Parcul Muzeului Grigore Antipa
*
Îl aștept pe Septembrie. Pe acel septembrie cu lumina lui domoală strecurându-se printre frunze – unele încă verzi – și alunecând alene pe caldarâmul pe care au răsunat cândva roțile trăsurilor fabricate la Viena și tocurile unor pantofi grăbiți ce-și purtau posesoarele elegante la sindrofii pe muzică de patefon.
Acel septembrie în care umbrele se întind lascive pe pajiști sau după colțul clădirilor, pe balcoane cu dantelării metalice și pe băncile cu lemnul crăpat la picioarele cărora s-au rostogolit câteva castane (cum e și cea pe care o țin într-o mână în timp ce cu cealaltă tastez andante aceste rânduri).
Lumea din jurul meu e într-o neîncetată schimbare și nu pot face nimic pentru a o opri. Observ doar.
Observ că trecătorii nu mai contemplă frunzele – pentru că au ochii ațintiți pe mobile și tablete, nu mai întârzie fără griji la conversații cu prietenii – căci se grăbesc să prindă nu știu ce emisiune la Antena3, B1 sau Euforia TV, nu mai bat la pas străzile, nu mai scriu felicitări pe care să le trimită prin poșta obișnuită, nu mai cumpără cărți, nu mai cumpără flori, nu-și mai pun întrebarea: oare merit ca ziua de azi – cu toate neexploratele-i frumuseți și posibilitățile-i infinite de a iubi, cunoaște, bucura – să-mi fie dăruită ?
Așa că îl aștept pe Septembrie … poate că el îmi va aduce răspunsul :)
Rezonanțe Imposibile 
