în grădină împreună cu van Gogh

 

Mi-e imposibil sa vorbesc despre lucrurile care-mi plac sau despre cineva care imi place, iar daca incep sa o fac, sunt constienta ca nu-mi pot pastra acea neutralitate obiectiva atit de necesara unei analize nepartinitoare.

Deci, ma voi limita sa spun, nu stiu pentru a cita oara :), ca imi place van Gogh. Imi plac culorile lui razvratite si felul in care a sublimat natura pe pinza. In Zbor Azuriu am incercat sa explic de ce un anume tablou pictat de acest pictor olandez imi da senzatia de „acasa” :)

Privindu-i cu rabdare picturile cu flori (irişi/stânjenei, floarea soarelui, trandafiri, oleandri, crizanteme, flori de câmp, magnolii …), gradini in nuante amestecate de verde, câmpuri inundate de soare, dealuri cu vii, livezi explodind de culoare, paduri tacute sau parcuri cu alei inguste si adumbrite, am inteles de ce in Japonia Vincent van Gogh e cel mai iubit pictor european.
Despre japonismul unora din tablourile sale s-a vorbit mult, deci nu are rost sa reiau spusele altora. O simpla cautare pe net vă va aduce o tona de informatii :).

Voi exemplifica cu o imagine : Memory of the Garden at Etten (Ladies of Arles).

Azi ma opresc din nou la Muzeul Ermitaj din Saint Petersburg si va invit sa pasiti dincolo de rama tabloului, sa intrati in gradinile din Etten, sau pe aleea parcului in care se afla amplasat spitalul de la Saint Remy, pentru a va odihni citeva clipe privirea pe o tufa de liliac.

In Tufa de liliac, pictata de van Gogh in 1889, atunci cind se afla sub tratament la spitalul din Saint Remy, influenta stampelor japoneze e foarte subtila, insa in portretul doamnelor din Arles japonismul devine evident chiar si pentru neinitiati.
Acest tablou a fost executat in perioada in care van Gogh a locuit impreuna cu Paul Gauguin in Provenţa.
Prin culoare, pictorul incearca sa rememoreze amintirile legate de Olanda si de zilele traite in tinutul sau natal.

… pare ca ploua peste tot cu stropi de culoare.

Pe mine nu asta ma intriga ci femeia cu val multicolor din prim-planul imaginii. Imbracamintea ei nu pare in nici un caz europeana.
Am admirat minutiozitatea cu care a pictat florile si vesmintele femeilor, dar si aleea pietruita ce duce spre mijlocul gradinii.

Atunci cind un pictor picteaza mult, nu toate tablourile iesite de sub mina lui reprezinta capodopere. Acesta e si cazul lui Vincent van Gogh. Alaturi de tablouri remarcabil realizate se gasesc si picturi facute in graba, nefinisate …
Supararea mea deriva din faptul ca picturi nereprezentative pentru stilul artistului, doar pentru faptul ca sunt expuse in muzee americane, apar in mod frecvent in cataloage de arta sau emisiuni televizate, in timp ce veritabile capodopere, expuse in muzee mici, sau aflate in colectii private, au fost foarte putin mediatizate, unele chiar deloc.

Din fericire, tablourile aflate la Muzeul Ermitaj sunt suficient de binecunoscute publicului larg. Toate tablourile lui van Gogh expuse in Rusia duc in trena lor povesti.
La Muzeul Ermitaj se afla opt picturi, din care citeva au facut anterior parte din colectia Otto Krebbs Holzdorf, si au fost aduse din Germania de Armata Rosie la sfisitul celui de-al doilea razboi mondial.
Portretul Doamnei Trabuc, sau Casa alba in noapte, de exemplu, au apartinut colectionarului german si au fost pur si simplu jefuite de catre armata rusa.

Dar si la Muzeul de Arta Pushkin din Moscova se afla cinci picturi extrem de bine realizate. Voi incepe cu The Red Vineyard , unicul tablou pe care Vincent van Gogh a reusit sa-l vinda in timpul vietii.
Nu trebuie uitat nici portretul doctorului Felix Rey. Aceasta pictura e insotita de o istorioara amuzanta. Mama doctorului Rey considera portretul atit de urit incit il folosea in bucatarie ca sa astupe cu el o gaura … o alta varianta informativa spune ca nu era vorba de bucatarie ci de cotetul pentru gaini :).
Landscape with carriage , sau Peisaj cu trasura si tren in fundal, pictat in iunie 1890, deci cu putin timp inainte de a se sinucide, aduce in prim plan un cimp si un cer spalat de poaie. Culorile sunt pure si extrem de vii, linistitoare, optimiste chiar…
Acelasi albastru celest il regasim in ultimul autoportret pictat de van Gogh, expus la Musee D’Orsay, Franta.

Intotdeauna ma voi intreba : cum se face ca pictorul, chiar si in perioada anterioara sinuciderii, desi macinat de boala si marcat de stari depresive vecine cu nebunia, a pictat tablouri in culori pure si vibrante, nu in nuante intunecate si pesimiste?
Singurul raspuns gasit ar fi acela ca, dupa perioadele de criza, van Gogh a ajuns sa priveasca sinuciderea ca pe o eliberare, pentru ca traia cu sentimentul ca viata nu-i mai poate oferi nimic multumitor.

Echilibrul psihologic al pictorului van Gogh trebuie cautat in culoare … dezechilibrul lui – in fisele medicale eliberate de sanatoriile, ospiciile si spitalele in care a fost internat.

Depinde insa cu cine vrei sa te intilnesti : cu un pictor extraordinar, sau cu un bolnav banal ?

http://www.divshare.com/download/6945708-8e6

 

 

van Gogh … răzvrătirea culorilor


Daca ar fi sa cerem ajutor psihologiei pentru a putea descifra lumea interioara a unui pictor, numai si numai prin prisma tablourilor pe care le-a pictat, s-ar putea sa nu ne apropiem niciodata de adevar.
Tablourile trebuie intelese cu inima. Ori a intelege cu inima .nu este la indemina oricui.

Trebuie sa te fascineze ceva. Orice. Pictorul … culorile, ideile, formele, echilibrul sau dezechilibrul, puterea tabloului de a te scoate din lumea reala si de a te purta in spatii imaginare, … sau orice altceva.
Psihologii au cautat mereu sa faca profilul psihologic al artistului pornind de la bazele stiintei pe care credeau ca o stapinesc destul de bine. Deci nu e de mirare ca de foarte multe ori au gresit.
Privind autoportretele lui van Gogh am inteles un lucru : ele contravin unor reguli emise de specialistii in psihologie si psihiatrie, deseori ei insisi mai bolnavi decit subiectii pe care ii analizau sau decit pacientii pe care ii tratau.
O regula simpla emisa de acestia spune ca depresia unui pictor poate fi recunoscuta datorita culorile inchise care revin obsesiv in tablourile pictate de acesta, si cu cit mai puternica e depresia, cu atit mai mult culorile vor deveni mai inchise, ajungindu-se la faza in care pe negrul adinc de pe fundal cu greu se vor mai putea distinge personajele sau obiectele.
Acest lucru nu e valabil la van Gogh.
Nu am studii de psihologie si nici de arta. Dar asta nu ma impiedica sa-mi folosesc mintea pentru a incerca sa-mi explic evidentele.
Prima imagine, cea cu care am deschis blogul, e un autoportret executat in 1886, perioada in care pictorul nu suferise nici o depresie majora, si dupa cum se vede, stilul de executie este unul cuminte, aproape clasic :)
In perioada 1886 – 1889 van Gogh picteaza treizeci si sapte de autoportrete :)
O cifra care ar trebui sa dea de gindit. Am incercat sa inteleg chemarea lui de a se imortaliza pe pinza … iar in final am ajuns la un rezultat ametitor.
Aceste autoportrete sunt de fapt incercarile pictorului de a se radiografia interior, de a analiza evolutia bolilor psihice si fizice carora a incercat sa le faca fata.
Vincent van Gogh a fost propriul sau medic psihiatru, reusind sa-si puna cu exactitate diagnosticul folosindu-se de pensule si culori.
Tot mai multe probleme se fac simtite in viata olandezului indragostit de cimpuri si de rasarituri de soare. In acelasi ritm se fac simtite o serie de schimbari in modul de a picta. Culorile devin din ce in ce mai vii si fara astimpar.
Acest al doilea autoportret nu l-am ales in mod intimplator. Ma atinge foarte mult privirea incerta si usor trista dar si verdele ochilor :)
Al treilea autopotret este inundat de lumina, culorile incep sa alunece, sa se invirteasca … sa nu-si mai gaseasca locul pe pinza .

Pe zi ce trece pictorul isi poate controla tot mai greu starile de criza. Bolnav, atit psihic cit si fizic, el ajunge la extreme.

Culorile s-au razvratit de-a binelea, in baia cromatica detaliile nu se mai pot distinge cu claritate, culorile au inebunit … iar odata cu ele si pictorul.

Taiatul urechii e un gest banal, o rana ce se va vindeca cu timpul, insa ceea ce taia zilnic in suflet avea sa singereze mereu ….

Cel de-al patrulea tablou ales pentru a ilustra acest blog e unul din ultimele autoportrete pictate de Vincent van Gogh.
Privindu-l am senzatia ca van Gogh, desi biologic inca in viata, spiritual murise de mult. Murise si se resemnase in fata mortii, pregatindu-se pentru moartea biologica ce avea sa vina in curind.
E un tablou al resemnarii. Albastrul inunda tabloul aducind liniste. E albastrul marii de dupa furtuna, al valurile ce nu s-au potolit cu totul…
Acest tablou imi da certitudinea ca, pentru van Gogh, moartea a fost o eliberare. Seninul culorilor din aceste ultime tablouri, in care predomina albastrul, reflecta de fapt seninatatea celui care, cindva, asociase floarea soarelui cu moartea in sine.
La van Gogh nebunia nu e marcata de intunecime ci de culoare …. de culori ce tisnesc cu o energie incredibila, facindu-te prizonier in vortexul lor, acolo unde frumusetea universului asteapta in fiecare secunda sa se nasca.
 
Intimplator, sau poate ca nu, vortexurile luminoase din tablourile pictate la Saint-Rémy, se incadreaza in modelul statistic al turbulentelor pus la punct de Kolmogorov :)

zbor azuriu

vanGogh-WheatFieldundercloudedSky.jpg

Mai demult, cineva din virtual, mai cunoscator intr-ale artelor decit mine, a lasat sa se inteleaga ca cea mai mare parte a celor care afirma ca il prefera pe van Gogh … o fac din snobism.

N-am incercat sa ma explic si sa explic cum, de ce si de cind am fost pur si simplu vrajita de culorile razvratite ale lui van Gogh, desi afirmatia acelei persoane a facut sa mi se stringa inima a parere de rau.
Eu niciodata nu as putea sa acuz de snobism pe cineva caruia ii place un pictor la moda, sau un pictor ale carui lucrari se vind cu cifre astronomice … dar aici intervine deja o diferenta de optica. E vorba de acel unghi al spiritului, de acea deschidere interioara, uneori de acea fanta micrometrica prin care frumosul unei opere de arta iti patrunde in inima si face ca inima sa-ti zboare din piept cu bucurie, la fel ca pasarea care s-a eliberat luindu-si zborul dintr-o colivie, fie ea si de aur.
Azurul lui van Gogh atinge sublimul exact pe linia in care se ingemaneaza cu verdele spicelor de griu.
Exista acolo, pe pinza, o ingemanare intre nuantele de verde pamintesc si cele de albastru celest.
Si acolo mai exista cineva, cineva care nu se vede. Invizibil dar cu minutiozitate impartit intre cele doua nuante si cele doua lumi. E vorba de tine, privitorul, ce ai senzatia ca dupa o indelungata si obositoare calatorie te reintorci acasa …. iar acasa e acolo … pe pinza lui van Gogh.