James Dromgole Linton
Queen Elizabeth of Hungary and the Court Painter (cca 1910)
Museums Sheffield
*
Tabloul acesta merita putin dezbătut :)
Personajul principal il reprezinta regina Elizabeta a Ungariei, asa dupa cum indica titlul, insa in momentul descoperirii nu stiam despre cine e vorba.
Autorul lucrarii e un pictor britanic din perioada victoriana, si nu un pictor foarte cunoscut.
Sir James Dromgole Linton (1840-1916) s-a remarcat prin acuratetea fotografica cu care a redat personajele, in general personaje istorice importante ale epocii medievale, si prin temeinicia documentarii inainte de a le imagina pe pânză.
Mai multe amanunte aici.
De ce m-am oprit azi asupra acestui tablou? Ce are deosebit?
Nu stiu exact ce are, dar are ceva deosebit.
La inceput am crezut ca privirea reginei m-a facut sa-l descarc, sa-l pastrez in arhiva mea virtuala si sa-l privesc uneori, când cu curiozitate … când cu detașare.
Dar analizându-l mi-am dat seama ca nu privirea reginei e de vina, oricum dânsa privește undeva in afara tabloului, si că de fapt exista in aceasta pictura câteva elemente pe care eu le-am considerat ‘contradictorii’ :)
De exemplu am remarcat covorul persan si tapiseria scumpa de pe peretele din fundal, cât si măsuța din lemn lăcuit – o piesa scumpa de mobilier realizata prin tehnica khatam kari pe care am intalnit-o si in Iran -, obiecte ce intra in contradictie cu vasul din lut smălțuit asezat direct pe covor … de ce pe covor?
In acel vas taranesc se afla o planta cu flori rosii, pe care in momentul privirii mi-a fost imposibil sa o identific.
Pe peretele lateral se poate vedea o icoana in stil italian, regina însăși purtând pe piept un mic crucifix, ceea ce ar vrea, sau ar trebui, să sugereze religiozitatea personajului feminin.
Religiozitatea e marcata si prin voalul fin ce-i acopera părul si gâtul. Coroana asezata peste voal, cât si chipul reginei, mă duc cu gândul la icoanele bizantine, ba chiar si la unele picturi votive romanesti inspirate la rândul lor din arta bizantina.
Dar si aici intervine ceva ca-mi ‘zgândare’ privirea.
Regina poarta o rochie de un rosu aprins. Poate ca asa era moda in perioada aceea, desi mă indoiesc ca o femeie aristocrata ar fi imbracat vesminte in culori asa de nepotrivite … nu stiu ce sa zic.
Mantia scumpa ii ascunde partial trupul, pe care il banuiesc bine proportionat si foarte feminin, pe ea sprijinindu-se una din mâini..
Aceasta mână, cât si mâna pictorului ce ii schiteaza portretul pe coala de hârtie, mi se par cele mai bine realizate elemente ale tabloului si, daca nu gresesc cumva, elementele lui cheie.
Cealalta mână a reginei tine un fruct, cred ca e măr desi seamana mai mult cu o portocala, si nu stiu de ce am senzatia ca e incordata in poala rochiei.
Probabil ca exista un mesaj aici, o simbolistica ce-mi scapa, iar ceea ce-mi vine acum in gând, in cea mai simplista manierâ, e mărul Evei … insa acel măr e intotdeauna zugravit in rosu.
De la rochia rosie a reginei privirea aluneca spre pictor, a carui față nu se zărește, concentrat asupra desenului. E putin misterios acest pictor al curtii regale pe care James Dromgole Linton a ales să-l redea in acest fel, pozitionându-l in prim planul tabloului, fără însă să-i răpească din importanță tinerei si frumoasei regine.
Vestimentația pictorului se armonizeaza decorului, bineinteles cu exceptia pantalonilor bicolori, pantaloni potriviti pentru saltimbancii de la curte … sau jolly-jockerii din cartile de joc.
Pentru o persoana cu simtul culorilor, asa cum presupun ca este orice pictor, a imbraca niste pantaloni cu un asemenea design, si o coloristica in total dezacord cu tunica, mi se pare de neacceptat !
Acest text l-am scris dintr-o suflare, inspirată fiind de tablou, inainte de a mă documenta asupra personajului zugrăvit.
Dupa ce am citit biografia acestei regine am incercat sa reinterpretez tabloul, însă noua reinterpretare nu o voi face publică aici pe blog …
Cine e de fapt aceasta prea-tânără regină a Ungariei?
Iata pe scurt biografia ei
Elisabeta a Ungariei (1207-1231), regină canonizată de Sfântul Scaun, fiică a regelui Andrei al II-lea al Ungariei si a Getrudei de Merania – sora Sfintei Hedwiga de Andreches – are un arbore genealogic cu radacini ce coboara până la prințul Vladimir cel Mare din dinastia kieveană.
La paisprezece ani se va casatori cu Ludovic de Turingia, la vârsta de douăzeci de ani va ramâne văduvă cu trei copii iar la doar douăzeci si patru de ani va părăsi lumea aceasta.
Imediat va fi canonizata prin ordin papal și va intra în istorie sub numele de Sf Elisabeta de Turingia.
Încă din adolescență Elisabeta a încercat să-i ajute pe cei săraci. La început țesea pânză pentru oamenii nevoiași, după căsătorie a continuat acest lucru și, in plus, și-a cheltuit o parte din zestre pentru a construi la Marburg un spital pentru oameni săraci, ea însăși având grijă de bolnavi.
Scurtul mariaj cu Ludovic de Turingia a fost unul fericit căci soțul nu numai că nu s-a opus activităților ei caritabile, dar a și sprijinit-o moral.
Viata de cuplu va fi scurta. In 1227, in drumul său spre convoiul militar ce urma sa participe la cea de a șasea cruciadă, Ludovic se va imbolnavi de febra si muri.
La auzul veștii morții lui, ea ar fi exclamat : Dânsul a murit, a murit și, împreună cu el, întreaga lume a murit pentru mine.
Pe fondul acestei lovituri psihice, latura religioasă a Elisabetei se conturează si mai adânc.
Elisabeta va ramane vaduva cu trei copii. Pentru ca mostenitorul tronului era inca minor, Henry Raspe, fratele lui Ludovic, preia conducerea țării cu titlul de regent.
Intre el si Elisabeta izbucnesc o serie de conflicte, ce au la baza zestrea si averea ce i se cuvinea dupa moartea soțului si pe care dânsa avea de gand să o distribuie săracilor, asa cum procedase cu un an inainte pe timpul foametei din Turingia, conflicte ce o fac pe Elisabeta sa paraseasca curtea imperiala de la Wartburg si sa se mute la castelul din Marburg.
Dar cu un an inainte de moartea prematură a lui Ludovic de Turingia are loc un eveniment ce cred că i-a schimbat definitiv traseul existenței.
In 1226 il cunoaște pe viitorul inchizitor Konrad von Marburg, ce ii va deveni confesor, si căruia, după moartea soțului, îi va depune un jurământ strict, asemănător cu cel al călugărițelor.
Va jura că va rămâne celibatară și se va hrăni doar cu mâncare preparată după niște canoane extrem de stricte.
Unele surse istorice spun chiar ca retragerea reginei Elisabeta la Marburg s-ar fi datorat faptului că la Wartburg a fost impiedicata să respecte regimul alimentar și că familia insista ca să se recăsătorească, pretendenți fiind destui.
Obediența față de Konrad, ca părinte spiritual, depășește cadrul uman, transformându-se în ceva malefic.
Ea va accepta sa fie bătută, pentru a fi purificată (?), își va înstrăina copiii – forțată tot de Konrad, se va hrăni doar cu fierturi de rădăcini și pâine, și va renunța la cele mai banale plăceri ale vieții.
Pentru a o salva și a o scoate de sub influența negativă a lui Konrad von Marburg, familia o duce forțat la castelul din Pottenstein, în Bavaria, castel ce apartinea unchiului ei, cardinalul Ekbert de Bamberg, unde va fi ținută sub paza, exact ca o ostatică, cu scopul de a o recăsători.
Elisabeta s-a opus acestor planuri și, la randul ei, și-a amenințat familia că-și va tăia nasul în cazul în care o vor obliga să se mărite.
La scurt timp va muri și, in ciuda faptului ca am citit biografia ei în câteva variante găsite pe net, nu am găsit nicăieri o explicație clară despre cauza morții.
Mai multe informatii aici.
Un lucru e ciudat … chiar și după ce am lecturat diferite texte căutând să surprind personalitatea reginei Elisabeta a Ungariei, și am luat cunoștință de latura de o religiozitate extremă a vieții ei, nu-mi pot scoate din cap imaginea inchipuită și zugrăvită de James Dromgole Linton.
Adică imaginea unei femei tinere, atrăgătoare, pământeană, cu buze roșii, senzuale, și un trup făcut să fie iubit … nu mortificat.
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Rezonanțe Imposibile 