și ei au trecut prin viață – 5

Fotografie din perioada interbelică, Eduard Popp (Ploiești)
~ colecția personală~

Despre fotografia postată azi nu vă pot spune multe detalii. Nu este datată și nici nu conține vreun text scris pe verso.

Totuși, numele fotografului, este afișat în partea de jos a portretului.
Eduard Popp a fost unul din fotografii ploieșteni ce a activat în perioada interbelică, și puțin timp după aceea, cam până la începutul anilor 1950 – după cum am citit mai demult o postare pe Facebook.
Studioul lui fotografic, cum se numeau în acea perioadă atelierele foto, era situat undeva pe strada Mihail Kogălniceanu.

De remarcat este ortografierea numelui orașului. Denumirea „Ploești” a fost folosită în mod oficial până la instaurarea regimului comunist.

Domnișoara sau doamna din imagine respectă în mod vădit canoanele estetice impuse de peliculele cinematografice ale timpului : sprâncene arcuite extrem de subțiri, buzele rujate astfel încât gura să pară foarte mică, părul coafat în bucle lipite de cap ….

Imaginea pare familiară deoarece subconștientul nostru o identifică secvențial în mai multe filme pe care,cei din generația mea, le-au văzut de-a lungul timpului.
Fizionomia ei mă duce cu gândul la acele flapper girls (flappers), așa cum sunt și cele din următoarele imagini:

https://ro.pinterest.com/pin/528750812473510350/
https://ro.pinterest.com/pin/812970170250653125/
https://ro.pinterest.com/pin/777082110724141433/

 

și ei au trecut prin viață – 4


Ofițer (1932)
(în colțul din dreapta jos se observă impregnat cuvântul„Kossak”, iar dedesubt „Timișoara”)
– colecție personală –

 

Azi a venit rândul unui ofițer chipeș, cum de altfel sunt toți militarii. În plus de asta, uniforma dă prestanță și conferă o aură eroică oricărui o îmbracă.

Nu mă pricep la uniforme și grade, deci nu pot spune din ce armă face parte, și nici ce grad militar are. Presupun totuși că e vorba de Armata Română.

Pe spatele fotografiei este trecut cu o caligrafie frumoasă, ușor descifrabilă, un destinatar în persoana domnului D-tru Zamfirescu.

Se poate citi următorul mesaj:

25.XII/932 Tmș (probabil vrea să însemne Timișoara)
Scumpilor mei părinți dela fiul lor Marcel.


Ofițer (1937)
(pe verso scrie doar atât: Marcel 1937)
– colecție personală –

 

În cea de a doua fotografie îl regăsim pe Marcel după cinci ani. Uniforma e diferită, mai mult ca sigur a fost înaintat în grad.
Ținând cont de perioada istorică, nu e greu de dedus că Marcel a participat la al Doilea Război Mondial. Ceea ce nu știm e dacă dânsul a supraviețuit războiului. Dacă a căzut prizonier pe Frontul de Est. Dacă a fost rănit. Dacă a prins primii ani ai comunismului, când, a te fi reîntors acasă din prizonierat din Rusia era aproape echivalent cu a fi socotit trădător de către regimul stalinist instaurat în România.
Multă vreme, cei întorși din Rusia, luați prizonieri în luptele de la Cotul Donului, nu au primit pensie sau vreun ajutor – bănesc sau medical.

Bunicul meu din partea tatei „a stat niște ani la ruși”, în stepa Kalmâcă. Nu spunea că a fost prizonier la ruși. Spunea că au stat la ruși. Nu spunea că au stat în lagăr, ci că au stat în colonie.
Când au fost eliberați, cei mai mulți români au venit pe jos în țară.

Bunica nu ne lăsa să-i punem întrebări despre acea perioadă, deși trecuseră peste două decenii de când se reîntorsese acasă, căci se temea ca nu cumva bunicul să povestească lucruri oribile. Dar bunicul nu ne-a vorbit niciodată rău de ruși, deși știam că nu are ochi să-i vadă … simțeam asta din tonul lui.

Eu îl trăgeam cel mai mult de limbă, ori de câte ori îl prindeam pe undeva. Când ieșea afară să fumeze, căci bunica nu-i dădea voie să fumeze în casă – în fața icoanelor, ieșeam imediat după el, nelăsându-i timp să-i tihnească țigara.
Poate într-o zi voi povești din poveștile spuse de dânsul.

Azi însă vreau să spun un lucru pe care mi l-am amintit instantaneu în timp ce cumpăram fotografiile.

Bunicul mi-a spus că în colonie ( a se citi lagăr), ofițerii erau ofițeri – chiar și fără hainele cu însemnele militare, și exact ca și înainte de a cădea prizonieri, soldații îi ascultau pe cei mai mari în grad ca ei, conștienți fiind că fără disciplină șansele lor de a supraviețui se reduc la minimum.
Această ascultare era una profundă, nedictată de teama că superiorii i-ar putea pedepsi, căci nu o puteau face, din moment ce erau la rândul lor prizonieri.

Bunicul spunea: „Boieru-i boier și cu pantalonii rupți în fund, ofițeru-i ofițer și fără trese pe umăr, prostu-i prost și cu diploma înrămată pe perete” …

 

și ei au trecut prin viață – 3

Cuplu, Atelier Fotografic Jean Feldman (New York), Calea Văcărești 6
imagine nedatată, perioada interbelică,
(colecție personală)

 

Primul gând care mi-a trecut prin minte la contactul vizual cu această fotografie a fost acela că tipul din imagine este evreu.

E puțin spus că mi-a trecut doar un gând, aveam certitudinea aceea prostească imposibil de demonstrat că personajul masculin este evreu.

Am întors fotografia în speranța unor indicii suplimentare.

Pe verso erau trecute informații referitoare la atelierul fotografic, dar și un mesaj scris de mână, cu o caligrafie extrem de îngrijită, fără greșeli gramaticale, respectând  ortografia acelor vremuri, dar, mai ales, cu informații care mi-au confirmat așteptările.

Pe verso era scris :

„Scumpilor noștri părinți
Botoșani

Dragilor noștri părinți
Cu mult drag și iubire vă trimitem fotografia noastră, ca veșnică amintire dela ai Dvoastră copii.

Bluma și Moritz.”.

Numele celor doi dau indicații despre originea lor etnică. Felul în care e scris mesajul arată gradul de educație și respectul pe care îl arată părinților, folosind majuscula atunci când li se adresează, iar imaginea lor, marcată de rigiditatea impusă de fotografii acelei epoci, reușește să transmită emoție.

PS. Sunt tentată să spun că perlele de la gâtul Blumei sunt originale, nu recuzită de atelier.

 

și ei au trecut prin viață – 2

Atelier Frankonia, München (1915)
(colecție personală)

Aceasta este una din multele fotografii cumpărate de la un tip din Brașov, și totodată una din puținele fotografii atât de vechi pe care le am deocamdată în mica mea colecție.

Anul fotografiei este presat în relief în colțul din dreapta jos, foarte ușor vizibil cu ochiul liber.

Pe lângă doamna sau domnișoara care poartă o rochie sobră, și totuși elegantă, e imposibil să nu remarci scaunul de care se sprijină – o autentică piesă de mobilier tapițată cu brocart, din câte îmi dau eu seama.

În mod cert de acest scaun s-au sprijinit mulți din cei ce s-au fotografiat în acest atelier.

Pe verso sunt date mai multe informații cu privire la adresă și numărul de telefon

 

 

Aceasta este una din cele mai vechi fotografii pe care le dețin deocamdată. Gaura din colțul din stânga jos indică faptul că respectiva fotografie, lipită pe un suport din carton tare, a fost prinsă de un alt suport mai masiv, mai stabil.

Personajul feminin emană o personalitate greu de trecut cu vederea. În ciuda rigorii vestimentației și posturii, eu o percep ca pe o ființă caldă, plină de feminitate și empatie.

 

și ei au trecut prin viață – 1

(colecție personală)

Pentru că azi e o zi de vineri 13, m-am gândit să inaugurez cu noroc o nouă rubrică.

Nu sunt eu o colecționară, după definiția de dicționar a cuvântului, dar, din când în când, mai cumpăr câte o fotografie veche. Prima postare o deschid cu prima fotografie cumpărată, și, mai ales, cu povestea din spatele acestei fotografii.

Restricțiile Coronavirus au dus la închiderea a tot ce se putea închide pentru a reduce populația la nivelul de simple viețuitoare. Printre primele locuri care au primit aprobarea de a se redeschide au fost piețele de legume – fructe și târgurile de vechituri, denumite pompos de antichități, deoarece ambele funcționau în aer liber.

Iată cum am ajuns într-un astfel de târg, nu pentru a cumpăra sau căuta ceva anume, ci doar pentru a fi printre oameni.

Uitându-mă așa „gură-cască”, ba prin stânga, ba prin dreapta, mirată de vuietul ridicat de mulțime, dar mai ales de cei care veneau săptămânal la târg, să cumpere sau să vândă, și care se cunoșteau între ei și se salutau cu frenezie de parcă se întorseseră din expediția lui Magellan, nu din carantină, m-am împiedicat de un obiect pus la vânzare jos pe  o mușama.

Era un mic album foto, de dimensiunea unei cărți poștale, acel gen de album care, pe vremuri, îl purtau unele femei în poșetă pentru a avea aproape chipurile celor dragi. Azi noi purtăm infinit mai multe imagini în telefonul mobil ;)

Timpurile s-au schimbat, și, odată cu ele, obiceiurile s-au schimbat. Dar ceea ce e cu adevărat grav e că și foarte mulți oameni s-au schimbat.

Albumul se deschise accidental sub impactul atingerii cu piciorul. De pe fila de album mă priveau două perechi de ochi pătrunzători, doi tineri frumoși ce îmi aminteau de tinerii comuniști din filmele de propagandă din țările comuniste.

Am auzit o voce feminină hotărâtă : „Cumpărați ceva  doamnă, că tot v-ați împiedicat aici la mine?

„Cât costă?”, am întrebat eu, dorind să iau acea fotografie.

”Cinci lei”, a venit răspunsul țigăncii care gestiona acel talmeș-balmeș de pe mușamaua pusă pe jos. Era o femeie de vreo șaizeci de ani, plăcută la chip, cu părul prins într-un batic de culoare închisă, legat strâns la spate.

În timp ce căutam banii ea continua să vorbească.

„Dar mai uitați-vă pe aici. Poate găsiți și altceva care să vă placă. Am mai multe lucruri, iar dacă luați mai multe, ne înțelegem la preț.”

Am scos cinci lei și i-am dat.
Dânsa mi-a înmânat albumul și mi-a spus : „Face mai mult decât cinci lei. E aproape nou albumul, iar modele ca astea nu se mai fac acum. Are și câteva fotografii înăuntru. Vi le dau ca bonus.”

De abia atunci m-am prins că ea vindea albumul, nu fotografiile. Fotografiile nu-i erau de trebuință.
Pe de altă parte nu puteam să nu remarc limbajul aproape profesional în care mi se adresa, limbaj învățat în mod sigur în zecile, sau poate sutele de zile petrecute în târg, precum și faptul că vorbea o limbă română corectă, fără dezacorduri gramaticale.

Am luat albumul cu senzația că i-am salvat cumva pe cei doi tineri.

De abia acasă am scos restul fotografiilor din album, cred că vreo douăzeci la număr, mai mari și mai mici, în unele file de plastic fiind puse două sau chiar trei fotografii – unele sub altele.

Surprizele se țineau lanț. Pe spatele fotografiei cu cei doi tineri scria ceva cu litere chirilice din care am reușit să „descifrez” doar data, 21 a II -a 1958.

Nu știu în ce limbă e scris textul. Poate fi în rusă, bulgară, sârbă, ucraineană  … sau poate „moldovenește” cu grafie chirilică.
Chiar solicit ajutor din partea oricui poate citi ce scrie pe verso.

Una din surprize, aș putea spune două chiar, au fost alte două fotografii de mici dimensiuni în care apare băiatul.

(colecție personală)

 

Este vorba de o fotografie făcută în 1955-1956, deci anterior fotografiei de cuplu.
În buzunarul de la haină observ un stilou.

Pe verso e scris ceva tot cu litere chirilice Mi-ar place să aflu sensul  celor scrise acolo.

Cea de a doua fotografie cred că e făcută mai târziu, posibil în 1958, deoarece e vizibilă pe chip maturizarea iar fizionomia lui e mai apropiată de cea din fotografia de cuplu.

(colecție personală)

Observ o insignă cu steaua în cinci colturi prinsă în piept; simbolul internațional al partidelor comuniste. Dar și cravata cu un design geometric modern merită a fi analizată.

Ceea ce m-a atras la fotografia celor doi, în momentul în care m-am decis să o cumpăr, a fost vitalitatea din privirile lor, acea sevă a vieții pe care o simțeam cum pulsează în ei.

Nu mă pot gândi la ei ca la doi oameni morți sau bătrâni. Dacă ar trăi azi, plecând de la supoziția că în 1958 ar fi avut cel puțin 20 de ani, ei ar avea  în clipa de față peste 85 de ani.
Datorită fotografului care i-a surprins atât de bine, eu îi simt ca pe doi oameni veșnic tineri, cu viitorul în față, cu poftă de viață …
Și, prin comparație cu Bianca Drăgușanu, nu pot să nu remarc cât de frumoasă și cu ”vino-încoace” este fata din fotografie.