unde sunt focurile toamnelor de altădată ?


Ion Andreescu – Coacăze (1874)
Muzeul Național de Artă al României, București
*

Aerul din sectia de pictura romaneasca a muzeului avea o caldura si o umiditate ce depasea in mod sigur curba de confort termic.
Dar in cateva minute m-am obisnuit cu atmosfera, fapt la care au contribuit picturile de pe pereti ce, pas cu pas, imi purtau gandurile prin locuri diferite.

In acea vacanta imi propusesem sa vad Bucurestiul cu ochii unui turist strain, nelegata sentimental de trecut, nelegata in vreun fel de lucruri care m-ar fi facut sa trec cu vederea toate aspectele negative ale acestei capitale, care, desi are ce arata lumii, zace de mai bine de doua decenii intr-o baltoaca de delasare.

Am vizitat Muzeul National de Arta, Palatul Cotroceni, Biserica Cutitul de Argint si Parcul Carol, Biserica Curtea Veche, Biserica Italiana, Manastirea Casini, Parcul Herestrau si Muzeul Satului,  Biserica Cretulescu, Muzeul Zambaccian, alte cateva biserici si piete cunoscute ale Bucurestiului, cautand sa le privesc cu detasare, asa cum incercam sa privesc cu detasare alte lucruri ce tineau de viata personala.

Stiu că peste memorie nu se poate trece cu buretele. Nici cu buldozerul. Dar la fel de bine stiu că dupa ce-si pierd misterul, oamenii si locurile isi pierd din farmec, isi pierd din puterea de atractie si se transforma in simple fotograme ce revin când si când pe retina memoriei.

O pictura de dimensiuni mici, asezata intre alte picturi in coltul dedicat lui Andreescu, m-a atras ca un magnet.
Cateva coacăze rosii … o cheie invizibila s-a rasucit in mintea mea deschizandu-mi drumul spre toamna din clasa a X-a.

Pentru cei ce vin pe acest blog si nu stiu ce inseamna „practica agricola” textul de față li se va parea un non-sens si de ce sa nu recunosc că textul de azi e scris pentru cei cu care am in comun amintirea practicilor agricole de la inceputul fiecarui an scolar.

Pentru mine toamna, ca anotimp si ca stare sufleteasca, e legata si de aceste „practici” … doua saptamani de libertate inainte de a intra cu cutitul in materiile noului an scolar.
Pare ridicol sa afirm ca aceste doua saptamani reprezentau o excelenta perioada de socializare a noilor veniti cu „veteranii” liceului, a infiriparii unor idile de scurta sau de mai lunga durata, a schimburilor de informatii si de impresii de peste vacanta … dar adevarul e ca in practica agricola imi puteam dezvolta cunostintele de psihologie si patrundeam in intelesul adanc a ceea ce inseamna „natura umana”.

Noi eram dusi la practica in mai multe locuri. Zic ca „eram dusi” deoarece dimineata ne astepta un autobuz sau un camion care ne ducea la locul stabilit, insa dupa amiaza, dupa ce ne terminam norma :), ne intorceam pe jos in oras.
„Intorsul” dura cateva ore, desi distanta putea fi parcursa la pas normal in mai putin de o ora, pentru că noi gaseam intotdeauna pe traseu locuri in care să ne adunam, să facem un foc la care să spunem povesti, să radem din orice, să ne simtim bine indiferent de realitatea din jur.

Pe atunci orasul nostru nu ducea lipsa de astfel de locuri. Intre timp lucrurile s-au schimbat. De vina au fost industrializarea, poluarea si, dupa ’89, lasarea de izbeliste a pamantului.

Pe noi ne duceau la culesul porumbului, in livada de mere, la strans de cartofi si, mai rar, la ferma pentru a scoate varza, sfecla si morcovii.
Livada de mere se afla in partea de vest, pe niste dealuri frumoase demne de pensula impresionistilor francezi. De jur imprejur cresteau tufe de mure cu ruguri de inaltimea noastra si tufe de coacăze ce împraștiau o aromă dulce acrișoară făcându-ne să salivam intens.
In varful dealului, si pe dealurile invecinate, se intindea padurea … iar padurea avea ciuperci.  Toamna ducea in trena ei nu doar frunze arămii si țipete de pasari calatoare ci infasura radacina copacilor cu ghebe marunte si catifelate.

Gașca noastra din liceu se specializase in făcutul jarului … jar pe care coceam ciupercile ce raspandeau in aer un miros apetisant ce-mi staruie si acum in minte.

In partea de est si nord est se aflau câmpurile de cartofi si ferma de legume. Pe camp adunam tot ce se putea arde si faceam focuri mari, cu mult fum, in care coceam cartofi mărunti in coaja. Gustul lor de cenusa si fum nu l-as schimba nici pe cea mai fina ciocolata :)
Interesant ca desi ni se aducea mancare calda pe campul cu cartofi, deoarece ramaneam acolo pana la ora trei, uneori pana la patru dupa amiaza, nu prea ne tenta sa bagam lingurile din aluminiu in castroanele metalice cu chiftelute in sos de rosii cu mazare.
Cartofii copti in coaja, pe jarul facut de noi, ni se pareau mult mai buni.

La vest se intindeau lanurile cu porumb. Vântul trecea printre rânduri producand un zgomot surd, metalic. Aveam senzatia ca înăuntrul porumbiștei câțiva luptatori si-au incrucisat sabiile.
Porumbul fusese strâns, noi trebuia doar sa rupem știuleții si sa-l curatam de pănușe. Munca era placuta deoarece stăteam pe niste cosuri ce serveau drept scaune iar galbenul auriu al boabelor, aranjate in randuri precise pe fiecare știulete, crea o subtila buna dispozitie. Chiar si mirosul ce plutea in aer ne facea sa ne simtim bine.
Mai ales mirosul de porumb copt pe jar :)

Uneori, cand ne terminam norma mai repede, reuseam sa o stergem inainte de a veni autobuzul ce ne ducea in oras. Spun „stergem” deoarece ni se interzisese sa ne intoarcem singuri din cauza distantei mari.
Insa noi, chiar si dupa cinci sase ore de munca „la coș”, aveam suficienta energie sa ne abatem din drum si sa mergem ‘la apa’. Pe malul râului, din loc in loc, sălcii pletoase ne imbiau la filozofie.
Filozofia mergea excelent cu un pește la grătar :)
Peștele il cumparam de la pescarii norocosi ce-si petrecusera ziua pe malul râului.
Dar pestele cerea un pahar de vin :)
Si vin reuseam sa facem rost, chiar foarte bun, caci in apropiere se afla un loc de agrement ce se respecta, in sensul ca aducea Merlot, Busuioaca de Bohotin, Cotnari si Feteasca facuta pentru export.
Eram minori, deci era interzis sa consumam bauturi alcoolice, insa chestiunea acestea ‘legislativă’ nu ne deranja deloc.

Ramaneam pe malul apei pana la asfintit. Dintr-o data râul lua foc in departare iar noi, preț de cateva minute, nu mai spuneam nimic. Ne uitam doar in zarea din care izvora focul ce aprindea cerul si pamantul.

alt motiv pentru a merge la Sibiu :)


Ștefan Luchian, Imortele

Muzeul Brukenthal, Sibiu
*

Pentru a merge la Sibiu se gasesc motive destule, unele chiar foarte tentante.
Unii merg poate pentru a admira arhitectura orasului, pentru festivalul international de teatru sau cel de jazz, altii pentru sarbatoarea medievala sau o drumetie montana.
*


Ștefan Luchian, Profil de fată (Lica ? ) – 1911

Muzeul Brukenthal, Sibiu
*

Pe mine m-ar tenta sa merg la Sibiu si pentru a admira cateva lucrari realizate de Stefan Luchian.
Pe cele de la Muzeul Zambaccian, de la Muzeul National de Arta din Bucuresti si de la Palatul Culturii din Iasi le-am admirat cam in fuga, neavand ragazul cuvenit si dorit pentru astfel de intalniri. De aceea sunt convinsa ca voi reveni … destul de curand.

Azi imi propun, si propun oricui, o vizita virtuala la Muzeul Brukenthal din Sibiu cu scopul expres de a incalzi spiritul cu caldura si culorile vibrante ale unui artist care a pictat cu ultima picatura de putere ce i s-a scurs prin trup.
*


Ștefan Luchian, Peisaj cu casă de țară (nedatat)

Muzeul Brukenthal, Sibiu
*

Inainte ca toamna sa se instaleze in oras si imprejurimi voi reveni la picturile lui Luchian. Motive am destule :)

Safta Florăreasa


Ștefan Luchian – Safta Florăreasa (1901)

Muzeul Național de Artă, București
*

Simteam că blogului meu ii lipseste portretul unei femei frumoase asa că, fara sa stau mult pe gânduri, am pornit in cautarea lui prin arhiva de imagini stocată pe lap-top.
Printre altele am deschis si folderul cu fotografiile facute in 2011 la Muzeul Național de Artă din București pentru a vedea daca nu cumva acolo as putea-o gasi pe frumoasa mult căutată.

Zarind-o pe Safta Florăreasa mi-am adus aminte că o doamnă de la muzeu a fost amabila si mi-a raspuns la cateva intrebari, si asta dupa ce ii spusesem ca nu lucrez pentru vreun ziar sau revista, asa cum isi inchipuise dumneaei in timp ce-mi dadea ecusonul care-mi atesta dreptul de a filma si fotografia in incintă.

Am fost curioasa sa stiu care sunt cele mai admirate portrete din galeria de pictura românească.
S-a gândit putin si mi-a zis ca publicul instruit, iar aici i-a inclus pe cei din delegatiile culturale, studentii la arta, critici si profesori, restauratori si muzeografi de peste hotare, admira cu predilectie doua portrete feminine si doua masculine …

Asteptam curioasa continuarea raspunsului incercand la rândul meu sa ghicesc preferintele vizitatorilor straini :)
Maria Nacu a lui Nicolae Grigorescu, pe care am prezentat-o cu mai mult timp in urmă, si Safta Florăreasa a lui Ștefan Luchian sunt portretele care atrag intr-o mai mare măsura atenția privitorilor de pe alte meridiane geografice si culturale.
Dintre portretele masculine au fost remarcate doua : Evreu cu gâsca de Grigorescu si Jucătorul de șah pictat de Corneliu Baba.
Ștefan Luchian si Corneliu Baba s-au numarat printre invitatii de onoare ai blogului meu :)

Mi se părea firesc ca publicul străin sa admire naturalețea, senzualitatea și gingășia pe jumătate de femeie pe jumătate de fetiță a Mariei Nacu insa ma nedumerea puțin atenția acordata unei florarese nici prea tânără, nici prea frumoasă, si nici imbracata in straie mai atragatoare cromatic, asa cum purtau de obicei țigăncile care-și vindeau florile prin centrul Bucureștiului de odinioară.

Privind-o de la foarte mică distanță pe Safta intelegeam incet incet un lucru : frumusetea ei izvoraste din interior, se pietrifica in atitudinea corporala și se sublimeaza chimic cumva in aerul din jur …
Poate de acea, după mai bine de 100 de ani din ziua in care Luchian a pictat-o, Safta e vie.

Are o anume severitate a figurii in ciuda surâsului volatil, o anume grație in ciuda hainelor saracacioase si o anume cochetarie in ciuda lipsei oricărui element vizibil de cochetarie.

De ce e frumoasă Safta Florăreasa ?
… privește-o și vei afla răspunsul !

expresivitate nealterată

https://i0.wp.com/blogu.lu/exergy/files/2014/05/Aman-Vrajitoarea-litografie.jpg
Theodor Aman, Vrăjitoarea (gravură) – 1874
Muzeul de Artă al României
*

Dacă ar fi să descifrez sufletul personajului ce a purtat cândva în viața lumească acest chip, nu m-aș putea rezuma la o caracterizare succintă de câteva cuvinte.
Expresivitatea făpturii cere pana însetată a unui scriitor înzestrat.
Mă voi rezuma azi doar la propunerea de a medita pe marginea unei afirmații arhicunoscute : chipul oglindește sufletul.
… deși cred că și reversul, chipul – asemenea unei măști ce ascunde sufletul … poate fi la fel de valabilă.

Iată și caracterizarea atașată fișei ce însoțește această  operă de artă inclusă în patrimoniul CIMEC.

Theodor Aman a fost singurul artist român care a făcut parte din Societe des Aqua-Fortistes, fondată în 1862 la Paris. Nume sonore în peisajul artelor grafice pariziene al căror exemplu îl determină pe artistul român să practice pasionat gravura în acvaforte. Efortul lui a fost singular, iar opera sa gravată va stârni emulaţie abia la începutul secolului XX. Opt dintre lucrările lui Aman au fost selectate spre a fi imprimate în „L’llustration Nouvelle” (1868-1881). Subiectele cu scene din viaţa ţiganilor, frecvent întâlnite în opera lui Carol Pop de Szathmari, îl preocupă deopotrivă şi pe Aman. El va prelucra fragmente inspirate direct din fotografiile lui Szathmari şi le va asambla în compoziţii proprii. Extrasă probabil dintr-o asemenea sursă, este planşa Vrăjitoarea (“Sorciere bohemienne de Roumanie”) ce va fi publicată în “L’llustration Nouvelle” la 1 octombrie 1876, cu numărul 356. Gravură de interpretare după unul din multele capete de ţigănci pictate de Aman, “Sorciere bohemienne de Roumanie” are o figură carismatică, cu o anvergură ce aminteşte de eroinele lui Frans Hals, tăiată cu o linie de duet expresiv, cu modulări tranşante dar şi de fineţe, într-un ansamblu de contraste pregnante.

 

Prințesa Ghica

aurel_baesu_printesa_ghica_2.jpg
Aurel Băeșu – Prințesa Ghica
*

Tot circulând pe net în căutarea unor informații despre Marițica Bibescu (fostă Ghica, născută Văcărescu) am descoperit o altă printesă Ghica si un pictor despre care nu știam absolut nimic :)

Aurel Băeșu a constituit o surpriză plăcută … dar și mai plăcută a fost surpriza de a descoperi un portret ce mi s-a parut modern pentru epoca respectiva, e vorba de perioada interbelică, și nu în utimul rând provocarea de a descoperi cine e această Prințesă Ghica :)

Mă întreb unde a cunoscut-o, unde i-a pozat si unde s-au aflat aceste două portrete înainte de a fi vîndute la licitație prin intermediul casei  GOLDART.

Imi place primul portret deoarece o dezvăluie pe prințesă intr-o postura puțin inedită pentru acea perioadă. Ochii vii și umărul gol se pot constitui în mesaje pentru cei inițiați … în rândul cărora, cu părere de rău, nu mă număr.
Sper ca cineva să mă ajute să o identific.
*

aurel_baesu_printesa_ghica.jpg
Aurel Băeșu, Prințesa Ghica (1924) – pastel pe hârtie colorat
ă
*

În incheiere aș dori să spun câteva cuvinte despre pictor.
Aurel Băeșu (1896-1928) – în ciuda faptului că a avut o viață scurtă, doar treizeci și doi de ani, a lăsat posterității tablouri care acum încep să atragă atenția colecționarilor de artă.
Puteți citi o scurtă biografie pe wikipedia. De acolo am reținut ca pictorul s-a născut la Fălticeni și s-a stins din viață la Piatra Neamț, că a studiat pictura atât în România cât și în Italia, că doar cu doi ani înainte de a muri face o călătorie mai amplă, cu staționări în Franța, Ungaria și Slovenia și că, dacă nu ar fi murit prea timpuriu bolnav de tuberculoză, ar fi putut ajunge un pictor cunoscut.

Nu se știe … poate că nici acum nu e prea târziu să fie cunoscut, admirat și (re)adus în atenția publicului.
Cert e că picturile lui au acea forță interioară care să-l facă pe privitor să se oprească ceva mai mult pentru a le analiza.
Poate că, în timp, vor fi scoase la lumină noi portrete ale Prințesei Ghica.
M-aș bucura să fie așa căci am impresia că dânsa i-a pozat în mai multe rânduri. E vorba doar de o simplă impresie … nimic concret. Dar bănuiesc că în spatele portetelor există o poveste :)