Lucio Fontana, Concetto Spaziale (1949)
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
aș vream să-mi înțelegi mintea
nu, nu ce-i în ea
ci algoritmul după care lucrează,
logica secvențelor aparent ilogice,
sentimentalismul algebrei amintirilor
în serii geometrice convergente,
viteza de derulare a infinitului –
infinitul așa cum îl simt eu -,
înlănțuirea stop-cadrelor,
a gândurilor,
a cuvintelor
și surâsul reverențios de la final.
Nu aș fi vrut să răspund la o întrebare cu o altă întrebare dar, azi, pur și simplu, mă copleșește o senzație ciudată datorată în parte vremii ploioase în totală contradicție cu cromatica optimistă a fotografiilor făcute în ultimele zile de octombrie.
Fotografiile nu sunt photoshopate, țin să precizez.
Pur și simplu așa arăta cerul și așa arătau copacii în Herăstrău … și în timp ce îi fotografiam mă gândeam, recunosc că uneori cad în păcatul ăsta, că unele din cuvintele tale ar trebui însoțite de un vin vechi, niște gutui cu puful încă umed, un pumn de alune sparte cu piatra pe caldarâm și o discuție în contradictoriu pe o temă oarecare … doar ca pretext pentru a fi cumva împreună.
foto: Hamish Mitchell, Palouse
*
Am senzația că existența mi se desfășoară într-un interval temporal tragic.
În timp ce afară Apocalipsa se materializează ca un puzzle aranjat fără greș de o mână exersată, înăuntru inima îmi funcționează bine, ritmic, oprindu-se o fracțiune de secundă, esențială cred, doar atunci când încerc să-ți iert păcatul de a (ab)uza cu succes cuvintele.
*
plec
mereu plec
mereu pleci.
și din plecările acestea nu are de câștigat decât timpul.
plecăm pe aceleași știute drumuri
care mereu ne vor aduce înapoi,
nu pe noi
ci pe alții
mai străini decât cei care am plecat,
fără să ne cunoaștem
fără strângere de inimă pentru clipele pe care le-am înșelat
fără să ne numărăm pașii
care ne-au îndepărtat.
***
vă las în compania galeriei mele de fotograf amator ;)
var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;
…
A fost o zi in care, fara sa ne deplasam, am pornit in directii diferite.
Si cu cit stateam mai mult pe loc, cu atit mai mult ne indepartam unul de celalalt.
Atunci, intr-un gest sinucigas, ti-ai aruncat inspre mine toate gindurile, ca pe niste bumeranguri … gata sa ma loveasca.
Numai ca, nu stiu cum, chiar in acel moment am trecut unul prin celalalt, exact ca in filmele acelea de science fiction care faceau deliciul liceenilor.
Eu am mers inainte, fara sa te observ. Tu ai alergat sa-ti prinzi din urma gindurile.
Dar ai ajuns acolo prea tirziu. Ele lovisera … uitarea :)
…
3 februarie ’07
…
Rezonanțe Imposibile 