poveste fără sfârșit

Am intitulat astfel această postare deoarece am impresia că plagierea portului popular românesc de către designeri străini și case de modă de renume nu se va încheia niciodată.

Astăzi mă voi opri la o piesă din patrimoniul cultural al bistrițenilor.
E vorba de un pieptar cu bumbi, cunoscut și sub numele de pieptar câmpenesc, confecționat manual în India și vândut pe situl Moda Operandi contra sumei de 4392 $.
Problema e că posesoarea brandului Figue, cea care a oferit spre vânzare aceasta minunată piesă vestimentară, a prezentat-o în colecția ei ca fiind o ”gypsy vest”.

Demonstrarea plagiatului îi aparține Alinei Isakovic, fondatoarea brandului IIana (ii Ana).

Deja mă enervasem la aflarea informațiilor referitoare la noul plagiat … dar m-am mobilizat pentru o cercetare mai amplă pe Internet dorind să înțeleg cum de s-a ajuns aici.

Mai întâi am avut bucuria să decopăr că respectivul pieptar din Bistrița-Năsăud a fost inclus în lucrarea Portul Popular de Sărbătoare (1984) scrisă de Elena Secoșan si Paul Petrișor.
Imaginea pieptarului am descoperit-o pe pagina de Facebook Arta Acului la Români.

Nu vă rămâne decât să comparați imaginile.

Apoi am purces în căutarea proprietarei brandului Figue.
Este vorba de Stephanie von Watzdorf. Are o biografie interesantă … dar cel mai mult sunt mulțumită de elucidarea unui semn de întrebare.

Doamna von Watzdorf se naște în 1972 într-o familie multiculturală.  Tatăl ei a fost un comerciant de artă cu origini germane și franceze iar mama o balerină rusoaică. Dar nu o balerină oarecare ci fata renumitului coregraf Leonide Massine, amic cu Picasso și alți artiști ce-l frecventau pe celebrul pictor.

Stephanie von Watzdorf va absolvi  renumita Parsons School of Art and Design obținând din partea lui Calvin Klein premiul Golden Thimble (Degetarul de Aur) și o scrisoare de  recomandare ca intern pentru Yves Saint Laurent.
Cu un așa început promițător în lumea modei era clar că parcursul va fi pe măsură.
Ulterior va lucra pentru nume mari … Giorgio Armani, Ann Taylor, Ralph Lauren și, ce să vezi, din anul 2004 pe post de designer principal  pentru Tory Burch.
Da, exact acea Tory Burch care copiase fără scrupule sumanul din Tismana prezentându-l ca fiind de inspirație africană.

https://exergy33.wordpress.com/2017/08/02/prea-mici-pentru-o-industrie-atat-de-mare/

Am descoperit că ucenica dorea parcă să-și depășească maestra în ”arta plagiatului vestimentar ” ;)
Sunt convinsă că în atelierele de creație Burch a descoperit în amănunt frumusețea portului tradițional românesc.
Totuși nu pot înțelege cum de o persoană cu studii solide de fashion și design se poate coborî atât de jos și fura efectiv un model. Un furt cu bună știință și cu desconsiderarea totală a creatorilor anonimi români.
Am aflat, tot cu ajutorul Internetului, că ea a angajat sute de artizani din Etiopia, Kenya și India pentru a-i realiza ”creațiile”. Aceștia execută piesele vestimentare după desenele date convinși fiind că-i aparțin ei.
Dar nu are rost să mă mir deoarece mi-e foarte clar că, din poziția de designer principal pentru Tory Burch, a participat la furtul  sumanului oltenesc de la Tismana.

Figue înseamnă smochină în franceză.
Stephanie van Watzdorf spune că smochina e fructul preferat și-i aduce aminte de copilărie, de vacanțele petrecute alături de părinți în italia.
Stephanie a declarat că piesele vestimentare create de dânsa se adresează persoanelor neconformiste, boeme, spiritelor libere, călătorilor înnăscuți …
Într-un interviu afirma ; ”The Figue woman is timeless and ageless”.

Sunt convinsă că acest pieptar nu este singura piesă vestimentară furată și apoi trecută pe nume propriu. Sunt convinsă că a plagiat/furat din patrimoniul  țărilor africane, sud-americane, asiatice,  mizând pe faptul că sunt șanse slabe de a fi descoperită și că, chiar dacă cineva îsi va da seama, nimeni nu îi va face nimic și nu va fi trasă nicăieri la răspundere.

Tot despre spinoasa temă a plagiatului in lumea modei puteți citi o mai veche postare.

https://exergy33.wordpress.com/2017/09/19/schileru-versus-valentino/

 

un exemplu de urmat … Maasai

Louis Vuitton, Resort Collection, 2012

 

Continui seria de articole „focusată” pe designerii care uită să spună de unde s-au inspirat sau, în cel mai bun caz, dau o sursă de inspirație vagă de genul : oriental, tribal, peasant, east-european (?), bohemian, etc.

După cum se vede am deschis blogul de azi cu o creație Louis Vuitton.
Povestea e destul de lungă și nu s-a terminat nici până în clipa de față.

Pe scurt deci.
Celebra casă de modă a câștigat sute de milioane din vânzarea de cămăși, blazere, rochii, pantaloni, genti de călătorie, costume de baie, poșete, eșarfe și fulare copiate fără scrupule după îmbrăcămintea tradițională a triburilor Maasai.
Shuka (plural shukas) a devenit virală pe internet de abia după ce a fost demascat marele plagiat.

 

 


african Maasai în shuka

Țesăturile în carouri roșu intens/albastru cobalt au devenit o emblemă pentru Vuitton dar, pe de altă parte, i-au adus mari prejudicii de imagine deoarece numărul de oameni care s-a mobilizat contra lor pe net, și nu doar acolo, a întrecut toate așteptările.

Nu numai africanii ci și europenii și nord-americanii au făcut petiții, au scris articole, au boicotat cumpărarea produselor …
După ce fenomenul MIPI (Maasai Intellectual Property Initiative) a luat amploare s-au găsit unii care să conteste evidențele și să spună că sursa de inspirație ar reprezenta-o tartanul scoțian.
Afirmații gratuite în fața evidențelor.

 

 


Louis Vuitton, Resort Collection – 2012


Maasai
reprezintă o confederație de triburi seminomade de păstori care trăiesc în Kenya și Tanzania. La ora actuală numărul lor depășeste un milion de suflete.
Ei au fost remarcați de-a lungul istoriei și datorită frumoaselor podoabe multicolore purtate atât de femei cât și de bărbați.
Dacă vreți să aflați mai multe despre Maasai dați un click aici.

 


Maasai la ei acasă

Maasai au fost cel mai furat popor în lumea modei.
Am avut răbdare să citesc multe articole căci numai așa aș fi putut da exemple convingătoare.

 

 

tot Louis Vuitton … și tot un furt de la triburile Maasai

 

În 1997 Ralph Lauren aduce în prim plan mai multe creații vestimentare inspirate din rochiile purtate de femeile Maasai.

 


Noami Campbell într-o ținută Ralph Lauren de inspirație Maasai

 

Tot în 1997  John Galliano lansează pentru Casa Dior mai multe ținute inedite. Câteva conțineau accesorii copiate pur și simplu după accesoriile femeilor Maasai.

 

creație John Galliano pentru Dior (1997)

 

Acele coliere de mari dimensiuni ce acoperă atât umerii cât și sânii reprezintă un simbol de apartenență etnică pentru femeile Maasai, un simbol puternic care le unește în pofida faptului că vorbesc dialecte diferite și dau indicații clare despre statutul lor în societatea tribală.

Alexander McQueen s-a inspirat din colierele Maasai pe care le-a stilizat într-un mod personal.

 


Alexander McQueen, colierele de inspirație Maasai

 

Cei din triburile Maasai, după cum se vede, au simț estetic și mâini îndemânatice.
Poate de aceea Emilio Pucci s-a gândit să le exploateze munca plătindu-i cu douăzeci de dolari pentru o pereche de sandale pe care, după adaugarea mărcii, le vindea cu prețuri între patrusute și o mie două sute de dolari.

 

 

corset Emilio Pucci
(lucrătură și modele cu mărgele realizate de Maasai)

 

sandale Emilio Pucci

 

Aportul designerului s-a redus la introducerea tocului.
Îmi pare bine că lumea a luat atitudine. Printre cei mulți s-au aflat oameni care chiar au încercat să facă ceva în sprijinul africanilor din triburile Maasai.

Aș vrea să o amintesc aici pe Olivia Palermo.

 

 

Dânsa a înființat o fundație non-profit și a lansat Maasai Project, acțiune prin care a oferit locuri de muncă pentru sute de artizani din Kenya și Tanzania, produsele manufacturate (în special sandale, coliere și brățări) fiind vândute ulterior la prețuri decente în diverse țări ale lumii.
Profitul obținut din vânzare e cheltuit în construcția de școli, spitale și stații de potabilizare a apei.
Acțiunea nu a fost privită cu ochi buni de marile case de modă căci, fără discuție, aceste branduri nu au mai putut vinde produsele lor la prețuri relativ mari (de exemplu un colier John Galliano depășea chiar și 1000$ , un corset Pucci oscila în jurul  sumei de 2000$ ).

 

Nu știu dacă o știți pe Diane von Furstenberg. E o mare creatoare de modă, inventatoarea rochiei petrecute,  o stilistă de primă clasă dar și o filantroapă încă din tinerețe.
Diane a lansat o serie de perne decorative inspirate din țesăturile purtate de triburile Maasai, prezentându-le ca atare, făcând astfel o binemeritată reclamă produselor de artizanat Maasai  în rândul turiștilor vestici, deschizându-le apetitul pentru obiectele originale cumpărate direct de la sursă.
Mulți africani au reușit să-și căștige existența prin vânzarea de obiecte și accesorii turiștilor, cei vestici în mod special.

Diane von Fursterberg, pernă decorativă Maze Maasai

 

Colierele și brățările Maasai au intrat în reviste celebre, pe coperțile jurnalelor de modă, la recepții fastuoase la Hollywood …

 

 


Monica Nery pentru Vogue Australia, 2014

 

Am înțeles că s-a reușit înregistrarea unor produse tradiționale Maasai și că, pe viitor, orice firmă va folosi cuvântul Maasai pentru produsele lor va trebui să plătească un procent triburilor Maasai, sumă de bani ce reprezință dreptul de folosință al unei proprietăți culturale.

 


Vogue, Spania, 2014

 

Pe lunga listă a celor ce s-au folosit de numele Maasai aș mai putea adăuga compania Jaguar Land Rover care în 2003 a vândut o serie limitată de SUV-uri  Maasai și Maasai Mara.

 

 


Land Rover Freelander Special Editions 1.8 Maasai

 

Îmi pare bine că cel puțin în acest caz s-a făcut ceva concret pentru a stopa folosirea abuziva a unor proprietăți culturale/simboluri etnografice de către branduri celebre care plătesc salarii exorbitante designerilor tocmai pentru a crea ceva nou nu pentru a plagia.

 

modelul Dani Evans în campania Be One With The Maasai

 

The Maasai Intellectual Property Initiative (MIPI) is dedicated to reclaiming the Maasai ownership of its famous iconic cultural brand. The Maasai name, image and reputation is used around the world on products ranging from cars to shoes, and exercise equipment and is worth billions of dollars. The income from our IP is gained by companies across the globe without the permission of the Maasai, while about 80% of the Maasai live below poverty levels.

Deci se poate ;)


Free website hit counter

Tabriz versus Paris :)

 

Sper că vă amintiți ultimele mele postări pe tema însușirii unor modele din patrimoniul folcloric românesc fără a se fi dat credit sursei de inspirație, sau, și mai grav, al furtului pe față practicat de Tory Burch.

Revin azi pe marginea subiectului.
Să nu vă închipuiți că designerii marilor case de modă se dau în lături (nu în lături … aveți grijă cum puneți accentul) în ceea ce privește patrimoniul cultural al altor țări.
Nu întâmplător voi vorbi acum despre Iran. An de an, colecție după colecție, reușeam să identific mici elemente în creațiilor unor celebre case de modă, fără a se fi amintit măcar în treacăt sursa de inspirație.

 

 

Dar ceea ce a făcut Christophe Lemaire, director de creație la Hermes, cu colecția de toamnă 2012/2013 e fără cuvinte.

 

Zeci de articole vestimentare, unele mai frumoase ca altele, au fost prezentate pe catwalk. Lumea prezentă a aplaudat creațiile vestimentare de inspirație orientală … hmmm, oriental, un termen atât de vag ;)

 

 

 

E bine de știut că Iranul are o populație de aproximativ șaptezeci și nouă de milioane din care vreo cinci milioane trăiesc peste hotare

În SUA iranienii (în număr de peste un milion) reprezintă a doua cea mai bogată minoritate etnică, după evrei, deci minoritate cu mare potențial financiar și apetit estetic pentru a achiziționa produse de brand.

A doua zi după prezentarea colecției despre care v-am vorbit au apărut zeci de luări de poziție ale iranienilor, zeci de articole  în care se aducea la cunoștință că sursa de inspirație o reprezintă renumitelor covoare persane realizate încă din Evul Mediu timpuriu de meșterii artizani din Tabriz.
Tabriz, oraș situat pe Drumul Mătăsii, oraș pomenit în cele 1001 de nopți ale Sheherezadei, orașul prin care a trecut  Marco Polo, orașul multor premiere tehnice și culturale din istoria Iranului/Persiei.
Tabrizul este un oraș al premierelor.

 

Cunoscătorii s-au pus pe treabă și au identificat fiecare covor ce a constituit sursă de inspirație pentru rochiile, bluzele, pantalonii, pantofii, poșetele și eșarfele cu marca Hermes.

 

 

În imaginea de mai jos vă prezint un șal din cașmir  inspirat tot de modelul unui covor din Tabriz. Se poate vedea scris Hermes – Paris.

 

 

Dar iranienii de peste hotare, într-un avânt de înțeles, cu scopul recuperării dreptului lor asupra moștenirii culturale ce le revine de drept, au lansat pe piață același tip de șaluri și eșarfe … dar cu o mică diferență. În loc de Hermes – Paris au scris Tabriz ;)
Cașmirul folosit a fost de mai bună calitate decât al celor de la Hermes.

 

 

Hermes – Tabriz ;)

 

Voi încheia cu un batic superb conceput pe baza unui design ce copie la scară 1:1 un mozaic realizat cu două secole în urmă la Palatul Golestan din Teheran.
Respectivul mozaic este inspirat dintr-o minitură persană pictată în Evul Mediu.

 

Inițial colecția a fost prezentată drept una de inspirație orientală și doar un singur batic a primit numele de Tabriz ( Tabriz scarf) însă acum, după toată activitatea internauților iranieni, a ajuns să poarte eticheta Hermes -Tabriz deși mai multe creații au la bază motivul Shah Abbas – un model omniprezent în arta persană/iraniană.

elucidarea unui semn de întrebare ;)

Cornelia Bodescu, artizan și meșter popular
( Salva, Bistrița – Năsăud )

 

 

Postarea de azi se leagă de cea anterioară, cea cu husa Dolce & Gabbana pusă peste costumul traditional românesc încins cu un superb brâu multicolor.
Am revenit duminică la Muzeul Satului și am reușit să vorbesc cu creatoarea minunatelor piese expuse acolo … cingători și brâie, zgărdane și trăistuțe, ii și cămăși bărbătești … toate lucrate migălos cu sute și mii de mărgele.
Am întrebat-o dacă a pus intenționat husa de protecție din celofan sau a fost ceva inconștient cu simplul scop de a proteja acel valoros costum popular de intemperii sau mâinile vizitatorilor.
Dânsa mi-a confirmat varianta din urmă.
Bineînțeles că, dacă tot eram acolo, i-am povestit despre felul în care unele case de modă sau designeri s-au inspirat sau chiar au plagiat ”epsilon-metric” piese de îmbrăcăminte tradiționale românești, sintetizând ceea ce am postat aici pe blog referitor la subiect.

Surpriza a venit însă atunci când ea mi-a spus că mai mulți meșteri populari din Salva au lucrat încălțăminte brodată cu mărgele pentru, cine să crezi ?, chiar Dolce & Gabbana ;)
Iaă deci proveniența husei ;)
Doamna Bodescu nu a lucrat pentru celebra firmă deoarece preferă să-și realizeze singură designul pieselor și să le execute așa cum crede de cuviință.
Cei de la celebra casă italiană au venit cu modelele și materialele lor. Meșterii populari au contribuit doar cu manopera.
Misterul s fost dezlegat, dar nu pe deplin.
Spun că nu pe deplin deoarece atunci când am ajuns acasă am căutat pe net informații referitoare la colaborarea mai sus menționată și nu am găsit absolut nimic.
Oare autoritățile competente sau presa să nu fi știut/aflat nimic ?
Oare acesta e modul de lucru al celebrelor case de modă … adică nespecificarea locului de manufacturare al pieselor vândute apoi pe mii sau chiar zeci de mii de euro ?

Dolce & Gabbana :)

(Muzeul Satului, Târgul de Sf. Dumitru, 2017)

Nu mă pot abține să nu postez fotografia aceasta. Am făcut-o ieri, la Muzeul Satului din București, în timp ce parcurgeam exponatele meșterilor populari prezenți la târg.
Dintr-o dată am observat un brâu interesant dar de abia după câteva secunde am realizat ce scrie pe ambalajul protector din celofan. Și am început să râd. Făceam eforturi să mă opresc dar nu puteam.
Câțiva vizitatori se uitau nedumeriți în direcția mea, probabil încercând să descopere motivul amuzamentului.
Aș fi dorit să le explic însă mi-ar fi luat mult timp și nici nu cred că aș fi reușit să sintetizez esențialul în legătură cu modul în care unele mari case de modă s-au simțit libere să plagieze costumele tradiționale românești, sau să se inspire fără a acorda credit și recunoaștere surselor de inspirație.
A se vedea ce am scris despre Dior, Tory Burch și Valentino

Nu știu dacă doamna care expunea aceste costume populare a ales înconștient husa de protecție sau a făcut-o în mod intenționat.
Sper ca duminică să merg din nou la Muzeul Satului pentru a elucida misterul ;)