistiga mai nimic.

In atelierul sau din Paris, Constantin Brancusi isi alunga tristetea cintind la un fluier pe care si-l mesterise  singur.

Mikolajus Ciurlionis cinta si compunea muzica pentru pian, dar si Wassily Kandinsky avea predilectie pentru acest instrument, desi stia sa cinte la violoncel, cit si la pian, deopotriva.
Iata ce spunea el: “Culoarea reprezinta claviatura, ochii sunt acordurile, sufletul este un pian cu multe corzi. Artistul este mana care canta, atingand o clapa, apoi alta, provocand vibratii ale sufletului.“

Isaac Levitan era un nelipsit al concertelor. La fel si Victor Vasarely.
Se poate face chiar o paralela intre muzica psihedelica si compozitiile geometrice ale artistului maghiar, si nu o data s-a vorbit despre muzicalitatea lucrarilor sale plastice ce ofera adevarate calatorii optice si iluzia unor arpegii muzicale insotitoare.

Rene Magritte avea convingerea ca „muzica este un aliat al suprarealismului”  iar Franz Marc afirma : „culoarea are un vocabular compus din chei emotionale pe care le intelegem instinctiv, asa cum intelegem muzica.”

Intr-o perioada a vietii Georgia O’Keeffe a luat lectii de muzica, dar si Mikhail Vrubel a studiat muzica in liceu. Tot el a conceput nenumarate costumatii si decoruri pentru spectacolele lirice si de opera, inclusiv pentru sotia sa, soprana Nadezhda Zabela – Vrubel.

Fran(tise)k Kupka, pe care l-am descoperit de abia in vara trecuta, si despre care va trebui neaparat sa vorbesc in viitor, fusese un impatimit al muzicii de jazz, si tot jazzul a impregnat lucrarile lui Kees van Dongen si Fernand Leger.

Iar van Gogh marturisea ca simte penelul intre degete asa cum arcusul simte vioara: „My brush goes between my fingers as a bow on a violin.”

Totul e atit de simplu! Acum stiu ce au in comun artistii de care ma simt intr-un fel legata :)

Mult mai tirziu, la Palatul Culturii din Iasi, am vazut prima pictura originala semnata de Luchian : Hahamul din Moinesti.
Mai apoi am vazut si altele. As putea aminti Crizanteme, Vas cu flori, Cap de fata, dar si Portocale si garoafe de la Muzeul de Arta din Constanta, Anemonele de la Muzeul de Arta al orasului Brasov, Lorica, Lautul si Crizanteme si mere de la Muzeul Zambaccian din Bucuresti … si lista ar putea continua :)

Am observat un lucru : toate florile lui Luchian, indiferent daca e vorba de anemone, trandafiri, imortele, crizanteme, părăluţe, albăstrele, garoafe, maci, gura leului, dumitriţe, tufănele … sunt puse in vase taranesti, vase cu motive traditionale românesti.

Azi vreau sa merg la Muzeul Zambaccian si sa o privesc din nou pe Lorica, pe numele ei adevarat Laura Cocea, modelul atit de drag lui Stefan Luchian.

Pictura, denumita in mod oficial ” Lorica (interior)”, executata in 1913, e ultima lucrare a pictorului, inainte de perioada de paralizie ce avea sa-i aduca moartea.
Acest ultim tablou mi se pare foarte diferit de tot restul tablourilor lui.
Aici, pe citiva centimetri de pinza, pictorul reda miscarea. Scena pare un cadru de film. Bratul pluteste parca in aer. Pozitia corpului mi se pare ciudata. Am impresia ca sta cu un genunchi pe masa …
Dar cel mai mult si mai mult imi place privirea ei si felul in care se apleaca asupra florilor, vrind parca sa le imbratiseze.
Acest tablou e cintecul de lebada al pictorului, care, incet – incet, nu mai putea tine pensonul intre degetele paralizate, si pentru a putea picta, il lega strins cu bandaj de incheietura miinii.

Cit efort fizic si cita dorinta poate sta in sufletul cuiva care nu vrea sa se lase invins de neputinta!

Reamintesc un fragment din marturiile prietenului sau, pictorul Nicolae Tonitza :
„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci, ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase – am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile.“

Nu pot sa nu spun si citeva cuvinte despre Krikor Zambaccian, cel ce si-a donat intreaga colectia statului roman.
Acest fiu de negustor armean, inginer de meserie, colectionar de arta, amator de lucruri frumoase: de la tablouri moderne la portelanuri, de la covoare orientale la vechi icoane bizantine, de la sculpturi la manuscrise cu litere ciudate, prieten cu multi pictori romani din perioada interbelica, si-a pastrat in colectie doar obiectele ce i-au placut.

Colectia lui Zambaccian are personalitate. E un tot viu pe care il simti pulsind chiar de la primii pasi facuti inauntru, si de abia atunci realizezi raceala unor muzee in care tablourile sunt expuse pe epoci, rece si sec.

Frânturi de suflet si culoare …
Autoportret – Fundatia Culturala Stefan Luchian, Botosani
Imortele – Muzeul Brukenthal, Sibiu
Albastrele – colectie particulara
Violete – Fundatia Culturala Stefan Luchian, Botosani
Crizanteme Galbene – Colectia Dr. Dona – Muzeul Colectiilor de Arta ce apartine de Muzeul National de Arta, Bucuresti
Cap de evreu – Muzeul National de Arta, Bucuresti

tristețe în verde

Kimon Loghi – Femeia în verde
Muzeul Național de Artă, București

In postarea anterioara am vorbit despre pictorul (a)român Camil Ressu. Voi pastra registrul aducand pe blog un alt tablou semnat de un pictor aromân.
S-ar putea ca numele Kimon Loghi sa nu va spuna nimic.
Nu-i bai :)

Dar cu toate astea sunt convinsa ca inca din prima clipa in care ati privit-o pe femeia in verde v-ati dat seama ca autorul  portretului a fost un pictor talentat.
Spun „a fost” deoarece pictorul, cu mai bine de o jumatate de secol in urma, a plecat din lumea noastra.

Dar cine a fost acest Kimon Loghi ale carui lucrari se pot intalni in colectii private din strainatate, sau la diverse case de licitatii, si despre care noi nu stim mare lucru ?
Un raspuns partial poate fi gasit aici :
http://ro.wikipedia.org/wiki/Kimon_Loghi

Kimon Loghi (1873-1952) a fost considerat drept un exponent al simbolismului … insa picturile lui au o aura de modernitate, un realism  bine dozat, o paleta cromatica subtil ierarhizata  cu ajutorul careia artistul reuseste sa creeze „atmosfere”.
Pe mine personal acest tablou de la Muzeul de Arta din Bucuresti m-a teleportat cateva minute in perioada interbelica, in atmosfera acelei societati din care provine personajul tabloului … acorduri de jazz, cafenele cochete, parcuri cu fanfara, vacante la Balcic, Sinaia, Karlovy Vary,  Baden – Baden, Viena, Veneția, Roma, Paris sau Nisa, bijuterii Art Noveau, scrisori înțesate cu franțuzisme, flirturi mai mult sau mai putin vinovate cu cate un student la Litere, un avocat  celebru pentru prestatia la bara sau un industrias amator de senzatii in discordanta cu varsta si excesul de kilograme pe care sacoul impecabil croit nu reuseau sa le ascunda.

Asa o vad eu: drept o exponenta tipica a clasei sociale din care provenea. Ma intreb daca a avut o biografie tipica.

Femeia in verde :) … oare cine a fost dânsa … si de ce tristețea din ochii ei ?