Mihăiță (ultima parte)

 

Fiecare om are ceva unic in felul lui de a fi … iar daca te uiti atent, adesea, iti poti da seama si ce anume. In ce a constat unicitatea lui Mihaita?  N-am aflat niciodata. Nu am sa aflu vreodata.

„Ce citesti ?”  l-am intrerupt eu din lectura, batindu-l pe umar si facindu-l atent sa intoarca fata inspre mine.
„O poveste cu extraterestri. Tu ce crezi ? Crezi ca ei exista ? … sau astea sunt inchipuiri?”
Ma privea iscoditor sa-mi ghiceasca raspunsul nu din cuvinte, ci de altundeva … din expresia fetei, poate.

„Tu ? „ i-am intors intrebarea comprimind-o intr-un singur cuvint.
„Nu stiu, dar imi place sa citesc despre ei.”
„Povesteste-mi ce-ai citit”
l-am rugat eu  luindu-i din mina cartea si rasfoind-o sa vad despre ce e vorba.
„Bine. Uite cum incepe. Pilip si Jane fac pregatiri sa plece pe o planeta … undeva foarte departe..”
„Stai. Stai putin. Sa stii ca trebuie sa spui Filip si Gein, Gein intr-o singura silaba, nu cum pronunti tu : Pilip si Ja-ne. Nu-i corect sa spui Pilip si Ja-ne.”

Mihaita se uita la mine lung, total zapacit. A luat cartea si cautind febril printre pagini mi-a aratat cu degetul numele lor.
M-am uitat la el si el s-a uitat la mine. Nu stiu de unde am mostenit talentul asta de a complica lucrurile. Acum va trebui sa-i explic.

„Mihaita, fii atent. Povestea asta nu se petrece in Romania, se intimpla in America. In America oamenii vorbesc alta limba. Engleza. In limba lor cuvintele nu se pronunta la fel ca in limba noastra. Noi scriem c h i , si spunem chi, … urechi. Scriem trei litere , g h e , dar spunem ghe , … gheata. Ei scriu p h si spun f , Philip/Filip, scriu Jane , dar spun Gein. Totul e ca un joc. Poti sa intelegi asta?”
„Da”, mi-a raspuns Mihaita. ” Avem in clasa un baiat ungur pe care il cheama Ianoş, dar numele lui se scrie asa … „.
S-a ridicat aproape in fuga alergind in pasi marunti spre malul apei … si-a bagat amindoua miinile in prundis in cautatarea unei pietre cu virful mai ascutit. A gasit una si, tot in fuga, s-a intors la mine. A stat putin si s-a gindit, dupa care a scris pe nisip cinci litere de tipar : JANOS.
Nu stiu exact de ce am zimbit. Cel mai probabil din cauza propriei mele limite.

„Nu vii in apa?” m-a intrebat el.
„Ba da” i-am raspuns eu. „Destul cu cititul, hai sa sarim la trambulina!”

Vorba vine „trambulina” caci ceea ce numeam noi trambulina erau de fapt doua lespezi de piatra infipte in malul riului. Lespedea Mare era cam la o inaltime de om fata de luciul apei. Lespedea Mica era mult mai joasa. Daca stateam pe ea ca pe banca picioarele ne ajungeau la apa.
Mihaita avea un fel curios de a sari de pe lespezi. Nu-si lua avint ca restul copiilor. Venea pina aproape de marginea lespezii, facea o bataie scurta, ridicindu-si ghenunchiul drept pina aproape de piept … dupa care se arunca in apa, cu corpul oblic, usor aplecat spre stinga.
Inota bine, cu ritm … si rezista foarte mult sub apa. Cred ca cel mai mult dintre noi toti.

Trecuse ora prinzului insa nu ma induram sa ma dezlipesc de acolo. Nu stiu cit de mult as fi rezistat sa stau, dar in gluma, ai mei mi-au zis sa nu ma mir daca intr-o zi ma voi trezi din somn si voi vedea ca degetele imi vor fi prinse intre ele cu o pielita, la fel ca la giste si rate.

„Surpriza neplacuta. De vreo doua ore nu avem curent „ m-a informat sora mea cu o voce nervoasa. „S-a dus naibii si inghetata care-am facut-o pentru Mihaita.”
Mincam povestind cind de unele, cind de altele.
Ca de obicei Mihaita s-a retras in micul lui paradis, covorul din biblioteca.
Eu am luat ziarele pe care postasul tocmai le adusese si cautam sa vad ce film se va da diseara la Telecinemateca.
La un moment dat am auzit zgomot de motor. M-am uitat pe geam si am vazut ca o masina de la IRE si citiva muncitori oprindu-se in fata stilpului de linga casa noastra. Venisera in sfirsit sa-l repare.
Nu le-am acordat atentie dar dupa citeva minute zgomotele s-au intetit. Un muncitor cu picamer spargea fundatia stilpului. Ferice de Mihaita care doarme dus si nu aude nimic, mi-am zis in gind. Sora mea se trezise in culmea nervilor. „Sa vezi ca astia nu termina nici pina miine…”

Nu puteam nici sa citesc si nici sa fac altceva. Zgomotul era foarte enervant. Incepuse sa ma doara undeva, intr-un punct aproape de timple.
Dar la un moment dat, la fel ca Arhimede, in pragul unei descoperiri, am inceput sa strig. Nu, nu strigam Evrika, ci-l strigam pe Mihaita.
Ii strigam agitata numele… faza la care sora mea m-a intrebat cu un ton de misto: „Ce-i cu tine? Am impresia ca nu ti-e bine… sau ai uitat ca Mihaita nu aude? ”
„Du-te si trezeste-l imediat. Mi-a picat fisa!”
i-am zis eu.
Desi dupa figura ei mi-am dat seama ca nu intelege nimic, totusi a mers si l-a adus pe Mihaita cu ochii inca lipiti de somn. Mihaita se uita jur imprejur crezind ca s-a intimplat ceva.

„Mihaita, fii te rog foarte atent la mine si la ce-ti spun. Tii minte ziua cind am vorbit despre zgomote? Cind am aruncat pietrele in apa? Cind ai spus ca aerul se misca in cercuri? … tii minte?”
„Da”
a raspuns el si a asteptat sa vada ce urmeaza.
„Uite, cred ca pot sa-ti explic si sa intelegi cum fac zgomotele ca aerul sa se miste.
Fii atent! Vezi masina si pe oamenii de afara? Omul acela cu ochelari care sparge betonul … il vezi?”
„Da”
mi-a raspuns el … si a asteptat.
„Obiectul acela cu care sparge betonul se cheama picamer. Acuma lucreaza cu picamerul. Picamerul face zgomot. Mult zgomot. Ne doare capul de la zgomot.”
M-am oprit din explicatii si din gesticulat si am privit la el si la sora mea ce statea in spatele lui, si care se uita la mine cu o privire, cu care, de obicei, te uiti la un exaltat religios.


„Picamerul face zgomot iar zgomotul face ca aerul sa se miste in cercuri. Aerul se misca, se misca … se misca si loveste tot ce intilneste in cale … peretii, copacii, ferestrele…”

I-am luat palmele si i le-am lipit de sticla ferestrei. Vibratiile erau puternice iar Mihaita a tresarit surprins.
A stat incordat citeva secunde apoi si-a lipit si obrazul. A stat asa lipit de fereastra, privind afara … fara sa ne spuna nici un cuvint.
Electricianul s-a oprit pentru citeva secunde din lucru. Vibratiile au incetat, iar Mihaita, cu o uimire nedisimulata, a sesizat lucrul acesta.
Peste citeva minute muncitorul si-a continuat nestingherit lucrul facind sa zgrangane toata casa. Mihaita se lipise cu totul de fereastra … sticla oglindea figura lui, amplificindu-i zimbetul care-i inundase fata.
Atunci eu, intr-o stare vecina cu exaltarea i-am zis ca mai demult a fost un om pe nume Şaliapin,  cintaret de opera,  care a reusit sa sparga niste pahare de cristal cu vocea lui. Si i-am mai zis ca daca zgomotele sunt puternice se poate intimpla ca sa se sparga geamurile. Ca asa se intimpla deseori cind explodeaza o bomba. I-am vorbit de rezonanta si de unde sonore, de intensitatea si energia lor mecanica …
Ii vorbeam nu ca unui neauzitor, nu ca unui copil de clasa a treia …

Mihaita asculta ca fermecat cu fata strins lipita de sticla, clipind usor din gene atunci cind tremurul se intetea … incercind parca sa absoarba prin piele fiecare vibratie. Cind ele deveneau puternice Mihaita isi ridica mina sus spunind cu vocea gituita de emotie :”zgomot puternic”, iar cind acestea incetau continua ca pentru sine cu explicatii … „acum nu-i zgomot”.

M-a luat prin surprindere gestul lui. Imi prinsese miinile de incheietura si mi le tragea inspre pieptul lui.
„Inima mea face zgomot. Auzi?”

Ce adevaruri fundamentale ies uneori din gura copiilor.
Da Mihaita!  Si inima mea face zgomot. Mult zgomot … uneori insa pentru nimic. smile.gif

Anunțuri

Mihăiță (4)

 

Desi numai cu vreo doi-trei ani mai mare decit Mihaita, sora mea se purta cu el ca o matusa iubitoare, si desi eu i-am interzis, ea il alinta peste masura, probabil dintr-un sentiment de mila amestecat cu dorinta de a-l face sa se bucure. Mereu o auzeam spunind : ” Mihaita vrei sa mergem acolo?… ce vrei sa maninci? … daca vrei ceva sa-mi spui … Mihaita-n sus … Mihaita-n jos. ”

Aproape in fiecare zi la prinz il luam pe Mihaita la noi acasa unde raminea pina spre seara, in cazul in care nu plecam si dupa amiaza pe malul apei.
De obicei se retragea sub un copac rasfoind tot felul de reviste sau ne asista la bucatarie in timp ce noi faceam dulceata de cirese amare sau gem de prune.
Am observat ca are o buna memorie vizuala si ca tine minte cam tot ce se gaseste prin sertare. Fara nici o greseala ne aducea sarea de lamaie, scortisoara, aparatul de scos simburi, foliile de celofan, ata ceruita sau lingurile de lemn …

Il puneam sa sara coarda in curte, aratindu-i citeva moduri diferite de a face sport cu o simpla bucata de sfoara. Speram ca astfel sa-si recapete pofta de mincare, pentru ca din punctul nostru de vedere el minca foarte putin.
Dupa masa mergea in biblioteca si in mod invariabil se intindea pe covor, privind fara sa se plictiseasca modelele covorului, pe care le urmarea cu degetele pina il fura somnul.

Pe vremea aceea sora mea asculta zi lumina Chris de Burgh. Avea toate casetele lui si cred ca-i stia pe de rost textele melodiilor. Dar eu nu o lasam sa dea drumul la muzica pe timpul cit Mihaita dormea. Ea se revolta, si pe buna dreptate, caci el nu avea cum sa auda. Chiar daca cineva ar fi trintit usa sau ar fi aruncat cu o piatra in geam, Mihaita nu s-ar fi trezit pentru ca sunetele nu ajungeau pina in lumea tacerii lui. Si totusi nu o lasam sa dea drumul la combina. smile.gif

Stateam si ma intrebam ce poate intelege cineva in situatia lui Mihaita despre sunete si zgomote, despre muzica, despre fosnete si despre tonalitati?

Cit de usor ne poate cuceri o voce placuta … si cit de repede, o alta, ne poate induce o stare de teama sau de repulsie!

Evaluam oamenii si dupa vocile lor sau dupa tonul discutiei la care iau parte. Aceasta abilitate le lipseste total celor fara auz. Ce altceva o poate suplini? O poate suplini oare ceva?

O persoana normala, sau una care si-a pierdut auzul la un moment dat, nu este egala cu o persoana care nu a auzit niciodata. Capacitatile lor de a intelege lumea vor fi diferite. Puterea lor de abstractizare va fi total diferita.
Cred ca tocmai asta ma atragea la Mihaita. Diferentele. Nu vroiam sa-l transform intr-un cobai. Vroiam sa-l observ de la distanta si sa interactionez cu el intr-un mod care sa-l faca sa gindeasca altfel.
Mereu ma intrebam ce intelege el cind citeste sau cind ii aude pe altii ca pronunta cuvinte ca : zgomot, claxoneaza, sunete, muzica, striga, sopteste, țipă, telefonul suna, afara tuna, frunzele fosnesc, usa scirtiie, vreascurile trosnesc …

Intr-o zi, stind pe lespedea mica si privind la cei din apa, l-am intrebat cum intelege el cuvintul zgomot.
S-a uitat la mine pentru o fractiune de secunda, apoi a batut din palme.
„Altceva?”, am continuat eu cu intrebarile.
S-a gindit putin, apoi si-a tuguiat buzele si a scos un fluierat ascutit. Toata lumea a intors capul inspre noi. Mihaita a inceput sa rida. Iar risul lui avea ceva nefiresc, nu pot explica exact ce anume, dar se deosebea mult de felul cum rideau copii normali.

Simteam nevoia sa-i spun mai multe despre sunete si capacitatea de a auzi. Dar cum? Cum sa-i explic asta?
Daca ar veni cineva si ar incerca sa-mi explice cum functioneaza un simt necunoscut, cu numele de garabara, spre exemplu, ce as putea sa inteleg eu din moment ce nu posed si nu am posedat niciodata acel simt fictiv garabara?
Ma gindeam ca e inutil sa-i vorbesc unui copil de noua ani, lipsit de auz, despre unde si despre felul in care se propaga ele in spatiu. In mod cert ca nu ar intelege mare lucru. Dar in acelasi timp o ambitie inexplicabila ma punea sa incerc sa o fac chiar daca imi dadeam seama ca nu ma pricep deloc in astfel de probleme.
Greseala oamenilor normali este ca-i trateaza pe cei cu un handicap fizic ca si cum acestia ar avea un handicap psihic, o inteligenta redusa , … ori lucrurile nu stau deloc asa.

Natura ofera intotdeauna raspunsuri, chiar si la cele mai absurde intrebari si situatii.

Am luat o piatra si am aruncat-o in apa.
„Vezi cercurile din jurul ei?”, l-am intrebat pe Mihaita.
„Da”, a raspuns el, neintelegind unde bat eu … dar presimtind ca discutia va avea o continuare.
„Arunca si tu una” l-am indemnat eu. A aruncat o piatra privind la valurile pe care le facea.
„Cercurile acelea de deasupra se cheama unde. Fiecare cerc e o unda ”
„Undă ?”
a repetat el cu o voce nesigura .
Am scris pe nisip cuvintul. L-a privit lung. Aveam impresia ca il silabiseste in gind. L-a mai repetat de citeva ori vrind sa se asigure ca il pronunta asa cum trebuie.
„Arunca cu o piatra mai mare” i-am zis eu si am ridicat o piatra din prundisul de pe mal.
A aruncat-o desi nu intelegea ce vreau sa-i demonstrez cu asta.
„Acum arunca pietricica asta mica si alba”, si in timp ce-i vorbeam il impingeam mai aproape de apa. S-a conformat fara cuvinte. Eu am facut acelasi lucru. Aruncam pe rind, cind o piatra mare, cind una mica. Speram ca el sa-si dea seama de ce. Aveam incredere in inteligenta lui Mihaita.
La un moment dat s-a intors spre mine cu fata surprinsa … suprinsa de descoperirea ce tocmai o facuse.
„Pietrele mari fac cercuri mai mari decit pietrele mici, nu-i asa?”
„Da”, i-am replicat eu. „Pietrele mari fac unde mai mari. Cind le arunci in apa ele cad la fund, insa cu cit sunt mai mari cu atit mai mari vor fi cercurile pe care le fac pentru ca pietrele mari si grele pot face sa se miste mai multa apa. Apa din jurul lor se misca incet-incet si la un moment dat cercurile dispar de pe apa. Acelasi lucru se intimpla atunci cind vorbim si cind strigam. Vorbele noastre lovesc aerul, aerul se misca in unde in jurul nostru si undele astea care poarta sunetele pleaca de la mine si ajung pina la urechea ta. Acolo, inauntru, exista ceva care seamana cu o perdea subtire care tremura atunci cind sunetele intra in ureche. Tremurul asta este trimis mai departe pina la creier” i-am zis eu oprindu-ma din gesticulatie si ducindu-mi ambele palme spre timple.
„Totul lucreaza exact ca o masina. La tine ori ceva lipseste, ori ceva este defect, pentru ca zgomotele nu ajung la creierul tau.”

„Stiu asta, ne-au spus la scoala. Uite, daca inchid ochii nu vad nimic. La fel ca orbii. Dar totul depinde de mine. Pot sa inchid si sa deschid ochii de cite ori vreau … dar tu nu poti sa opresti vorbele sa-ti intre in cap, … numai daca iti pui degetele in urechi. Nu depinde de tine ca sa le lasi sa intre sau sa le opresti. Nu poti sa-ti inchizi urechile asa cum iti inchizi ochii.
Stii ceva? … Nu inteleg cum zgomotele pot face aerul sa se miste. Nu se vede nimic. Tu de unde stii? De ce crezi ca e la fel ca apa?”
„Mihaita, as vrea sa te fac sa intelegi, insa nu stiu cum. Eu nu ma pricep sa-ti explic asa cum iti explica doamna Mihaela” am adaugat eu, aducind in discutie numele uneia din invatatoarele pomenite de mai multe ori si al carei baiat l-a invatat cum sa fluiere.
Nu stiu daca doamna Mihaela era logoped, dar Mihaita ne-a povestit ca atunci cind ei nu pot pronunta cum trebuie cuvintele, ea le apasa limba cu degetele sau le tine maxilarul in pozitia corecta, in asa fel incit sa iasa sunetele cum trebuie. Pentru mine a fost uimitor sa descoper faptul ca Mihaita-i foarte atasat de scoala si de invatatoarele si invatatorii de acolo. Mereu incerca sa ne spuna ce anume a invatat de la ei. Ne descria figurile lor, felul in care se imbraca , in care merg … iar uneori imita si mimica fetei lor.
I-am zis ca cei ce predau la scoala lor nu sunt invatatori obisnuiti si ca acesti invatatori au invatat inainte in ce fel trebuie sa explice toate lucrurile pentru ca ei, copiii lipsiti de auz, sa priceapa. I-am zis ca eu nu pot sa ma compar cu invatatoarele lui.

” Ba da. Daca vrei, poti. Gindeste-te si fa-ma sa inteleg de unde stii ca zgomotele lovesc aerul si aerul se misca in cercuri. Nu se vede nimic… De ce trebuie sa te cred pe tine?”

Ce puteam oare sa-i spun? Ma simteam total neajutorata, si pe de alta parte vroiam atit de mult sa-l fac sa inteleaga conceptul de unde sonore.
Expresia ‘aerul se misca in cercuri’ mi s-a parut tulburator de frumoasa.
In propozitia aceasta simpla, arta poetica se intrepatrundea cu legile fizicii, iar cel care a spus-o a intuit fenomenul, prin analogie cu undele de pe suprafata apei.
Mie nu-mi raminea decit sa-i demonstrez ca intradevar asa este.
Dar oare eram in stare?

Mihăiță (3)

.. smile.gif

La prinz i-am propus lui Mihaita sa vina la noi acasa. Ne-a privit pe sub gene dupa aceea a dat din cap ca este de acord. Din doi timpi si trei miscari si-a tras pe el tricoul in dungi si pantalonii scurti. Imbracat arata si mai slab decit fara haine.
In timp ce el isi inchidea sandalele noi am strins patura. Cind si-a ridicat capul din pamint i-am facut semn ca plecam.
Pe drum am schimbat putine cuvinte pentru ca trebuia mereu sa ne oprim, sa stam fata in fata, sa ne poata citi de pe buze.

Lucrurile de plaja le-am lasat intr-un colt, pe hol, si l-am dus pe Mihaita in camera mea. S-a asezat in fotoliu si a ramas acolo fara sa spuna nici un cuvint. I-am zis sa astepte pentru ca noi vrem sa incalzim mincarea in bucatarie. Dar dupa nici doua minute l-am vazut ca sta tacut in pragul usii, neindraznind sa intre.
Mirosul de marar din mincarea de ciuperci l-a facut sa-si intoarca capul spre aragaz. Nu trebuia sa-l intreb … privindu-i fata am inteles ca-i va placea masa de prinz.

Ne-am asezat la masa toti trei. Mihaita minca foarte putin, si oricit am incercat sa-l fac sa manince mai mult … nu am reusit. Nu era vorba de rusine. Pur si simplu nu avea pofta de mincare. Mai aveam si niste tarte cu visine. Le-am pus pe o farfurie si i-am zis sa le ia cu el in biblioteca.
Putina lumina se filtra cu zgircenie printre copacii din fata ferestrei si prin draperiile groase.
Am vrut sa intind fotoliul pat insa Mihaita m-a tras cu putere de mina si mi-a zis ca el vrea sa doarma pe jos. Nu l-am oprit. I-am dat o perna mica de catifea si un cearsaf, apoi am iesit din camera.
La citeva minute cind am trecut prin fata usii l-am vazut intins pe covor citind o carte. Dupa inca citeva minute am vrut sa intru sa trag draperiile ca sa fac mai multa lumina in camera, dar m-am oprit. Prin usa intredeschisa l-am vazut intins pe o parte, cu cartea sub brat, in timp ce-si trecea cealalta mina prin covor. Din cind in cind degetele lui se afundau in covorul persan urmarind unele linii din model. Nu puteam sa inteleg cum de nu se plictiseste si ce anume cauta in traiectoria arabescurilor de culoarea alunelor.

Am plecat lasindu-l asa, cufundat in modelul din covor. Trecuse ceva timp si mi-am zis ca poate l-a luat somnul, dar cind am ajuns in fata usii am vazut ca el nu doarme si ca mingiie pierdut covorul, cu ochii pe jumatate intredeschisi concentrat la ceva ce niciodata nu aveam de unde sa stiu ce.
Am intrat in camera si chiar in acel moment el si-a ridicat ochii. Nu facusem nici un zgomot dar probabil ca neauzitorii au un alt mod de a simti prezenta cuiva.
Nu si-a intrerupt calatoria degetelor prin covor si cu o voce inceata mi-a zis: „Imi place aici in camera, seamana cu o scorbura de copac.”
Am ramas perplexa. Cindva avusesem si eu exact aceeasi viziune, cu deosebirea ca eu statusem zile si ani intregi in camera asta, in timp ce Mihaita, numai dupa citeva minute, ajunsese sa perceapa un spatiu in mod identic cu ceea ce eu percepusem dupa un lung sir de zile.
I-am zis ca are voie sa caute in biblioteca si daca ii place ceva poate sa ia cu el sa citeasca.
Un zimbet fugar i-a alunecat pentru o secunda pe coltul buzelor, dupa care, cu o figura serioasa a inceput explorarea rafturilor de jos din biblioteca.

Vroiam sa mergem inca o tura la apa, asa ca am intrat sa-i spun sa se pregateasca. Statea pe jos inconjurat de mai multe carti incercind sa le puna unele peste altele. L-am intrebat in gluma :”Vrei sa le citesti pe toate”?
„Da. Si-am sa caut si altele .”

In mod cert copilul asta stia ce vrea. A luat cu el o singura carte, tinind-o lipita de piept.

Soarele ardea iar copacii de pe margine erau vestejiti de caldura. Imi placeau la nebunie aceste zile de vara, arsita care-i facea pe oameni sa se refugieze in casa, orasul cu strazile aproape pustii, malul apei cu nisipul si prundisul ce nu te lasa sa te intinzi pe el de incins ce era.
Lespedea mare de pe malul apei se transformase intr-o tava fiebinte. Nici gind sa mergem pe lespede.
Am cautat un loc pe iarba. Erau putini copii si toti erau in apa. Pe mal, vreo sase-sapte persoane inafara de noi.
Niste pusti l-au zarit pe Mihaita si i-au facut semn sa vina la ei. Din lipsa de altceva mai bun de facut am mers si eu.

Nu inceta sa ma uimeasca modul in care interactiona el cu copii normali. Este incredibil de interesant sa urmaresti pe cei care se deosebesc in mod radical de tine. In acele momente iti poti da seama ca natura umana nu cunoaste limite, ca insasi fenomenul de cunoastere are la baza seturi inepuizabile de date … ca lipsa unui simt le ascute pe celelalte, ca definitia data de noi pentru inteligenta este ceva atit de relativ.

Mi-era clar ca Mihaita are niste atu-uri fata de copii auzitori. In primul rind, fiind nevoit sa citeasca de pe buze, se uita tot timpul in ochii lor … iar asta ii intimida pe unii .

In al doilea rind avea trasaturi placute, slefuite parca de tacerea in care traia.

Mimica fetei era foarte expresiva, se putea citi usor pe fata lui sinceritatea si bucuria de a stabili un dialog, iar cei de o virsta cu el intelegeau foarte bine asta.

Plus ca se mai punea in discutie si handicapul lui Mihaita. Faptul ca nu auzea, dar ca totusi le vorbea in sunete ii facea pe copii sa perceapa ceva superior la el. Mai simplu spus, stiau ca nu sunt fata in fata cu un prost. Ca in fata lor se afla cineva la fel ca si ei, cineva cu capacitatea de a judeca tot ce vede.

Nu ma indoiam de faptul ca a existat si un revers al medaliei … ca Mihaita a suportat la rindul lui ironii, injurii si poate chiar violente fizice din partea unora. Ma gindeam ca intr-o zi va trebui sa-l intreb si despre asta.

I-am lasat pe ei in apa si am traversat pe celalalt mal in directia unde stiam ca se gasesc tufele de mure negre. Aproape toate erau scuturate de caldura.
Timpul trecuse repede … cerul isi tragea incet-incet pe el valul purpuriu al asfintitului.

Cind m-am intors l-am vazut pe Mihaita intins pe patura scufundat cu totul in lectura. Nu m-am dus linga el. Vroiam sa nu-l trezesc din lumea in care intrase.
Dar el m-a vazut si m-a strigat cu o voce usor metalica.
In momentul cind m-am asezat am observat ce carte citea. Filele erau deschise si pe una din ele am vazut o fotografie cu Igor Sikorsky. O fotografie de proasta calitate ce infatisa un om imbracat intr-un palton lung stand sprijinit de un obiect ce semana mai mult cu o colivie uriasa decit cu un elicopter.
Mihaita se uita fascinat la ea. In mod sigur copiii au puterea de a vedea in piatra seaca ceea ce noi nu mai putem vedea nici intr-o oglinda venetiana, recunoscuta pentru buna ei claritate.

Mi-a zis ca nu a fost niciodata cu avionul si ca i-ar placea tare mult sa zboare … ca i-ar placea sa piloteze avionul.
In sinea mea ma gindeam ca aproape nu exista baiat care sa nu-si fi dorit sa devina aviator. Ca ideea de zbor este inscrisa undeva in genele omului. E o chemare inexplicabila prin care omul poate percepe sublimul in cea mai inexplicabila stare de agregare a sa : cea a viselor visate cu ochii larg deschisi.

„Stii ? Eu n-am sa pot sa fiu aviator niciodata. Niciodata.” a zis el cu vocea celui ce si-a acceptat neputinta.
Nu simteam durere in vorbele lui. Era ceva mult mai mult. Era luciditatea copilului care intelege ca lui nu i-a ramas nici macar dreptul de a visa. Si mai era acceptarea matura si dura a acestei realitati. Pentru ca Mihaita stia foarte bine ca un neauzitor nu poate sa obtina brevetul de pilot.
Cum poti sa-i explici unui copil ca a fost deprivat de vise si speranta? Ca i s-a luat darul ultim, dar ce fusese dat chiar si celor mai pacatosi dintre pacatosi.

I-am zis :”… insa poti sa le desenezi, poti sa le construiesti … iar asta este mult mai important. Sa poti sa scoti din capul tau o idee pe care nu a avut-o nimeni inainte de tine.”
Il priveam piezis sa vad cum reactioneaza. M-a intrebat scurt: „Crezi?”

„Da”, am raspuns eu la fel de scurt, dupa aceea m-am ridicat aproape in fuga, am mers pe lespede si, din trei pasi urmati de o bataie scurta, m-am aruncat in apa.
Ma lasasem pe fundul nisipos in speranta ca presiunea apei imi va opri intr-un fel lacrimile care mi se plimbau pe sub pleoapele inchise. Dar le simteam parca si mai fierbinti sub apa ce se racorise.

 

Mihăiță (2)

 

Seara, la masa, am povestit despre Mihaita. Fiecare si-a dat cu parerea si nu stiu de ce aveam vaga impresie ca suntem cuprinsi de o mila ‘cerebrala’, de suprafata, pe undeva falsa, nu de un sentiment adevarat.
Am cautat printre carti si reviste pentru ca stiam ca am unele dubluri. Am gasit un almanah Stiinta si tehnica si citeva numere din Cutezatorii si Luminita. Le-am pus deoparte cu gindul sa i le fac cadou lui Mihaita.

A doua zi am luat cu mine o patura mai mare unde sa incapem toti trei, eu, sora mea si micul suedez. I-am zis micul suedez pentru ca figura lui imi amintea de un personaj dintr-un film suedez vizionat cu ceva timp inainte.

Cind am ajuns La Lespezi am vazut ca Mihaita era in apa si juca un fel de polo cu restul copiilor. Nu avea rost sa strig, stiam ca nu ma aude … dar nu mi-am putut opri impulsul sa nu o fac.
O fata de linga el a auzit si l-a facut atent aratind cu mina in directia noastra.
A iesit in fuga din apa si a alergat inspre noi. Ma uitam la corpul lui slab si la pielea prin care se puteau numara coastele … dar si la agilitatea lui atunci cind sarea pe pietre, ocolind spinii sau pietrele taioase.

Am intins patura si ne-am asezat. Sora mea intrase in vorba cu el. Le-am intrerupt discutiile si i-am dat revistele spunindu-i ca sunt pentru el.
Le-a luat, le-a rasfoit …  apoi si-a ridicat ochii spre mine. Dupa felul in care a zimbit am inteles ca se bucura. Nu stiu daca ma asteptam sa-mi multumeasca dar asteptam un fel de reactie verbala din partea lui.
Parca citindu-mi gindurile m-a intrebat: ” Eu ce sa-ti dau in schimb?”
Curios. Nu-mi trecuse prin cap ca as putea primi ceva in schimb. M-am gindit putin, apoi i-am zis : „Poti sa ma inveti alfabetul surdo-mutilor.”
„La ce-ti trebuie?” a intrebat la rindul lui, uitindu-se la mine ca la cineva care a cazut de pe alta planeta.
Chiar asa! … la ce-mi trebuie sa stiu?, m-am mirat la rindu-mi in gind.
„Imi place sa invat. Chiar vreau sa aflu daca sunt in stare sa invat sau nu.”
A stat citeva secunde in cumpana, ca si cum ar fi gindit asupra unei probleme importante, dupa care a zis : „Bine. Daca vrei am sa te invat.”
„Pai sa incepem prima lectie”, am adaugat imediat eu, temindu-ma parca sa nu se razgindeasca.

S-a asezat turceste in fata mea cautind sa stabileasca un contact cu privirea. Imi dadeam seama ca acesta era un lucru esential pentru el. Intr-o fractiune de secunda ar fi putut analiza, asa intr-un fel copilaresc si empiric, pe oricine ar fi avut in fata.

Mai intii mi-a aratat cifrele, eu repetindu-i miscarile. Sora mea le repeta si ea pe unele, insa cind am ajuns la litere a inceput sa se plictiseasca, a luat mingea si a mers in apa.
Ramasesem pe patura singura cu Mihaita. Imi arata literele, eu le repetam cu silinta … iar el zimbea, incintat cred, stiindu-se pe post de profesor.
Incercam sa spun cu ajutorul degetelor propriul meu nume si mi se parea ciudat ca prin miscarea palmelor si degetelor sa pot face pe cineva neauzitor sa-mi pronunte cu voce tare numele … cineva care sa-mi spuna numele, fara sa auda cum suna ceea ce pronunta.
Am scris in aer cuvinte diferite si de fiecare data asteptam sa citesc din ochi aprobarea profesorului.

Cred ca trecuse mai bine de o ora dar Mihaita nu dadea semne de oboseala, in timp ce eu, da. Muschii miinilor mele nu erau antrenati pentru asa ceva. L-am intrebat daca nu a obosit sau daca nu s-a plictisit sa-mi explice. A dat din cap ca nu.
I-am zis ca ma dor miinile, faza la care el s-a ridicat, mi-a luat o palma, mi-a desfacut degetele si mi-a rasucit incheietura miinii, apropiind cit mai mult palma cu degetele desfacute spre partea interioara a antebratului.
Am repetat singura aceasta miscare de citeva ori … cind pentru o mina, cind pentru cealalta … incet, incet durerea musculara se risipea undeva in afara corpului parca.

In mod sigur invatase la scoala cum sa relaxeze miinile. Atunci mi-a trecut prin cap sa-l intreb in ce clasa este, cum e la scoala lor si alte lucruri din astea.
Am aflat ca terminase clasa a treia insa mie mi se parea mai mic cu un an  sau chiar doi decit virsta reala.
Era slab, dar nu mic de statura, iar oasele cred ca ii erau bine facute. Am inteles de la el ca tatal lui este muncitor zilier si ca primavara si vara vine sa lucreze la ferma.
L-am intrebat daca mai are frati si surori. Mi-a raspuns ca da, si a zis cifra cinci … insa nu am inteles daca in acel cinci s-a inclus si pe el. Probabil ca era obisnuit cu astfel de intrebari stereotipe si anticipind urmatoarea mea intrebare mi-a zis ca asa a venit pe lume, ca niciodata nu a auzit si ca restul fratilor si surorilor sunt sanatosi, numai el e asa.
Vorbea foarte clar, cred ca anterior, de zeci de ori, a repetat aceste date autobiografice, dictia cuvintelor fiind aproape fara cusur.
L-am intrebat daca ii e dor de ceva si am ezitat sa pronunt cuvintul dor … nu stiam in ce masura il poate intelege.
Mi-a raspuns ca-i dor de bivolarie.
Bivolarie? … am repetat eu cu voce tare. La ferma din orasul nostru nu se cresteau bivoli … sau eu nu aveam habar?
Probabil ca era vorba de o alta ferma unde tatal lui lucrase ca zilier si il dusese si pe el acolo.

Dar nu era vorba de nici o ferma smile.gif … Mihaita se chinuia sa ma faca sa inteleg ca scoala lui se chema asa, Bivolarie, ca asta era numele unui sat aproape de minastirea Putna, sat in care era scoala de surdo-muti unde invata el.
Nu l-am intrerupt. Ar fi fost o crima sa o fac.
… ascultam cum imi vorbea de scoala, de munti, de conurile de brad folosite pentru tablouri la orele de lucru manual, de minastirea Putna, de saniile cu cai care-i duceau pe copii prin padure, de oamenii din sat – milosi,  aducindu-le la sfirsit de saptamina tot felul de colaci si cozonaci, de invatatoarele pe care el mi le prezenta cu numele, de ciupercile pe care le gaseau dupa ploaie prin iarba , …
Dupa fiecare fraza se uita lung la mine sa-mi vada reactia si cred ca la cel mai mic semn de plictiseala din partea mea el s-ar fi oprit din povestit.

Intre timp sora mea venise pe patura si se asezase pe un colt ascultind uimita insiruirea de fraze si gesturi facute de Mihaita.
Doream sa-i arat si ei cit de mult avansasem in limbajul surdo-mutilor. De aceea ii tot ceream lui Mihaita sa spuna ceva cu voce tare iar eu incercam sa transpun propozitiile in semne.
La un moment dat am incurcat unul din cuvinte dar imediat mi-am amintit si l-am scris din nou cu palmele. Micul suedez s-a uitat la mine zimbitor, ca un profesor care stie sa ierte greseala unui elev mai slab sau mai timid, apoi, cu o pronuntie perfecta m-a intrebat : „de ce te bilbii?”. rolleyes.gif

Vorbele lui au ramas suspendate in aer. Mecanismul gindirii mele de om normal se intepenise in aceste vorbe.
Am momente in care, din cauza unor anumite ginduri sau senzatii, nu mai pot expira aerul inspirat. Exact era si acum. Plaminii mei erau inerti, la fel si creierul.
Sora mea se tavalea de ris. Se tavalea la modul propriu, nu numai la figurat,  rostogolindu-se dintr-o parte in alta a paturii rizind in hohote … iar printre hohote o auzeam zicind :”asta-i culmea dictiei ! … sa te bilbii in limba surdo – mutilor!”

Numai Mihaita statea impasibil in fata noastra cu un chip golit de expresie. Oare la ce se gindea?
Intr-un final, cind risetele s-au potolit, a inceput din nou sa zimbeasca.

Mihăiță (1)

 

De citeva zile se terminase concursul de admitere la facultate. Toata lumea din oras astepta sa sa afiseze rezultatele … caci ce alta ocupatie mai interesanta pot avea unii intr-un mic oras decit sa comenteze cine a reusit si cine nu?
Putin ma interesa rezultatul. Oricum, nu dadusem examen la facultatea care mi-ar fi placut. Ba mai mult, in adincul inimii speram sa nu reusesc.

De obicei imi petreceam timpul pe malul apei. Luam cu mine o cuvertura, o palarie de soare, citeva reviste si carti … si bineinteles buna dispozitie.

Pe malul apei existau mai multe locuri de intilnire …
La Pod – acolo se aduna lumea buna a orasului si se schimbau ultimele noutati … mai bine zis ultimele birfe, proaspete ca piinea calda …
La Lespezi – acolo veneau cei care stiau sa inoate si in cautare de citeva minute de liniste, departe de privirile iscoditoare ale multimii…
La Bulboană – acolo te puteai intilni cu citiva singuratici iubitori de natura sau cu cei parasiti de iubiti si iubite … stateau cu ochii atintiti in virtejul de apa, rupti cu totul de realitate …
La Răchiţi – acolo, din zi si pina in noapte, puteai sa-i vezi pe pescarii impatimiti care se uitau urit la tine … mai ales daca vorbeai tare in timp ce treceai pe linga ei.

Locul meu preferat era La Lespezi. Ii cunosteam pe toti cei care se adunau acolo, si de multe ori, spre seara, faceam impreuna un foc pe jarul caruia coceam porumb sau mreana.

O zi ca oricare alta. Tocmai iesisem la mal, cu ochii impaienjeniti de apa si cu urechile tiuind, cind am simtit ca un baiat, mic si blond, ma bate pe brat. M-am uitat la el sa vad ce vrea si l-am auzit ca-mi cere voie sa citeasca un almanah pe care il pusesem desfacut pe cuvertura pe care-mi lasasem si hainele.
I-am zis ca poate sa-l ia.
M-am dus inapoi in apa si de acolo l-am zarit cum pleaca cu almanahul in mina, cautind un loc cu iarba unde sa se intinda si sa citeasca.

Ca de obicei timpul a trecut foarte repede. Se facuse aproape de ora unu, asa ca trebuia sa merg acasa. M-am imbracat si mi-am pus ochelarii dupa care am trimis pe cineva din copii sa mearga sa-l cheme.

De abia cind s-a apropiat am putut sa-l vad asa cum trebuie. Era un baiat slabut, usor pistruiat, cu parul blond,  intr-o parte parca mai deschis la culoare decit in cealalta parte, cu un zimbet foarte placut pe fata. Nu-l cunosteam, deci am presupus ca venise in vacanta la rude … si de abia in acel moment mi-am dat seama ca nu este insotit de nimeni.
L-am intrebat cum il cheama.
Mi-a raspuns ca il cheama Mihai. Vocea lui avea ceva ciudat … dar nu reuseam sa-mi dau seama ce. El statea si se uita fix la mine, asteptind parca sa-i vorbesc. Si poate daca nu ar fi fost zimbetul acela ciudat de pe fata lui as fi cerut almanahul si as fi plecat.
L-am intrebat la cine a venit.
El mi-a spus ca sta la ferma. Ca tatal lui lucreaza la ferma.
Mi se parea ceva in neregula … aveam o senzatie inexplicabila … ca nu pot intelege ceva. Mihaita a continuat sa vorbeasca si dintr-o data am realizat … copilul nu putea pronunta cuvintele asa cum trebuie. Dar dupa figura nu parea sa fie un copil handicapat.
Cred ca ma zapacisem pentru ca nu mai stiam ce anume vroiam sa-l intreb.  El m-a scos din incurcatura.
Cu aceeasi voce usor nesigura, care parea sa alunece pe unele consoane, mi-a spus :
„Stii, eu nu pot auzi. Cind vorbesti trebuie sa te uiti la mine ca sa-ti citesc buzele.”

Auzisem foarte bine ce-mi spusese, dar inca nu-mi puteam reveni pe deplin. In viata mea nu vazusem pe cineva la fel ca el, si din cauza asta nu stiam cum trebuie sa ma comport. Intotdeauna am judecat oamenii dupa prima impresie. Iar prima impresie pe care mi-o facuse Mihaita era aceea a unui copil inteligent.

Doream sa ma imprietenesc cu el si sa aflu cit mai multe despre lumea lui …

Nu terminase de citit povestirea din almanah si m-a intrebat daca vin si miine. I-am zis ca poate sa-l pastreze pina miine si sa citeasca tot ce vrea.
Avea un fel de a zimbi pe care nu l-am intilnit la nimeni. Te facea sa te simti vinovat si pentru greselile nefacute. Am fost curioasa sa vad ce-i captase atentia. A fost o surpriza sa constat ca citeste o povestire SF. Ma intrebam ce poate intelege el din povestire? Cum poate percepe el propozitiile scrise de oameni normali? Cum poate percepe un neauzitor lumea descrisa de un auzitor?

Din curiozitate l-am rugat sa-mi povesteasca pe scurt ce citise … si culmea culmilor … povestea foarte frumos, chiar daca nu putea pronunta bine toate cuvintele, gesticula si misca miinile, zimbea sau se intrista – in functie de context, si in tot timpul acesta se uita fix la mine, sa-mi citeasca reactiile.
Cred ca atunci m-a cucerit. smile.gif Aveam in fata un copil inteligent, in ciuda handicapului fizic … un copil sensibil pentru care as fi vrut sa fac ceva, nici eu nu stiu ce.

(… va continua smile.gif )
PS. Întâmplările s-au petrecut înainte de ‘89.