de ce are trișorul mănușile găurite ?

Caravaggio, Trișorii (The Cardsharps) – cca 1694-97
Muzeul Kimbell, Fort Worth, Texas, USA
*

Pictura aceasta am mai folosit-o cândva pe blog, în serialul IL pe care l-am șters cu mai mult timp în urmă, iar despre Caravaggio am vorbit mai pe larg într-o postare dedicată unei picturi aflate în colecția Muzeului de Artă Vestică și Estică din Odessa.

The Sharpcards, adică Trișorii, pictată probabil în perioada 1594-97, mi-a plăcut de la prima vedere datorită unei plăcute senzații de real pe care reușise să mi-o transmită.
Impresia de scenă de teatru, sau de film, mi se părea o realizare notabilă pentru un artist din acea epocă.
O impresie asemănătoare mi-a fost lăsată de personajele din pictura Proxeneta executată la începutul carierei de olandezul Jan Vermeer.

Pictorul italian Michelangelo Merisi da Caravaggio, considerat drept un precursor al barocului în pictură, a trăit între anii 1571-1610 și în scurta dar aventuroasa sa existență a realizat câteva tablouri remarcabile.

Dar revin la Trișorii
Inițial am crezut că e vorba de doi bărbați și o femeie. Apoi însă m-am convins că personajul îmbrăcat în haine scumpe de catifea cu dantele reprezintă un tânăr naiv care a căzut în capcana celor doi trișori.
Trișorul cel tânăr, cu spatele la privitor, îmbrăcat destul de decent, ține ascunse la spate niște cărți de joc … dar și un pumnal.
Acest chip, al tânărului ce urmează a fi păcălit, apare în mai multe din lucrările pictorului italian iar cel ce i-a pozat drept model e Mario Minniti, ucenicul său.
Trișorul mai în vârstă poartă haine jerpelite, dar care au avut cândva o stare mai bună, are o privire ageră și e perfect stăpân pe situație … ca și cum ar fi trișat zilnic și nimic nu l-ar putea lua prin surprindere.

Ceea ce m-a intrigat de la bun început au fost mănușile lui găurite.
Oare nu ar fi avut destui bani să-și cumpere unele noi? Sau poate că pictorul a dorit să transmită niște informații apelând la aceste accesorii indispensabile gentilomilor care erau constrânși să respecte eticheta.
Dar poate că mănușile rupte jucau un rol important, funcțional, în trișarea tinerilor bogați dar săraci în ceea ce privește inteligența.

Mi-am amintit că una din cele mai vechi metode folosite de trișori pentru a însemna cărțile de joc era împungerea lor cu un ac fin în anumite locuri mai putin vizibile datorită desenului încărcat de pe spate. Nu există cărți de joc care să aibă un verso unicolor. V-ați întrebat până acum de ce ?

Cred că acesta e adevăratul motiv pentru care trișorul lui Caravaggio poarta acele mănuși rupte, căci doar așa poate „citi” discret, cu buricul degetelor, cărțile pe care le împarte ;)

Dar e bine de știut că acest tablou de la Muzeul Kimbell mai are doua copii autografe. Le puteți vedea aici. Alte informații despre pictură nu ar trebui ratate ;)

Un devărat scandal a izbucnit după ce Galeria Sotheby a vândut la o licitație din 2006 o versiune a lucrării The Cardsharps contra sumei de 42000 de lire sterline considerând-o realizată de un ucenic din atelierul lui Caravaggio, deci o copie după maestru.
Analizele ulterioare realizate la cererea noului proprietar, Sir Denis Mahon, au demonstrat faptul că e vorba de o lucrare originală și a fost reevaluată la suma de 10 milioane de lire sterline.
Lancelot William Thwaytes, proprietarul inițial al operei, a dat în judecată galeria de artă însă a pierdut procesul.

Privesc din nou pictura admirând superba lumina cinematografică în care sunt învăluite personajele și mă gândesc că nu doar cartoforii trișează … ci și cei din lumea artei. Însă aceștia din urmă pentru sume considerabil mai mari …

 

René Gruau … cover girl

 

Sfârșitul anilor ’80 a implementat definitiv în mentalul colectiv noțiunea de „cover girl”.
Încet încet, încă de prin anii ’70, ilustrațiile de pe coperțile revistelor de modă și al celor pentru femei au început să fie înlocuite de fotografiile top-modelelor iar acest fapt a declanșat o veritabilă nebunie în rândul adolescentelor care-și doreau să semene până în cele mai mici detalii cu idolii lor.
*

*

René Gruau a fost unul din cei ce s-au opus ideii ca revista L’Officiel să renunțe la ilustrațiile de modă de pe copertă în favoarea fotografiilor modelelor feminine ce se afirmau din ce în ce mai mult în lumea și industria modei.
*

*

După o perioadă de declin a ilustrațiilor de modă s-a constatat în ultimul deceniu un veritabil reviriment dictat se pare de schimbarea de mentalitate a consumatoarelor de fashion design.
Se crede că desenele animate, manga, animele și emoji, jocurile pe internet și apetitul pentru diversele aplicații de pe telefoanele mobile au redeschis gustul tinerilor pentru grafică și ilustrații artistice.
*

*

Dar ilustrațiile au pătruns și în alte domenii cum ar fi cel al coperților pentru CD-uri și albume muzicale, al afișelor de teatru și concerte, panourile publicitare, campaniile de promovare ale unor concepte legate de mediul înconjurător, sănătate publică, piață imobilioară, împrumuturi bancare, expoziții de carte, evenimente culturale …

 

*

Din fericire ilustratorii de modă nu numai că nu au dispărut dar o nouă generație supertalentată își lasă amprenta estetică pe hainele, încălțămintea și accesoriile visate de tinerii și mai puțin tinerii consumatori. Ei se numără printre cei care ne formează gustul și dictează trendul pe piața modei.
Mie îmi plac în mod deosebit Mats Gustafson,  Katharine Asher, Nuno Da Costa, Esther Bayer, Malika Favre și Ekaterina Koroleva – despre care am vorbit deja.
*

*

Îi am în vizor însă și pe Florian Nicolle, Christian David Moore, Fiona Fernandez, Kelly Smith, Sophie Griotto, Jacqueline Bissett …
*

*

René Gruau afirma că și-a găsit de multe ori inspirația în picturile lui Toulouse Lautrec și Pierre Bonnard.
Analizându-i multitudinea de ilustrații am descoperit și influențe din stampele japoneze, operele lui Degas și Manet, mozaicurile romane ….
*

 

În fiecare ilustrație artistul se străduiește să reinventeze femeia … și cred că reușește cu brio.

 

 

Sper ca aceste ilustrații realizate de-a lungul timpului de Gruau pentru coperțile unor prestigioase publicații să ajute în formarea unei imagini vizavi de potențialul său creator și puterea sa de transpunere imagistică.

 

*

În mod intenționat am lăsat pentru final ilustrația care-mi place cel mai mult … căci o consider o mică bijueterie artistică.
*

René Gruau … le pouvoir du rouge et noir

 

René GruauLe Sofa Rouge (1984)

 

« Une robe réussie est celle qui a la netteté et l’aplomb d’un Gruau. »
~ Christian Lacroix ~

 


René Gruau – Femme gantée et rouge à lèvres (1996)

 

Cu câteva zile în urmă am început să recitesc câteva reviste de modă pe care le-am cumpărat în vremuri ce acum mi se par preistorice. Imediat dupa ’89 au început să apară pe piața românească primele numere ale unor celebre publicații de fashion design, mai toate în limba franceză, fapt ce nu avea decât să mă bucure.
*

René Gruau – Grand Robe de Soiree (1980)
*

Acum răsfoiesc cu nostalgie, dar și un dram de tristețe, acele numere din Marie France, L’Officiel, Vogue, Femme Actuelle, Prima, Elle, Depeche Mode, Le Nouvelle Observateur … cumpărate în perioada 1990-94 și redescopăr cu admirație o lume a modei care păstra încă o legătură bine definită cu pictura, cu arta în general.
Societatea de consum, sau mai bine zis consumismul ridicat la rang de religie, a făcut să se schimbe totul.
Moda evoluează azi într-un ritm alert dar … mai există totuși mari creatori ce lucrează pentru mari case de modă sau branduri celebre care nu se lasă învinși de prostul gust, prost gust ce se vinde bine deoarece e promovat de cei ce au ca unic scop obținerea de profituri cât mai mari cu investiții cât mai mici.

 

René Gruau pour Yves Saint Laurent

 

Mă uimește faptul că-mi amintesc atât de bine acele pagini cu modele vestimentare fluide, interioare radiind personalitate, recenzii de cărți, reclame de parfumuri, ceasuri și bijuterii, dar și de țigări sau vinuri cu nume muzicale.
Am impresia că nu le-am uitat niciodată … nu le-am uitat pentru că ele au constituit un fel de primă iubire, un fel de punte de legătură directă cu lumea occidentală.
Pe mine paginile scrise, revistele și ziarele, mă ancorează mai mult de un subiect decât televiziunea.

René Gruau Fashion and Advertising (1989) – Palais Galliera, Paris

 

Recitind acele pagini am simțit dorința de a vorbi despre  René Gruau.
Risc să afirm că René Gruau a reprezentat pentru moda franceză ceea ce Leonardo da Vinci a reprezentat pentru Renașterea italiană.

René Gruau (1909 – 2004 ) a devenit sinonim cu eleganța, glamourul, chicul parizian, bunul gust, distincția, feminitatea și naturalețea veșmintelor.

De-a lungul timpului René Gruau a influențat în mod constant moda și tendințele ei în ciuda faptului că el însuși nu a lansat pe piață colecții vestimentare.
*

 René GruauFilex Gants
*

Dar cine a fost de fapt René Gruau ?
E o întrebare la care voi încerca să răspund cât pot eu de concis.

Pe adevăratul său nume Renato Zavagli-Ricciardelli delle Caminate, René Gruau a fost fiul unui conte italian și al unei franțuzoaice dintr-o familie aristocratică pariziană.
După divorțul părinților el va rămâne alături de mama lui în Franța și va începe să-și dedice timpul artei. Inițial a dorit să devină arhitect dar a abandonat această idee după ce a descoperit lumea modei.
La vârsta de paisprezece ani reușeste să vândă primele ilustrații pentru publicția Lidel din Milano.
Va renunța la numele de familie al tatălui în favoarea numelui de familie al mamei și va începe să se ocupe la modul serios de ilustrații.
El e cunoscut în primul rând ca ilustrator de reviste de modă dar trebuie menționat faptul că în același timp a creat superbe afișe pentru filme artistice și pentru diverse campanii publicitare. Deci a fost și grafician dar și pictor.

 

René GruauTango (1990)

René Gruau a desenat pentru multe publicații … Vogue, Femina, Marie-Claire, L’Officiel, L’Album Du Figaro, Elle, Harper’s Bazaar, Flair, Madame Figaro, L’Officiel de la Couture, Plaisir de France, Silhouettes …
Dânsul s-a opus ideii de a pune pe coperta revistei L’Officiel fotografii cu manechine în locul ilustrațiilor realizate de ilustratorii de mare talent – colaboratori ai renumitelor case de modă – afirmând că prin această decizie va scădea nivelul artistic a ceea ce ar fi trebuit să însemne o atare publicație … adica un melanj de artă și marketing menit să educe gustul cititorilor, nu doar să-i facă să cumpere orice produs   mai bine promovat.
*


René Gruau – Vogue (The Red Coat – 1950)

 

In cele opt decenii de activitate René Gruau a colaborat cu extrem de multi creatori de moda, stiliști și branduri la modă. Aș aminti câteva nume : Pierre Balmain, Christian Dior, Jacques Fath, Balenciaga, Elsa Schiaparelli, Rochas, Lanvin, Elizabeth Arden, Yves Saint Laurent,  Hubert de Givenchy, Coco Chanel (1937), Jean Patou (1938), Madeleine Vionnet (1938), Van Cleef&Arpels, Laura Biagiotti …
*

René GruauInternational Textiles (1954) – cover

 

A fost vârful de lance al unor campanii de promovare pentru Dior, Air France, Martini, ceasurile Omega, impermeabile Blizzand sau pantofii Ortalion.
*


René Gruau – Unpublished Advertisement for Bemberg (cca 1980)
*

Să nu uit să amintesc despre emblematicele afișe desenate pentru Moulin Rouge, Lido și cazinoul din Paris și, nici că se putea să trec cu vederea, afișele de promovare a două filme de aur ale cinematografiei universale : La Dolce Vita (1959) a lui Fellini și French Cancan a lui Jean Renoir.

 

 

René Gruau pour Dior

 

Pentru postarea de azi am ales în exclusivitate crochiuri și ilustrații în roșu și negru deoarece aceste două culori atât de îndrăgite de excepționalul ilustrator franco-italian reprezintă într-o formă simplistă și condensată esența spiritului vestimentar franțuzesc.
*

René Gruau  – Vogue (1984)

 

Doresc să scriu mai mult despre Gruau, să-i aduc în prim plan acele creații pe care le-am îndrăgit și care deseori m-au inspirat în mod direct sau mi-au imprimat la nivel subliminal direcții de estetică vestimentară pe care nu le-am abandonat niciodată în ciuda faptului că Moda e foarte schimbătoare.

prima invitație din 2015


Paolo Veronese, The Vision of St. Helena
(cca 1580)
Pinacoteca Vaticana
*

Voi începe noul an cu un tablou din perioada târzie a Renașterii atrasa fiind în primul rând de finețea detaliilor și paleta cromatică a vestimentației personajului zugrăvit.

Poate că ar trebui să spun mai multe despre autorul tabloului, Paolo Caliari din Verona devenit celebru sub numele de Veronese (1528-1588), sau despre Sfânta Elena – mama împăratului Constantin cel Mare, și de ce nu despre Pinacoteca Vaticana – locul unde se află expus acest fastuos tablou ce aparține școlii de pictură venețiene – însă nu am starea necesară pentru a spune în cuvinte puține preamultul transmis de pictura în sine, atât în ceea ce priveste mesajul religios cât si frumusețea ei liniștitoare.

Așa că cel mai înțelept lucru e să vă invit să o admirați :)

 

pur și simplu Modigliani


Amedeo Modigliani, Saad Abad Palace – Tehran

(Fine Art Museum)
*

Postarea de azi imi provoaca o usoara unda de nostalgie si, in acelasi timp, imi reaminte ce repede zboara timpul. Timpul meu, timpul tau, timpul tuturor …

Am vorbit prima oara despre Modigliani in urma cu sase ani, Apoi l-am readus in prim plan cu ocazia unei ghicitori si a unui tablou in care contrastul verde albastru pune in evidenta un chip adolescentin.

In blogul de azi vreau sa va arat doua lucrari ce se afla in incinta complexului muzeal Saad Abad din Teheran.
Se simte in intreaga opera a lui Modigliani o stradanie in a privi si imortaliza nu femeia in sine, ca parte complementara a barbatului, ci spiritul feminin mereu tanar, mereu ademenitor …

De tabloul urmator ma leaga (si) o amintire … caci imi amintesc ca intrasem in pavilionul care adaposteste Nations Art Museum  (Muze-e Honar Mellalha ) si ma oprisem descumpanita dupa cativa pasi.
Pardoseala asemenea unei table de sah, cu arhicunoscutele careuri albe si negre, ma ducea cu gandul in doua directii diferite.
O directie șerpuia prin interioarele unor tablouri realizate de pictori olandezi si flamanzi iar o alta direct la secția de copii a spitalului din orasul meu unde se grabea mama sa ma duca la cel mai firav simptom de raceala.
*


Amedeo Modigliani, Girl with Pigtail (cca 1918)
Saad Abad Palace – Tehran
(Nations Art Museum)
*

Ma cuprinsese o usoara ameteala, o senzatie stranie că pardoseala bicolora se curbeaza sub picioare. Imediat ce am ridicat ochii privirea mi-a fost atrasa de o pata de culoare solara ce contrasta cu raceala in alb negru a pardoselii.
Pe un perete lateral se aflau expuse mai multe tablouri insa eu continuam sa merg in directia a ceea ce-mi atrasese atenția fara sa observ nimic altceva ce fusese expus  holul de la intrare.
Cand am ajuns suficient de aproape ca sa pot distinge clar imaginea din față am fost cuprinsa de un al doilea val de ameteala. Mi se parea imposibil să mă aflu la o distanță de doi pași de Modigliani.

In realitate fata cu codite are ochii mult mai verzi … acea nuanță de verde adânc si totodata vibrant care-mi place atât de mult.
Pielea ei pare acoperita cu un strat fin de pudra de cacao :)  iar faptul ca are buzele intredeschise lasă impresia ca ar vrea sa zică ceva.
Oare ce ?